BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


PASUL 5 - Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps
de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi  
„… şi adevărul te va elibera.”  Ioan 8:32
PASUL 5
„RECUNOAŞTEM FAŢĂ DE DUMNEZEU, FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE ŞI FAŢĂ DE ALT SEAMĂN NATURA EXACTĂ A GREŞELILOR NOASTRE.”
- Pasul 5 al Ghidului
Înainte să încep recuperarea, conceptul de a fi sinceră cu toată lumea, inclusiv cu mine însămi, nu mi-era familiar. Din momentul în care am fost suficient de matură cât să pot vorbi, nici nu se punea problema să fiu sinceră în ceea ce priveşte cine eram, ce gândeam, ce simţeam şi credeam, ce voiam sau nu voiam.
Nu eram antrenată să fiu sinceră.
Faptul că am parcus şi Pasul 5 al tratamentului a fost o mare realizare. Faptul că m-am dezvăluit sincer în faţa unui alt seamăn şi în faţa lui Dumenezeu şi apoi făcând faţă situaţiei de a mă accepta, de a avea grijă de mine şi de a mă ierta, mi-a schimbat conştiinţa. Pasul 12 al programului, aşa cum spune cartea, m-a catapultat într-o altă dimensiune a existenţei.
Acest act al sincerităţii care îmi spune cine eram nu s-a limitat la o mărturisire de o oră în cadrul Pasului 5. Actul a luat amploare. Am început să mă destăinui consilierului meu, prietenilor, în grup. M-a schimbat. Acest Pas 5 m-a schimbat. Citind cartea „De ce mă tem să-ţi spun cine sunt” de John Powell m-am schimbat.
Să spun unui grup ceea ce gândesc şi ce simt, să spun sincer unui prieten cine sunt, era la fel de înspăimântător pentru mine ca a merge la preot să mă spovedesc. Totuşi, depăşirea acestei auto-revelaţii, această chestiune a sincerităţii la care face apel cei 12 Paşi, a fost cu adevărat o chestiune de viaţă şi de moarte.
Şi precum alte schimbări care mi s-au întâmplat, nu sunt sigură cât de multe am făcut eu. Mi s-a întâmplat mie, din adâncul fiinţei mele, am fost deschisă, am făcut act de prezenţă în viaţa mea. Sinceritatea a fost un dar şi am participat la el deschizând gura şi încercând cu stângăcie pentru prima oară să mă deschid în faţa oamenilor.
Îmi mai amintesc încă acest prim Pas 5. Tot ceea ce am găsit în mine erau toate punctele negative, greşelile, lucrurile oribile pe care le făcusem în viaţa mea, slăbiciunile mele. Şi poate că asta era ceea ce aveam nevoie să văd atunci. Însă preotul care mi-a ascultat recitalul de greşeli era înţelept. Era milos. Şi înainte de a părăsi încăperea mi-a oferit o calitate bună de-a mea:
-        Ştii, Melody, tu ai şi calităţi bune.
-        Poftim? am întrebat eu.
Preotul mi-a spus atunci un lucru bun legat de mine pe care el îl văzuse şi pe care nu mi-l mai amintesc exact acum. S-ar putea să fi fost insistenţa sau determinarea. Însă m-am simţit atât de bine când am auzit că exista şi un lucru bun legat de mine. A fost suficient să mă facă să continuui ani de zile, până când, treptat, am putut şi eu să-mi văd părţile bune.
M-a ajutat să găsesc o persoană care să mă accepte şi să creadă în mine şi a dus la demararea procesului de a mă accepta şi de a crede în mine. Nu era suficient ca să mă gândesc la cine eram – fie că asta însemna ce simţeam, ce făcusem sau ce credeam. Simţeam nevoia să-l fac public, să-i spun lui Dumnezeu. Aveam nevoie să îmi accept această calitate şi să mi-o recunosc faţă de mine însămi. Dar trebuia să risc şi să o împărtăşesc cu alt seamăn al meu.
Acest lucru m-a eliberat.
Despre acest lucru este vorba în acest Pas.
Cred că acest Pas are două implicaţii importante: activitatea concentrată de mărturisire a Pasului 5 la care facem apel când acceptăm oficial acest Pas; şi practicarea sincerităţii şi vulnerabilităţii corespunzătoare cu persoanele la care ne raportăm în vieţile de zi cu zi. Haideţi să vorbim despre amândouă.
SĂ RECUNOAŞTEM ÎN FAŢA ALTUI SEAMĂN AL NOSTRU
De-a lungul istoriei, religiile au predicat importanţa spovedaniei pentru suflet. Este adevărat. Mai ales în cazul codependenţilor, însă haideţi să reformulăm. Spovedania, sinceritatea şi vulnerabilitatea sunt bune pentru vindecarea noastră şi a sufletelor noastre.
Unii consideră codependenţa o boală, o afecţiune. Alţii o problemă. O altă parte nu ştiu cum să o numească. Altora nici nu le place să-i spună „codependenţă”. Însă mulţi, inclusiv mulţi membrii Ai Alcoolicii Anonimi, o consideră „boală a sufletului”. Ceea ce trebuie să facem pentru recuperare este să practicăm comportamentul zilnic pe care îl numim „recuperare”. Noi căutăm schimbările psihice şi spirituale din interiorul nostru, schimbări care se pot manifesta în vieţile şi relaţiile noastre, începând cu relaţiile primare cu noi înşine.
Pentru a începe acest proces este imperativ să dezgropăm, să eliberăm, să scăpăm şi să încheiem socotelile cu ruşinea, teama, vina, secretele şi orice alt sentiment care ne deranjează, ne face să ne subapreciem, ne apasă pe umeri, ne împovărează şi ne face rău. Modul prin care putem face asta este să deschidem gura şi să-i dăm drumul în exterior. Este o cale simplă, dar eficientă, de a începe vindecarea. Pur şi simplu rostim adevărul despre noi nouă înşine, altei persoane şi lui Dumnezeu abordând o atitudine de auto-responsabilitate, acceptare şi iertare.
Când deschidem gura şi rostim adevărul se petrece un lucru magic, dar înspăimântător. Acest fapt este şi vindecător. O parte importantă a acestui proces de vindecare prin care trece este reconectarea la noi înşine, la Puterea noastră Superioară, şi la alte persoane. Realizăm aceste lucruri fiind oneşti cu noi înşine.
Dacă am isprăvit lucrările pe care Pasul 4 ni le cere, dacă am luat loc şi ne-am inventariat, am început să ne scuturăm sufletele. Am ajuns adânc în interior şi am început să râcâim ca să îndepărtăm molozul şi praful, acele lucruri care ne împiedică să ne trăim viaţa pe care o dorim. Indiferent ce formă a Pasului 4 folosim, indiferent că facem un pas mic, mijlociu sau mare, am scăpat de câteva lucruri care trebuiau imediat îndepărtate.
Odată început acest proces de curăţare a „gunoiului” din interior, îl vom observa din ce în ce mai mult. Îi vom simţi greutatea. S-ar putea să începem să remarcăm sentimentele, nevoile, vinovăţia şi povara acelor lucruri pe care le-am cărat după noi. Trebuie să ne facem o programare cât mai curând să vorbim despre asta. Simţim nevoia să ne îndreptăm rapid către acest Pas ca să ne spălăm şi curăţăm de toate lucrurile la care am renunţat.
Este important să abordăm Pasul 5 imediat după ce am isprăvit inventarul Pasului 4. Unele persoane au sugerat stabilirea programării pentru începerea Pasului 5 înainte de a începe să lucrăm la Pasul 4, acordându-ne cam două săptămâni. S-a sugerat să începem cu finalul Pasului 4 şi să începem imediat partea de „curăţenie”. Oricum am proceda, ne facem nouă înşine o favoare şi ne îndreptăm rapid spre acest Pas 5. În cazul multor Paşi nu trebuie să ne grăbim ca să trecem la următorul. Acesta este o excepţie.
Un Pas 5 tradiţional înseamnă că ne stabilim o întâlnire cu cineva care este pregătit să asculte Pasul 5 imediat ce am isprăvit Pasul 4. Stăm într-o încăpere faţă în faţă cu această persoană şi începem să vorbim despre descoperirile pe care le-am realizat în Pasul 4.
Începem să vorbim păstrându-ne atitudinea de umilinţă, deschidere, auto-responsabilitate şi sinceritate. După care procesul începe să capete o viaţă a lui proprie. Începem să ajungem la miez, la inimă, la ceea ce ne sâcâie. Pentru mulţi dintre noi este prima oară în viaţă când facem acest lucru.
Acest Pas 5 durează de obicei cam o oră. Uneori mai mult. Câteodată sentimentul acela grozav de eliberare nu vine imediat. Pentru mulţi da. Când părăsesc sala de conferinţe, inimile le vor fi pentru totdeauna uşoare. Unii dintre ei nu vor simţi imediat senzaţia asta de uşurare, însă treptat, vor descoperi că acest Pas, ca şi ceilalţi, şi-au făcut treaba. Au fost împinşi înainte în călătoria lor, chiar dacă nu nu au remarcat o schimbare revoluţionară în felul în care se simţeau.
Unii au revelaţii, înţeleg lucruri şi sentimentul de vină adânc îngropată iese la suprafaţă, lucruri pe care le-au uitat sau  nu aveau de gând să vorbească niciodată despre ele.
Alte persoane se simt uşurate pentru că în cele din urmă le-a ascultat cineva.
„A fost minunat că cineva a ascultat 84 de pagini din povestea mea şi nu a adormit ori a fost şocat” a spus Jane. „Cred că Dumnezeu a fost cu adevărat bun cu mine. Nu eram pregătită pentru mai mult. Atunci nu vedeam prea multe.”
Uneori oamenii nu ajung la miezul problemei în timpul primei ore. Trebuie să se întoarcă la Pasul 4, să mai facă nişte săpături şi să programeze o altă întâlnire.
Alte ori, precum Jane, cu cât perioada de recuperare e mai lungă, cu atât vedem mai multe lucruri legate de noi şi de problemele noastre. Poate fi de ajutor să repetăm Paşii 4 şi 5 dacă viziunea despre noi înşine şi despre comportamentul nostru se amplifică, iar negarea dispare treptat şi cu blândeţe.
Oricum s-ar întâmpla, indiferent care sunt rezultatele, putem aveam încredere în procesul care se desfăşoară când depunem eforturi să realizăm acest Pas. Tot ceea ce e nevoie să întreprindem legat de Paşi este să ne dăm silinţa, pe cât posibil în acel moment, ca aceştia să acţioneze asupra vieţii noastre.
Mulţi dintre noi, chiar şi eu, descoperim că trebuie să acţionăm asupra noastră înveliş cu înveliş, efectuând Pasul 4 şi Pasul 5 într-un an, străduindu-ne, apoi mutându-ne la alt înveliş în anul următor. Când am început recuperarea mă aflam într-o aşa ceaţă că la început nici nu am recunoscut problemele, secretele, ruşinea şi vina. Aveam nevoie de mai mult timp ca să mă refac înainte ca să remarc aceste probleme. Trebuia să decojesc când şi când câte un strat, apoi să am de-a face cu următorul când ieşea la suprafaţă.
Aşa cum este important să realizăm Pasul 5 imediat după ce ne facem inventarul este la fel de important să alegem cu grijă persoana cu care ducem la bun sfârşit Pasul. Unele persoane aleg să fie alături de un preot. Alţii preferă să nu. O altă parte aleg un sponsor de încredere al programului cu care să lucreze. Criteriul important constă în alegerea unei persoane specializate în ascultarea Paşilor 5, o persoană care a mai făcut acest lucru şi care ştie ce căutăm, cineva care ne poate asista şi ghida de-a lungul procesului.
Realizarea Pasului 5 cu o persoană nepregătită sau care nu e un ghid bun poate fi o experienţă negativă. Am trecut printr-un Pas 5 cu un preot care voia să mă simt ruşinată şi să mă convertesc la religia sa. Am părăsit şedinţa simţindu-mă vinovată şi nesigură. Asta nu înseamnă că realizarea Pasului 5 a fost o experienţă negativă; înseamnă că nu am găsit cea mai bună persoană posibilă cu care să îl duc la bun sfârşit.
Jack este predicator şi a mers la Alcoolici Anonimi timp de şase ani. Este copilului unui alcoolic, la fel şi soţia lui care a participat la întruniri 8 ani la rând.
„Am trecut prin Pasul 4 în mai multe părţi”, spune Jack. „Obiectivul meu pentru anul următor este să duc la bun sfârşit Pasul 4 şi 5 în mod oficial. Însă în calitate de predicator nu voi audia un Pas 5 până când nu voi trece de al meu propriu”.
Uneori e bine să ne ghidăm după referinţele din vorbă în vorbă ca să ne localizăm persoana Pasului 5. Dacă avem probleme în a găsi pe cineva, dacă ne simţim într-o fundătură, putem să cerem referinţe în grupul nostru. Putem să contactăm şi Intergrupul local (cartierul general al celor 12 Paşi) responsabil de grupul pe care-l frecventăm pentru cei 12 Paşi. Dacă grupul nostru nu are un Intergrup local, putem să contactăm Alcoolicii Anonimi.
Putem să sunăm la biserici să vedem dacă găsim o persoană calificată în Pasul 5. Sau putem să contactăm un centru de tratament local să vedem dacă ei cunosc pe cineva. Pe oricine am alege să ne dezgolim sufletul în faţa sa, cea mai de ajutor persoană va fi cineva calificat, cineva cultivat, care ne poate asista să ajungem la miezul problemei şi ne va conduce spre iertare, compasiune faţă de noi înşine şi auto-acceptare.
Trebuie să ne asigurăm şi că persoana faţă de care ne împărtăşim cele mai adânci secrete va păstra confidenţialitatea spovedaniei.
Mulţi oameni sunt de acord că nu e bine să realizăm un Pas 5 oficial cu un vecin, un prieten, un partener de căsnicie sau alt membru al familiei. S-ar putea să ni se riposteze şi să fim răniţi. Învăţăm să fim vulnerabili şi sinceri, însă a avea grijă de noi parţial înseamnă să alegem cu grijă persoana cu care facem acest Pas, aşa încât informaţiile să nu fie folosite împotriva noastră şi folosite ca să ne facă rău.
Ne este de ajutor să găsim pe cineva care vede ceea ce e bun şi meritoriu în noi, mai ales dacă noi nu putem să facem acest lucru pentru noi înşine.
Este înspăimântător să realizăm acel proces de cercetare a sufletului din Pasul 4 şi ne sperie să valsăm în biroul cuiva şi să-i povestim cele mai tulburătoare lucruri despre noi, lucuri pe care noi ne-am străduit atât de mult să le negăm. Nu e uşor. Dar e posibil.
Uneori descoperim că cele mai tulburătoare lucruri – pentru mulţi dintre noi furtul unui lucru când eram mai tineri; pentru alţii greşeile legate de noi înşine şi de vieţile noastre – nu mai par atât de rele când le scoatem la lumină. Am învăţat că nimeni nu este perfect şi nu trebuie să fie. Însă când ceva ne deranjează, trebuie să-l scoatem la lumină ca să ne vindecăm. Dacă ne sâcâie, trebuie să vorbim despre el. Şi cu cât ne deranjează mai mult, cu atât mai multă ruşine şi ură de sine provoacă, cu cât ne controlează mai mult pe noi şi vieţile noastre, cu atât mai important este să-l dăm la iveală.
O regulă călăuzitoare a tuturor Paşilor mei 5 a fost aceasta: lucrul despre care nu vreau deloc să discut este lucrul despre care trebuie foarte mult să discut cu onestitate. Ca să mă vindec, orice lucru de care mă temeam şi îmi era jenă cel mai tare să-l dezvălui este probabil lucrul pe care trebuia să-l împărtăşesc neapărat la acel moment.
Prima dată când am procedat astfel, prima oară când am fost deschisă privind secretele, vina, frica, furia şi durerea care mă răneau de ani de zile – în special lucurile rele pe care le-am făcut – am crezut că pereţii se vor dărâma peste mine. Şi ştiţi ce? Aşa a şi fost.
„Pasul 5 m-a ajutat să dărâm zidurile pe care le construisem”, a mărturisit Jane. „Şi nu mai vreau să le mai înalţ vreodată. Am murit în spatele acestor ziduri – am murit din cauza defectelor de caracter. Nu am putut să le îndepărtez, însă Dumnezeu mi-a arătat când eram pregătită să le las să plece.”
SINCERITATEA DIN FIECARE ZI
Un alt aspect al acestui Pas, în afară de a face o programare şi a trece oficial prin Pasul 5, este să învăţăm să fim corespunzător vulnerabili şi sinceri cu noi înşine şi cu alţii. La începutul acestui capitol am vorbit despre Paşii mei 5 oficiali, unde am povestit cuiva ce greşisem. Au fost dificili şi înspăimântători. Însă şi mai dificil şi înspăimântător pentru mine a fost să învăţ să fiu onestă cu alţii şi cu mine, în mod constant, legat de cine sunt.
E uşor să-mi arăt punctele forte. E uşor să vorbesc cu alţii când mă simt bine, când deţin controlul, când lucrurile merg bine. În timp vindecării de codependenţă am învăţat că trebuie să fac altceva. Ca să rămân sănătoasă, trebuia să vorbesc cu alţii şi să le arăt acea latură a mea pe care aş fi preferat să o ascund: latura slabă, căreia îi era teamă şi aveai nevoi, inclusiv nevoia de oameni. Trebuia să-mi arăt acea parte din mine care se enerva, care avea sentimente şi nu e „unitară” şi perfectă.
Mare parte din codependenţa mea se centrase pe sentimentul că trebuia să fiu perfectă. Când simt asta, îmi pierd minţile şi ascund latura imperfectă de mine şi de alţii. Când simt că nu e bine să-ţi manifeşti sentimentele, mă eschivez şi în mod cert nu le împărtăşesc şi altora. Codependenţa mea gravita, în principal, în jurul incapacităţii de a-mi identifica nevoie şi a-mi asuma responsabilitatea. Recuperarea mea a presupus, în special, învăţarea recunoaşterii acestor nevoi şi expunerea lor în faţa oamenilor.
Am descoperit că am nevoie să mă dăruiesc deschis şi sincer – adevăratul meu sine – oamenilor. Nu e uşor, însă învăţ în continuu. E mai bine să fii persoana după care oamenii întind mâna decât cea care întinde mâna.
E bine pentru suflet să înveţe să ceară ajutor când avem nevoie să facem asta. Nu suntem o povară.
Am învăţat că cu cât îmi dau voie să-mi recunosc adevăratele nevoi, cu atât mai puţin „nevoiaşă” (în sensul negativ) sunt. Când îmi asum responsabilitatea pentru nevoile mele, acestea nu mai deţin controlul asupra mea. Când mă respect suficient să îmi ascult nevoile, apoi să devin responsabilă – fie că asta înseamnă să sun un prieten şi să vorbesc despre ceea ce simt, să fac o pauză şi să ies la o plimbare, să îmi iau o vacanţă, să stau în pat sâmbăta dimineaţă şi să mă uit la desene animate, fie că fac o baie fierbinte prelungită – devin din ce în ce mai funcţională.
De când mi-am realizat Paşii 5 oficiali, am învăţat să mă deschid treptat în faţa altora. Am învăţat că adevărata mea putere rezidă în vulnerabilitate.
Şi am mai învăţat ceva. Până nu sunt complet pregătită să accept cine sunt, ce simt, ce vreau şi ce îmi spune sinele, nu pot să dobândesc intimitate. Când voi fi pregătită să îmi asum cu alte persoane acelaşi risc pe care mi l-am asumat când am păşit în încăperea pentru Pasul 5, voi avea genul de relaţii pe care le caut.
Nu vorbesc de mărturisirea păcatelor mele în faţa oamenilor. Vorbesc de împărtăşirea celui mai adânc secret al meu – cine sunt.
Nu dezvăluindu-mă în relaţiile mele se dovedeşte a fi modul ideal prin care încerc să le controlez. Dacă nu-ţi povestesc ce simt, ce vreau, ce gândesc, atunci s-ar putea să mă placi. Dacă devin persoana pe care tu o vrei, dacă nu preiau conducerea bărcii, dacă nu sunt stăpână pe puterea mea, atunci o să  mă placi. E o iluzie. Când nu îmi dezvălui sinele, relaţiile mele devin superficiale, iar adevăratul meu sine va ieşi oricum la iveală. Până când o va face, voi avea resentimente, mă voi simţi furioasă şi nevoiaşă. Nu merge să ne punem viaţa în aşteptare pentru nimeni.
„Am realizat un Pas 5 oficial, însă acum fac mini Paşi 5 cu prietenii mei”, spune Judy. „Fac asta informându-i cine sunt eu cu adevărat. Încerc să-i ţin la curent.”
Dacă vrem să dărâmăm zidurile din relaţiile noastre, trebuie să dărâmăm zidurile noastre. Acesta este un mod eficient şi potrivit de a ne folosi puterea.
SĂ RECUNOAŞTEM ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU ŞI A NOASTRĂ
Am vorbit despre faptul de a povesti altor persoane despre neajunsurile, greşelile, relele, eşecurile şi secretele noastre. Am discutat despre a ne destăinui altora – despre cine suntem, ce simţim, ce vrem, avem nevoie, gândim şi dorim. Acestea sunt alte două părţi al acestui Pas.
Trebuie să-i povestim lui Dumnezeu despre noi înşine. În tăcere, cu voce tare, muteşte, în timpul meditaţiei de dimineaţă, în pauza de la prânz, ori în timpul plimbării de seară, trebuie să spunem: „Doamne, asta sunt eu. Asta am făcut. Asta gândesc. Asta vreau. De asta am nevoie. Asta simt. Prin asta trec. Asta mă îngrijorează. Acestea sunt temerile mele, speranţele mele. Acestea sunt vechile mele credinţe. Cu asta nu cred că mă descurc, nu o pot rezolva. Aici am nevoie de ajutor. Hei, Doamne, asta sunt eu.”
Trebuie să fim sinceri, deschişi şi vulnerabil faţă de Forţa noastră Superioară. Când facem asta, vom atinge cea mai înaltă formă de spiritualitate.
Nu-L împovărăm pe Dumnezeu dacă ne dăruim Lui. Asta vrea Dumnezeu. Iar lui Dumnezeu Îi pasă enorm de mult.
Pe lângă faptul că-i spunem lui Dumnezeu cine suntem, trebuie să ne spunem şi nouă, dar şi ce vrem, ce am făcut, ce greşeli avem, secretele noastre, punctele bune, credinţele. Trebuie să recunoaştem faţă de noi înşine ceeea ce simţim cu adevărat, de ce ne temem şi cine suntem. Trebuie să spargem carapacea negării.
Trebuie să fim sinceri cu noi înşine.
SĂ NE ELIBERĂM
Există un loc întunecos şi înfricoşător care îmi aparţine, cel care priveşte relaţiile mele. În acest loc îmi ofer multe motive legate de ce nu pot să să rostesc ceea ce am nevoie să spun, de ce nu-mi pot exprima sentimentele, de ce nu pot să-mi las nevoile deoparte, de ce nu pot să fiu cine sunt, de ce nu pot să am grijă de mine şi să fiu fericită. Când mă aflu în acest loc, am multe motive de a justifica de ce nu pot să întind mâna pentru ajutor, oamenii nu sunt interesaţi, de ce nu pot să ajung la Dumnezeu, pentru că nici pe Dumnezeul nu-l interesează. Nu-mi place să mă aflu în acest loc, aşa că nu înţeleg de ce mă duc acolo. Însă o fac. Şi când o fac, lucrurile pe care trebuie să le fac ca să scap de acolo sunt adesea comportamentele despre care mă străduiesc să vorbesc: expunerea, vulnerabilitatea, să spun ce e de spus şi să recunosc faţă de propria-mi persoană orice lucru pe care trebuie să-l accept.
Mă închid în mine însămi. Răspunsul deţine puterea de a mă elibera.
Mai există un loc în care ajung ruşinată de greşelile mele care e la fel de înspăimântător. Este un loc al terorii, fricii, vinovăţiei faţă de ce am făcut şi vina faţă de greşeala făcută. E un loc al fricii de a recunoaşte şi a accepta cine sunt. Când ajung acolo mă conving singură că singurul lucru pe care-l pot face este să mă ascund şi să-mi ascund greşelile şi faţă de mine şi faţă de alţii.
Pot să fac asta cu greşelile neînsemnate, dar şi cu cele mari.
Soluţia la această problemă este aceiaşi. Lucrul despre care nu vreau să vorbesc, lucrul pe care nu vreau să-l accept cu niciun chip este lucrul pe care trebuie să-l spun imediat cuiva, o persoană de încredere, de nădejde. Trebuie să iasă la iveală şi să vadă lumina, ca să mă pot elibera.
Chiar şi după ce vom duce la bun sfârşit Paşii 4 şi 5 oficiali, chiar şi după ce mai facem câţiva, chiar şi când muncim din greu să ne refacem şi încercăm să rămânem oneşti, ne temem, ne limităm credinţele şi resentimentele. Facem greşeli. Uneori acestea sunt mustrări de conştiinţă pe care le avem în anumite perioade ale vieţii când ne temem şi încercăm să supravieţuim. Uneori acestea sunt manipulări. Uneori întrec măsura şi apare necinstea. Facem un lucru care ne deranjează; ne încălcăm proriul cod moral; pitim acel lucru vinovat şi toate sentimentele care-l însoţesc înăuntrul nostru.
S-ar putea să trăim aşa o perioadă de timp, abia băgând de seamă, până când într-o zi iese la iveală şi stă dinaintea ochilor noştri. Avem o listă nouă de temeri şi de ruşine. Am făcut ceva greşit şi am negat acel lucru, l-am justificat şi l-am explicat o periodată de timp – uneori o perioadă îndelungată. Atunci s-ar putea ca panica să atace. Ce facem? O luăm la fugă şi ne ascundem? Continuăm să negăm? Sau folosim Paşii aceştia minunaţi drept un instrument ca să ne eliberăm de latura întunecoasă a fiinţei umane?
Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie nu cu mult timp în urmă. A ieşit la suprafaţă un lucru pe care l-am făcut şi l-am ţinut ascuns. A ieşit la lumină într-o zi în timp ce mă ocupam cu îndeletnicirile zilnice. M-am simţit îngrozitor. Înfiorător. „Ce să fac?” m-am întrebat. „Nu pot să spun nimănui. Ce vor crede?” Până la urmă am consultat cărţi referitoare la vindecare. Dilema m-a urmărit o vreme.
Şi apoi soluţia mi-a fost oferită ca un dar: să mă inventariez. Să-mi caut temerile, credinţele şi ceea ce greşisem. În ceea ce mă priveşte în mod clar impunea asumarea responsabilităţii. Apoi să povestesc cuiva. Să pun mâna pe telefon şi să povestesc imediat cuiva.
Am sunat pe două persoane care garantau pentru mine şi le-am povestit amândurora. Apoi am cerut, şi am şi primit de îndată, călăuzire ca un rezultat pozitiv corespunzător. De îndată ce am făcut acest pas pozitiv, m-am eliberat de incident.
Şi imediat am făcut un salt înainte în dezvoltarea mea. Am beneficiat în interiorul meu de pe urma experienţei. Mă simţeam mai puternică, mai lucidă. Şi acelaşi lucru a făcut şi credinţa mea în acest mod de viaţă, aceşti 12 Paşi.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti Paşi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să mai trăim cu sentimentul vinovăţiei şi ruşinii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să mai încercăm să fim perfecţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai trebuie să ne ascundem de noi înşine şi de alţii. Mulţumesc lui Dumnezeu că darul acestui program este vindecarea, auto-acceptarea, şi o legătură – o conexiune profundă cu alţii, cu noi înşine  şi cu Forţa noastră Superioară.
Suntem în sfârşit liberi să fim cine suntem. Putem să avem încredere în asta când şi dacă vom deveni mai mult de atât, iar asta se va întâmpla urmând acţiunile simple enumerate în aceşti Paşi.
PAŞII PENTRU CURĂŢARE
Să facem un inventar moral amănunţit şi fără teamă al proprie persoane. Să recunoaştem faţă de Dumnezeu, de noi înşine şi de alt seamăn natura exactă a greşelilor noastre. Multe persoane împerechează Pasul 4 şi 5 pentru că sunt în totalitate conectaţi. În acest fel îi parcurgem. Şi aşa ne găsesc.
Daţi voie Pasului 5 să urmeze rapid Pasul 4 în vieţile noastre. Învăţaţi-vă să vă deschideţi rapid, să recunoaşteţi în faţa lui Dumnezeu, a unei persoane şi a voastră ceea ce trebuie să recunoaştem – un sentiment, o credinţă, o descoperire despre noi înşine, sau un greşeală pe care o ţinem ascunsă şi de care trebuie să ne eliberăm, să ne despovărăm şi să ne vindecăm.
Aceştia sunt paşii de curăţare, paşii eliberatori.
Gândiţi-vă la Paşii 4 şi 5 ca la nişte ustensile de curăţare manuale care sunt puse la treabă şi duc sarcina la bun sfârşit. În acest caz, sarcina constă în a ne reda sănătatea mintală, pacea, stima de sine, relaţiile sănătoase şi intimitatea – cu noi înşine, cu alţii cu Forţa noastră Superioară.
Adeseori în viaţă, avem de-a face cu o sarcină pe care nu reuşim să o ducem la bun sfârşit cu mâinile goale. Ne-ar trebui ore întregi să slăbim un şurub cu unghia de la un deget, însă şurubelniţa corespunzătoare ar putea să îndeplinească această sarcină în câteva secunde. Actul vindecării de dezastrul şi durerea trecutului nostru poate fi o sarcină copleşitoare dacă nu avem uneltele necesare.
Pasul 4 şi 5 sunt uneltele noastre cu care ne eliberăm şi ne vindecăm. Scriem un inventar cu ceea ce ne deranjează, apoi îl expunem cu voce tare şi ne responsabilizăm faţă de o altă persoană, de noi înşine, de Forţa noastră Superioară. Ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine. Acceptăm situaţiile şi pe noi înşine aşa cum suntem.
Pasul 4 şi 5 pot fi folosiţi după cum e cazul. Îi putem face oficial, scriind un inventar şi programând o întâlnire ca să-l discutăm, sau neoficial, ori de câte ori de-a lungul vieţii apar subiecte care au nevoie de atenţie. Aceşti doi Paşi ne oferă formula de a ne vindeca de trecut, de vechile noastre credinţe negative, de sentimentele reprimate, de greşeli, de tot ceea ce ne străduim să ne vindecăm.
Priviţi înăuntrul vostru cu o atitudine de compasiune şi auto-responsabilitate. Căutaţi acolo şi daţi-vă silinţa să faceţi acest lucru fără frică. Acest tip de investigare sufletească implică o gândire responsabilă, să ne lăsăm călăuziţi de graniţele sănătoase şi ghidaţi de Înţelepciunea Divină.
Exprimarea în scris poate fi de ajutor, mai ales când vine vorba de incidente care ne bulversează. Scrisul scoate la iveală. Apoi, scoatem lucrurile şi mai mult la iveală mărturisind despre noi altor persoane. Povestiţi-i lui Dumnezeu. Şi povestiţi-vă vouă înşivă.
Recunoaşteţi ceea ce vi s-a întâmplat şi faţă de altă persoană şi faţă de Dumnezeu. Dumnezeu e sigur şi de încredere. Şi putem să alegem persoane care sunt în acelaşi fel. Dacă ne punem întrebări şi ascultăm, vom şti care sunt persoanele de încredere pentru a discuta.
Învăţaţi să vă deschideţi în mod constant oamenilor. Unul dintre dispozitivele noastre de protecţie a fost să ne ascundem. Aceasta ne-a jefuit bucuria intimităţii în relaţii.
Nu trebuie să ne destăinuim tuturor. Nu e sănătos să fim sinceri fără discernământ. Însă trebuie să fim deschişi şi vulnerabili cu câteva persoane din viaţa noastră. şi trebuie să facem din sinceritate, inclusiv din sinceritatea emoţională, un obicei. Învăţaţi să intraţi în contact cu oamenii la un nivel intim, împărtăşindu-vă trăirile – ori de câte ori este potrivit şi e momentul să procedaţi aşa.
Să învăţăm să spunem oamenilor cine suntem.
Să învăţăm să stabilim relaţii cu noi înşine sincer şi din tot sufletul, ca să putem proceda la fel şi cu alţii.
Fiţi deschişi în folosirea procesului, a instrumentelor definite în Paşii 4 şi 5. Facem acest lucru ca să iniţiem schimbarea şi vindecarea, având încredere că vor avea rezultate pozitive: armonia cu noi înşine şi sentimentele bune faţă de propria persoană. Când sunteţi nedumeriţi privind rolul pe care-l avem într-un incident sau cu cine să vorbiţi despre el, aşteptaţi călăuzire, însă nu prea mult.
Aceşti Paşi ne permit să fim cine suntem, să ne iertăm şi să ne iubim, să iertăm şi să iubim pe alţii. Aceşti Paşi ne oferă o formulă prin care avem grijă de noi în relaţii: privind înăuntrul nostru, fiind oneşti cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu alţii.
Pasul 5 ne permite să fim umani, vulnerabili şi sinceri. Ne dă persmisiunea să avem emoţii.
Să-I cerem lui Dumnezeu să ne dezvăluie problemele – răul pe care l-am produs altor şi nouă înşine, vechile sentimente, actualele sentimente, vechile credinţe, comportamentul – pe care trebuie să le abordăm în Paşii 4 şi 5. Vă promit, nu vom fi nedumeriţi mult timp.
Cu oricine am vorbi – o persoană calificată în Pasul 5, un prieten, Dumnezeu sau noi înşine – să ne străduim să devenim responsabili când comunicăm. Să ne străduim să ne asumăm responsabilitatea pentru sentimentele, nevoile şi dorinţele noastre. Să ne străduim să ne asumăm responsabilitatea pentru rolul nostru, chiar dacă rolul nostru presupune să ne îndepărtăm de comportamentele altora care ne victimizează. Să ne străduim să fim înţelegători faţă de noi înşine când vorbim şi pentru celălalt, pe cât de mult posibil. Însă să ne amintim că e mai uşor să fim înţelegători cu altă persoană după ce am scăpat de ipostaza de victime. Până când vom face asta, deseori vom simţi furia, nu compasiunea.
Să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce trebuie să spunem, pentru rostirea adevărului, căci este o cale prin care nu ne mai victimizăm.
Acesta este Pasul „să spunem adevărul”. Folosiţi-l cât de des este nevoie. Acesta este Pasul care ne va elibera.
ACTIVITĂŢI

  1. Aţi dus la bun sfârşit un Pas 5 oficial? Care a fost impactul acestuia asupra vieţii voastre şi asupra sentimentelor voastre despre voi înşivă?
  2. Aveţi obiceiul să vă deschideţi – cine sunteţi – în faţa altor oameni? Când a fost ultima oară când aţi sunat pe cineva pentru că trebuia să vorbiţi despre ceva? Vorbiţi cu oamenii despre situaţia în care vă aflaţi atunci când aceasta e în desfăşurare sau aşteptaţi până când aţi rezolvat incidentul, povestindu-l ulterior?
  3. Există o persoană în viaţa voastră cu care simţiţi nevoia să vorbiţi? Există vreun sentiment, o nevoie sau problemă despre care nu vreţi să vorbiţi, deşi aveţi nevoie? Există vreo persoană pe care o evitaţi pentru că trebuie să-i spuneţi ceva dificil?
  4. V-aţi purtat urât cu voi înşivă ori cu altă persoană săptămâna trecută? E posibil să vreţi să alegeţi o persoană de încredere şi serioasă căreia să-i spuneţi ce aţi făcut. După aceea povestiţi-I şi lui Dumnezeu.
  5. În săptămâna care urmează, în fiecare dimineaţă după ce v-aţi trezit, acordaţi-vă un moment ca să vă daţi seama ce simţiţi. Adeseori sunteţi în cea mai vulnerabilă stare în momentele de linişte dinaintea începerii activităţii zilnice. Verficaţi-vă din punct de vedere emoţional. Acordaţi-vă un răgaz să-I povestiţi lui Dumnezeu ce simţiţi. Povestiţi-vă şi vouă înşivă. În următoarele patru ore, şi mai curând dacă se poate, spuneţi-i şi altcuiva ce aţi simţit. Nu trebuie să faceţi un „grup de sentimente” exteriorizate; pur şi simplu divulgaţi sinceri ce aţi simţit. Faceţi această activitate încă odată în timpul zilei – fie la sfârşitul zilei de lucru, după cină, sau în timpul unui moment de linişte al serii.
  6. Data viitoare când veţi fi lovit de un sentiment important – suferinţă, frică, furie, bucurie, binecuvântare, plăcere – sunaţi o altă persoană şi vorbiţi despre ceea ce aţi simţit în momentul când aţi avut acest sentiment. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu