BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


PASII 6-7


PASUL 6

"Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter."

"Acesta este pasul trecerii de la copilărie la maturitate", declare un preot, unul dintre marii şi foarte preţioşii prieteni ai Comunităţii noastre. Continuîndu-şi ideea, el explică faptul că orice om capabil de suficientă bunăvoinţă şi onestitate faţă de repetarea Pasului 6 pentru fiecare dintre defectele sale - fără absolut nici o rezervă, oricare ar fi ea - a parcurs deja un drum lung pe calea spiritualităţii; de aceea, poate fi considerat ca un om care încearcă în mod sincer să se maturizeze în ochii şi după voia Creatorului său.
Desigur, des disputata problemă dacă Dumnezeu poate - şi vrea, în anumite condiţii - să îndepărteze defectele de caracter îşi găseşte prompt răspunsul afirmativ în experienţa aproape a fiecărui membru AA. Pentru un membru AA, care a făcut Pasul, aceasta experienţa nu este deloc teorie; este unul dintre cele mai mari fapte de viaţă pe care le-a cunoscut. El va formula dovada încrederii sale cam aşa:
"Sigur, am fost la pămînt; un învins, sută la sută. Puterea voinţei mele nu avea nici cel mai mic efect asupra alcoolului. Nici schimbările de decor, nici eforturile familiei, prietenilor, medicilor, preoţilor n-au ieşit la vreun capăt cu alcoolismul meu. Pur şi simplu nu puteam înceta băutul şi nici o fiinţă umană nu putea face acest lucru în locul meu. Dar, cînd am cîştigat bunăvoinţa de a-mi face curăţenia generală şi apoi am cerut unei Puteri superioare, Dumnezeu aşa cum Îl înţelegeam eu, să-mi aducă eliberarea obsesia mea de a bea a dispărut. A fost de-a dreptul smulse din mine."
În şedinţele AA din întreaga lume se aud zilnic asemenea afirmaţii. Este limpede, pentru toţi, că fiecare membru AA abstinent a fost eliberat din această încăpăţînată şi-potenţial fatală - obsesie. Deci, într-o manieră completă şi fără echivoc, toţi membrii AA "au consimţit fără rezerve "ca Dumnezeu să îndepărteze mînia alcoolului din viaţa lor. Iar Dumnezeu a procedat exact aşa cum I s-a cerut.
Dacă au reuşit să obţină o eliberare perfectă din alcoolism, de ce nu sunt în stare ei atunci să-şi realizeze, prin aceleaşi mijloace, o eliberare perfectă din fiecare defect sau dificultate? Aceasta rămîne enigma existenţei noastre al cărei răspuns se află, probabil, numai în mintea lui Dumnezeu. Şi totuşi, cel puţin o parte din răspuns se află unde o putem percepe şi noi.
Atunci cînd bărbaţii şi femeile toarnă atît de mult alcool în trupurile lor încît îşi distrug viaţa, ei comit un act contra naturii. Sfidîndu-şi dorinţa instinctivă de auto-conservare, se pomenesc în plin proces de auto-distrugere. Lupta împotriva celor mai profunde instincte. Fiind umiliţi de înfrîngerea teribilă în lupta cu alcoolul, îndurarea lui Dumnezeu poate pătrunde în interiorul lor ca să le alunge obsesia. Aici, puternicul instinct de a trăi poate coopera din plin cu dorinţa Creatorului lor de a le dărui o nouă viaţă. Căci, atît natura, cît şi Dumnezeu au oroare de sinucidere.
Însă majoritatea dificultăţilor rămase nu intră deloc în această categorie. Orice om normal vrea, de exemplu, să mănînce, să se reproducă, să fie cineva în societatea semenilor. Şi doreşte să fie în siguranţă şi în limitele unor riscuri rezonabile, pe cînd încearcă să-şi atingă ţinta. Mai mult ca sigur, aşa l-a croit Dumnezeu. El n-a proiectat omul ca pe o fiinţă care să se distrugă prin alcool, ci i-a dat instinctele care să-l ajute să-şi păstreze viaţa.
Nu există nici o evidenţă, cel puţin nu în această viaţă, că Cel care ne-a creat ar aştepta de la noi să ne eliminăm complet toate impulsurile instinctive. Din cîte ştim, nu există nici un document care să ateste că Dumnezeu ar fi eliberat vreo fiinţă umană de absolut toate instinctele naturale. Pentru că ne-am născut cu astfel de instincte din abundenţă, nu este de mirare că le lăsăm adesea să-şi depăşească atribuţiile iniţiale.
Atunci cînd ele ajung să ne conducă orbeşte, ori cînd le cerem să ne aducă mai multe satisfacţii sau plăceri, decît sunt posibile sau prevăzute pentru noi - ei bine, exact atunci ne îndepărtăm de gradul de perfecţiune pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi, pămîntenii. Aceasta este măsura defectelor noastre de caracter sau, dacă doriţi, ale păcatelor noastre.
Dacă i-o cerem, Dumnezeu ne va ierta cu siguranţă neglijenţele. Dar, în nici un caz nu ne va face albi ca spuma şi nu ne va ţine imaculaţi fără contribuţia noastră. Aceasta presupune ca noi să avem bunăvoinţa de a tinde spre această stare noi-înşine. EI nu ne cere decît să încercăm, cît ştim noi mai bine, să progresăm în construirea propriului caracter.
Astfel, Pasul 6 - "Am consimţit fără rezerve ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter" - este modul AA de a formula cea mai bună atitudine posibilă pe care o poate adopta cineva pentru a începe o muncă ce va dura toată viaţa. Aceasta nu înseamnă că ne aşteptăm ca toate defectele de caracter să ni se smulgă din rădăcină, aşa cum s-a întîmplat cu obsesia de a bea. Unele dintre ele poate vor fi smulse astfel; dar pentru majoritatea dintre ele, va trebui să ne mulţumim cu ameliorări care vor cere răbdare. Cuvintele cheie "consimţit fără rezerve" subliniază faptul că vrem să ţintim spre un ideal, atît cît îl cunoaştem sau cît îl putem descoperi.
Cîţi dintre noi consimt fără nici o rezervă? Nimeni, în mod absolut. Cel mai bun lucru pe care îl putem face, cu toată onestitatea pe care o putem acumula, este să încercăm să consimţim fără rezerve. Dar chiar şi atunci, şi cei mai buni dintre noi vom descoperi cu uluire că există un punct de împotmolire, un punct în care spunem: "Nu, la asta nu pot renunţa încă." Şi deseori păşim pe un teren şi mai alunecos, atunci cînd ne tînguim: "La asta n-am să renunţ niciodată!"; vedem aici pînă unde ne poate împinge satisfacerea instinctelor. Indiferent de cît de mult am progresat, vom da mereu peste dorinţe care se vor opune îndurării lui Dumnezeu.
Unii, care s-au descurcat bine în acest sens, ar putea contrazice cele afirmate mai sus. Deci, haideţi să încercăm să cercetăm lucrurile mai departe. Practic, oricine doreşte să scape de tarele sale cele mai destructive şi mai bătătoare la ochi. Nimeni nu vrea să fie atît de orgolios încît să treacă drept un lăudăros, nici atît de însetat de averi încît să ajungă să fie etichetat de hoţ. Nimeni nu vrea să se înfurie pînă la gradul în care ar putea omori; nimeni nu-şi doreşte o pasiune care să-l împingă la viol, nici o lăcomie la mîncare care să dăuneze sănătăţii lui. Nimeni nu vrea perpetuarea agoniei în vidiei, nici să ajungă paralizat de lene. Desigur, majoritatea oamenilor nu au de îndurat defecte de un asemenea grad.
Aceia dintre noi care am scăpat cu bine din astfel de situaţii extreme avem tendinţa de a ne felicita pentru realizare. Dar, oare, este cazul? La urma urmelor, nu cumva n-a fost decît interesul personal, pur şi simplu, care ne-a scos la liman? Nu prea este legal mult efort spiritual de evitarea exceselor care, oricum ne-ar aduce sancţiuni. Dar, cînd privim aspectele mai puţin violente ale aceloraşi defecte, care este atunci atitudinea noastră?
Ceea ce trebuie să recunoaştem acum este că, de fapt, ne complacem în anumite defecte. De-a dreptul le iubim. Cui nu-i place de exemplu, să se simtă doar un strop superior celui de lîngă el - sau, chiar cu mult superior? Nu-i aşa că ne place să lăsăm setea de bani să treacă drept ambiţie? Ideea de a iubi plăcerile carnale ni se pare imposibilă. Dar cîţi bărbaţi şi femei nu exprimă din buze iubirea, şi chiar cred ceea ce spun, în timp ce ascund pofta de sex într-un colţişor al creierului? Şi chiar şi atunci cînd rămîn între limitele convenţionale, mulţi oameni se văd nevoiţi să admită că fantasmagorile lor sexuale tind să se confunde cu vise sentimentale.
Mînia, atunci cînd eşti convins că ai dreptate, poate chiar să-ţi facă plăcere. În mod nesănătos, putem găsi chiar o satisfacţie în faptul că oamenii ne supără, pentru că aceasta ne creează sentimentul că le sîntem superiori. Bîrfa, înveninată de mînia noastră - o formă manierată de crime: "asasinarea reputaţiei" - ne educe şi ea un fel de satisfacţie. Prin toate acestea, noi nu încercăm să-i ajutăm pe cei pe care îi criticăm; încercăm să vîrîm pe gîtul altora faptul că noi am avea dreptate.
Atunci cînd lăcomia la mîncăruri nu ne ameninţă sănătatea, avem un nume drăgălaş pentru defectul nostru - ne oferim "ceva comfortabil". Trăim într-o lume înţesată de invidie. Într-un grad mai mic sau mai mare, toată lumea este infectată de acest defect. Din el, desigur, noi trebuie să obţinem o satisfacţie - mascată, dar bine definite. Altfel, de ce-am mai consuma atîta timp dorind ce nu avem, în loc să trudim pentru acele lucruri, ori căutînd cu mînie atribuţii pe care nu le vom avea niciodată, în loc să ne adaptăm realităţii şi s-o acceptăm aşa cum este? Şi de cîte ori nu muncim pe brînci, fără nici un alt motiv, decît acela de a ne savura siguranţa şi lenea, mai încolo în viaţă - doar că noi îi zicem "la pensie". Priviţi şi talentul nostru pentru amînare, care nu este decît lene în patru silabe. Aproape oricine poate adăuga un număr bunicel de defecte la lista aceasta şi puţini dintre noi s-ar gîndi serios la a renunţa la ele, cel puţin nu înainte de a îndura o mizerie excesivă din cauza lor.
Unii oameni, desigur, pot ajunge la concluzia că sînt într-adevăr gata de a scăpa de toate aceste defecte. Dar, şi ei, dacă-şi întocmesc o listă cu defecte chiar şi mai inofensive, se vor vedea siliţi se admită că preferă se mai cocoloşească la sîn pe cîteva dintre ele. De aici, tragem concluzia că puţini dintre noi putem consimţi repede sau uşor la a ţinti spre perfecţiunea spirituală şi morală. De cele mai multe ori ne programăm doar atîta perfecţiune cîtă ne trebuie pentru a ne descurca şi, fără discuţie, noi avem o mare varietate de idei despre cum să ne descurcăm. Deci, diferenţa dintre "copilărie şi maturitate" este diferenţa dintre a face efortul de a ne atinge scopurile personale şi de a urmări atingerea scopului perfect al lui Dumnezeu.
Mulţi vor întreba imediat: "Cum putem noi accepta tot ce implică Pasul 6? Păi..., asta-i perfecţiune!" Sună ca o întrebare grea, dar practic, nu este aşa. Doar Pasul 1, prin care admitem sută la sută că sîntem neputincioşi asupra alcoolului, poate fi făcut absolut perfect. Cei unsprezece rămaşi formulează idealuri perfecte. Sînt scopuri spre care tindem şi, totodată, măsura cu care ne estimăm progresul. Privit în această lumină, Pasul 6 este dificil, încă, dar deloc imposibil. Singurul lucru urgent care ne rămîne este să începem şi să continuăm să încercăm.
Dacă vrem să obţinem un avantaj real din acest Pas, asupra altor probleme, pe lîngă alcool, vom avea nevoie de o experienţă complet nouă de deschidere spirituală. Va fi nevoie să ne ridicăm ochii spre perfecţiune şi să fim pregătiţi de a porni în acea direcţie. Rareori va conta ritmul efortului nostru. Important este să ştim cînd sîntem pregătiţi.
Revenind la defectele pe care nu sîntem încă dispuşi să le abandonăm, va fi nevoie să ştergem liniile adînci de demarcaţie pe care ni le-am tras. Poate ne vom vedea siliţi, în unele cazuri, să spunem: "Nu pot renunţa la asta încă...", dar nu trebuie să ne mai spunem: "La asta nu voi renunţa niciodată!"
Se analizăm ceea ce apare ca o poartă deschisă riscului. Ni se sugerează că ar fi bine să avem toată bunăvoinţa de a ţinti către perfecţiune. Remarcăm că un dram de amînare poate fi totuşi iertat. Cuvîntul amînare poate lua sensul de amînare-pe-termen-lung, în mintea expertă în speculaţii a alcoolicului. El ar putea spune: "Ah, e foarte uşor! Sigur, o să pornesc spre perfecţiune, dar nu mă grăbesc încă. Poate o să reuşesc să amîn, fără termen, rezolvarea unora dintre probleme." Acest punct de vedere nu va fi suficient, mai mult ca sigur. O astfel de speculaţie mintală, oricît ar fi ea de plăcută, va trebui să ia drumul celorlalte de tipul ei. Cît mai curînd cu putinţă va trebui cel puţin să luăm de guler cele mai rele defecte de caracter şi să acţionăm în direcţia eliberării de ele.
În clipa în care spunem: "Nu, niciodată!" mintea noastră se închide în faţa îndurării lui Dumnezeu. Amînarea este periculoasă, iar răzvrătirea poate fi fatală. Este exact momentul în care abandonăm obiectivele limitate şi ne îndreptăm către voia lui Dumnezeu pentru noi.



PASUL 7

”Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze defectele."

Deoarece acest Pas este strîns legal de umilinţă ar fi bine să ne oprim o clipă să examinăm termenul şi ce însemnătate are pentru noi practicarea umilinţei.
Într-adevăr, principiul fundamental al fiecăruia dintre Cei 12 Paşi AA este atingerea unui cît mai înalt grad de smerenie. Fără o doză cît de mică de umilinţă, nici un alcoolic nu poate rămîne abstinent. Aproape toţi membrii AA au descoperit şi că, pînă nu-şi dezvoltă această preţioasă calitate, mult mai mult decît le este necesară pentru simpla abstinenţă, tot nu au prea multe şanse de a fi cu adevărat fericiţi. Fără ea, traiul lor este sărac în sensuri iar in situaţii critice nu pot aduna destulă încredere ca să facă faţă neprevăzutului.
Cuvîntul de umilinţă, ca şi idealul pe care îl evocă, au o soartă nefericită în lumea contemporană. Nu numai că este greşit înţeleasă ideea; cuvîntul însuşi este deseori intens antipatizat. Mulţi oameni nu au întîlnit nici cea mai vagă nuanţă de smerenie ca mod de viaţă. Multe din cele pe care le auzim in limbajul cotidian, şi o mare parte din ceea ce citim, subliniază mîndria omului pentru propriile realizări.
Cu o foarte puternică doză de inteligenţă, oamenii de ştiinţă au silit mereu natura să-şi dezvăluie secretele. Imensele resurse, cum sub stăpînirea omului, promit o asemenea cantitate de binefaceri materiale încît mulţi au ajuns la credinţa că ne-am afla în zorii unui mileniu conceput şi confecţionat de mîna omului. Sărăcia o să dispară şi va fi o asemenea abundenţă din toate, încît fiecare om va cunoaşte toată securitatea personală şi toate satisfacţiile dorite. Teoretic, s-ar părea că, odată satisfăcute instinctele primare ale fiecărui individ, nu vor mai rămîne motive pentru neînţelegeri între oameni. Lumea va fi atunci fericită, libere să se concentreze asupra culturii şi formării caracterului. Prin doar inteligenţa şi prin truda lor, oamenii îşi vor modela propriul destin.
Cu siguranţă, nici un alcoolic - şi mai mult ca sigur, nici un membru AA, nu vrea să conteste importanţa realizărilor materiale. Nici nu intrăm în dispută cu acei numeroşi susţinători pasionaţi ai convingerii că satisfacerea instinctelor primare ar fi obiectivul major al vieţii. Dar sîntem siguri că nu există pe lume o altă categorie umană care să fi făcut mai multe boacăne, încercînd să trăiască după această formulă, decît alcoolicii. De mii de ani am avut pretenţii la mai mult decît ne era destinat, la capitolul securitate, prestigiu, aventuri sentimentale. Şi cînd se întîmpla să le obţinem, beam ca să putem visa lucruri şi mai măreţe. Cînd eram frustraţi de ceva, chiar şi numai parţial, beam că se uităm complet de toate. Nimic nu era îndeajuns din ce credeam noi că ar fi dreptul nostru.
În toate strădaniile acestea, din care atîtea erau bine intenţionate, lipsa smereniei fusese un handicap paralizant pentru noi. Punctul nostru de vedere nu ne permitea nici o perspectivă asupra faptului că modelarea caracterului şi valorile spirituale trebuie să se afle pe primul plan şi că satisfacţiile materiale nu sînt scopul vieţii. Într-un mod care ne era caracteristic, confundam scopul cu mijloacele. În loc să privim satisfacerea dorinţelor materiale ca mijloc de trai şi de funcţionare ca fiinţe umane, noi luaserăm aceste satisfaceri drept stop final al vieţii.
Este adevărat că majoritatea dintre noi credeam în nevoia de a avea un caracter bun, dar, desigur, caracterul bun ni se părea ceva necesar doar pentru a obţine satisfacţii personale. Prin onestitate şi simţ etic în cantitatea necesară, se obţin mult mai uşor cele dorite. Însă noi, ori de cîte ori aveam de ales între caracter şi comfort, modelarea caracterului rămînea pierdută undeva în praful ridicat de goana noastră după ceea ce credeam noi că ar fi fericirea. Mult prea rar am privit noi construirea caracterului, în sine, ca pe ceva de dorit, ceva pentru care să ne străduim să obţinem, indiferent dacă nevoile instinctuale ni s-ar împlini sau nu. Nu ne-a trecut niciodată prin cap să facem din onestitate, toleranţă şi iubirea adevărată - de semeni şi de Dumnezeu, o bază zilnică a vieţii.
Nefiind ancoraţi în nici un fel de valori permanente şi fiind orbi la adevăratul scop al vieţii, am ajuns la încă un rezultat nedorit. Pentru că, atîta vreme cît eram convinşi că nu puteam trăi decît prin inteligenţa şi puterile proprii, o credinţă funcţională într-o Putere superioară ne era imposibile. Acest lucru era valabil chiar şi atunci cînd aveam credinţa că Dumnezeu există. Unii am avut o credinţă religioasă cinstită, dar care rămînea fără roade pentru că încercam să jucăm noi-înşine rolul lui Dumnezeu. De îndată ce plasăm încrederea de sine pe primul plan încrederea autentice într-o Putere superioară era exclusă. Ne lipsea acel ingredient de bază al oricărui grad de smerenie: dorinţa de a căuta să aflăm şi de a împlini voia lui Dumnezeu.
Pentru noi procesul obţinerii unei noi perspective a fost incredibil de greu. Abia după ce am îndurat nenumărate umilinţe am priceput că eram nevoiţi să învăţăm ceva despre smerenie. Numai după un lung drum, marcat de înfrîngeri şi umiliri succesive, numai după ce mulţumirea de sine a luat lovitura finală - abia atunci am început să simţim umilinţa ca pe ceva mai mult decît o simplă situaţie de disperare profundă. Fiecărui nou venit printre Alcoolicii Anonimi i se spune - şi curînd va simţi pe pielea lui - că recunoaşterea smerite a neputinţei asupra alcoolului este primul sau pas către eliberarea din încătuşarea paralizantă.
La început percepem umilinţa ca pe o necesitate. Dar acesta nu este decît începutul. Ca sa să scăpăm complet de aversiunea pe care ne-o creează ideea de umilinţă, ca să obţinem o imagine a ei ca potecă spre adevărata libertate a spiritului omenesc, ca să ajungem la bunăvoinţa de a acumula umilinţa propriu-zise ca ceva necesar, cei mai mulţi dintre noi avem nevoie de mult, mult timp. După o viaţă întreagă de egocentrism nu se poate schimba macazul chiar aşa uşor. La început ne cramponăm în răzvrătiri la fiecare pas.
După ce, în fine, admitem, fără rezerve, neputinţa noastră asupra alcoolului, sîntem înclinaţi să răsuflăm uşuraţi: "Doamne-ajută că s-a terminat! Prin asta n-o să mai am de trecut niciodată!" Apoi aflăm, deseori spre consternarea noastră, că n-am depăşit decît prima piatră kilometrică din cele care jalonează noul drum pe care îl urmăm. Încă sub imboldul unei stricte necesităţi, ne pomenim, fără nici o plăcere, în lupta cu acele serioase defecte de caracter care, mai ales, făcuseră din noi nişte băutori-problemă - defecte de care trebuie să ne ocupăm pentru a preveni reîntoarcerea la alcoolismul activ. Vom vrea să scăpăm de unele dintre aceste defecte; dar, în unele situaţii, lucrul acesta ni se va părea imposibil şi vom bate în retragere. Ne vom agăţa pătimaş, în continuare, de altele care ne tulbură la fel de mult echilibrul, dar le savurăm încă, peste măsură. De unde să adunăm bunăvoinţă şi fermitate în cantitatea necesară eliberării de sub oprimarea acestor impulsuri şi dorinţe copleşitoare?
Şi din nou, sîntem încolţiţi, în faţa concluziei pe care ne-o dă experienţa metodei AA, şi anume, că trebuie să punem voinţa la bătaie. Altfel ne vom rătăci din nou. La această fază a progresului nostru ne simţim presaţi, forţaţi să facem ce trebuie făcut. Sîntem obligaţi să alegem între durerea încercărilor şi sancţiunile care vor urma cu siguranţă dacă nu vom încerca. Aceşti primi paşi îi facem, de obicei, fără tragere de inimă, dar îi facem. Poate că încă nu avem o părere prea grozavă despre umilinţă ca virtute personală care să merite a fi cultivată, dar recunoaştem în ea, cu adevărat, un ajutor necesar supravieţuirii noastre.
După ce am aruncat o privire cinstite asupra unora dintre aceste defecte, după ce le-am discutat cu altcineva şi am ajuns la bunăvoinţa de a scăpa de ele, imaginea noastre despre umilinţă începe să capete un contur mai larg. Pînă în acest moment ne vom fi eliberat, mai mult ca sigur, de handicapurile cele mai devastatoare. Savurăm deja momente de adevărată pace sufletescă. Pentru aceia dintre noi care pînă acum nu cunoscuserăm decît exaltarea, depresia sau anxietatea - cu alte cuvinte, pentru noi toţi - această pace, nemaicunoscută înainte, este un dar nepreţuit. Într-adevăr, s-a adăugat ceva nou. Înainte, umilinţa nu însemnase decît umiliri impuse; acum, ajunge se fie ingredientul nutritiv al seninătăţii noastre.
Aceasta percepţie îmbunătăţită a ideii de umilinţă este începutul unei schimbări radicale a unghiului din care privim realitatea. Ochii noştri încep să se deschide către imensele valori care provin direct din dureroasa dezumflare a ego-ului. Pînă acum, viaţa noastră fusese larg consacrată evadării durerii şi a problemelor. Ne feream de ele ca de ciumă. N-am vrut niciodată să avem de-a face cu suferinţa. Soluţia noastră a fost mereu evadarea prin alcool. Modelarea caracterului prin suferinţă putea fi ceva grozav pentru sfinţi, dar, categoric, noi nu simţeam nici o atracţie pentru aşa ceva.
Apoi, în AA, am privit şi am ascultat. Pretutindeni vedeam eşecul şi nenorocirea transformate de umilinţa în valori inestimabile. Auzeam o poveste după alta despre cum a izvorît puterea din chiar lipsa de putere, prin umilinţa. În fiecare caz, durerea a fost preţul admiterii noastre într-o nouă viaţă. Dar acest preţ de intrare ne-a permis un cîştig mult mai mare decît ne-am aşteptat. Ne-a adus o doze de smerenie care - aveam să descoperim curînd - era un balsam pentru durere. Am început să nu ne mai temem aşa de mult de dureri şi să dorim smerenia mai mult decît oricînd.
În timpul acestui proces de descoperiri despre umilinţă, cel mai profund rezultat a fost schimbarea atitudinii noastre faţă de Dumnezeu. Şi aceasta s-a întîmplat, indiferent dacă eram credincioşi sau necredincioşi. Încetul cu încetul, depăşeam ideea că ne-am mai putea conduce noi destinul doar cu cîte un strop de ajutor din partea Puterii superioare şi numai în clipe critice. Ideea că am fi proprietarii vieţii noastre şi că intervenţia lui Dumnezeu, din cînd în cînd, ar fi suficientă, a început să se evaporeze. Mulţi dintre cei care ne crezuserăm credincioşi am văzut cît de limitată ne fusese credinţa. Refuzînd să-L plasăm pe Dumnezeu pe primul loc, ne-am privat de ajutorul Lui. Dar acum, apreciem bogăţia, de sensuri luminoase şi promiţătoare, a cuvintelor: "Eu, de capul meu, nu sînt nimic, Tatăl este autorul".
Am descoperit că nu mai era nevoie să fim constrînşi la umilinţă. O puteam căuta de bună-voie, tot aşa cum o puteam obţine prin lovituri şi suferinţe. Ne-am aflat la o mare răscruce a vieţii atunci cînd am căutat umilinţa ca pe ceva ce ne doream cu adevărat, în loc s-o considerăm ca pe ceva prin care trebuia să trecem. Această răscruce a marcat momentul înţelegerii Pasului 7, cu toate implicaţiile lui: "Cu umilinţă, I-am cerut să ne scape de slăbiciuni."
Pe măsură ce ne apropiem de practicarea propriu-zisă a acestui Pas, ar fi bine să ne întrebăm încă o dată care sînt obiectivele noastre mai profunde. Oricare dintre noi şi-ar dori să trăiască în pace cu sine şi cu semenii săi. Ne-am dori să ne asigurăm că îndurarea lui Dumnezeu poate face pentru noi ceea ce nu putem face noi-înşine pentru sine. Am văzut că defectele de caracter, bazate pe miopia unor dorinţe nedemne, sînt obstacole care ne închid calea către aceste obiective. Acum vedem clar că am avut pretenţii nerezonabile de la noi-înşine, de la alţii şi de la Dumnezeu.
Cel mai important catalizator al defectelor noastre a fost frica: în primul rînd, frica de a nu pierde cumva ceva ce se află în posesia noastră sau teamă că s-ar putea să nu reuşim să obţinem ceea ce doream. Trăind pe baza unor pretenţii nesatisfăcute, eram într-o stare de continuă tulburare şi frustrare. De aceea nu aveam cum să cunoaştem măcar un strop de pace pînă nu găseam o cale de reducere a acestor pretenţii. Diferenţa dintre a pretinde, şi a cere doar, este clară pentru oricine.

Pasul 7 este acţiunea prin care producem o schimbare de atitudine. Aceasta schimbare ne va permite sub ghidarea smereniei, să ieşim din noi-înşine către ceilalţi şi către Dumnezeu. Pasul 7 pune accentul pe umilinţă şi pe nimic altceva. El ne comunică faptul că este foarte necesar să avem bunăvoinţa să încercăm calea umilinţei, atunci cînd căutăm eliberarea din slăbiciunile noastre, exact aşa cum am făcut cînd am admis că eram neputincioşi asupra alcoolului şi cînd am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă - înşine ne putea reda sănătatea mintală. Dacă acel grad de umilinţă ne-a dat tăria de a găsi binecuvîntarea eliberării din obsesia mortală, atunci trebuie să existe speranţa unui rezultat similar în ce priveşte orice altă problemă care ni s-ar ivi în cale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu