BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


PASII 10-11-12


PASUL 10

"Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut
 greşelile de îndată ce ne-am dat seama de ele."

În timp ce facem primii nouă Paşi, ne pregătim pentru călătoria într-o nouă viaţă. Dar, cînd abordăm Pasul 10, începem să punem în practică modul AA de viaţă, o zi după alta indiferent de starea vremii. Apoi vine testul cel aspru: putem rămîne abstinenţi, putem oare să ne păstrăm echilibrul emoţional, putem trăi orientaţi către un scop bun ­indiferent de condiţiile exterioare?
Este de maximă necesitate pentru noi să fim cu ochii pe calităţile şi defectele noastre, în permanenţă şi, în suflet, cu dorinţa reală de a învăţa şi a ne maturiza cu ajutorul lor. Noi, alcoolicii, am aflat aceasta după mult chin şi zbucium. De cînd e lumea, pretutindeni pe glob, oameni cu mult mai multă experienţă decît noi, desigur, au pus în practică auto-examinarea şi auto-evaluarea, fără menajamente. Căci, cei înţelepţi ştiu întotdeauna că nimeni nu face mare scofală din viaţa sa, pînă cînd nu-şi formează un obicei din cercetarea cu regularitate a sinelui, pînă cînd nu este în stare să admită şi să accepte ceea ce descoperă şi pînă cînd nu încearcă să îndrepte, cu răbdare şi perseverenţă, ceea ce este strîmb.
Cînd beţivul este în starea aprigă de mahmureală din cauza cantităţii mari brute ieri, n-are cum trăi bine astăzi. Dar, există şi un alt fel de mahmureală, cea pe care o trăim toţi, fie beţi, fie treji ­mahmureala sufletească. Ea este uneori rezultatul suitei de emoţii negative de ieri, ori poate chiar de azi - mînia, teama, gelozia şi celelalte ca ele. Dacă vrem într-adevăr să trăim senin astăzi şi mîine, cu siguranţă avem nevoie de eliminarea acestui gen de mahmureli. Însă, nu înseamnă că ar fi necesare nişte incursiuni morbide prin trecut. Necesare sînt doar recunoaşterea şi corectarea greşelilor acum. Inventarul ne ajută să ne împăcăm cu trecutul. Odată pacea încheiată, sîntem cu adevărat capabili să-i lăsăm în urmă. După ce ne-am făcut cu grijă un inventar şi am ajuns la pacea cu noi înşine, se instalează convingerea că dificultăţile zilei de mîine pot fi întîmpinate, aşa cum vin ele.
Deşi, în principiu, toate inventarele sînt asemănătoare, factorul temporal face, totuşi, o distincţie între ele. Există inventarul-fulger, făcut oricînd în parcursul zilei, dacă ne vedem copleşiţi de evenimente. Există unul pe care ni-l facem la capătul zilei, cînd trecem în revistă întîmplările din orele care tocmai s-au încheiat. Tragem linia şi facem bilanţul, notînd cu plus cele bine făcute şi, cu minus, ce a rămas de dorit. Mai există şi acele ocazii în care, fie singuri, fie în compania naşului AA ori a ghidului spiritual, facem o revizuire a progresului nostru de la ultima întîlnire. Mulţi membri AA recurg la asemenea curăţenii generale o dată sau de două ori pe an. Mulţi dintre noi recurgem cu plăcere, din cînd în cînd, la retragerea din lumea de afară pentru o zi, undeva unde să putem rămîne netulburaţi, în scopul auto-examinării şi al meditaţiei.
Să fie oare aceste practici o pierdere de vreme sau prilejuri de posomoreală? Chiar trebuie ca membrul AA să-şi petreacă mai toate ceasurile dimineţii amintindu-şi cu tristeţe păcatele de a fi făcut sau de a nu fi făcut ceva? Ei bine, nici chiar aşa. Accentul acesta pus pe inventar pare greu, numai pentru că foarte mulţi dintre noi nu ne-am însuşit niciodată cu adevărat obiceiul auto-aprecierii exacte. De îndată ce această practică sănătoasă ne intră în sînge, va ajunge ceva atît de interesant şi de profitabil încît abia vom aştepta momentul rezervat ei. Căci minutele, şi uneori, ceasurile petrecute întru auto-examinare îşi au rostul lor - acela de a face mai bune şi mai fericite celelalte ore ale zilei. Şi cu vremea, inventarele noastre vor deveni o parte din regula vieţii zilnice, nu doar ceva neobişnuit sau de excepţie.
Înainte de a ne întreba ce este un inventar-fulger, să vedem în ce fel de împrejurări poate funcţiona el eficient.
Faptul că ceva nu a în regulă cu noi - ori de cîte ori sîntem tulburaţi, din indiferent ce Gauzy - este o axiomă spirituală. Dacă cineva ne răneşte şi ne doare, greşeala este şi a noastră. Oare să nu fie nici o excepţie de la această regulă? Nici măcar cînd furia noastră este justificată"? Nu avem dreptul să turbăm de mie, nici atunci cînd cineva ne înşeală? Nu ne putem înfuria nici pe cei care cred că ei au întotdeauna dreptate? Pentru noi, cei din AA, să facem astfel de excepţii ar fi periculos. Am descoperit că mînia justificată este bine să fie lăsată în stăpînirea celor care se pricep s-o mînuiască.
Puţini alţii au devenit victime ale resentimentelor, comparativ cu alcoolicii. Prea puţin conta dacă resentimentele noastre erau legitime sau nu. O explozie de nervi ne putea strica o zi întreagă iar o ranchiună bine întreţinută era în stare să ne facă să nu mai fim buni de nimic. Niciodată nu fuseserăm prea buni la a face deosebirea între mînia justificată şi cea neîntemeiată. Cum vedeam noi lucrurile, mînia noastră era întotdeauna legitimă. Furia, acel lux ocazional al oamenilor cît de cît echilibraţi, pe noi ne putea menţine într-o interminabilă criză emoţională. Aceste "beţii pe nebăute" ne-au dus adesea drept la sticlă Alte tipuri de tulburări - gelozia, invidia, auto-compătimirea şi orgoliul rănit - ne-au dus tot acolo.
Un inventar-fulger, făcut în toiul unor asemenea tulburări, poate fi de mare ajutor în direcţia potolirii furtunii interioare. Inventarul-ful­ger îşi găseşte aplicarea în situaţii care apar în tot cursul zilei. Examinarea dificultăţilor care durează de mult timp este mai bine s-o amînăm, dacă este posibil, pentru o dată stabilită intenţionat în acel stop. Inventarul rapid este destinat suişurilor şi coborîşurilor fiecărei zile, mai ales în acelea în care oameni sau evenimente ne fac să ne pierdem echilibrul interior şi ne ispitesc înspre greşeli.
În toate aceste situaţii avem nevoie de stăpînire de sine, de analiza onestă a ceea ce se petrece, de bunăvoinţa de a recunoaşte cînd greşeala ne aparţine şi de tot atîta bunăvoinţă pentru a ierta, cînd greşeala este altundeva. Nu este necesar să ne descurajăm cînd cădem în greşeli pe care le-am mai făcut - pentru ca nu este uşor să te disciplinezi. Noi vom căuta progresul, nu perfecţiunea.
Cel dintîi obiectiv al nostru va fi dezvoltarea stăpînirii de sine. Aceasta este de prima importanţă. Cînd vorbim sau acţionăm pripit, capacitatea de a judeca cinstit şi de a fi toleranţi ni se evaporă într-o clipă. O singură tiradă răutăcioasă, un singur raţionament arţăgos ne-ar putea distruge o relaţie cu cineva, pentru o zi sau chiar pentru un an întreg. Nimic nu aduce mai mult folos decît abţinerea de la a spune sau a scrie ceva regretabil. Trebuie să evităm criticile pripite şi discuţiile pătimaşe şi furtunoase; la fel şi cu tăcerea dispreţuitoare şi cu îmbufnările. Acestea sînt capcane cu momeli puse de trufie şi de dorinţa de răzbunare. Prima noastră sarcină este să evităm aceste capcane. Cînd momeala este ispititoare, va trebui să facem un pas înapoi şi să reflectăm. Pentru că noi nu putem nici gîndi, nici acţiona în direcţia unui obiectiv pozitiv, pînă cînd stăpînirea de sine nu funcţionează automat.
Problemele dezagreabile sau neaşteptate nu sînt singurele lucruri care cer auto-control. Trebuie să fim la fel de prudenţi şi cînd începem să acumulăm o anumită doză de importanţă şi de succes material. Căci nu există alţi oameni care să-şi iubească triumfurile personale mai mult decît ni le iubim noi; am băut din cupa succesului ca dintr-un vin care reuşea întotdeauna să ne aducă exaltarea. Cînd norocul momentului ne surîdea, plonjam în fantezii despre victorii şi mai măreţe asupra oamenilor şi situaţiilor. Orbiţi astfel de încrederea trufaşă în forţele proprii, eram predispuşi la a face pe grozavii. Desigur, plictisiţi sau răniţi, oamenii s-au îndepărtat de noi.
Fiind acum abstinenţi în AA şi pentru că ne recîştigăm stima prietenilor şi asociaţilor, descoperim că încă avem nevoie de o atitudine vigilentă. Ca o asigurare împotriva pornirii de a "ne da mari", ne putem verifica mereu, amintindu-ne că astăzi sîntem abstinenţi numai prin îndurarea lui Dumnezeu şi că orice succes am înregistra noi, este mai mult succesul Lui, decît al nostru.
În fine, începem să vedem că oamenii, inclusiv noi-înşine, sînt într-o anumită măsură bolnavi spiritual şi se înşeală adesea; atunci, abordăm toleranţa adevărată şi înţelegem ce înseamnă, de fapt, reala iubire de semeni. Va deveni din ce în ce mai evident, pe măsură ce vom avansa, că nu are nici un rost să ne enervăm ori să ne simţim răniţi de oameni care, ca şi noi, suferă durerile creşterii.
O asemenea schimbare radicală a unghiului nostru de vedere va cere timp, poate chiar timp îndelungat. Nu mulţi oameni pot afirma că iubesc pe toată lumea. Majoritatea dintre noi trebuie să admită că n-am iubit decît puţini oameni; dar şi că am fost destul de indiferenţi faţă de mulţi, cîtă vreme nu ne-au făcut necazuri; iar pe ceilalţi - ei bine-nu i-am putut suferi sau i-am urît. Deşi aceste atitudini sînt destul de obişnuite, noi, cei din AA, descoperim că avem nevoie de ceva mult mai bun, ca să ne păstrăm echilibrul. Noi nu putem trăi cu sentimente de ură profundă. Trebuie chiar dacă numai puţin cîte puţin, să abandonăm ideea că am putea iubi posesiv pe cineva, că i-am putea ignora pe cei mai mulţi şi că am putea continua să nutrim frică sau ură faţă de orişicine se nimereşte.
Putem încerca să încetăm cu pretenţiile nerezonabile faţă de cei pe care îi iubim. Putem arăta blîndeţe, acolo unde n-am arătat-o în trecut. Cu cei antipatici putem începe să fim drepţi şi politicoşi, ba chiar ne putem da silinţa să-i înţelegem şi să-i ajutăm.
Ori de cîte ori greşim faţă de astfel de oameni, putem recunoaşte fără întîrziere - nouă înşine întotdeauna şi lor, atunci cînd recunoaşterea ar ajuta la ceva. Politeţea, blîndeţea, dreptatea şi iubirea sînt notele de baza ale intrării în relaţii armonioase cu practic oricine. Cînd avem vreo îndoială ne putem opri întotdeauna, spunînd: "Nu voia mea, ci a Ta să se facă." Şi ne putem întreba adesea: "Dacă fac eu altora ce aş dori să mi se facă mie - astăzi?"
Seara, poate chiar înainte de culcare, mulţi dintre noi îşi fac bilanţul zilei în scris. Acum este un moment prielnic să ne amintim că a ne face inventarul nu înseamnă doar să ne căutăm defectele. Ziua a fost săracă dacă nu am făcut cel puţin un lucru corect. De fapt, clipele dimineţii sînt, de obicei, bine umplute cu lucruri constructive. Intenţii bune, gînduri bune şi acţiuni bune sînt mereu la vedere, la îndemîna noastră. Chiar şi atunci cînd, deşi ne-am străduit din răsputeri, am eşuat, putem scoate în relief acel eşec din bilanţul nostru, ca pe unul dintre cele mai mari bunuri ale noastre. În astfel de condiţii, durerea eşecului este transformată în ceva pozitiv. Din asemenea dureri primim imboldul necesar pentru a progresa. Cineva, care ştia ce vorbeşte, remarca odată faptul că "durerea este punctul de plecare al oricărui progres spiritual." Noi, cei din AA, sîntem din tot sufletul de aceeaşi părere, căci noi ştim că durerile băutului trebuiau să vină înaintea abstinenţei, iar frămîntările sufleteşti - înaintea seninătăţii.
Parcurgînd coloana bilanţului zilei, este necesar să examinăm cu grijă motivaţiile fiecărui gînd, fiecărei fapte care n-au fost cum trebuie. În majoritatea cazurilor, aceste motivaţii nu vor fi greu de văzut şi înţeles. Cînd am fost orgolioşi, furioşi, geloşi, neliniştiţi sau speriaţi, am acţionat ca stare - şi asta-i tot. Aici nu este nevoie decît să recunoaştem că am gîndit sau acţionat greşit, să încercăm să vedem, cu ochii minţii, cum am fi putut proceda mai bine şi să luăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, hotărîrea de a transmite învăţămintele lecţiilor de azi, în ziua de mîine, prin repararea - desigur - a ceea ce a fost neglijat.
Însă, în unele situaţii ne vom descoperi adevăratele motivaţii numai printr-o cercetare amănunţită. Există cazuri în care vechiul nostru duşman, arta de a găsi pretexte, s-a strecurat în spiritul nostru şi ne-a servit justificări pentru comportarea noastră cu adevărat rătăcită. Aici apare ispita de a ne imagina că am avut motive întemeiate, cînd în realitate, ele nu existau.
Am "criticat constructiv" pe cineva care merita să fie criticat, cînd, de fapt, motivul nostru fusese să ieşim cîştigători într-o inutilă discuţie în contradictoriu. Sau, dacă persoana criticată nu a fost de faţă, ne-am gîndit că i-am ajuta pe alţii s-o înţeleagă mai bine, cînd, în realitate, motivul nostru era să ne simţim superiori prin denigrarea celui absent. Uneori îi rănim pe cei dragi, pentru că trebuie "să-i punem la punct", cînd, de fapt, vrem să-i pedepsim. Eram deprimaţi şi ne plîngeam de starea noastră proastă, cînd, în realitate, cerşeam pentru milă şi atenţie deosebită. Această trăsătură stranie a minţii şi a sufletului, această dorinţă perversă de a ascunde un motiv nesănătos în dosul unuia bun, pătrunde în problemele umane, de sus pînă jos. Acest subtil şi înşelător "dar-eu-am-dreptate", poate fi dedesubtul celui mai mic gînd, al celei mai mici acţiuni. Esenţa modelării caracterului şi a traiului bun constă din a învăţa să localizăm, să recunoaştem şi să corectăm aceste slăbiciuni. Un regret onest pentru răul făcut, o recunoştinţă curată pentru cele primite şi dorinţa de a încerca să facem mai multe lucruri corecte mîine, vor fi bunurile pe care vom căuta să le acumulăm în permanenţă.
După ce am examinat ziua care se încheie, neomiţînd să luăm ­cum se cuvine - nota de cele făcute bine şi după ce ne-am cercetat inima, fără spaimă dar şi fără menajamente, Îi putem mulţumi, cu adevărat, lui Dumnezeu pentru binecuvîntarea primită şi putem adormi cu conştiinţa împăcată.



PASUL 11

"Am căutat, prim rugăciune şi meditaţie, să ne întărim
contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum şi-L
închipuia fiecare dintre noi, cerîndu-I doar să ne arate voia Lui în ce
ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim."

Rugăciunea şi meditaţia sînt principalele noastre căi de contact conştient cu Dumnezeu.
Noi, cei din AA, sîntem oameni activi, care - de obicei pentru prima dată în viaţă - savurăm satisfacţia de a avea de-a face cu realităţile vieţii şi care ne străduim să încercăm să-l ajutăm pe următorul alcoolic care ni se alătură. Deci, nu este surprinzător faptul că uneori tindem să nu luăm în serios meditaţia şi rugăciunea, ca şi cum n-ar fi ceva cu adevărat necesar. Bineînţeles, simţim că ele ne sînt de folos din cînd în cînd, ca să facem faţă unei crize ocazionale, dar, la început, mulţi dintre noi tindem să le privim ca pe o misterioasă deprindere preoţească din care noi n-am putea spera să obţinem decît un beneficiu de mîna a doua. Poate că nici nu credem deloc în ele.
Unora dintre nou-veniţi, ca şi celor care au fost agnostici şi care mai consideră grupul ca putere superioară, nu le sînt convingătoare, ba chiar le sînt dubioase toate recomandările legate de puterea rugăciunii, în ciuda întregii logici şi experienţe care o dovedesc. Aceia dintre noi, care am trecut prin aceste stări, putem cu siguranţă privi reacţia lor cu înţelegere şi simpatie. Ne amintim prea bine cum se revoltă ceva din adîncul nostru împotriva ideii de a ne apleca în faţa lui Dumnezeu.
Mulţi dintre noi aveam şi puternice "dovezi logice" că nu există nici un fel de Dumnezeu. Cum se puteau explica toate accidentele, bolile, cruzimea şi nedreptatea din lume? Cum se explicau toate acele nefericite vieţi care rezultau, direct, din naşteri nenorocite şi circumstanţe incontrolabile? Cu siguranţă, schema acestor lucruri nu era croită după o judecată dreapta şi prin urmare, nu există Dumnezeu.
Uneori o luam pe o cale puţin diferită. Sigur, ne spuneam, probabil că într-adevăr găina a ieşit înaintea oului. Fără îndoială că universul a avut o "cauză primară" de vreun fel - Dumnezeul Atomului, probabil - cînd fierbinte, cînd rece. Dar e sigur că nu există nici o evidenţă a unui Dumnezeu care să ştie sau care să se sinchisească de fiinţele umane. Ne plăcea metoda AA,* bun; şi chiar ne grăbeam să afirmăm că a făcut miracole. Dar ne feream de rugăciune şi meditaţie cu încăpăţînarea omului de ştiinţă, care refuză să facă un anumit experiment de teamă să nu i se dovedească falsă cine ştie ce teorie favorită de-a sa. Desigur, pînă la urmă am făcut experimentul, şi cînd au apărut rezultate neaşteptate, ne-am simţit altfel; de fapt, percepeam totul altfel; în consecinţă, am fost cuceriţi de meditaţie şi rugăciune. Am descoperit că aceasta i-se poate întîmpla oricui care încearcă. S-a spus pe bună dreptate că "cei care iau peste picior rugăciunea, sînt aproape numai cei care n-au încercat-o niciodată serios".
Aceia dintre noi care am ajuns să folosim rugăciunea cu regularitate, nu mai dorim să ne lipsim de ea, exact aşa cum nu dorim să ne lipsim de aer, de mîncare sau de lumina soarelui. Şi din acelaşi motiv: Cînd refuzăm aerul, mîncarea, lumina, - trupul suferă. Iar cînd ne îndepărtăm de meditaţie şi rugăciune, ne privăm mintea, experienţele sufletului şi intuiţiile de suportul lor vital. Şi aşa precum trupul se veştejeşte din lipsă de hrană, tot astfel se întîmplă şi cu sufletul. Toţi avem nevoie de lumina realităţii Providenţiale, de hrana ce vine din Puterea lui Dumnezeu şi de aerul dătător de viaţă al îndurării Sale. Experienţa de viaţă a celor din AA confirmă uimitor de mult acest adevăr vechi de cînd lumea.
Există o legătură directă între auto-examinare, meditaţie şi rugăciune. Luate separat, aceste practici pot aduce un mare beneficiu şi multă uşurare. Dar cînd ele sînt legate logic şi întreţesute, rezultatul este un fundament de neclintit al vieţii însăşi. Din cînd în cînd vom obţine cu siguranţă cîte o imagine a ce este acea realitate ultimă -  împărăţia Divină. Şi vom găsi mîngîiere şi asigurări că destinul nostru pe acel tărîm va fi protejat în faţa răului, cîtă vreme vom încerca, indiferent de poticneli, să aflăm şi să împlinim voia propriului Creator.
După cum am văzut, auto-examinarea este calea prin care aducem o nouă viziune, o nouă acţiune şi gratis îndurării, asupra laturii întunecate, negative a firii noastre. Este un pas întru dezvoltarea acelui gen de umilinţă care ne dă posibilitatea să primim ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu este decît un prim pas. Iar noi dorim să mergem mai departe.
Dorim ca ceea ce este mai bun în noi toţi - chiar şi în cei mai înrăiţi dintre noi - să înflorească şi să crească. Mai mult ca sigur vom avea nevoie de aer fortifiant şi de hrană în abundenţă. Dar mai presus de toate, ne trebuie lumina soarelui; prea puţine vietăţi pot create în întuneric. Meditaţia este pasul nostru în lumina soarelui. Atunci, deci, cum să medităm?
Experienţa reală a meditaţiei şi rugăciunii de-a lungul secolelor este - desigur - imensă. Bibliotecile şi locurile de cult de pe tot globul sînt comori deschise tuturor căutătorilor. Este de sperat că toţi membrii AA, deja încurajaţi către meditaţie prin apartenenţa lor religioasă, se vor întoarce la practicile respective cum n-au făcut-o niciodată înainte. Dar ce ne facem ceilalţi, mai puţin norocoşi, care nici nu ştim cum să începem? Ei bine, am putea începe în felul următor: Mai întîi să aruncăm o privire asupra unei rugăciuni cu adevărat bune. Nu avem de căutat prea departe; mari oameni al tuturor religiilor, bărbaţi şi femei, ne-au lăsat o minunată moştenire. Acum, haideţi să luăm în considerare o rugăciune devenită clasică.
Autorul ei este un om care, de cîteva secole a ajuns să fie considerat un sfînt. Nu ne vom lăsa mînaţi de prejudecăţi şi nici de teamă din cauza aceasta. Deşi n-a fost alcoolic, tot ca şi noi a trecut şi el printr-un "storcător" emoţional. Şi, cînd a ieşit pe partea cealaltă din dureroasa experienţă, această rugăciune a fost expresia a ceea ce vedea, simţea şi dorea să devină:
"Doamne, fă-mă unealta Divinei armonii, să pot sădi iubirea, acolo unde-i ură, iertarea, unde-i nedreptate, credinţă, unde-i îndoială, speranţă, unde-i deznădejde, lumina, unde-i întuneric şi bucuria, unde a tristeţe. Doamne, fă-mă să doresc mai mult să mîngîi, decît să fiu mîngîiat, mai mult să iubesc eu, decît să fiu iubit. Căci, doar cînd dăm, putem primi, doar cînd iertăm, sîntem iertaţi şi doar murind, ne naştem pentru veşnicie. Amin."
Ca începători într-ale meditaţiei, am putea acum reciti această rugăciune de mai multe ori, fără grabă, savurînd fiecare cuvînt şi încercînd să percepem înţelesul profund al fiecărei expresii şi idei. Ne va fi de ajutor dacă putem alunga orice rezistenţă din calea celor comunicate de prietenul nostru. Căci dezbaterile n-au ce căuta în meditaţie. Ne odihnim în tihna gîndurilor cuiva care ştie-şi astfel, putem învăţa şi trăi noi înşine acele lucruri.
Să ne destindem, ca şi cum am sta întinşi pe o plajă scăldată în soare şi să respirăm adînc farmecul cu care ne învăluie această rugăciune. Haideţi să avem bunăvoinţa de a ne lăsa purtaţi, întăriţi, înălţaţi de acest curent viu de energie spiritual, de frumuseţea şi iubirea cu care sînt încărcate aceste cuvinte. Acum, să privim marea şi să reflectăm asupra misterului ei; să ridicăm apoi privirile către orizontul îndepărtat, dincolo de care vom căuta toate acele minuni, încă nevăzute.
"Ia mai taci!", spune o voce interioară. "Ce-i cu prostiile astea? Ana ceva nu se poate pune-n practică."
Cînd asemenea gînduri îşi croiesc drum în mintea noastră, ne-am putea strădui să ne amintim, chiar dacă un pic jenaţi, cît de repede cădeam de acord să ne construim o realitate imaginată de "duhurile sticlei". Nu-i aşa că un asemenea gen de gînduri ne desfăta la culme? Şi, azi, chiar dacă sîntem abstinenţi, nu cumva încercăm să facem adesea exact acelaşi lucru? Poate că necazul nostru nu era că încercăm să ne folosim imaginaţia. Poate că adevăratul necaz venea din incapacitatea noastră, aproape completă, de a ne îndrepta imaginaţia spre obiective corecte. Nu a nimic rău în legătură cu imaginaţia constructivă; toate realizările sănătoase provin din ea. La urma urmelor, nimeni nu-şi poate construi o casă, pînă nu şi-a imaginat un plan al construcţiei. Ei bine, şi meditaţia este aşa ceva; ea încearcă să imagineze obiectivul nostru spiritual, înainte de a porni către el. Deci, să ne întoarcem la acea plajă însorită - sau la cîmpie, sau la munte, dacă preferaţi.
După ce, prin astfel de procedee simple, ne-am plasat într-o stare în care ne putem concentra netulburaţi asupra imaginaţiei constructive, am putea proceda, în continuare, în felul următor:
Citim rugăciunea încă o dată şi încercăm, din nou, să vedem care este esenţa profunzimii ei. Apoi ne vom gîndi la omul care a spus-o pentru prima oară. Mai întîi, a vrut să fie o "unealtă". Apoi, a cerut favorul de-a putea aduce iubire, iertare, armonie, adevăr, credinţă, speranţă, lumină şi bucurie fiecărei fiinţe umane pe care o va întîlni.
Apoi, urma exprimarea unei aspiraţii şi a unei speranţe pentru sine-însuşi. Speră, că prin voia lui Dumnezeu, să fie în stare să găsească el-însuşi unele dintre aceste comori. Voia să încerce acest lucru pe calea uitării de sine. Ce înţelegea el prin "uitare de sine" şi cum şi-a propus să realizeze aceasta?
Credea că cel mai bine era să mîngîie el pe alţii, în loc să aştepte mîngîierea lor; mai bine să-i înţeleagă el pe alţii, decît să aştepte înţelegere; mai bine să-i ierte el pe semeni, decît să aştepte iertarea lor.
Pînă aici, poate fi un fragment din ceea ce se cheamă meditaţie, poate prima noastră încercare de a ajunge la o anumită stare de spirit, un prim pas pe tărîmul spiritului, dacă doriţi. Este necesar să urmeze o privire atentă asupra locului în care ne aflăm acum, şi încă una, asupra a ceea ce se va putea întîmpla în viaţa noastră, dacă am fi în stare să ne apropiem de idealul întrezărit. Meditaţia este ceva ce poate fi dezvoltat în continuare. Este nelimitată, în adîncime şi înălţime. Ajutată de toate instrucţiunile şi exemplele pe care le putem găsi, ea rămîne o aventură individuală, ceva ce fiecare dintre noi poate dirija după cum doreşte. Dar obiectivul ei este întotdeauna acelaşi: îmbunătăţirea contactului nostru conştient cu Dumnezeu, cu bunătatea, înţelepciunea şi iubirea Lui. Şi să ţinem mereu minte că meditaţia este ceva deosebit de practic. Unul dintre primele sale roade este echilibrul emoţional. Prin acesta, ne putem lărgi şi adînci liniile de comunicaţie cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuim fiecare.
Ce s-ar putea spune acum despre rugăciune? Rugăciunea este înălţarea mintii şi a inimii către Dumnezeu - şi, în acest sens, ea include meditaţia. Cum să procedăm cu rugăciunea? Şi cum se potriveşte ea cu meditaţia? Rugăciunea, aşa cum este ea de obicei înţeleasă, este o petiţie către Dumnezeu. După ce am deschis liniile de comunicaţie cu Dumnezeu, cît am putut noi mai bine, încercăm să cerem acele lucruri juste de care noi, şi alţii, avem cea mai mare nevoie. Considerăm că întreaga noastră serie de nevoi este bine definită de acea parte a Pasului 11, care spune: "...cerîndu-I doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim." O astfel de cerere se va potrivi în fiecare clipă a zilei.
Dimineaţa ne gîndim la orele care urmează. Probabil că ne gîndim la munca acelei zile şi la şansele noastre de a fi utili şi de ajutor sau la vreo problemă deosebită la care ne aşteptăm. Este posibil ca astăzi să vedem continuarea unei serioase şi încă nerezolvate probleme, rămasă de ieri. Vom fi imediat tentaţi să cerem soluţii specifice la probleme specifice şi capacitatea de a fi de folos altora, aşa cum credem noi de cuviinţă. În acest caz îi cerem lui Dumnezeu să facă aşa cum vrem noi. De aceea, este nevoie să cumpănim fiecare cerere cu grijă, ca să vedem care este meritul ei real. Dar chiar şi aşa, cînd cerem lucruri specifice va fi bine să adăugăm fiecărei cereri: „...dacă aceasta este voia Ta". Cerem pur şi simplu ca pe parcursul zilei, Dumnezeu să ne dea darul de a înţelege cît mai bine ce vrea El cu noi în acea zi şi binecuvîntarea de a putea împlini acel lucru.
Pe măsură ce avansăm în zi putem face o pauză, cînd avem de întîlnit o nouă situaţie sau de luat o hotărîre; şi putem reînnoi cererea simplă: "Facă-se voia Ta, nu a mea." Dacă în asemenea momente se întîmplă ca tulburarea emoţională să fie mare, cu siguranţă ne vom menţine echilibrul, dacă ne amintim şi ne repetăm o anumită rugăciune sau expresie care a apărut în lectura sau meditaţia noastră. Simpla repetare a acelei rugăciuni sau expresii ne va ajuta să descongestionăm un canal înfundat de mînie, frică, frustrare sau neînţelegere şi ne va permite să ne întoarcem la cel mai sigur ajutor ­aflarea voinţei lui Dumnezeu, nu a voinţei noastre, în momente de încordare. În asemenea momente critice, dacă ne amintim că "este mai bine să mîngîiem, decît să fim mîngîiaţi, mai bine să înţelegem, decît să fim înţeleşi şi mai bine să iubim, decît să fim iubiţi" vom urma intenţiile Pasului 11.
Desigur, este de înţeles şi considerăm rezonabilă, întrebarea care se pune deseori: "De ce nu putem merge cu o anumită dilemă care ne tulbură direct la Dumnezeu ca, prin rugăciune, să fim siguri că obţinem răspunsuri precise şi clare la cererea noastră?"
Se poate şi aşa, dar riscurile sînt mari. Vedem mulţi membri AA care îi cer lui Dumnezeu cu multă seriozitate şi încredere, ghidare explicită, pe teme variind între o zguduitoare criză familială sau financiară şi corectarea unei greşeli personale minore, cum ar fi lipsa de punctualitate. Însă, foarte adesea, gîndurile care par să vină de la Dumnezeu nu sînt deloc răspunsuri. Ele se dovedesc a fi inconştiente speculaţii mentale bine-intenţionate. Membrul AA sau oricine altcineva care încearcă să-şi conducă viaţa în mod rigid, exclusiv pe baza acestui gen de rugăciune, de auto-servire cu răspunsuri de la Dumnezeu, este o persoană foarte derutată. Reacţia sa la orice întrebare sau critică a actelor sale este să-şi răspundă că el se bazează doar pe Dumnezeu pentru orice problemă, mare sau mică. Probabil că uită adesea că tendinţa omenească, de a găsi mereu justificări şi de a-şi lua propriile dorinţe drept realitate, i-a falsificat aşa-zisa inspiraţie divină. Cu cele mai bune intenţii, el încearcă să-şi forţeze propria voinţă în toate situaţiile şi problemele, ferm convins că acţionează din acel moment sub ghidarea lui Dumnezeu. Sub imperiul acestei iluzii, el poate stîrni desigur mari ravagii, fără să aibă nici cea mai mică intenţie de a face aşa ceva.
Mai putem cădea şi într-o altă ispita, aceea de a ne formula idei despre ce credem noi că ar fi voia lui Dumnezeu pentru alţii. Ne spunem: "Omul acesta trebuie vindecat de boala sa fatală" sau "Durerile sufleteşti ale celui de colo trebuie uşurate" - şi începem să ne rugăm pentru aceste lucruri specifice. Asemenea rugăciuni sînt fără îndoială acte fundamental bune, dar ele se bazează adesea pe presupunerea că noi cunoaştem voia lui Dumnezeu pentru persoana pentru care ne rugăm. Aceasta înseamnă că, alături de o rugăciune cinstită poate exista o anumită doză de aroganţă şi îngîmfare. Din experienţa noastră AA reiese clar că, mai ales în asemenea cazuri este necesar să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu, oricare este ea, să se împlinească pentru alţii şi pentru noi-înşine.
În AA am descoperit că, rugăciuni urmate de rezultate cu adevărat bune, există cu adevărat. Ele sînt o chestiune de cunoaştere şi experienţă. Toţi cei care au perseverat au descoperit o forţa care nu le aparţinea de obicei. Au găsit înţelepciune peste capacitatea lor obişnuită. Şi au găsit o pace sufleteasca mereu crescîndă, care nu-i părăseşte nici în faţa circumstanţelor dificile.
Descoperim că primim într-adevăr ghidare pentru viaţa noastră exact în clipa în care încetăm să ne exprimăm propriile pretenţii faţă de Dumnezeu de a ne da una sau alta, la cerere sau cum vrem noi. Aproape oricare membru AA cu experienţă vă va spune ce turnură, remarcabilă şi neaşteptat de bună, au luat problemele sale, pe cînd încerca să-şi îmbunătăţească propriul contact conştient cu Dumnezeu. Vă va spune şi cum - din momentele cele mai pline de durere şi suferinţă, cînd mîna lui Dumnezeu părea grea sau chiar nedreaptă - a învăţat lecţii noi, a primit noi resurse pentru curaj şi în cele din urmă, a fost întărit de convingerea că Dumnezeu "săvîrşeşte minunile Sale pe căi misterioase."
Este bine ca toate acestea să fie veşti încurajatoare pentru cei care au rezerve faţă de rugăciune, fie pentru că nu cred în ea, fie pentru că simt că nu ar avea acces la ajutorul şi ghidarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, fără excepţie, trece prin faze în care nu se poate ruga altfel decît expunîndu-şi propria voinţă. Uneori mergem chiar şi mai departe. Ne cuprinde o revoltă atît de nesănătoasă, încît pur şi simplu nu ne rugăm. Nu este necesar să gîndim prea urît despre noi-înşine cînd apar asemenea momente. Este important să reluăm rugăciunea din clipa în care sîntem iar în stare, făcînd ceea ce ştim că este bine pentru noi.
Poate că cea mai mare răsplată pe care o obţinem din meditaţie şi rugăciune este sentimentul că aparţinem, pe care îl vom putea cunoaşte astfel. Nu mai trăim într-o lume complet ostilă. Nu mai sîntem pierduţi, speriaţi şi fără ţintă. Din clipa în care avem şi cea mai vagă imagine a ceea ce vrea Dumnezeu cu noi, din clipa în care începem să vedem adevărul, dreptatea şi iubirea ca pe nişte lucruri reale şi eterne ale vieţii nu mai sîntem profund tulburaţi de ce-ar părea o dovadă contrară, în problemele pur umane care ne înconjoară. Noi ştim ca Dumnezeu veghează cu iubire deasupra noastră. Ştim că atunci cînd ne întoarcem către El totul va fi în regulă cu noi, acum şi pururi.



PASUL 12


"După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi,
 am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem
în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre."

Bucuria de a trăi este tema Pasului 12 al metodei AA, iar acţiunea este cuvîntul cheie. Prin acest Pas ne întoarcem spre exterior, către semenii alcoolici care mai suferă încă. Aici trăim experienţa dăruirii care nu aşteaptă răsplata. Aici începem să aplicăm toţi cei 12 Paşi ai programului în viaţa de toate zilele în aşa fel încă şi noi şi cei din jur să ne găsim abstinenţa împlinită, la nivelul emoţiilor. Privind Pasul 12 cu toate implicaţiile lui, vedem că este vorba cu adevărat despre nepreţuita iubire dezinteresată.
Pasul 12 ne dă de veste că, urmare a practicării tuturor celorlalţi Paşi, fiecare dintre noi a găsit ceva ce se numeşte trezire spirituală. Pentru cei mai noi membri aceasta apare adesea ca o stare de lucruri discutabilă şi foarte puţin probabilă. "Ce vreţi să ziceţi cu `trezire spirituală'?" ne întreabă ei.
Poate că există tot atîtea definiţii ale trezirii spirituale cîţi oameni care au avut-o. Dar există ceva comun în toate trezirile spirituale autentice, şi nu este greu de înţeles ce anume. Cînd cineva are o trezire spirituală aceasta înseamnă mai ales că respectiva persoană a devenit capabilă să facă, să simtă şi să creadă ceea ce nu reuşise înainte, cînd se bazase exlusiv pe propria putere, pe propriile resurse. I s-a dăruit ceva care echivalează cu o nouă stare a conştiinţei şi a existenţei. Omul acela a fost plasat pe o cărare care îi spune că îl duce undeva,
viaţa nu este o fundătură, nici ceva care trebuie stăpînit sau îndurat. El a suferit o transformare în adevăratul înţeles al cuvîntului; a dat peste o nouă sursă de putere, pe care - într-un fel sau altul - şi-o refuzase înainte. Acum se găseşte în posesia unui grad de onestitate, toleranţă, altruism, pace sufletească şi iubire de care nu se crezuse niciodată capabil. Toate acestea i-au fost dăruite gratis - deşi, de obicei, se pregătise el-însuşi, în parte, să le poată primi.
Maniera în care metoda AA ne pregăteşte pentru primirea acestui dar constă din practicarea Celor 12 Paşi ai programului nostru. De aceea, haideţi să vedem pe scurt, ce am încercat să facem pînă în acest moment.
Pasul 1 ne-a pus în faţa unui uluitor paradox: am descoperit că ne era absolut imposibil să scăpăm de obsesia alcoolului pînă cînd nu ne admiteam neputinţa asupra lui. Prin Pasul 2, am văzut că - din moment ce nu ne puteam reda singuri sănătatea mintală, o Putere superioară trebuia s-o facă neapărat, dacă era vorba să supravieţuim. În consecinţă, prin Pasul 3 ne-am lăsat voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum îL înţelegeam noi. Pentru moment, cei care eram atei sau agnostici am descoperit că propriul grup sau Comunitatea AA, ca întreg, puteau fi Puterea noastră superioară. Începînd Pasul 4 am început să cercetăm - în interiorul nostru - ce anume ne adusese ruină fizică, morală şi spirituală. Ne-am făcut fără teamă un inventar moral amănunţit. Examinînd Pasul 5 am decis că simplul inventar nu era suficient. ştiam că va trebui să încetăm jocul mortal al traiului în singurătate cu conflictele noastre interioare; că trebuia să le încredinţăm cu onestitate lui Dumnezeu şi unei alte fiinţe umane. La Pasul 6 mulţi dintre noi ne-am poticnit - pe bună dreptate - pentru că nu voiam să scăpăm de defectele de caracter; încă le iubeam pe unele dintre ele. Şi totuşi, ştiam prea bine că trebuia să facem ceva conform principiului fundamental al Pasului 6. Aşa că, din moment ce tot mai aveam vreo cîteva defecte de caracter de care nu ne puteam rupe încă, ne-am hotărît ca măcar să nu ne mai agăţăm de acele defecte cu încăpăţînare şi răzvrătire. Ne-am spus: "Probabil că azi n-o să reuşesc, dar cel puţin voi înceta să mai strig `Asta, nu! Niciodată! "'. Apoi la Pasul 7, L-am rugat cu smerenie pe Dumnezeu să ne îndepărteze slăbiciunile conform voinţei şi puterii Sale, în circumstanţele zilei respective. Odată cu Pasul 8 ne-am continuat curăţenia interioară, fiindcă am constatat că nu eram în conflict numai cu noi în sine, ci şi cu oamenii şi situaţiile din lumea în care trăiam. Trebuia să începem să facem pace în jur; de aceea ne-am făcut o listă cu oamenii pe care i-am ofensat şi ne-am deschis ideii de a îndrepta lucrurile. Acţiunea de îndreptare a venit cu Pasul 9, cînd ne-am reparat greşelile direct, faţă de cei vizaţi, dar nu şi atunci cînd le-am fi făcut vreun rău, for sau altora. În faţa Pasului 10 am început să ne stabilim o bază pentru viaţa de zi cu zi; ne-am dat seama de cît de serios este un inventar personal, în continuare - şi că era bine să admitem pe loc o greşeală. La Pasul 11 am înţeles că - dacă o putere superioară ne redase sănătatea mintală şi ne dăduse capacitatea de a trăi cu un strop de pace în suflet într-o lume dureros de zbuciumată atunci, o asemenea Putere superioară merită s-o cunoaştem mai bine, printr-un contact cît se putea mai direct. Am descoperit că practicarea meditaţiei şi rugăciunii în mod repetat şi constant a deschis acel canal de comunicare care înlocuia firicelul de apă cu un fluviu care ducea spre certa putere a lui Dumnezeu şi spre ghidarea Lui, pe care puteam conta, pe măsură ce ne sporea capacitatea de a-L înţelege.
Astfel, practicînd aceşti Paşi, am avut o trezire spirituală, în legătură cu care - în cele din urmă - nu mai există nici o îndoială. Privindu-i pe începătorii aflaţi în etapa îndoielilor, puteam vedea schimbarea producîndu-se. După multe experienţe de acest fel puteam prezice că, cel ce se îndoia că ar putea găsi "perspectiva spirituală" şi care îşi consideră dragul său grup AA ca putere superioară, se va trezi brusc că-L iubeşte pe Dumnezeu şi-I va spune pe nume.
Ce se petrece cu restul Pasului 12? Prin minunata energie pe care o degajă el şi prin elanul de transmitere a mesajului către alţi alcoolici, pe care ni-l aduce în suflet - Pasul 12 îi induce pe toţi ceilalţi la acţiune reală în viaţa de zi cu zi; totul duce spre marea răsplată, spre minunata realitate a Alcoolicilor Anonimi.
Chiar şi cel mai proaspăt nou venit descoperă recompense nevisate cînd încearcă să-şi ajute fratele alcoolic, pe cel care este mai orb decît el. Acesta este într-adevăr darul care nu cere nimic în schimb. Omul nu aşteaptă ca fratele suferind să-i răsplătească efortul, nici măcar să-l iubească. Şi curînd descoperă că - prin divinul paradox - din acea dăruire, şi-a găsit propria răsplată, indiferent dacă fratele a primit ceva sau nu. Propriul său caracter poate avea multe pete negre încă, dar el ştie că Dumnezeu i-a dat puterea să pornească pe un drum mare; simte că se află la intrarea unui nou tărîm, plin de mistere, bucurii şi experienţe nevisate.
Practic, fiecare membru AA declară că n-a cunoscut satisfacţie mai profundă, nici bucurie mai mare, decît cele aduse de un Pas 12 bine făcut. Să observăm cum bărbaţi şi femei îşi deschid ochii cu mirare, pe cînd păşesc din întuneric în plină lumină; să vedem cum se umple de sens şi cum primeşte un stop viaţa acestor oameni; să vedem familiile reunite; să-i vedem pe alcoolicul marginalizat cum este reprimit ca om intre oameni şi, mai ales, sa-i observam pe toţi cum se deşteaptă la prezenţa unui Dumnezeu iubitor în viaţa lor ­aceste lucruri constituie substanţa a ceea ce obţinem atunci cînd transmitem mesajul AA altui alcoolic.
Însă există şi alte moduri în care putem face acest Pas 12. Asistăm la şedinţele AA şi ascultăm - nu numai ca să obţinem ceva noi înşine, ci şi ca să dăruim încurajarea şi sprijinul care izvorăsc din prezenţa noastră acolo. Cînd ne vine rîndul să vorbim în şedinţe, din nou încercăm să transmitem mesajul AA. Fie că ne ascultă un singur om sau mai mulţi, tot Pasul 12 se numeşte. Există multe şanse de a-l face şi pentru cei care ne simţim stîngaci în privinţa cuvîntărilor în şedinţe sau care nu ne putem deplasa, pentru a face prea des Pasul 12, faţă în faţă cu un alt alcoolic. Aceştia dintre noi putem fi cei care ne luăm sarcini nespectaculoase dar importante, care fac posibilă desfăşurarea Pasului 12 - precum pregătirea cafelei şi servitul prăjiturilor în minutele de după şedinţe; în astfel de momente, mulţi nou veniţi au prins încredere şi s-au simţit comfortabil în mijlocul rîsetelor şi al discuţiilor. Acesta este Pasul 12 în cel mai bun sens al cuvîntului. "Primit-ai pe gratis, dai mai departe pe gratis... ", este esenţa acestei părţi a Pasului 12.
Se poate întîmpla să trecem prin experienţe care să ne lase cu impresia că am cam călcat în străchini. Pe moment le luăm drept eşecuri; dar cu vremea, le vom vedea ca pe nişte trambuline de propulsare spre acţiuni mai reunite. De pildă, să zicem că nu economisim nici un efort pentru a aduce la abstinenţă pe cineva anume; după luni de zile de efort neîntrerupt, omul acela bea din nou. Poate că acest lucru se va repeta cu mai mulţi, unul după altul. S-ar putea să ne simţim profund descurajaţi în ce priveşte capacitatea noastră de a transmite mesajul AA. Sau putem da peste inversul acestei situaţii: să fim exaltaţi pentru că am avut succes. În acest caz apare tentaţia de a fi foarte posesivi faţă de noul venit. Poate că ne apucăm să-i dăm sfaturi în domenii în care nu avem competenţa necesară sau în care nu ar fi cazul să ne amestecăm. Şi cînd sfaturile noastre sînt respinse - ori, sînt acceptate, dar încurcă lucrurile şi mai abitir - ne simţim răniţi şi tulburaţi. Uneori prin muncă asideă şi îndelungată de Pas 12, transmitem mesajul atîtor alcoolici, încît părem că am ocupa un post de încredere, ca acela de preşedinte al grupului. Este încă o situaţie tentantă, de a vrea să dirijăm totul, în amănunt; şi, deseori, aceasta duce la refuzuri din partea celorlalţi membri şi la consecinţe greu de înghiţit.
Dar cu vremea, ne dăm seama clar că acestea nu sînt decît dureri inerente creşterii şi că ele nu pot duce decit la ceva bun dacă revenim la Cei 12 Paşi din ce în ce mai mult, ca să obţinem răspunsuri.
Acum, apare cea mai mare întrebare: Cum este cu aplicarea acestor principii în toate domeniile vieţii noastre? Putem noi oare prinde drag de viaţă în totalitatea ei, aşa cum i-am îndrăgit micul segment pe care îl trăim ori de cîte ori încercăm să ajutăm alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă? Oare sîntem în stare să aducem acelaşi spirit de iubire şi de toleranţă în viaţa de familie - atît de răvăşită, uneori - precum aducem în grupul AA? Putem noi avea faţă de aceşti oameni, contaminaţi şi chiar handicapaţi de boala noastră acelaşi gen de credinţă şi de încredere pe care îl avem faţă de naşul AA? Sîntem în stare să transmitem cu adevărat mesajul spiritului AA în munca noastră de zi cu zi? Ne putem vedea de responsabilităţile noastre proaspăt reorganizate, faţă de lume, în general? Dar faţă de religia de care ne simţim legali? Sîntem în stare să găsim o nouă bucurie de a trăi în timp ce încercăm să facem ceva legat de toate acestea?
Mai mult, cum ne vom descurca în faţa eşecurilor sau a succeselor? Oare le putem accepta acum - şi ne putem modela în funcţie de ele, fără disperare sau orgoliu? Putem accepta sărăcia, boala, singurătatea şi doliul cu seninătate şi curaj? Ne putem mulţumi în mod constant, cu satisfacţii mici, smerite, dar uneori mai durabile, atunci cînd ni se refuză realizările mai strălucitoare, mai remarcabile?
Răspunsul metodei AA la toate aceste întrebări despre viaţă, este: "Da, toate acestea sînt posibile". Ştim aceasta, pentru că vedem monotonia, durerea, chiar şi nenorocirea, folosite în scop constructiv de către cei care continuă să încerce practicarea Celor 12 Paşi ai AA. Şi dacă acestea sînt fapte de viaţă pentru mulţi alcoolici care s-au recuperat deja în AA ele pot deveni fapte de viaţă şi pentru mulţi alţii.
Desigur, oricărui membru AA - chiar şi celui mai devotat ­i-se poate întîmpla să nu obţină astfel de rezultate tot timpul. Nu este neapărat nevoie să bem primul pahar ca să ne simţim rătăciţi de la drumul drept. Necazurile încep uneori cu indiferenţa. Sîntem abstinenţi şi fericiţi cu tot ce facem în AA. Treaba merge bine acasă şi la birou. Fireşte, ne felicităm pentru ceva ce, mai tîrziu, se va dovedi a fi fost un punct de vedere superficial şi neserios. Maturizarea noastră încetează pentru o vreme - şi aceasta, pentru că ne simţim mulţumiţi şi considerăm că nu avem nevoie de toţi Paşii AA. Ne descurcăm binişor, făcînd numai cîţiva dintre ei. Poate că ne descurcăm, chiar şi făcînd numai doi dintre ei - Pasul 1 şi acea parte din Pasul 12 în care "transmitem mesajul". În jargon AA este starea de spirit cunoscută ca "funcţionarea din doi paşi". Şi o putem duce aşa chiar ani de zile.
Chiar şi cei mai bine intenţionaţi putem cădea în iluzia "programului din doi paşi". Mai devreme sau mai tîrziu etapa norului roz se disipează şi toate devin anoste; ne simţim dezamăgiţi. Începe să ne treacă prin cap gîndul că de fapt nu merită efortul. Ne simţim nauciţi şi descurajaţi.
Apoi, viaţa poate aduce - aşa cum îi stă în obicei - o lovitură dintre cele mai dare, mare şi lată, de neînghiţit şi deci, de nedigerat: nu obţinem promovarea pentru care am trudit atîta; pierdem un serviciu bun; poate că apar serioase dificultăţi în familie sau decepţii sentimentale; ori, poate că băiatul, pe care-l credeam ocrotit de Dumnezeu, moare pe front.
Ce se întîmpla cu noi atunci? Avem noi, sau putem noi ­alcoolici în AA - găsi destule resurse pentru a face faţă nenorocirilor, care îi lovesc pe atîţia? Acestea erau probleme de viaţă cărora nu fuseserăm în stare să le facem faţă niciodată. Putem noi acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuim fiecare, să le rezolvăm la cel de bine şi de curajos, c prietenii noştri ne-alcoolici? Putem noi transforma aceste nenorociri în valori pozitive, în surse de progres şi comfort sufletesc, pentru sine şi pentru cei din jur? Ei bine, avem cu siguranţă o şansă, dacă trecem de la "programul din doi paşi", la "programul din 12 paşi", dacă dorim să ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu, care ne poate susţine şi întări în orice încercare.
Problemele noastre fundamentale sînt aceleaşi probleme pe care le au toţi oamenii. Dar cînd un membru AA, care a prins rădăcini puternice în Comunitate face un efort onest de a pînă " în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii", el pare să aibă capacitatea, prin bunătatea lui Dumnezeu, de a înfrînge toate dificultăţile, luîndu-le
pe toate aşa cum vin şi transformîndu-le în mărturii de credinţă. Am văzut membri AA îndurînd, fără să se plîngă, boli cronice sau mortale - uneori chiar cu umor. Am văzut şi familii destrămate de neînţelegeri, de tensiuni şi infidelitate - reunite prin modal de viaţă AA.
Deşi majoritatea membrilor AA au o capacitate relativ mare de a "face bani", sînt printre noi şi dintre aceia care nu reuşesc să se echilibreze financiar sau care trec prin mari pierderi băneşti. De obicei aceştia dau dovadă de putere şi încredere, pentru stăpînirea situaţiei.
Am constatat că putem şi noi, ca şi alţi oameni să suportăm loviturile, aşa cum vin ele. Dar - tot ca şi alţii - lăsăm buturuga mică să răstoarne carul mare sau creem probleme din nimic. La aceasta răspunsul nostru este: este nevoie de o mai puternică dezvoltare spirituală. Numai pe aceasta cale vom cîştiga şanse în plus de a trăi fericiţi şi cu folos. Pe măsură ce creştem spiritual descoperim că vechile noastre atitudini faţă de propriile instincte au nevoie de o drastică revizuire. Dorinţa de securitate emoţională şi de bogăţie pe plan material, dorinţa de prestigiu şi putere, de episoade romantice şi de pace familială sînt dorinţe care ni se împlinesc doar dacă le temperăm şi le dăm o nouă direcţie. Învăţăm mereu că simpla satisfacere a instinctelor nu poate fi unicul stop al vieţii noastre. Dacă plasăm instinctele pe primul plan nu facem decît să punem căruţa înaintea cailor; vom fi traşi înapoi înspre dezamăgire. Însă dacă avem bunăvoinţa de a plasa pe primul plan creşterea spirituală- atunci, şi numai atunci, avem cu adevărat o şansă.
Deveniţi AA şi continuînd să ne maturizăm, atitudinile şi acţiunile vizînd securitatea emoţională şi financiară încep să se schimbe profund. Pretenţiile noastre de securitate emoţională, conforme toanelor şi mofturilor noastre, ne-au azvîrlit constant în relaţii imposibile cu alţi oameni. Deşi uneori nu eram conştienţi de acest lucru, rezultatul fusese mereu acelaşi. Fie că încercăm să jucăm rolul lui Dumnezeu şi să-i dominăm pe cei din jur, fie că ne rezemăm excesiv în mod insistent de ei. Atunci cînd ceilalţi ne dădeau pace să le conducem viaţa aşa de parcă ar fi fost nişte copii, noi-înşine ne simţeam fericiţi şi în siguranţă. Dar, cînd se săturau şi opuneau rezistenţă sau fugeau de noi, ne simţeam jigniţi şi dezămagiţi. Îi acuzăm pe ei şi nepricepînd că pretenţiile noastre nerezonabile provocaseră ruptura.
Atunci cînd o luăm pe celălalt drum şi insistam să ne protejeze ei pe noi ca pe nişte copii şi să ne poarte de grijă ori dacă ceream celorlalţi să ne asigure nouă traiul - rezultatul era la fel de nefericit. Aceasta i-a făcut pe mulţi oameni dragi să ne dea la o parte sau să ne părăsească. Dezamăgirea noastră fusese greu de îndurat. Nu ne putuserăm imagina că oamenii ne vor face una ca asta. Nu pricepuserăm că, deşi adulţi după vîrstă, noi ne purtăm copilăreşte, încercînd să-i transformăm pe toţi - prieteni, soţie sau soţ, pe toată lumea - în părinţi protectori. Refuzaserăm să învăţăm lecţia dificilă, care ne spune că hiperdependenţa de oameni nu duce nicăieri, pentru că oamenii au slăbiciuni, că şi cei mai buni dintre ei ne pot lăsa baltă la un moment dat, mai ales atunci cînd cerem prea mult atenţia lor.
Odată cu progresul spiritual a venit înţelegerea acestor greşeli. S-a cristalizat pentru noi faptul că, dacă era să ne simţim vreodată în siguranţă printre adulţi trebuia să punem la baza vieţii noastre principiul "mai trebuie să şi dau, nu numai să iau"; trebuia să ne dezvoltăm simţul de a fi parteneri şi de a trăi ca între fraţi cu toţi cei din jur. Am constatat că aveam nevoie de a ne dărui mereu pe sine fără să aşteptăm răsplată. Cînd această atitudine a devenit constantă, am descoperit treptat că îi atrăgeam pe oameni ca niciodată înainte. Chiar dacă unii ne mai dezamăgeau ne puteam dovedi înţelegători şi nu mai făceam o tragedie din asta.
După încă o perioadă de progres spiritual am descoperit că cea mai bună sursă posibilă de stabilitate emoţională era Dumnezeu Însuşi. Am descoperit că dependenţa de dreptatea, iertarea şi iubirea Lui - toate perfecte - era ceva sănătos şi care funcţiona chiar şi atunci cînd nimic altceva nu reuşea. Dacă depindeam de Dumnezeu cu adevărat nu mai puteam juca rolul Lui faţă de semeni şi nici nu mai simţeam impulsul imperios de a depinde în întregime de protecţia şi grija acestora. Erau atitudini noi şi ele au adus multora dintre noi o putere interioară şi o pace care nu puteau fi zdruncinată profund nici de slăbiciunile altora, nici de vreo nenorocire provocată de noi-înşine.
Acest punct de vedere nou era-după cum aveam să aflăm-ceva deosebit de necesar nouă, alcoolicilor. Căci alcoolismul fusese cauza izolării noastre, chiar şi atunci cînd eram înconjuraţi de oameni care ne iubeau. Atunci cînd voinţa noastră personale i-a alungat pe toţi şi izolarea a devenit completă, nu ne-a mai rămas decît să facem pe grozavii prin baruri ieftine, ca apoi să luăm drumul străzii şi să contăm pe mila trecătorilor. Tot mai încercăm, chiar şi acolo, să găsim securitate emoţională, dominîndu-i pe alţii sau depinzînd de ei. Chiar şi atunci cînd avuturile noastre nu s-au subţiat pînă-ntr-acolo, noi tot am ajuns să ne simţim singuri pe lume; tot încercam-în zadar-să ne simţim în siguranţă prin cine ştie ce metodă nesănătoasă, de dominare sau de dependenţă. Pentru aceia dintre noi care am fost astfel, metoda AA a avut un sens cu totul special. Prin AA începem să învăţăm relaţii corecte, cu oameni care ne înţeleg; nu mai avem de ce să fim singuri.
Majoritatea membrilor AA căsătoriţi au căsnicii fericite. Într-o măsură surprinzătoare, AA-ul a vindecat toate rănile pricinuite de mulţi ani de alcoolism în viaţa de familie. Dar, ca şi membrii oricărei societăţi, avem şi noi probleme sexuale şi conjugale, uneori dureros de acute. Totuşi, divorţuri permanente sau separări nu sînt ceva caracteristic pentru membrii AA. Marea noastră problemă nu este să ne păstrăm căsnicia, ci cum să ne-o facem mai fericită, eliminînd gravele tulburări emoţionale provocate de alcoolism.
Aproape orice fiinţă umane normale simte la un anume moment în viaţă, o dorinţă puternică de a-şi găsi perechea de sex opus, alături de care să fie posibile unirea cea mai deplină - spirituală, mentală, emoţională şi fizică. Este o chemare instinctive puternice aflate la baza marilor realizări umane - o energie creatoare, care ne influenţează viaţa în profunzime. Dumnezeu ne-a făcut astfel. Deci, ne punem întrebarea: Cum folosim noi acest dar - din necunoaştere, prin porniri pătimaşe şi prin voinţă personală - întru distrugerea noastră? Noi, membrii AA nu pretindem că putem oferi răspunsuri complete unor întrebări vechi de cînd lumea. Dar experienţa noastră furnizează cîteva răspunsuri care funcţionează în cazul nostru.
Cînd cineva este afectat de alcoolism poate fi confruntat cu situaţii foarte nefireşti, care atacă echilibrul matrimonial şi potrivirea dintre parteneri. Dacă bărbatul este cel atins de alcoolism, femeia trebuie să devină capul familiei şi adesea, cea care cîştigă pîinea. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţeşte, soţul devine un copil bolnav şi iresponsabil, care are nevoie de îngrijire şi care trebuie scos din interminabile încurcături şi impasuri. Încetul cu încetul şi fără să-şi dea seama, soţia este obligată să devină mama unui copil rătăcit. Şi dacă ea mai este dotată şi cu un puternic instinct matern, situaţia este şi mai gravă. Este evident că, în asemenea condiţii, nu poate fi vorba de o viaţă de cuplu. De obicei soţia continuă să facă ceea ce crede ea că este mai bine, timp în care alcoolicul cînd adoră, cînd detestă această grijă maternă. Se creează astfel un tipar de viaţă, care va cere mult efort pentru remediere mai tîrziu. Cu toate acestea, sub influenţa celor 12 Paşi ai AA, asemenea situaţii se îndreaptă.*
Dacă menajul a fost puternic dezechilibrat, s-ar putea să fie nevoie de eforturi mari, timp îndelungat şi de multă răbdare. După intrarea în AA a soţului, soţia s-ar putea să devină nemulţumită şi să acumuleze ciudă pentru faptul că AA-ul a realizat exact ceea ce nu reuşise ea în toţi aceşti ani de efort devotat. Soţul se prea poate să devină atît de ataşat de AA şi de prietenii săi cei noi, încît lipseşte foarte mult de acasă, mai mult decît atunci cînd bea. Văzînd nefericirea soţiei, el îi recomandă Cei 12 Paşi şi încearcă s-o înveţe cum să trăiască. Natural, ea simte că, de ani de zile, ştie să trăiască infinit mai bine decît el. Fiecare dă vina pe celălalt şi se întreabă dacă menajul lor va ajunge vreodată să mai cunoască fericirea. S-ar putea să ajungă să întrebe şi dacă-la urma urmelor-au avut vreodată un cămin fericit.
Desigur, s-ar putea ca nepotrivirea să fi ajuns atît de gravă, încît să fie necesară o despărţire. Dar astfel de cazuri nu sînt ceva obişnuit. Dîndu-şi seama de ce a îndurat soţia sa şi înţelegînd acum pe de-a­ntregul cîte răni a pricinuit el însuşi soţiei şi copiilor, aproape întotdeauna alcoolicul preia responsabilităţile ce-i revin faţă de familie, cu bunăvoinţa de a repara ce se mai poate repara şi de a accepta ce nu-i mai stă în puteri să repare. El încearcă să aplice continuu Cei 12 Paşi în viaţa de familie, adesea cu rezultate minunate. Din acest moment începe - ferm, însă iubitor - să se poarte ca un partener şi nu ca un băiat rău. Şi mai presus de toate, a ajuns - în fine - la convingerea că aventurile romantice nebuneşti nu reprezintă pentru el un mod de viaţă.
Comunitatea AA cuprinde mulţi membri celibatari, care doresc să se căsătorească sau care sînt în situaţia de a o face. Unii se căsătoresc cu cineva din AA. Cum se descurcă aceştia? În ansamblu, sînt căsnicii fericite. Suferinţa lor comună de băutori, interesul comun în AA şi preocupările spirituale stimulează adesea bunul mers al acestor cămine. Necazuri apar numai atunci cînd simple întîlniri în şedinţe AA duc la "focul de paie" al iubirii la prima vedere. Posibilii parteneri trebuie să fie solid ancoraţi în programul AA şi să se cunoască de suficient timp, ca să ştie dacă se potrivesc spiritual, mintal şi emoţional cu adevărat şi nu doar pentru că aşa presupun ei. trebuie să fie cît se poate mai siguri, că nici unul nu are în adîncul fiinţei sale vreun handicap emoţional care să iasă mai tîrziu la suprafaţă sub presiunea unor dificultăţi şi să le altereze căsnicia. Toate acestea sînt la fel de valabile şi de importante şi pentru cei care intenţionează o căsătorie cu cineva din afara Comunităţii AA. Datorită înţelegerii clare şi a unui comportament matur şi corect se pot naşte rezultate foarte fericite.
Şi ce se poate spune despre acei mulţi membri AA care, din diverse motive, nu pot avea o viaţă de familie? La început, mulţi se simt singuri, răniţi, abandonaţi, în timp ce văd în jurul lor atîta fericire familială a altor membri. Dacă pentru ei nu este posibilă o asemenea fericire, le poate oare oferi AA-ul alte satisfacţii la fel de valoroase şi de durabile? Da - ori de cîte ori se vor strădui să le găsească. Înconjuraţi de atîţia prieteni AA, aceşti aşa-zişi singuratici ne spun că nu se mai simt singuri. Alături de alţi membri - bărbaţi şi femei - ei se pot devota unui număr nelimitat de idei, de oameni, ori de proiecte constructive. Neconstrînşi de obligaţii familiale, pot participa la activităţi la care cei căsătoriţi pot participa mai puţin sau deloc. Zi de zi, îi vedem în acţiune, slujind AA-ul din belşug şi fiind răsplătiţi cu mari bucurii.
În privinţa banilor şi a posesiunilor materiale, punctul nostru de vedere a trecut prin aceeaşi transformare profundă. Cu puţine excepţii, cam fiecare dintre noi fusese "mînă-spartă". Aruncam cu banii în toate părţile ca să ne satisfacem mofturile şi ca să-i facem praf pe alţii. Pe cînd beam ne purtam de parcă am fi avut rezerve de bani inepuizabile, deşi între două beţii ni se întîmpla să cădem în cealaltă extremă şi deveneam aproape avari. Fără să băgăm de seamă, acumulam fonduri pentru următoarea beţie. Banii erau simbolul plăcerilor şi al prestigiului personal. Cînd băutul s-a înrăutăţit de-a binelea, banul a devenit o condiţie urgentă pentru asigurarea următorului pahar cu care venea apoi comfortul temporar al uitării.
Odată cu intrarea în AA, aceste atitudini s-au schimbat drastic, deseori ajungînd prea departe în direcţia opusă. Spectacolul anilor de risipă ne-a băgat în panică. Pur şi simplu nu ne va ajunge timpul să ne reconstruim averile irosite, aşa gîndeam noi. Cum vom fi noi în stare vreodată să ne plătim toate datoriile, să avem şi noi un cămin decent, să ne ocupăm de educaţia copiilor şi să agonisim ceva pentru bătrîneţe? Prestigiul financiar nu mai constituia scopul nostru principal; acum ne reclamam, în gura mare, securitatea materială. Chiar şi după ce ne-am repus afacerile pe picioare, aceste teribile frici continuau să ne hăituiască. Aşa am redevenit zgîrciţi şi "mari economi". Nu puteam trăi decît într-o maximă securitate financiară, fără ea muream. Uitam că majoritatea alcoolicilor deveniţi AA au o putere deasupra mediei de a face bani; uitam imensa bunăvoinţă a fraţilor noştri AA care abia aşteptau să ne poată ajuta să obţinem o slujbă mai bună, cînd o meritam; uitam că mulţi oameni din lumea întreagă se zbat în insecuritate financiară sau simt ameninţaţi de ea. Şi, mai rău decît orice, îl uitam pe Dumnezeu. În problemele de bani ne bizuiam exclusiv pe noi-înşine, dar nici pe noi nu puteam conta prea mult.
Desigur, toate acestea nu însemnau decît că eram încă foarte dezechilibraţi. Eram încă victime ale fricii prosteşti, pentru că un post nu însemna decît o sursă de cîştig şi nu un mijloc de a fi de folos altora; pentru că ni se părea mai important să facem bani pentru independenţa noastră financiară, decît să ne construim o dependenţă corectă faţă de Dumnezeu. Acest gen de frică ne-ar putea ţine departe de o existenţă senină şi utilă, oricît am fi de bogaţi.
Odată cu trecerea vremii, am putut scăpa de acele temeri cu ajutorul Celor 12 Paşi ai AA, indiferent de perspectivele noastre materiale. Puteam acum trăi modest, fără grija zilei de mîine. Cînd ne mergea bine nu ne mai îngrozeam cu gînduri negre, pentru că am învăţat că necazurile pot fi transformate în ceva deosebit de valoros. Nu mai conta acum situaţia noastră materială; importantă era starea noastre spirituală. Treptat, am învăţat rolul de stăpîni ai banului, renunţînd la cel de sclavi. Banul a devenit o unealtă prin care să ne putem arăta iubirea şi grija faţă de cei din jur. Cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am acceptat soarta cu calm, am descoperit că puteam trăi în pace cu noi-înşine, că le puteam arăta celor care se mai zbăteau în temeri că şi ei le vor putea depăşi, la rîndul lor. Am descoperit că era mult mai important se scăpăm de frică decît de nevoi.
Să privim acum cum s-a ameliorat punctul nostru de vedere asupra ideilor de prestigiu personal, putere, ambiţie, şi de a fi în frunte. Acestea au fost vîltori în care au naufragiat mulţi dintre noi în timpul carierei alcoolice.
Practic, oricare ţînc american visează să devină Preşedinte. El vrea să devină persoana numărul unu a ţării sale. Crescînd şi văzînd că acest lucru nu este cu putinţă, poate va zîmbi sănătos, la amintirea visului din copilărie. Mai tîrziu în viaţă va descoperi ca adevărata fericire nu trebuie căutată în poziţia din vîrf, nici în nemiloasa luptă pentru bani, pentru iubire ori prestigiu personal. El descoperă că poate fi mulţumit atîta timp cît se foloseşte înţelept - la masa de joc a vieţii - de cărţile pe care i le întinde ea. Nu este lipsit de ambiţie, dar nici nu este absurd; înţelege şi acceptă realitatea, aşa cum este ea. Are bunăvoinţa de a-şi păstra mărimea naturală.
Acest fenomen este diferit, în cazul alcoolicilor. Pe cînd AA-ul era foarte tînăr cîţiva eminenţi psihologi şi medici au făcut un studiu intensiv al unui grup destul de mare de aşa-zişi băutori-problemă. N-au încercat să afle cît de diferiţi eram unul faţă de celălalt, ci dacă exista vreo trăsătură de personalitate comună celor din grup. În final au prezentat o concluzie care i-a şocat pe membrii AA de atunci. Acei distinşi domni au avut îndrăzneala să afirme că majoritatea alcoolicilor investigaţi erau copilăroşi, sensibili emoţional şi grandomani.
Cum am mai urît noi, alcoolicii, acel verdict! Refuzam să credem că visele noastre de adulţi erau adesea cu adevărat copilăreşti. Şi luînd în considerare încercările dure pe care ni le pusese viaţa în cale, găseam că era normal să fim atît de sensibili. Cît despre grandomanie, insistam asupra faptului că nu fusesem mînaţi decît de o înaltă şi legitimă ambiţie de a ieşi învingători în bătălia vieţii.
În anii care au urmat, însă, cei mai mulţi am ajuns să le dăm dreptate doctorilor. Acum aveam o perspectivă mai fermă asupra propriei persoane şi a celor din jur. Am descoperit că eram plini de spaime şi nelinişti prosteşti, care făceau din viaţa noastră o goană după renume, bani şi după ceea ce ni se părea nouă că ar însemna să fim în frunte. Astfel falsa mîndrie devenise reversul distrugătoarei monede numită "Frică". Pur şi simplu, trebuia să fim numărul unu ca să ne ascundem inferiorităţile din adîncuri. Cînd reuşeam un succes ocazional, ne băteam în piept cu viitoare succese răsunătoare; în faţs unui eşec, deveneam amărîţi. Dacă succesul monden nu era prea generos cu noi, luam un aer deprimat, de cîine bătut. Atunci oamenii ne considerau drept nişte tipi inferiori. Acum sîntem împăcaţi cu sine, ne considerăm părticele din acelaşi univers. În adîncul sufletului, fuseserăm torturaţi de nişte spaime anormale. Avea prea puţină importanţă dacă am stat la ţărmul vieţii, bîndu-ne minţile întru uitare sau dacă am plonjat de bună voie şi fără să ne sinchisim în ceva ce ne depăşea puterile. Rezultatul a fost acelaşi - aproape toţi am fost în pericol de a pieri într-o mare de alcool.
Dar astăzi, în cazul membrilor AA maturizaţi, aceste tendinţe deformate au fost îndreptate şi au primit direcţia normală. Nu ne mai străduim să-i dominăm sau să-i dirijăm pe cei din jur, pentru a ne cîştiga prestigiul. Nu mai sîntem în căutare de faimă şi onoruri ca să obţinem aplauze. Atunci cînd - prin ajutor devotat adus familiei, prietenilor, partenerilor de afaceri sau localităţii - atragem simpatia multora, ori sîntem remarcaţi pentru poziţii de mai mare responsabilitate şi încredere, încercăm să ne arătăm recunoştinţa în mod cuviincios şi să ne abandonăm mai mult spiritului de iubire şi de serviciu pus în slujba altora. Descoperim că adevăratele calităţi de şef  reies dintr-un bun exemplu personal şi nu din etalări deşarte de putere sau glorie.
Este minunat sentimentul că nu trebuie să ne distingem în mod deosebit printre semenii noştri pentru a putea fi utili şi profund fericiţi. Nu mulţi dintre noi sîntem dotaţi cu trăsături de şefi de prim rang şi nici nu ne-o dorim. Serviciul adus cu bucurie altora; achitarea corectă a obligaţiilor; necazurile acceptate cum trebuie sau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu; faptul că ştim că atît în familie, cît şi în lume, sîntem parteneri într-un efort comun; faptul corect înţeles că în ochii lui Dumnezeu toţi oamenii sînt importanţi; dovada că iubirea dăruită fără a cere nimic în schimb se răsplăteşte pe sine; certitudinea că nu mai sîntem izolaţi, nici singuri, în închisori construite de noi înşine; siguranţa că nu mai este nevoie să fim os de peşte în gîtul nimănui, ci că avem un loc al nostru în planul lui Dumnezeu - acestea sînt satisfacţiile permanente şi legitime ale unui trai corect, satisfacţii pe care nu le pot înlocui nici fastul sau onorurile, nici cele mai mari acumulări de bunuri materiale. Adevărata ambiţie nu este ceea ce crezuserăm noi. Adevărata ambiţie este profunda dorinţă de a trăi util şi de a ne purta paşii cu smerenie sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Acest mic studiu al Celor 12 Paşi ai AA-ului se încheie aici. Am luat în considerate atîtea probleme, încît ar putea părea că metoda AA constă mai ales din descifrarea unor dileme spinoase şi din depistarea anomaliilor. Pînă la un anume punct, aşa şi este. Am tot vorbit despre probleme, pentru că noi sîntem oameni problematici, care am găsit o ieşire verticală şi care dorim să împărtăşim ceea ce ştim despre acea ieşire tuturor celor care doresc s-o folosească. Numai acceptîndu-ne şi rezolvîndu-ne problemele putem începe împăcarea cu sine şi cu lumea din preajmă, precum şi cu Cel Care domneşte peste noi toţi. Înţelegerea lucrurilor este cheia principiilor şi atitudinilor corecte iar acţiunea corectă este cheia traiului de calitate; de aceea, bucuria unui trai bun este tema Pasului 12.
Cu fiecare zi ce trece, fie-i dat fiecăruia dintre noi să simtă tot mai profund înţelesul acelei rugăciuni simple care spune:
Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot

schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu