BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


PASUL 12 - Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps
de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi  

„Oh, am fost victimă toată viaţa mea”, a spus el.
„Nu, Joe”, i-a răspuns ea. „Toată viaţa ta ţi se întinde înainte.”
Joe şi Vulcanul
PASUL 12
„OBŢINÂND TREZIREA SPIRITUALĂ CA REZULTAT AL ACESTOR PAŞI, ÎNCERCĂM SĂ DUCEM ACEST MESAJ ŞI ALTOR CODEPENDENŢI ŞI SĂ EXSERSĂM ACESTE PRINCIPII ÎN TOT CEEA CE FACEM.”
- Pasul 12 al Ghidului
Stăteam pe peluza Spitalului Willmar State. Trecuseră două săptămâni de când rostisem rugăciunea pentru Dumnezeu, despre care am crezut că probabil sărise din tavan, rugându-L să-mi găsească un program de vindecare – dacă într-adevăr exista vreun program, dacă puteam fi ajutată.
Foloseam în continuare droguri. Nu ştiam cum să mă opresc. Nici măcar nu eram sigură dacă voiam. Cu câteva zile înainte, aruncasem o privire la lipsa mea de putere. Aveam câteva amfetamine ascunse în radio şi mi-am dat seama că nu mă puteam opri, chiar dacă urma să înfrunt consecinţe grave din această pricină. Eram puţin şi conştientă de lipsa mea de a stăpâni situaţia, chiar dacă negam mereu.
M-am întins pe peluza verde şi am înfăşurat o ţigară de marihuana pe care reuşisem să o procur de la alt pacient. Nu era genul meu de drog pe care să-l fi ales. Însă era un drog. Şi speram că va face ceva ca să schimbe modul în care mă simţeam – să mă ridice în aer şi să nu simt.
Inspiram, expiram şi apoi m-am uitat la cer. O clipă, norii păreau că s-au deschis. Am simţit puterea universului vorbindu-mi. Pentru prima oară în viaţa mea am simţit prezenţa clară a lui Dumnezeu.
Această Prezenţă mi-a umplut conştiinţa, care până atunci nu fusese operativă. Eram conştientă şi m-am temut. Chiar atunci, în adâncul sufletului meu, am ştiut că nu am dreptul să continuui să-mi fac ceea ce îmi făceam. Nu aveam niciun drept să-mi umplu corpul cu chimicale.
Indiferent că-mi plăcea sau nu, Dumnezeu era real.
Cerul părea că se deschisese şi se făcuse purpuriu. Conştiinţa mea era transformată.
Am mai tras un fum din ţigara de marihuana, am aruncat-o şi m-am întors în spital. Nu am povestit nimănui de acolo ce mi se întâmplase. Mă aflam deja într-un sanatoriu de nebuni. Mă temeam că recunoaşterea acestui incident s-ar putea să mă ţină acolo permanent. Toată energia pe care o avusesem mi-o concentrasem asupra dependenţei de droguri, iar acum începusem să o îndrept asupra parcurgerii Paşilor şi să devin serioasă.
Acest incident s-a dovedit a fi mai mult decât o halucinaţie din pricina drogurilor. Cu excepţia unui incident care a urmat după câteva luni când am băut alcool, de atunci nu am mai luat nicio pastilă – cu ajutorul lui Dumnezeu şi a celor 12 Paşi. Asta s-a întâmplat în 1973.
Aceea a fost trezirea mea spirituală. M-a transformat şi pe mine şi viaţa mea. Nu s-a întâmplat ca rezultat al parcurgerii acestor Paşi, ci a făcut posibil ca Paşii să lucreze în viaţa mea.
A fost o trezire extraordinară a sufletului şi spiritului. A fost o experienţă a transformării. A fost la fel de, ori chiar mai reală decât orice altceva petrecut în lumea materială şi fizică a vieţii mele. De fapt, trezirea spirituală a creat o nouă dimensiune fizică şi materială în viaţa mea. Însă în pofida măreţiei sale nu a fost completă. A mai existat o trezire, o completare a acestui proces, care a avut loc când m-am aruncat cu inima deschisă în vindecarea de codependenţă.
Să examinăm componentele acestui Pas: ducerea mesajului mai departe, practicarea principiilor în tot ceea ce facem şi trezirea spirituală ca rezultat al parcurgerii acestor Paşi.
DUCEREA MESAJULUI MAI DEPARTE
Cei 12 Paşi spun că după ce ne-am trezit spiritual parcurgând aceşti Paşi, încercăm să ducem mai departe acest mesaj şi altora. Care este mesajul nostru? Unul de speranţă, iubire, bunăstare şi sănătate. Relaţii mai bune şi un stil de viaţă mai bun, unul care funcţionează bine.
E un mesaj de iubire de sine, îngrijire a propriei persoane, acordarea atenţiei propriilor probleme şi asumarea responsabilităţii pentru propria persoană, indiferent că asta înseamnă să ne adresăm propriilor acţiuni sau deţinerii autocontrolului pentru a avea grijă de noi. Este şi un mesaj prin care permitem altora să aibă problemele lor şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele.
Acum suntem liberi să punem capăt ruşinii şi urii de sine. Putem să-i iubim pe alţii şi să-i lăsăm să ne iubească, oferind prin căi care ne sunt de ajutor şi care ne permit să şi primim.
Mesajul nostru este că frica şi controlul sunt contracarate. Nu-i putem controla pe alţii şi nu trebuie să ne dăm voie singuri să fim controlaţi de altcineva.
Acum suntem liberi, în cele din urmă, să simţim, să gândim, să alegem singuri şi să ne asumăm responsabilitatea pentru aceste decizii. Suntem liberi şi să ne răzgândim. Acum înţelegem că vom fi controlaţi de trecutul nostru până când vom face o introspecţie şi vom scăpa de vechile sentimente şi credinţe.
Mesajul nostru este că putem fi iubiţi şi merităm acest lucru şi trebuie să începem să ne iubim singuri.
Nu suntem victime. Avem alegeri, mai multe decât ştim, în orice situaţie. Putem să rămânem, putem să plecăm, putem să avem grijă de noi în orice fel vrem, atâta timp cât nu încalcă drepturile altora.
Putem să avem încredere în noi şi în Sinele nostru Superior să ne arate cum să facem asta.
Cum ducem mesajul mai departe? Nu salvând pe alţii sau controlându-i. Nu devenind obsedanţi sau vigilenţi şi evanghelişti. Nu încercând să-i forţăm pe alţii să vadă lumina. Nu stând în întuneric şi aşteptând alte persoane să vină cu noi în această călătorie.
Ducem mesajul într-un mod subtil, dar puternic: făcându-ne activităţile de recuperare şi devenind o dovadă vie a speranţei, iubirii şi grijii de sine şi sănătăţii. Învăţând să nu mai fim victime, să avem grijă de noi şi să mergem pe drumul nostru este un mesaj puternic.
Consensul general al celor care se vindecă de codependenţă este că grupurile care urmează cei 12 Paşi pentru recuperare din codependenţă sunt în mod natural mai puţin orientaţi către deservire decât alte grupuri similare pentru alte dependenţe. Asta pentru că pentru mulţi dintre noi prea multă deservire a altora şi insuficienta grijă faţă de propria persoană e o parte din ceea ce ne-a făcut rău în trecut – nouă ne-a făcut rău şi nici pe alţii nu i-a ajutat.
Mulţi simt nevoia să ia o pauză de la a-i ajuta pe ceilalţi şi asta face parte din recuperare. În vreme ce scopul vindecării este să devenim nişte persoane care oferă într-un mod sănătos – oferim din stimă de sine crescută, că aşa vrem, într-o manieră care nu e copleşitoare, complusivă ori ca să scăpăm de vină – s-ar putea să avem nevoie pentru o vreme să trecem în extrema cealaltă, neoferind nimic, ca să aflăm acel echilibru şi să putem discerne ce înseamnă să oferi şi să ai grijă într-o manieră sănătoasă.
Vom şti cum şi când a venit vremea să începem să oferim din nou. Acordând atenţie propriei persoane, vom învăţa căi sănătoase de transmitere a mesajului.
Să invităm pe cineva la o întrunire este o cale puternică de a-i ajuta pe alţii. Mergând la întruniri şi povestind cum merge programul de recuperare este o altă cale de a transmite mesajul.
Acesta e un program minunat şi miraculos. Parte din miracolul acestui program este că mare parte din vindecare se realizează prin istorisirea poveştilor. Uneori împărtăşim doar bucăţele din povestea noastră; alteori spunem mai mult. Relatându-ne povestea, îi ajutăm pe alţii şi pe noi. Ascultându-i pe alţii vorbind, primim ajutor. Vorbind despre noi, despre ce învăţăm, cu ce ne confruntăm, peste ce am trecut este un mod puternic de a transmite mesajul.
Ne putem permite să fim ghidaţi. Când transmit mesajul incidental ori accidental, este de obicei mai eficient decât când propun o reformă, conving sau costrâng pe cineva să se recupereze. Cea mai puternică formă de a-i ajuta pe alţii e atunci când ne ajutăm singuri. Când ne facem treaba, simţim propriile sentimente, ne schimbăm credinţele şi avem grijă de noi, când suntem sinceri şi deschişi legat de cine suntem şi ce lucrăm, îi afectăm pe alţii mai mult decât gesturile noastre de ajutor foarte bine intenţionate. Nu-i putem schimba pe ceilalţi, însă când ne schimbăm noi, e posibil să schimbăm până la urmă lumea.
De fiecare dată când ne facem treaba, ori o parte din ea, de fiecare dată când facem un pas înainte, împingem înainte conştiinţa colectivă a mişcării de vindecare. Ne putem relaxa într-o încredere în noi tăcută care îi va ajuta mai mult pe alţii când ne facem treaba şi acceptăm să fim călăuziţi.
Totuşi, alegând să-i ajutăm pe oameni putem să ne dăm silinţa să transmitem mesajul prin căi care vor funcţiona şi pentru noi. Putem să renunţăm la nevoia noastră de a ajuta oamenii, de a-i schimba, sau de a le arăta ce e cel mai bine pentru ei. În schimb, putem să ne concentrăm pe a ne schimba şi ajuta pe noi înşine şi să ne dăm seama ce e mai bine pentru noi. Dacă se iveşte ocazia să povestim o parte din povestea noastră, putem să facem acest lucru liniştiţi şi fără dorinţa de a controla. Dacă trebuie să le arătăm oamenilor ceva, putem să le arătăm linişte, putere şi speranţă. Le putem arăta cât de mult ne iubim, cum ne administrăm sentimentele şi cu refuzăm să mai fim victime.
Uneori este greu să dăm drumul persoanelor pe care le iubim şi să mergem înainte pe drumul recuperării şi dezvoltării spirituale. Unii dintre noi vor cu disperare să îi aducă pe cei pe care-i iubesc în această călătorie. Însă nu putem. Decizia aceasta nu e alegerea noastră. Singura persoană pe care o putem lua în această călătorie e propria persoană.
Aşa cum noi avem calea noastră şi cei pe care-i iubim la fel.
Uneori în programul de vindecare se întâmplă lucruri minunate. Am observat situaţii în care, după puţin timp, toată familia s-a vindecat. Am văzut şi cazuri în care nu s-a întâmplat acest lucru, persoanele respective fiind nevoite să-şi lase familiile şi să înceapă o călătorie solitară spre vindecare.
Prieteni, înţelegeţi acest lucru: nu vom ajuta niciodată pe cineva sau vom avea vreo influenţă pozitivă asupra lor dacă rămânem în beznă cu ei. Igonrându-ne nu aducem niciun beneficiu nici nouă şi nici altora.
Deseori, când începem recuperarea – şi uneori mult mai târziu în program – vrem să împărtăşim descoperirile noastre despre recuperare cu membrii familiei. Vrem ca şi ei să descopere aceiaşi sănătate, speranţă, liberate şi sentimente bune pe care noi le descoperim.
Vrem să împărtăşim ce am învăţat despre a avea grijă, victimizare, control, administrarea sentimentelor, să facem ca familia noastră de origine să funcţioneze ca o familie şi să avem grijă de noi. Vrem să împărtăşim noile noastre descoperiri despre relaţii şi cum învăţăm să participăm diferit la ele. Vrem să vorbim despre cum anumite acţiuni sunt în mod previzibil de auto-apărare şi cum ne-am simţit îndreptăţiţi în legătură cu toate, ca să aflăm că asta înseamnă o boală numită codependenţă. Vrem să explicăm că atunci când ne-am schimbat, şi relaţiile noastre s-au schimbat adeseori şi ele.
Vrem să povestim oamenilor despre stabilirea limitelor şi autocontrol. Vrem să împărtăşim cu cei pe care-i iubim toate ideile care ne aduc libertate şi vindecare. Vrem să-i aducem cu noi în această călătorie.
E posibil să descoperim că bucuria noastră de a împărtăşi cu familiile noastre se dezumblă brusc când îi abordăm cu noile noastre idei. Negarea lor, rezistenţa şi furia faţă de ideile noastre vindecătoare ne pot răni şi nedumeri. E posibil să încercăm să-i controlăm, să îi forţăm să se vindece şi să ne simţim victime când aceştia nu vor să le accepte. Ne vom întreba de ce nu vor darul mirific, minunat pe care noi l-am găsit.
Vom învăţa să ne desprindem de aceste lucrui. Vom învăţa să ne desprindem de oameni. Nu putem să regizăm recuperarea nimănui, ci doar pe a noastră. Nu contează că ideile noastre îi vor ajuta pe părinţi, pe fraţi ori surori, pe bunici. Nu contează că am găsit nişte răspunsuri de care ei au nevoie cu disperare şi care i-ar ajuta cu adevărat să-şi schimbe vieţile în mai bine.
Nu contează câtuşi de puţin.
Calmaţi-vă. Aveţi răbdare. Temperaţi-vă entuziasmul ca să vă ajutaţi familia să vadă lumina. Cereţi călăuzire şi înţelepciune în abordarea membrilor familiei. Când vorbiţi, vorbiţi despre voi şi ce învăţaţi şi nu despre ei şi ce trebuie să înveţe. Cel mai puternic şi pozitiv impact pe care-l putem avea asupra familiei este să ducem o viaţă sănătoasă şi fericită.
Detaşaţi-vă cu iubire ori de câte ori e posibil. Dacă nu vă puteţi detaşa cu iubire, atunci detaşaţi-vă acum, analizaţi-vă sentimentele şi daţi voie iubirii să vină mai târziu.
Avem aici un extras excelent despre ajutor din lucrarea „Un pamflet elementar”, literatură aprobată la conferinţe de Familiile Anonime:
SĂ AJUTĂM
Rolul meu de ajutor nu este să fac lucruri pentru persoana pe care încerc să o ajut, ci să fiu acele lucruri; nu să încerc să-o controlez şi să-i schimb acţiunile, ci, prin înţelegere şi conştientizare, să-mi schimb reacţiile proprii. Voi schimba părţile negative în pozitive; frica în credinţă; nemulţumirea faţă de ce face celălalt în respect faţă de potenţialul din el; ostilitatea în înţelegere; manipulările şi grija excesivă în eliberarea cu iubire, fără să-l fac pe celălalt să se potrivească unui standard al unei imagini, ci dându-i şansa de a-şi urma propriul destin, indiferent care ar fi alegerea sa.
Voi schimba atitudinea dominatoare în încurajare; panica în serenitate; inerţia disperării în energia propriei mele dezvoltări; auto-justificarea în auto-înţelegere.
Compătimirea blochează acţiunea eficientă. Cu cât mă cufund în ea, cu atât mai mult simt că răspunsul la problema mea este o schimbare a celorlalţi şi a societăţii, şi nu a mea. Astfel devin un caz fără speranţă.
Epuizarea este rezultatul folosirii energiei pentru a medita la trecut cu regret, ori în încercarea de a găsi căi de a scăpa de un viitor care încă nu s-a  produs. Proiectarea unei imagini asupra viitorului şi rotind în jurul ei angoasaţi, de frică că se va adeveri sau nu, îmi foloseşte toată energia şi mă lasă fără puterea de a trăi în prezent. Totuşi, trăind în prezent este singura cale de a avea o viaţă.
Nu mă voi gândi la acţiunile viitoare ale altora, nici nu mă voi aştepta să fie nici mai bune, nici mai rele odată cu trecerea timpului, căci având asemenea aşteptări chiar le voi da viaţă. Voi iubi şi voi lăsa lucrurile să curgă de la sine.
Toţi oamenii sunt în permanentă schimbare. Dacă încerc să-i judec, voi face asta doar privind aspectul pe care cred că-l cunosc, fără să îmi dau seama că există multe alte lucuri pe care nu le ştiu. Voi acorda credit celorlalţi pentru încercările lor de progres şi pentru multele victorii necunoscute.
Şi eu sunt mereu în schimbare şi pot face această schimbare să fie constructivă dacă doresc. POT SĂ MĂ SCHIMB. Pe ceilalţi nu pot decât să-i iubesc.
EXERSAREA ACESTOR PRINCIPII
O altă parte a Pasului 12 se referă la „exersarea acestor principii în tot ceea ce facem”. Ceea ce înseamnă pentru mulţi dintre noi este să învăţăm exersăm acţiunile vindecătoare şi principiile paşilor din toate domeniile vieţii noastre.
Asta înseamnă că ne predăm şi aceptăm vindecarea pe toate planurile vieţii noastre. Renunţăm la relaţii şi la stiluri de viaţă care nu funcţionează şi dăm voie acestor principii să ne dea, în schimb, stiluri de viaţă şi relaţii care merg.
Unii îşi încep recuperarea soluţionându-şi dependenţele. Mulţi dintre noi încep recuperarea că e într-adevăr vorba de partenerii noştri şi de efectele problemelor acestora asupra noastră. Sau putem să începem acest program crezând că problema noastră se centrează în jurul familiei noastre. E posibil să nu fim în stare să ne administrăm multe planuri ale vieţilor noastre, însă deseori e vorba de o problemă serioasă într-un anumit segment care ne captează suficient atenţia ca să mergem mai departe pe drumul recuperării. La început ne limităm la sarcina recuperării de a întâlni provocarea din acel segment – fie cu persoana care ne crează probleme în viaţă, fie cu problema din vieţile noastre care ne produce durere. La un moment dat, paradisul neprevăzutului dispare. Începem să vedem că suntem în căutarea unei soluţii pentru toate aspectele vieţii noastre.

Am început o călătorie, o călătorie spirituală.
Ne dorim vindecarea şi sănătate pe toate planurile vieţii noastre – în prietenii, iubire, la muncă, recreere, în familie, emoţii, sănătate mintală, sănătate fizică şi spiritualitate. Mulţi dintre noi descoperă că această soluţie, această vindecare pe viaţă se petrece la un moment dat pentru un anumit segment. Parcurgem Paşii şi abordăm o porţiune din viaţa noastră la un moment dat. Primim vindecarea pentru un anumit secvent la un anumit moment.
Aceşti Paşi actionează asupra tuturor planurilor din viaţa noastră, oricum am alege să segmentăm aceste planuri. Ei ne vor reda capacitatea de administrare a tuturor planurilor din viaţa noastră. Vor aduce vindecarea, pacea, iubirea şi libertatea tuturor acestor planuri.
Putem să exersăm aceste principii şi să primim beneficiile în tot ceea ce facem – viaţa de acasă, la serviciu, pe plan financiar, în relaţiile de iubire, în relaţiile cu neamurile şi prietenii. Putem să exersem comportamentul de vindecare pe toate planurile vieţii pentru că sunt aceleaşi locuri în care am practicat codependenţa. La un anumit moment, ne vom trezi şi vom şti că noul nostru stil de viaţă a devenit cu adevărat o viaţă nouă.
O TREZIRE SPIRITUALĂ
Deseori, când începem vindecarea de codependenţă viziunea noastră despre ce înseamnă recuperare este îngustă. Participăm la întruniri, parcurgem Paşii şi începem în primul rând să avem grijă de noi ca să ne alinăm durerea care credem că ne-a fost provocată de o altă persoană şi de comportamentul acesteia. Speranţele noastre sunt că putem să încetăm să mai fim obsedaţi de alţii şi să nu ne mai simţim vinovaţi sau să ne fie ruşine de problemele altora.
Acestea sunt motive bune să începem recuperarea, însă reprezintă doar începutul.
Vine vremea să ne extindem viziunea şi să cerem mai mult de la recuperare. Vine vremea când recuperarea – programul şi locul nostru în ea – nu mai e despre alţi oameni, ci despre noi şi călătoria noastră.
Trebuie să mergem la întruniri suficient de mult timp ca să aflăm că problema celeilalte persoane nu e vina noastră. Trebuie să mergem suficient cât să învăţăm că nu este un program „egoist” cel prin care avem grijă de noi. Însă aceste două idei nu sunt sfârşitul; sunt doar începutul.
Dacă oprim programul aici, ne oprim la uşa de la intrare.
Fiecare se află într-o călătorie spirituală. Călătoria este treptată, progresivă şi vindecătoare. Pe măsură ce ne vindecăm, dobândim nivele superioare ale iubirii faţă de sine şi alţii. Descoperim o viaţă a noastră şi căi noi de a trăi care merg bine. Descoperim cursul vieţii şi alegem o cale. Începem să vedem importanţa acelei căi. Învăţăm să ne trăim viaţa pe plan spiritual, viaţă care apoi se reflectă în planul fizic.
Această călătorie ne va duce în locuri pe care nu ni le-am plănuit niciodată şi la care nu ne am aşteptat să mergem. Experienţele ne vor întâmpina, experienţe care ne vor ajuta să rezolvăm chestiuni importante. Ne vom trezi experimentând o gamă de emoţii, de la bucurie la disperare, pe parcurs. Vom fi duşi către oameni şi situaţii de care avem nevoie ca să ne ajute să învăţăm şi să îl ajute şi pe celălalt. Multe experienţe pe care le vom trăi nu vor fi ceea ce ne-am dorit sau am cerut, însă în cele din urmă vom învăţa că fiecare reprezintă o lecţie importantă, una care este vitală în a ne modela ca să fim cine suntem şi cine vom deveni.
Când vom învăţa să ne predăm circumstanţelor prezente, vom învăţa şi să avem încredere că orice se va întâmpla va lucra cel mai bine în interesul nostru. În cele din urmă vom vedea că lucrurile bune au loc în viaţa noastră, mai bine decât am fi planificat ori ne-am fi imaginat. Acest bine nu vine întotdeauna uşor sau fără străduinţă.
Însă va veni.
Vom deveni conştienţi şi ne vom vindeca de trecutul nostru. Ca să cităm Marea Carte: „Nu vom regreta trecutul şi nici nu vom dori să-i închidem uşa în nas (p. 83).” Această vindecare va include şi povestea relaţiilor noastre.
Acţiunile de auto-apărare pe care ne-am bazat în cea mai mare parte a vieţii ne vor fi luate şi vor fi înlocuite de acţiuni noi, mai eficiente.
Vom pune capăt auto-compătimirii, cu excepţia unor momente sporadice care ne vor duce mai departe pe calea vindecării.
Nevoia de a fi perfecţi va fi înlocuită de simţământul de acceptare şi preţuire a propriei persoane. Fricile care ne-au hăituit vor fi înlocuite de pace şi încredere în noi înşine. Disperarea va fi înlocuită de bucurie şi speranţă. Martiriul va fi înlocuit de dorinţa de a fi buni cu noi înşine.
Vina care ne-a umplut până la saturaţie ne va fi îndepărtată.
Vom învăţa să recunoaştem că dansăm dansul sumbru al morţii într-o relaţie şi cum să ieşim din el. Vom învăţa să recunoaştem „comutarea codependentă” dintr-o relaţie – momentul când lucrurile se schimbă din ceea ce am aşteptat şi am început să simţim că o luăm razna pentru că realitatea s-a schimbat.
Vom şti când suntem în siguranţă să ne deschidem inimile să iubim.
Vom învăţa ce înseamnă să avem grijă de noi.
Vom şti că nu suntem singuri. Acel sentiment că suntem deconectaţi va fi înlocuit de un puternic sentiment de interdependenţă – cu noi înşine, cu alţii şi cu Sinele nostru Superior. Vom şti că suntem conduşi şi ghidaţi de o Putere iubitoare mai mare decât noi.
Vom învăţa că putem să avem grijă de noi, căci instrumentele de care avem nevoie ne vor fi furnizate.
Vom începe să avem încredere şi să ne bazăm pe instinct şi intuiţie, în locul voinţei, controlului şi regulilor. Nevoia de a-i controla pe alţii, circumstanţele şi  pe noi înşine va dispărea treptat.
Vom vedea relaţiile trecute într-o lumină nouă şi vom fi recunoscători pentru ele, chiar şi faţă de cele mai problematice şi dureroase, căci vom vedea că ce a fost bun în fiecare a avut influenţă asupra noastră.
Cele mai problematice defecte de caracter ale noastre vor fi puse într-o lumină nouă. Multe vor fi transformate în bunuri de valoare. Altele vor fi acceptate ca o demonstraţie a umanităţii şi unicităţii noastre.
Unii dintre noi îşi vor descoperi alte dependenţe, alte probleme ale noastre pe care trebuie să le soluţionăm în călătorie. Vom accepta aceste probleme ca făcând parte din călătorie. Le vom conştientiza şi le vom soluţiona când va veni vremea.
Ruşinea şi ura de sine vor fi înlocuite cu acceptarea şi iubirea faţă de sine. Această iubire va deveni reală şi va transforma relaţiile noastre cu noi înşine şi cu alţii. Vom da şi primi iubire în cel mai înalt sens şi relaţiile noastre vor începe să funcţioneze.
Ne vom vindeca de impactul abuzurilor. După ce vom trece printr-o varietate de emoţii, inclusiv negarea, furia şi tristeţea, îi vom ierta pe ceilalţi. Vom învăţa cum să ne iertăm şi pe noi.
Emoţiile şi inimile noastre se vor vindeca şi deschide.
Vom scăpa de sentimentul de inferioritate şi superioritate. Vom relaţiona cu oamenii pe picior de egalitate şi cu compasiune şi înţelegere faţă de ei şi de noi.
Toleranţa noastră legată de victimizare va scădea.
Vom învăţa să ne exprimăm furia constructiv, să stabilim limite, să spunem nu şi să fugim de abuz şi de ceea ce nu e bun pentru noi. Ne vom dezvolta un simţ exact al responsabilităţilor noastre şi al celorlalte persoane. Dorinţa de a avea grijă de alţii va fi înlocuită de dorinţa de a permite fiecărei persoane de a fi responsabilă pentru ea.
Noi ne vom ocupa de problemele noastre şi îi vom lăsa pe ceilalţi să se ocupe de ale lor.
Vom învăţa să ne îngrijim şi pe noi şi pe alţii fără să fim îngrijitori.
Vom începe să ne ocupăm şi să ne simţim emoţiile, asumându-ne responsabilitatea pentru ele. Vom înceta să ne mai lăsăm sentimentele să ne catapulteze într-o atitudine de control care ne distruge relaţiile cu alţii.
Vom avea de-a face cu oamenii direct şi sincer, fără să-i manipulăm şi să avem planuri ascunse.
Nu vom mai gândi şi nu ne vom mai comporta ca nişte victime. Sentimentul acesta profund că suntem victime ale vieţii va dispărea şi vom şti ce înseamnă să fim stăpâni pe noi. Ne vom accepta neputinţa, ne vom găsi Sinele Superior, vom deveni puternici şi vom învăţa să împărţim puterea participând în relaţii ca egali.
Vieţile noastre vor începe să aibă sens, valoare şi înţeles. Ne vom satisface nevoile.
Râsul şi bucuria vor deveni părţi din viaţa noastră. Vom învăţa să ne înveselim.
Vom fi complet vii.
Pe parcurs, amărăciunea şi remuşcările vor fi înlocuite de recunoştinţă.
Şi pentru prima oară în viaţa noastră, nu va trebui să o facem noi. Nu o facem noi. Mai presus de orice, acest program de vindecare, această cale deschisă nouă prin intermediul celor 12 Paşi, este un proces spiritual.
Am început o călătorie spirituală.
Ne-am descoperit pe noi şi pe Dumnezeu. După asta suntem pregătiţi să ne deschidem în faţa frumuseţii şi darurilor altor oameni din viaţa noastră. Vom aprecia validitatea căii noastre şi pe a lor.
Deşi e posibil să ne fi început călătoria datorită impactului altei persoane, recuperarea noastră nu îl priveşte niciodată pe celălalt. Ci pe noi. Noi învăţăm lecţiile pe care trebuie să le stăpânim în această viaţă.
Există diferenţe în parcurgerea celor 12 Paşi pentru vindecarea de codependenţă şi vindecarea de o dependenţă. Multe persoane au căzut de acord că în vindecarea de o dependenţă oamenii au nevoie de o concentrare mai aspră şi mai viguroasă asupra lor şi a acţiunilor acestora dacă vor să pună capăt procesului dependent şi să înveţe un comportament nou. Mulţi sunt de acord că în codependenţă trebuie să dezvoltăm o atitudine blândă faţă de noi înşine.
Ruşinea trebuie să dispară. Când intrăm în programul de vindecare de codependenţă, fie că ne vindecăm sau nu de alte dependenţe, suntem gata să renunţăm la ruşine şi la stima de sine redusă. Încetăm să ne mai folosim de frică şi de ruşine ca să-i controlăm pe alţii sau pe noi. Nu le mai permitem nici altora să ne controleze prin intermediul fricii şi ruşinii.
În vindecarea de o dependenţă există o concentrare solidă asupra „să ieşim din sinele propriu”. Acest lucru este necesar pentru a pune punct procesului dependent. Însă când intrăm în programul de vindecare de codependenţă, vine timpul să ne acordăm nouă atenţie, să ne iubim şi să ne preţuim.
Există numitori comuni obişnuiţi între vindecare de o dependenţă şi cea de codependenţă. Aşa cum subliniază Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi, „Am intrat în lumea Spiritului”. Aceşti Paşi, această vindecare de codependenţă, este o experienţă spirituală.
Mă confrunt regulat cu dezbateri dacă codependenţa este o boală, o problemă, o dependenţă, o stare sau un rezultat.
Nu ştiu dacă este o boală, o stare sau o dependenţă. Ştiu că este o problemă, dureroasă şi persistentă, care ne afectează pe mulţi. Este o problemă serioasă, continuuă, progresivă.
Ne poate îmbolnăvi. E posibil să dezvoltăm boli legate de stres care ne pot omorî. Sau e posibil să ne petrecem viaţa târându-ne prin ea şi dorindu-ne să fi fost morţi.
Dintre cei pe care i-am intervievat pentru această carte, câţiva au subliniat ideea capacităţii ucigătoare a codependenţei.
„Sora mea a murit de cancer”, a spus Jake. „Eram copii de alcoolici şi trăiam cu un tată abuziv. Eu începusem să mă vindec. Ea se afla în faza de negare – a codependenţei sale şi a cancerului. Sora mea nega cu înverşunare, iar eu simţeam că ea a murit din pricina codependenţei. Lucrul pe care l-am învăţat de la decesul ei este că codependenţa ucide. Este unul din lucrurile pe care-l subliniez în programul meu. Mă enervez cu adevărat pe cei care cred că Al-Anon şi codependenţa sunt mai puţin grave decât dependenţa de droguri. E la fel de mortală, dacă nu mai mult, căci există o cale de a trăi cu ea şi de a simţi că eşti viu, deşi nu eşti.”
Ne-au fost istorisite multe poveşti şi încă mai sunt milioane. Sunt poveşti blânde despre căsnicii nefericite şi părinţi alcoolici, oameni care nu au nevoie de experienţe bizare şi dramatice ca să „înţeleagă”.
Sunt oameni care au suferit de pe urma impactului anumitor credinţe religioase. Sunt oameni care au urmat programul o vreme şi tot se mai confruntă cu sentimentul de vinovăţie.
Sunt noi veniţi care merg la întruniri de şase ori pe săptămână şi jură că vor participa la mai puţine întruniri când au o viaţă normală de trăit.
Sunt persoane cu alt fel de dependenţă – de mâncare, sex, alcool, droguri şi jocuri de noroc – care au descoperit codependenţa ca pe o chestiune centrală, ce stă la baza dependenţei lor, o chestiune pe care trebuie să o abordeze ca vindecarea să aibă loc şi ca să evite recăderile.
Unii au fost conduşi către recuperare de experienţe dramatice, intense şi extrem de dureroase. Alţii s-au îndreptat spre vindecare din plictiseală, singurătate şi sentimentul unei iritării interioare.
Anumite poveşti sunt blânde; altele sunt despre poveşti bizare care au transformat în pioşenie; poveşti care spun cum o relaţie este o oglindă pentru problemele legate de indisponibilitate şi intimitate. Sunt poveşti despre copii – chiar şi unul singur – care pot afecta şi chinui o familie întreagă. Sunt poveşti despre cupluri care se vindecă, separat şi împreună, care lucrează asupra lor şi asupra cuplului pe care-l formează – poveşti care ne încălzesc sufletul despre persoane care decid să rămână împreună şi să-şi rezolve problemele. Alte poveşti sunt despre bărbaţi care vor să se vindece pentru că asta îşi doresc, nu pentru că femeile i-au împins, îndemnat şi cicălit să facă asta. Există poveşti despre situaţii extrem de nebuneşti, abuzive, despre abuzul făţiş, la fel de dureros, dar uneori şi mai dureros.
Oamenii se află la diferite stadii de recuperare şi fiecare stadiu e la fel de important şi valabil. Ceea ce este clar din discuţiile cu oamenii şi ascultarea poveştilor acestora despre vindecare este că cei care fac cel mai mare progres şi îşi găsesc libertatea cea mai însemnată din codependenţă sunt cei care parcurg Paşii şi permit Paşilor să lucreze în viaţa lor.
Indiferent de progresul lor sau de cât timp au parcurs în acest program, majoritatea au început să înregistreze o trezire spirituală. Pentru unii, asta înseamnă punerea în legătură cu prietenii şi să înceapă să simtă sentimente şi să şi le exprime. Pentru alţii înseamnă puterea de a începe să aibă grijă de ei în pofida a ceea ce face sau nu cealaltă persoană. Pentru unii înseamnă puterea de a rămâne într-o relaţie şi de a lucra pentru ea şi de a se bucura de iubirea pe care o descoperă. Pentru alţii înseamnă puterea de a ieşi în cele din urmă dintr-o relaţie care-i distrugea. Pentru majoritatea înseamnă conştientizarea lui Dumnezeu şi a propriei persoane – a cine suntem, a spiritelor noastre.
Cu siguranţă, începem şi continuăm vindecarea schimbându-ne comportamentul, acordând atenţie gândurilor noastre şi analizându-ne sentimentele. Însă către ceea ce ne îndreptăm şi unde ajungem este acea vindecare şi schimbare miraculoasă şi profundă care are loc în adâncul fiinţei noastre.
Ne trezim spiritual ca urmare a parcurgerii acestor Paşi. Procesul s-ar putea să pară şi să fie simţit ca dificil, dar e mai uşor decât credem. A fost trasat pentru noi. Nu suntem singuri. Nu orbecăim şi ne împiedicăm în întuneric, chiar dacă aşa simţim. Suntem călăuziţi, conduşi şi ni se arată ce trebuie să facem şi cum să facem pas cu pas.
Unii dintre noi beneficiază de o trezire spirituală imediată şi copleşitoare. Alţii se trezesc lent, treptat. Alţii o fac cu pauze. Nu există o cale unică, ci doar aceea care ni se întâmplă nouă ca rezultat al parcurgerii acestor Paşi.
Şi da, uneori doar puţin, alteori mult când eşti vindecat. Însă şi codependenţa face mult rău. Durerea pe care o simţim în procesul de vindecare aduce o promisiune şi o recompensă la sfârşit. Nu mai suferim fără sens şi la nesfârşit. Suferim atât cât e nevoie ca în cele din urmă să ne vindecăm de durere. Apoi ne vom simţi mai bine decât ne-am imaginat vreodată că e posibil.
Trezirea spirituală, vindecarea esenţială pe care o căutăm, nu e ceva care s-ar putea întâmpla dacă parcurgem aceşti Paşi. Ne este promisă.
Codependenţa este, cel puţin, o problemă. Acum avem o soluţie. Ne întâlnim într-o comunitate să ne spunem problema şi să să găsim o soluţie – experienţa, puterea şi speranţa. Uneori plecăm singuri în călătorie noastră – călătorie pe care o facem singuri, ca să ne vindecăm, să învăţăm, să creştem. Apoi revenim iarăşi în comunitate, ca să împărtăşim soluţia pe care am găsit-o şi să dăm şi să primim sprijin.
Ne vindecăm împreună.
Cu toţii ne descriem diferit experienţele şi trezirile spirituale.
Laura şi-a descris-o pe a ei după cum urmează: „Nu ştiu care a fost incidentul cu soţul meu. Am făcut ceva şi mă plângeam de el că nu se deschide faţă de mine. Asta l-a făcut să se supere foarte rău şi ne-am certat. Brusc, mi-am dat seama cât îmi oferise şi cât se străduise să mă mulţumească. Am plâns pentru că îl criticasem atât de rău. Am plâns pentru că voiam să storc sânge din piatră seacă. Am văzut că voiam şi aveam nevoie de mult, iar el îmi oferise mult, dar eu aveam nevoie de şi mai mult. Căci atâta timp cât el oferea, eu tot mai voiam. Eram tristă că eram captivă în mine însămi şi în nevoile mele şi ocupată să caut ca el să-mi satisfacă nevoile că nu putusem să văd cât de des îmi cumpăra flori ori mă suna de la serviciu. Realitatea este că el e foarte darnic, foarte binevoitor şi foarte ospitalier. M-a făcut să-mi dau seama că el e o persoană separată de mine şi are identitatea sa. Asta a fost trezirea mea spirituală.”
Pete şi-a descris experienţa spirituală în acest fel: „Înainte de program, eram mai organizat, mai concentrat, însă absolut nesincer. Nu-mi dădeam voie să simt. Eram deprimat, singuratic, izolat şi secretos. Eram foarte ruşinat. Acum inima mea se află pe calea vieţii mele.”
Totuşi experienţa mea a fost diferită. Aşa cum am spus mai devreme, a început la Spitalul Willmar State printr-o revelaţie bruscă a lui Dumnezeu. În acel moment am ştiut că Dumnezeu este real.
În următorii 17 ani, am învăţat altceva. Şi eu sunt reală.
Pe măsură ce călătoria mea spirituală a continuat, am conştientizat că nu mai am dreptul să-mi inund viaţa sabotând-o, apărându-mă de frici şi credinţe – frici care mă fac să controlez şi credinţe care îmi distrug bucuria. Era timpul să renunţ la ele ca să mă pot vindeca. Era timpul să încep să mă iubesc cu adevărat.
Nu sunt separată de Dumnezeu. Nu sunt o intrusă care bate la uşă, ghemuită de frică, aşteptând să fie lăsată înăuntru. Pot să apuc mâna lui Dumnezeu şi să fiu co-creatoare, dându-I voie lui Dumnezeu să preia conducerea. Nu sunt neajutorată. Am opţiuni.
Toţi avem opţiuni. O opţiune este să nu mai fim victime.
Aceasta este o lecţie pe care mă trezesc că trebuie să-i fac faţă mereu şi mereu. De fiecare dată trebuie să o învăţ înainte de a merge mai departe. Trebuie să îmi prefac circumstanţele prezente şi să îmi dau voie să fiu transformată de ele. Nu pot să fac asta când sunt victimă.
Nu sunt în afara Creatorului. Sunt o creaţie. Acum, în cele din urmă, sunt conectată cu mine însămi. Sunt conştientă de Dumnezeu şi de mine însămi.
Şi învăţ cum să fiu conectată cu alţii. Pot să aştept de la ei iubire şi să mângâiere, însă învăţ că treaba mea e să am grijă de copilul speriat din mine şi o să am necazuri dacă o să fug prin lume aşteptându-mă ca altcineva să facă asta pentru mine. Învăţ zi de zi să mă accept şi să-mi accept trăirile la fel de importante şi valide. Învăţ cum să am grijă de mine şi de sentimentele mele.
Nu trebuie să mai fiu prinsă în spirala descendentă prin care-i controlez pe alţii şi să le dau voie acestora să mă controleze şi pe mine şi viaţa sau fericirea mea.
Vindecarea mea a ajuns în profunzime – mai adânc decât mă aşteptam. În corpul meu, celulele mele, muşchii mei şi organele interne durerea şi negativismul fuseseră stocate de când m-am născut. Credinţele mele negative erau aşa de bine înfipte în subconştientul meu că nu eram conştientă că le aveam, însă ele, de fapt, îmi controlau viaţa.
Cea mai mare durere pe care am simţit-o şi am înfruntat-o în viaţa mea a fost durerea de a fi eu. Vindecarea de codependenţă a dezvăluit şi vindecat durerea.
Călătoria nu a fost uşoară. A fost bună, însă uneori dificilă. Uneori cred că părţile bune au fost mai dure decât durerea. În pofida succesului meu, lucrurile tot nu merg mereu aşa cum vreau.
Însă se întâmplă aşa cum sunt hărăzite să se întâmple. Şi sunt mirată şi uimită în continuare de ceea ce se întâmplă când las să treacă.
Iar mângâierea e tot timpul disponibilă.
„Am încredere că Dumnezeu mă va ghida în această călătorie”, mi-a spus o femeie după ce mi-a împărtăşit povestea ei – o poveste a durerii, maturizării, dezamăgirilor şi vindecării. O poveste despre lecţii învăţate şi în proces de învăţare.
Am încredere că Dumnezeu ne va călăuzi pe toţi, şi pe voi şi pe mine, în călătoriile noastre. Să avem grijă de noi. Să avem grijă de alţii. Să învăţăm să iubim şi să învăţăm cum să fim iubiţi.
Fie ca călătoria voastră să se deruleze în siguranţă.
ACTIVITĂŢI
Descrieţi-vă experienţele ca să transmiteţi mesajul şi altora. Descrieţi o încercare care nu a funcţionat ori a ripostat. Descrieţi una care credeţi că a avut succes.
Cum aţi început să folosiţi principiile vindecării în toate domeniile vieţii voastre diferite de relaţiile primare? În ce domenii ale vieţii v-ar plăcea să fiţi vindecaţi mai mult şi mai maturi şi să vă schimbaţi? E posibil să vreţi să vă transformaţi aceste dorinţe în scopuri puse pe hârtie.
Cum s-a schimbat relaţia cu voi înşivă de când aţi început recuperarea? În ce fel vă trataţi diferit acum? Cum vă simţiţi când vă trataţi bine, când aveţi grijă de voi şi într-o manieră grijulie şi iubitoare?
Descrieţi-vă experienţele încercând să împărtăşiţi sau să explicaţi procesul de vindecare familiei voastre. Primiţi reacţiile unei alte persoane din program, o persoană în care aveţi încredere, legat de aceste experienţe.

Cum v-aţi dezvoltat spiritual de când aţi început recuperarea? Cum v-aţi descrie trezirea spirituală?
Sunteţi conştienţi de frumuseţea şi bucuria din voi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu