BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


vineri, 25 decembrie 2015

POVESTE DE CRACIUN

Eu încă mai cred...

Am 8 ani...1992 e pe sfârşite. Afară e viscol şi iarna e în toi. E ajunul Crăciunului, iar noi suntem în casa de la ţară, unde ne petrecem mereu sărbătorile. Mama a coborât valiza cu podoabe de pe şifonierul din camera de curat şi nici nu apucă să o descuie bine că noi scotocim cu bucurie nemărginită. Dacă era aur acolo, tot nu era bucuria aşa mare. Mama buctareste de zor şi de câte ori deschide uşa camerei năvălesc peste noi sarmalele, caltaboşii, toba şi piftia. Lupta e nedreaptă pentru că n-avem voie să le gustăm...e încă post. Dar sunt buni şi cartofii. Nu ne pasă nouă oricum. Suntem copii crescuţi la ţară, învăţaţi cu greul şi mâncăm tot ce ni se da fără mofturi. Tata se luptă cu bradul. Îl târăşte în casă ca pe un monstru mare şi verde, legat fedeleş. Îl potriveşte în suport. Nu intră. Tata ciopleşte în mijlocul camerei...pe covorul de culoarea cernelei. Aşa face în fiecare an. Suduie cu năduf fix ca atunci când ni se strică nouă fermoarul la salopeta de fas. Zice că suntem copii tare stricători şi mă face să cred că fermoarele ar trebui să fie veşnice. Bradul e dovedit şi îndesat în suport. Victorie! Ne uităm la el ca la un monument sacru. Pentru noi e un moment magic. Pentru tata care e asudat...e un motiv să mai bea un pahar de ţuică. Urmează etapa instalaţia. Stăm cu sufletul la gură mai ceva că atunci când se anunţă notele la lucrarea de control...nu ştim dacă va porni instalaţia anul asta...sau dacă doamne fereşte s-a ars vreun beculeţ...tata zice că sunt aşa greu de găsit. Nu ne pricepem la electrică deloc dar ştim de la tata că instalaţia e "în serie" şi am îmbulinat-o dacă e un bec ars. Nu porneşte...dezamăgire. Tata mai ia un gât de ţuică de consolare şi se duce în camera lui cu scule.Tata e şofer şi are într-o camera tot soiul de unelte şi obiecte cu care şurubăreşte la camion. Se întoarce victorios cu un bec rotund...de la un far şi improvizează ceva...se aprindeeeee instalatiaaa! O să vină Moşu...ăsta e semn clar. A început! Punem globurile. Eu sunt mai mică şi să pun aţe la globuri şi la bomboane, şi anul asta tot pe mine pică. Ah ce-aş mânca o bomboană...e Kandia...a adus tata din delegaţie. Amân poftă pe mâine. Constatăm "decesul" câtorva globuri pictate, din sticlă. Le trecem la pierderi şi punem beteală. Bradul miroase a Crăciun, globurile se învârt hipnotic şi luminiţele fac cât toate stelele de pe cer la un loc. Bradul e gata şi noi suntem rupte de oboseală. Cadourile noastre sunt lăsate mereu de un Moş grăbit şi misterios care scrie caligrafic şi citeţ ca mama şi înveleşte în acelaşi tip de hârtie cerată...ca mama. Ce coincidenţă. Vreau să îl văd măcar anul asta dar pierd lupta cu somnul. Adorm cu starea aia de nelinişte amestecată cu bucurie. Cred. Ştiu că o să vină. Nu l-am văzut niciodată dar îi simt prezenţa înainte să îmi cadă pleoapele. 
Am 31 de ani...2015 e pe sfârşite. Afară e soare şi iarna întârzie să îşi intre în drepturi. E ajunul Crăciunului şi eu sunt într-un apartament din Bucureşti. Zâmbesc în faţa laptopului. Mi-e tare dor de inocenţa şi de entuziasmul din 1992 pe care le pecetluiesc virtual aici, să fiu sigură că nu dispar. Mi-e dor să adorm în seara de ajun cu starea aia de nelinişte amestecată cu bucurie. Totuşi...eu ştiu sigur că Moşul vine într-un fel sau altul. Există el...undeva...cumva!
Eu încă mai cred... în Craciun...în Moş...în oameni.
P.S Un mit din 92’ s-a spulberat totusi. Am aflat între timp că fermoarele nu-s veşnice...a aflat chiar şi tata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu