BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


PASII 1-2-3


PASUL 1

“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că
nu mai eram stăpîni pe viaţa noastră.”

            Care om ţine să-şi recunoască înfrîngerea totală? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se răzvrătesc împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr groaznic să recunoaştem că, ducînd paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea salva.
            Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe toată autonomia şi toată voinţa de a opune rezistenţa presiunilor sale. Odată  ce acceptăm acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă.
            Dar, la scurt timp după intrarea în AA, obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări de umilinţă. Pricepem că doar printr-o înfrîngere absolută devenim capabili de primii paşi spre eliberare şi putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final, temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un rost.
            Ştim că prea puţine lucruri bune i se pot întîmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el nu şi-a acceptat mai întîi devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui – dacă există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu va găsi nici o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA – dovedit, şi imposibil de tăgăduit. Principiul că nu vom găsi tăria durabilă pînă nu ne vom admite mai întîi înfrîngerea completă, este puternica rădăcină din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră.
            Cînd am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne recunoaştem înfrîngerea, cei mai mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de înceredere în sine. Atunci, ni s-a spus că, în  ce privea alcoolul, încrederea în sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru handicap. Naşii noştri ne-au explicat că eram victimele unei obsesii mintale, pe cît de puternică, pe atît de perfidă, încît nici o cantitate de putere de voinţă omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil să stăpînim o asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor. Adîncindu-ne, fără menajamente, dilema, naşii ne-au scos în evidenţă sensibilitatea crescîndă la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool mînuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întîi, ne-a pălit cu o nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ; apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în cursul acestui proces. Mult prea puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să reuşească vreodată să obţină o victorie de unul singur. Statistic, era dovedit că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii. Şi aşa a tot fost, de cînd a stors omul prima dată strugurii.
            În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de dificil să priceapă cît de dipserată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi cînd au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută cînd existau puţini membri, nu relata decît astfel de cazuri extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.
Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa alcoolismului. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum au reuşit ei să facă Pasul 1, care ne cere să admitem că nu mai sîntem stăpîni pe viaţa noastră?
            Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi – la nivelul afecţiunii lor alcoolice.  Privind retrospectiv cariera noastră de băutori, puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control, cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja atunci, băutul nu mai era un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sînteţi alcoolic. Ce-ar fi să încercaţi, încă  o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damingeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.
            De ce se insistă atît asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, pînă n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi energia, încercînd să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul de rînd, egocentric pînă la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decît dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.
            Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci-şi numai atunci – ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, sîntem gata să facem orice, numai să scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila. 



PASUL 2

“Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”

            De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi debutanţi AA se văd confruntaţi cu o dilemă, uneori foarte serioasă. De cîte ori nu i-am auzit plîngîndu-se cu voce tare: “Ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut! Ne-aţi convins că sîntem alcoolici şi că nu mai sîntem stăpîni pe viaţa noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum veniţi şi ne spuneţi că numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii dintre noi nu vrem să credem în Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu, n-avem nici o urmă de încredere că El va săvîrşi acest miracol. Da, ne-aţi tras pe sfoară – şi acum, unde op s-ajungem?”
 Să-l abordăm mai întîi pe cel care spune că nu vrea să creadă în Dumnezeu – cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi descrisă drept sălbatică, şi nu altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care este atît de mîndru, se vede ameninţată. Este şi aşa destul de penibil, crede el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpîn absolut. Şi acum, că şi-a muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se vede faţă în faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cît de mult iubeşte sufletul lui gîndul că omul – ridicat atît de majestuos de la stadiul de celulă unică a materiei primordiale – este vîrful de lance al evoluţiei  şi prin urmare, singurul zeu al universului său! Trebuie să renunţe el la acest crez ca să-şi salveze viaţa? văzîndu-l în această situaţie, naşul lui AA surîde, de obicei. Noul venit crede că nu se mai ţine decît de un fir de pai: că acesta nu este decît începutul sfîrşitului. Şi aşa şi este – este începutul sfîrşitului vechii sale vieţi şi începutul scufundării sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul de foc, prin care trebuie să sari, este cu mult mai larg decît crezi tu. Cel puţin aşa am descoperit în situaţia mea. Şi la aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu, acre mai fusese pe vremuri vice-preşedintele Societăţii Americane a Ateilor; cînd a sărit prin cercul acela, zice el acum, mai aveau loc să sară cîţiva pe lîngă el.”
          “Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul este plin de oameni care, odată, gîndiseră ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta vreau să ştiu.”
            “Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă naşul. “Cred că pot spune exact cum să faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei constatări; unu: Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sînt doar sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i nevoie să înghiţi întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă, constat că şi eu l-am servit cu bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de controversă şi nu-ţi mai frămînta creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întîi, oul sau găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”
            Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat, am respectat, am venerat ştiinţa, am avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi sentimente, mai puţin cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte ale unui spirit deschis. Cînd am aruncat prima privire asupra metodei AA, am avut exact reacţia ta. AA-ul este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa ceva, gîndeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să mă opresc asupra acestui nonsens.
Curînd, m-am deşteptat. Nu puteam să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi încă prodigioase. Am constatat că atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de ştiinţifică. Nu AA-ul avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început să-mi pătrundă în viaţă, treptat şi cu blîndeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu ce ocazie, sau în ce zi, am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar, sigur, am această credinţă acum. Ca s-o obţin, n-a fost nevoie decît să încetez lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot entuziasmul de care eram în stare.
 Desigur, asta nu-i decît o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi spun chiar acum că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi mai mult ca sigur o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început soluţionarea problemei prin metoda substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-însăşi, “puterea ta superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună – fără îndoială – o putere mai mare decît tine singur, care n-ai ajuns, nici pe departe, la o soluţie. Fii sigur că poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri care au trecut, exact în acest mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut, credinţa lor a crescut şi s-a adîncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa inexplicabil de transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi cei mai mulţi au început să vorbească despre Dumnezeu.”
Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar şi-au pierdut-o. Aici intră cei care au alunecat în indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de legătură, cei care au acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au adoptat o atitudine de sfidare deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile. Ce spune experienţa AA în legătură cu existenţa vreunei şanse pentru aceşti oameni de a-şi regăsi credinţa?
          Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor care şi-au pierdut credinţa sau care au ajuns s-o respingă pînă la urmă, decît celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au încercat să creadă, fără să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi amărăciune, au ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce. Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie, prejudecăţile şi atitudinea de sfidare faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti oameni, obstacole mai solide şi mai teribile decît cele pe care le ridică un agnostic nehotărît sau un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită; agnosticul spune că nu poate fi dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă tulburare sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei convingeri. Nu poate atinge nici cel mai mic grad de siguranţă – a credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este n om complect dezorientat.
          O mulţime de membrii AA îi pot spune: ‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa deprinsă în copilărie. Ne era imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm, desigur, ca familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi, încă, de faptul că era necesar să fim cît de cît oneşti, toleranţi şi drepţi – că era nevoie ş fim ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste reguli. De fair play şi decenţa, erau îndeajuns.
         Din moment ce succesul material nu avea nevoie decît de aceste elemente de bază şi am obţinut acel succes, simţeam că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne făcea fericiţi. La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum, erau destul. Voinţa de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a început să ne joace pe degete. În final, cînd a reuşit să ne reducă la zero şi cînd am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc pentru totdeauna – ne-am simţit nevoiţi să mne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am redescoperit-o în AA. Ţi se poate întîmpla şi ţie.”
            Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea a intelectualului care se complace în auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca să ne facă asta vreun bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de educaţia primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă. Nutream în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin forţa creierului nostru progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul să nu poată face. Cunoaşterea este atotputernică. Intelectul uman supune natura. De vreme ce eram mai sclipitori decît cei mai mulţi semeni (aşa credeam noi) era de-ajuns să gîndim ca să culegem roadele oricărei victorii. Zeul intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna Damingeană avea cu totul alte idei. Noi, care cîştigaserăm atît de uşor totul, am ajuns să pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim. În AA, am dat peste mulţi care gîndiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să revenim la dimensiunea noastră normală. Prin exemplul lor, ne-au arătat ca smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm smerenia pe primul loc. Cînd ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemîna ta.”
            O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur şi simplu dezgustaţi de religie şi de învăţaturile ei. Biblia, ziceam noi, e plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete, dar unde erau promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea bigoţilor. Denunţam în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de care dădeau dovadă şi cînd băteau mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de ‘credincioşi’ se mai ucideau între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau, desigur, că substituiam o gîndire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem că acel gen de gîndire ne hrănise ego-ul. Tocînd mărunt păcatele unora dintre credincioşi, ne simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli examinarea propriilor noastre slăbiciuni. Ipocrizia, atît de superior condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile noastre defecte. Această falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în AA, am învăţat mult mai multe. ”
        Aşa cum au observat adesea psihiatrii, atitudinea de sfidare este trăsătura caracteristică a multor alcoolici. Nu este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada noastră de sfidare a lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra bunătăţile vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram năpăstuiţi de soartă şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne abandonase.
            Fata pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă să şi le schimbe, dar ea rămînea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi aveam copii bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu, dar promovarea nu venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau răpite de lîngă noi, prin aşa numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a întîmplat aşa şi ni s-a părut o amre cruzime din partea Lui. ‚Fie afurisită, credinţa asta!’, ne-am zis.
            Cînd am întîlnit Comunitatea AA, ne-a apărut clar, în faţa ochilor, eroarea săvîrşită prin această sfidare. Niciodată nu-l întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi; în schimb, îi spuneam noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate şi să creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne bazăm pe el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi şi femei fuseseră salvaţi din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool. I-am văzut întîmpinînd, şi depăşind, dureri şi încercări ale vieţii. I-am văzut apoi acceptînd calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele, fără să înjure sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul umilinţei de data aceasta – îl vom plăti.”
            Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut credinţa, dar care încă duhneşte a băutură. El se crede foarte pios. Respectă cu scrupulozitate perceptele religioase. Este convins că mai crede în Dumnezeu, dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o promisiune solemnă peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată decît data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorînd ajutorul lui Dumnezeu, dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?
            Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie, alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată silinţa este o enigmă sfîşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr dintre noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de aspectul calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea noastră: credeam că suntem umili, dar –în realitate – nu eram. Credeam că prascticăm principiile religioase cu seriozitate, cînd – la o evaluare atentă – am constatat cît de superficiali fuseserăm. Sau, căzînd în cealaltă extremă, ne bălăciserăm în emţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul nostru avea nevoie de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să poată pătrunde acolo şi să ne ia obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici un inventar interior, profund şi serios; nu încercasem să reparăm relele sau să întindem o mînă cuiva, fără să cerem ceva în schimb. Nici măcar nu ne rugaserăm cuviincios. Ziceam mereu: „împlineşte-mi dorinţele”, în loc de „Fie voia Ta!”. Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici, toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda sănătatea mintală.
            Sînt foarte puţini acei alcoolici care să aibă o cît de vagă idee despre cît sînt de iraţionali, sau care – văzînd cît sînt de iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-intitula „băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sînt foarte bolnavi mintal. Sînt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa dintre băutul normal şi alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”. Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi care îşi analizează comportarea destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra fibrei sale morale – nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.
            Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură, numitorul nostru comun. Agnostici, atei sau foşti credincioşi, ne unim prin acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot conduce spre credinţă. Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va restabli mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.



PASUL 3

„Am hotărît să ne lăsăm voinţa şi viaţa în
grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia
fiecare dintre noi.

Cînd facem Pasul 3 este ca şi cînd am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este încă zăvorîtă. Deci, tot ce ne trebuie este o cheie, precum şi hotărîrea de a deschide larg acea uşă. Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu bunăvoinţă, uşa se deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o inscripţie: „Acesta este drumul către o credinţă care funcţionează”. În primii doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram neputincioşi asupra alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar acceptare.
Ca toţi Paşii care rămîn de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă. Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută. Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice, să-L lăsăm să intre. Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de cîr de bine şi de serios am încercat să ajungem la hotărîrea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.
Oricărui nou membru cu spirit practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil. Indiferent de cît de mult îşi doreşte omul să încerce, cum anume poate proceda, pentru a-şi lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei care am încercat acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om, absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricît de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trînteşte şi-o închide la loc, cum se întîmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care folosim din nou cheia bunăvoinţei.
Poate că toate aceste par misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui Einstein sau ca o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cît de practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are intenţia să rămînă,  a făcut – fără să-şi dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte alcoolul, hotărîrea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea Alcoolicilor Anonimi? Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la voinţa personală şi la ideile proprii, în favoarea celor sugerate de AA în privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul este singurul port sigur în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei bine, dacă aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mîinile unei Providenţe proaspăt găsite, cum altfel să-i spunem?
Dar, să presupunem că instinctul protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi va spune: „Da, în ce priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte privinţe, trebuie să rămîn independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea. Dacă-mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se va alege de mine? Voi arăta precum gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a ne cultiva în continuare ego-ul, frînîndu-ne astfel dezvoltarea spirituală. Necazul este că, un asemenea mod de gîndire este rupt de realitate. Faptele reale par să fie următoarele: cu cît devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o Putere superioară, cu atît sîntem – de fapt- mai independenţi. Prin urmare, dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu adevărat o cale către cîştigarea adevăratei independenţe a spiritului.
            Să examinăm, pentru o clipă, ideea de dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel descoperim cu uimire cît suntem de dependenţi, în realitate; şi cît suntem de inconştienţi de această dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru energie şi lumină. Suntem încîntaţi de această dependenţă; principala noastră speranţă este să nu cumva să ni se întrerupă furnizarea de curent electric. Acceptînd astfel dependenţa de acest miracol al ştiinţei, ne simţim mai independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne simţim mai comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie de ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea – această stranie energie pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice simple, precum şi nevoi dintre cele mai disperate. Ne-o poate spune, de pildă, cel suferind de poliomelită, închis într-un plămîn de oţel şi care depinde – cu o încredere desăvîrşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.
            Dar, în clipa în care este în joc autonomia noastră mintală sau emoţională, cît de repede ni se schimbă întreaga atitudine. Cît de mult insistăm asupra dreptului nostru de a decide singuri ce trebuie să gîndim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă, pe toate feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărîrile urmează să fie toate ale noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră individuală la acest nivel. La urma urmei, gîndim noi, nici nu poţi avea încredere deplină în nimeni. Suntem siguri că inteligenţa dublată de voinţă controlează cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează succesul în lumea de afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de Dumnezeu sună frumos. Dar, la o probă decisivă, cît din ea mai stă în picioare? O privire atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.
            Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat (şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce privirea către rezultatele obţinute de oameni normali, din vanitatea auto-mulţumirii. Pretutindeni în jur, va vedea oameni furioşi şi înspăimîntaţi, o societate fărîmiţată în mii de bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu voi!” Şi, fiecare grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune autoritatea, convins că numai el are dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se întîmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu uriaş de autoritate nu face decît să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este decît roata de sfărîmat oasele, a cărei finalizare este ruina.
            De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne putem considera într-adevăr norocoşi. Fiecare dintre noi ne-am sfărîmat cîteva oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat destulă tortură sub greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci, am ajuns în AA, nea-m admis înfrîngerea şi am achiziţionat cîteva rudimente de credinţă, mai degrabă prin jocul întîmplării, decît prin cel al vreunei virtuţi personale. Iar acum, tot prin acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm hotărîrea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei Puteri superioare.
            Observăm că termenul de „dependenţă” le este la fel de antipatic unor psihiatri şi psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi sîntem conştienţi de faptul că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe pielea noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine prea dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost „înţărcaţi” din vreme sau ar fi bine dacă s-ar trezi la realitate. Această formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi alcoolici răzvrătiţi să ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de dăunătoare. Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o consecinţă nefericită.
            Cînd a izbucnit al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată, prin proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspîndiţi în lumea largă. Vor putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile războiului? Îi va ajuta, oare, genul de dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au remarcat mai puţine recidive alcoolice şi crize emoţionale decît la cei rămaşi acasă. Ei au dovedit tot atîta capacitate de îndurare şi tot atîta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În Alaska, ori cu prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere superioară şi-a făcut efectul. Şi, departe de a fi o slăbiciune, această dependenţă a fost principala lor sursă de tărie.
            Deci, cum anume poate cineva continua să-şi lase voinţa şi viaţa în grija Puterii superioare? Am văzut că persoana respectivă a făcut un prim pas cînd a început să se bazeze pe AA ca soluţie pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a ajuns să fie convins că are mai multe probleme decît numai alcoolul – şi că unele refuză să se rezolve, în ciuda hotărîrii ferme şi a curajului de care dispune el. nimic nu pare să le clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este încă victima remuşcărilor şi a sentimentului de vinovăţie cînd se gîndeşte la trecutul său. Amărăciunea îl copleşeşte încă, ori de cîte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau îi urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la gîndul că alcoolul i-a ars toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai îndrepte el vreodată prăpădul care a distrus afecţiunea familiei şi l-a separat de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i sunt de îndeajuns. Cu siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.
La început, acest „altcineva” poate fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se bazează pe asigurarea că multele sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate folosi alcoolul să ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi este încă scăpată din frîu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim pas timid, în programul AA. A cîştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin recunoaşterea alcoolismului şi prin participarea la cîteva şedinţe AA, ceea ce este foarte bine, într-adevăr, dar de aici pînă la abstinenţa permanentă şi la o viaţă împlinită şi utilă, rămîne cale lungă. Este exact locul şi momentul pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o acţiune neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele mult dorite.
Apoi, i se explică faptul că ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes numai după ce Pasul 3 a fost încercat cu hotărîre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va dezechilibra pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare. Au ajuns să fie convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lîngă cea a alcoolului, nu se vor îmblînzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt, numai pe baza puterii individului. Dar acum apar situaţii în care anumite lucruri nu pot fi făcute decît de individul- însuşi. Singur-singurel, în lumina împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărîrea de a trudi mai departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă personală. Toţi cei 12 Paşi ne solicită o strădanie personală susţinută, de a ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi şi deci, voinţei lui Dumnezeu;-sîntem convinşi de aceasta.
Începem să ne folosim voinţa personală cum se cuvine atunci cînd încercăm s-o punem în acord cu voia lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea greşită a puterii voinţei. Încercaserăm să ne bombardăm problemele cu ea, în loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este scopul Celor 12 Paşi AA, iar Pasul 3 ne deschide poarta.
Odată ce am căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem punerea în practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de nehotărîre, putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu calm: Doamne, dă-mi seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu