BIG BOOK - Capitolul 1 POVESTEA LUI BILL

 Capitolul 1

POVESTEA LUI BILL

Atmosfera pregătirilor de război era înfierbântată în orăşelul din Noua Anglie, în care

fuseserăm repartizaţi noi, tinerii ofiţeri din Plattsburg, iar ospitalitatea cetăţenilor de frunte ai

locului ne măgulea şi ne făcea să ne simţim ca nişte eroi. Eram iubiţi şi aplaudaţi, plecam la

război - momente sublime presărate cu clipe hazlii. În fine, mă lansasem şi eu în viaţă şi, în

vâltoarea emoţiei generale, am descoperit băutura. Uitasem serioasele avertizări din partea

părinţilor şi îndoielile lor în legătură cu alcoolul.

Când s-a dat semnalul plecării, ne-am îmbarcat şi am pornit să navigam către "dincolo

de ocean". Mă simţeam foarte singur şi m-am apucat iar de băut.

Am debarcat în Anglia. Acolo, am vizitat catedrala Winchester. Foarte emoţionat, am

ieşit la aer şi atenţia mi-a fost atrasă de un epitaf gravat pe o veche piatră de mormânt:

"Aicea zace-un grenadier din Hampshire,

Care-a dat ortul popii

Bând bericică de la gheaţă.

Un brav oştean nu-i niciodată dat uitării,

Dac-a murit de flintă,

Ori de halbă."

Sinistru avertisment - pe care nu l-am luat în serios. La douăzeci şi doi de ani, m-am

întors acasă, veteran de război în străinătate. Şi, pentru că soldaţii din bateria mea îmi

dovediseră, nu-i aşa, cât de mult mă apreciau, mi-am imaginat că aveam stofă de conducător.

Talentul meu de şef mă va plasa desigur în conducerea unor întreprinderi uriaşe, pe care eu le

voi administra cu o siguranţă de nezdruncinat.

Am făcut un curs de drept la seral şi am obţinut un post de inspector la o companie de

asigurări. Cursa spre succes demarase. Aveam să arăt lumii că eram cineva.

Serviciul m-a dus în Wall Street (3) şi, încet-încet, au început să mă intereseze afacerile

Bursei. Mulţi oameni pierdeau bani - dar unii deveneau foarte bogaţi. De ce nu şi eu?

Pe lângă drept, am studiat şi ştiinţele economice şi de afaceri. Cu tendinţele mele

alcoolice, era cât pe ce să ratez unul dintre examenele finale de drept, fiind prea beat pentru a

gândi sau a scrie.

Încă nu beam întruna, dar soţia era deja îngrijorată. Purtam lungi discuţii, în cursul

cărora încercam s-o liniştesc, spunându-i că oamenii de geniu avuseseră cele mai bune idei pe

când erau beţi; şi că la fel s-au născut şi cele mai măreţe sisteme de gândire filosofică.

La absolvirea cursului, ştiam deja că legislaţia nu era de mine. Eram prins în fascinaţia

vâltorii din Wall Street. Liderii afacerilor şi ai finanţelor erau eroii mei. Din aliajul de băutură

şi speculaţii la Bursă, am început să-mi făuresc arma care, într-o bună zi, avea să se întoarcă

împotriva mea ca un bumerang, să mă facă ferfeniţă.

Trăind modest, soţia mea şi cu mine economisiserăm o mie de dolari. I-am investit în

nişte obligaţiuni ieftine şi prost cotate la vremea aceea. Îmi imaginasem, corect, că ele vor

creşte cândva mult în valoare. N-am reuşit să-i conving pe prietenii mei de la Bursă să mă

3 Stradă din New York, în care se află sediul Bursei de Valori. [Nota trad.]

15

trimită să adun date pentru o analiză a pieţei pentru investiţii, în funcţie de modul de

gestionare a fabricilor, dar soţia mea şi cu mine ne-am hotărât s-o facem oricum. Îmi

formulasem eu o teorie, conform căreia oamenii pierdeau la Bursă pentru că nu cunoşteau

piaţa. Mai târziu am descoperit şi alte multe motive.

Am demisionat amândoi şi am pornit la drum, pe o motocicletă cu ataşul încărcat cu un

cort, pături, un rând de haine de schimb şi trei volume uriaşe dintr-un anuar financiar.

Prietenii ne-au considerat nebuni de legat. Poate că aveau dreptate.

Prin nişte speculaţii bursiere reuşite, strânsesem ceva bani de cheltuială, dar, la un

moment dat, a trebuit să lucrăm timp de o lună la o fermă, ca să nu ne atingem de micul

nostru capital. Aceasta avea să fie ultima mea muncă fizică cinstită, pentru că după aceea au

trecut mulţi ani fără serviciu.

Am trecut prin toate statele de pe coasta de răsărit într-un an. Rapoartele trimise la Wall

Street mi-au adus acolo un post şi accesul la un cont mare de cheltuieli. Şi, datorită unei

tranzacţii reuşite, care a adus ceva bani în plus, am încheiat acel an cu un profit de câteva mii

de dolari.

În cursul următorilor ani, norocul mi-a adus bani şi onoruri. Reuşisem. Opiniile şi ideile

mele privitoare la investiţii au fost adoptate de mulţi, care astfel au ajuns să învârtă afaceri de

milioane de dolari în titluri de bursă. Marele val de prosperitate de la sfârşitul anilor '20 era

aproape de apogeu. Băutul începuse să joace un rol important în viaţa mea. Găseam veselie

mare la localurile de jazz din oraş unde se vorbea tare, se cheltuiau mii de dolari şi se turuia

întruna în termeni de milioane. Zeflemiştii n-aveau decât să-şi bată joc şi să se ducă naibii. Eu

îmi făcusem o mulţime de prieteni de vreme bună.

Am început să beau din ce în ce mai mult, pe tot parcursul zilei şi aproape în fiecare

seară. Dojenile din partea prietenilor duceau la certuri, aşa că am devenit un lup singuratic. Sau

petrecut multe scene nefericite în somptuosul nostru apartament. însă niciodată nu mi-am

înşelat soţia cu adevărat; loialitatea faţă de ea, ajutată uneori de stările de extremă beţie, m-a

ţinut departe de astfel de buclucuri.

În 1929, am contractat febra jocului de golf. Am plecat imediat la ţară, pentru ca soţia

mea să mă aplaude în timp ce măi puneam să-l întrec pe Walter Hagen.4

însă băutura m-a ajuns din urmă înainte ca eu să ajung la calibrul lui Walter. Au început

tremurăturile de dimineaţă. Jocul de golf permitea băutul zi de zi şi seară de seară. îmi plăcea

acest joc, rezervat exclusiv unei elite şi care mă impresionase aşa de mult în tinereţe. Mă

bronzasem impecabil, cum se bronzau numai j cei ajunşi. Cu un aer de scepticism amuzat,

bancherul din localitate mă urmărea depunând şi scoţând sume grase.

Brusc, în octombrie, 1929, s-a dezlănţuit infernul la Bursa din New York.

La sfârşitul uneia din acele zile de iad, mă îndreptam pe patru cărări, dinspre barul unui

hotel, către un birou de bursă. Era ora opt - cinci ore după ce se încheiaseră tranzacţiile zilei.

Telegraful încă mai păcănea. Mă zgâiam la panglica de hârtie pe care era scris XYZ-32. De

dimineaţă, căzuse de la 52. Eram ruinat, la fel ca mulţi dintre prietenii mei.

Ziarele scriau despre oameni care se sinuciseseră, aruncându-se din turnurile clădirilor

Bursei. Era dezgustător. Eu n-aveam să fac; aşa ceva. M-am întors la bar. Prietenii mei

pierduseră câteva milioane, de la ora zece - şi ce-i cu asta? Mâine va fi o zi nouă. Şi, în timp

ce beam, mi-a revenit vechea mea hotărâre îndârjită de a câştiga.

Dimineaţa următoare, i-am telefonat unui prieten din Mont-real. El mai avea încă bani

din belşug şi ne-a sfătuit să ne mutăm în Canada. Primăvara următoare ne-a găsit trăind în

stilul nostru obişnuit. Mă simţeam ca Napoleon întors din Elba. Categoric, eu nu aveam să

ajung pe insula Sf. Elena! Dar băutura m-a ajuns din urmă, iar generosul meu prieten s-a

văzut nevoit să se debaraseze de mine. De data aceasta eram ruinaţi cu adevărat.

4 Campion la golf, în acele zile. [Nota trad.]

16

Ne-am mutat la părinţii soţiei. Am găsit un serviciu, pe care apoi l-am pierdut ca urmare

a unei încăierări cu un taximetrist. Prin mila Cerului, nimeni nu-şi putea închipui la vremea

aceea că, în următorii cinci ani, eu voi fi fără serviciu şi nu voi mai fi treaz nici un minut.

Soţia si-a găsit un post la un magazin universal; când se întorcea acasă, ruptă de

oboseală, mă găsea beat. Am devenit un scai nedorit pe la oficiile de Bursă.

Băutura a încetat să mai fie un lux; a devenit o necesitate. Două sau chiar trei sticle de

gin de contrabandă erau cantitatea zilnică obişnuită. Uneori, o mică afacere aducea câteva sute

de dolari, din care îmi plăteam datoriile la baruri şi restaurante. Şi aceasta se repeta la

nesfârşit. Mă trezeam cu noaptea-n cap şi tremuram violent. îmi erau necesare cel puţin un

pahar mare de gin şi vreo şase sticle de bere, ca să pot dejuna. Dar chiar şi în aceste condiţii,

tot mai credeam că pot controla situaţia şi aveam perioade de abstinenţă care reînnoiau

speranţele soţiei.

Treptat lucrurile s-au înrăutăţit. S-a pus sechestru pe casă, soacra mea a murit iar soţia şi

socrul s-au îmbolnăvit.

Intr-o zi, mi s-a oferit o afacere promiţătoare. Acţiunile se aflau la nivelul lor cel mai

scăzut din acel an. Era 1932 iar eu reuşisem cumva să adun un mic grup dispus să cumpere

acţiuni. Urma să-mi revină o parte generoasă din profituri. Dar am tras o beţie monumentală şi

şansa s-a dus pe copcă.

M-am trezit la realitate. Beţiile trebuiau să înceteze. Mi-am dat seama că nu-mi mai

puteam permite nici un pahar de băutură; aşa că m-am lăsat de băut pentru totdeauna. În

trecut, scrisesem pe hârtie o mulţime de promisiuni drăguţe, dar de data aceasta soţia a fost

fericită să observe că eram cât se putea de serios. Pentru că eram, într-adevăr.

La scurt timp după aceea, am venit acasă beat. Nu opusesem nici o rezistenţă impulsului

de a bea. Unde fusese serioasa mea hotărâre? Habar n-aveam. Nici măcar nu mi-o amintisem.

Cineva mi-a pus un pahar în faţă şi eu l-am băut. Oare îmi pierdusem minţile? Am început sămi

pun serios această întrebare, pentru că o asemenea înspăimântătoare incapacitate de a

prevedea consecinţele băutului semăna cu nebunia.

Am încercat din nou, reînnoindu-mi hotărârea. A trecut o vreme şi îngâmfarea a luat

locul încrederii. Puteam trece cu nasul pe sus prin faţa birturilor. Aveam puterea de a mă

abţine de Ia alcool.

Într-o zi, am intrat într-o cafenea, ca să dau un telefon. Aproape imediat mă aflam la bar,

bătând în tejghea şi întrebân-du-mă cum de era cu putinţă aşa ceva. Pe când whisky-ul mi se

suia la cap, mi-am spus că voi fi mai precaut data viitoare, dar că acum, dacă tot am început,

hai să mă fac criţă. Şi m-am făcut.

Nu voi putea uita niciodată remuşcările, oroarea şi dispera de a doua zi dimineaţa.

Curajul de a lupta mă părăsise. Gândurile! îmi goneau incontrolabil şi mă apăsa groaza de un

fel de catastrofă ce părea că mă ameninţă. Cu greu am îndrăznit să trec strada, ca nu cumva să

mă calce vreun camion, pentru că abia se crăpase de ziuă. La un local non-stop, am golit o

duzină de halbe de bere şi zvârcolirea nervilor mi s-a potolit, în fine. Un ziar de dimineaţă

anunţa că Bursa se dusese iar dracului. La fel şi eu. Bursa îşi va reveni, eu nu. Era un gând

dur. Să mă sinucid? Nu - nu acum. Apoi mi s-a aşternut o pâclă peste minte. Ginul o să dreagă

totul. Două sticle şi... uitarea.

Mintea şi trupul sunt nişte mecanisme minunate. Ale mele au îndurat această agonie

încă doi ani.

Uneori, când teroarea şi nebunia dimineţii puneau stăpânire pe mine, furam din poşeta

mai mult goală a soţiei. Ameţit, mă clătinam adesea în faţa câte unei ferestre deschise sau a

dulăpiorului de medicamente unde se găsea otravă, blestemându-mă pentru cât eram de laş.

Împreună cu soţia, am încercat să scap din această situaţie, fugind de la oraş la ţară, apoi

reîntorcându-ne la oraş.

17

În fine, a venit noaptea în care tortura fizică şi mintală ajunsese atât de infernală, încât

m-am temut că mă voi arunca pe fereastră, cu cercevea cu tot. Am reuşit cumva să-mi târăsc

salteaua la parter, ca să nu fac acel gest fatal.

A fost chemat un doctor, care mi-a dat un sedativ puternic. A doua zi beam sedative cu

gin. Combinaţia m-a împins la marginea prăpastiei. Cei apropiaţi se temeau că-mi voi pierde

minţile. La fel mă temeam şi eu. Când beam, nu puteam mânca nimic sau aproape nimic.

Cântăream cu optsprezece kilograme sub greutatea normală.

Cumnatul meu este medic şi, prin bunătatea lui şi a mamei mele, am fost internat la un

spital care se bucura de un renume naţional în privinţa reabilitării mintale şi fizice a

alcoolicilor. Prin aşa-numitul tratament cu beladonă, creierul mi s-a limpezit. Mi-au ajutat

mult hidroterapia şi exerciţiile fizice uşoare. Dar cel mai important a fost că am întâlnit un

medic cumsecade, care mi-a explicat că, dincolo de a fi fost într-adevăr un egoist şi un

nechibzuit, fusesem deosebit de grav bolnav, fizic şi mintal.

M-am simţit oarecum uşurat, când am aflat că voinţa alcoolicilor este uimitor de slăbită

când este vorba de lupta cu alcoolul, deşi ea rămâne puternică în multe alte privinţe.

Comportamentul meu incredibil, care fusese în totală opoziţie cu dorinţa disperată de a nu mai

bea, avea acum o explicaţie. Acum înţelegeam ce era cu mine. M-am externat cu mari

speranţe care, timp de trei sau patru luni, s-au menţinut la acel nivel. Ieşeam în oraş cu

regularitate. Ba chiar am făcut şi ceva bani. Cu siguranţă, aceasta era soluţia - cunoaşterea de

sine.

Numai că nu era aşa, căci a venit teribila zi în care am băut din nou. Sănătatea mea,

psihică şi fizică, s-a prăbuşit rapid. După un timp m-am reîntors la spital. Venise sfârşitul,

căderea cortinei, aşa mi se părea. Soţiei mele extenuate şi disperate i s-a spus că totul se va

termina în mai puţin de un an, fie cu o criză cardiacă în timpul unui delirium tremens, fie cu

etilism impregnat. Curând urma să mă dea în grija cioclilor sau a azilului psihiatric.

Mie n-a fost nevoie să mi se spună. Ştiam. Şi aproape că-mi părea bine. Era o lovitură

devastatoare pentru orgoliul meu. Eu, j care avusesem aşa o părere bună despre mine şi

inteligenţa mea, despre capacitatea mea de a depăşi obstacolele, eram în fine înfrânt. Urma să

plonjez în tenebrele minţii, alăturându-mă cortegiului nesfârşit de beţivani care decăzuseră

deja în acea stare. M-am gândit la sărmana mea soţie. La urma urmelor, cunoscuserăm şi

multă fericire. Ce n-aş fi dat să pot repara totul! Dar acum era prea târziu.

Nu există cuvinte prin care să pot descrie singurătatea şi disperarea trăite în acea

mlaştină amară de auto-compătimire. Mă aflam în mijlocul unui teren de nisipuri mişcătoare.

Rivalul mă biruise. Fusesem învins. Alcoolul îmi era stăpân.

Tremurând, am plecat din spital un om sfârşit. Frica m-a ţinut nebăut o vreme.

Apoi a venit nebunia aceea perfidă a primului pahar şi, de Ziua Armistiţiului5 în 1934,

iar am început să beau. Toţi se resemnaseră la gândul că, în curând, avea să urmeze fie

internarea la nebuni, fie o moarte mizerabilă.

Ce întuneric e înainte de venirea zorilor! în realitate, eram la începutul ultimei serii de

beţii. Curând aveam să fiu catapultat în ceea ce-mi place să numesc a patra dimensiune a

existenţei.; Aveam să cunosc fericirea, pacea şi sentimentul de a fi util, într-un mod de viaţă a

cărui minunăţie creşte incredibil cu fiecare zi.

Spre sfârşitul acelui sumbru noiembrie, stăteam în bucătărie şi beam. Cu un fel de

satisfacţie, reflectam la faptul că mai era destul gin ascuns prin casă, să-mi ajungă toată

noaptea şi ziua j următoare. Soţia era la serviciu. Mă întrebam dacă să îndrăznesc să ascund la

capul patului o sticlă plină, care o să-mi trebuiască înainte de a se lumina de ziuă.

Telefonul mi-a întrerupt reveria. Cu o voce jovială, un vechi prieten din vremea şcolii

m-a întrebat dacă poate veni în vizită. Amicul era nebăut. Nu-mi mai aminteam să-l fi văzut

venit treaz la New York, de ani de zile. Eram uluit. Circulaseră zvonuri că ar fi fost internat

5 11 noiembrie 1918; a marcat sfârşitul primului război mondial. [Nota trad.]

18

pentru demenţă alcoolică. M-am întrebat cum de-o fi scăpat. Bineînţeles, el va cina iar apoi eu

voi putea bea pe faţă, cu el. Fără să mă sinchisesc de binele lui, mă gândeam doar la regăsirea

spiritului din vremuri trecute. Odată, noi doi închinaserăm un avion particular6 ca să putem

face una lată de tot. Vizita lui era ca o oază în deşertul mohorât al inutilităţii mele. Cu adevărat

o oază! Aşa văd băutorii lucrurile.

Am deschis uşa şi el stătea acolo, în prag, cu o faţă proaspătă şi luminoasă. Era ceva

deosebit în privirea lui. Nu-mi puteam explica ce anume se schimbase la el. Ce i s-o

fi-ntâmplat?

I-am împins un pahar peste masă. L-a refuzat. Dezamăgit dar curios, m-am întrebat ce

l-o fi apucat pe tip. Nu mai era el însuşi.

– Ce vrei să spui cu asta? l-am descusut eu.

S-a uitat drept în ochii mei. Mi-a spus simplu, dar zâmbind:

– Mi-am găsit credinţa.

Eram consternat. Deci, aşa stăteau lucrurile, vara trecută ţâcnit de alcool; acuma, un pic

ţâcnit de religie. Privirea îi scânteia, fară îndoială, vechiul meu prieten şedea pe jăratecul cine

ştie cărei religii. Doamne ţine-l, o să-l las să-mi predice! Provizia mea de gin o să ţină mai

mult decât predica lui.

Dar nu mi-a ţinut nici o predică. În cuvinte simple, mi-a povestit cum veniseră la

tribunal (7) doi bărbaţi, care l-au convins pe judecător să suspende verdictul internării la

psihiatrie. Apoi, i-au vorbit amicului meu despre o idee religioasă simplă şi despre uni

program practic de acţiune. Acestea se întâmplaseră cu două luni în urmă iar rezultatele se

vedeau cu ochiul liber. Metoda dăduse roade!

Venise să-mi transmită experienţa sa - numai dacă voiam s-o primesc. Eram şocat, dar

interesat. Sigur că eram interesat. Trebuia să fiu, pentru că nu mai aveam nici o speranţă.

Mi-a vorbit ore în şir, timp în care mi-au revenit în minte-amintirile copilăriei. Aproape

că puteam auzi sunetul vocii predicatorului, care ajungea până la mine, pe când şedeam afară,

pe coasta dealului, în câte o duminică liniştită; mi-am amintit acel legământ de temperanţă

care-mi fusese pus în faţă la un moment dat şi pe care nu l-am semnat niciodată; mi-am

amintit dispreţul nerăutăcios al bunicului faţă de anumite feţe bisericeşti şi faptele lor, precum

şi insistenţa cu care credea că sferele îşi au muzica lor, fără să permită predicatorului să-i

spună lui cum să asculte acea muzică; mi-am amintit îndrăzneala cu care vorbise el despre

asemenea lucruri chiar şi înainte de a închide ochii. Aceste amintiri au năvălit din trecut şi

m-au făcut să înghit cu noduri.

Mi-a revenit în memorie acea zi din timpul războiului, când vizitasem Catedrala

Winchester.

Eu crezusem întotdeauna într-o Putere superioară şi cugetasem adesea la astfel de

lucruri. Nu eram ateu. Foarte puţini oameni sunt cu adevărat atei, ateismul însemnând o

credinţă oarbă în strania sugestie că acest univers s-ar fi născut din nimic şi se J precipită fără

nici o ţintă, către nicăieri. Eroii mei intelectuali - chimiştii, astronomii, chiar şi evoluţioniştii -

sugerau că ar exista legi şi forţe imense în acţiune. În ciuda unor semne contrare, eu nu prea

aveam îndoieli cu privire la faptul că existau un scop şi un echilibru grandios dincolo de toate.

Cum ar putea să existe legi universale atât de precise şi de neschimbătoare, fără intervenţia

unei inteligenţe? Pur şi simplu, nu puteam să nu cred într-un rit al Universului, care nu

cunoaşte nici timp, nici limite. Dar niciodată nu mersesem mai departe de acest punct.

Aici mă separam de oamenii cultelor, de religiile lumii. Ori de câte ori mi se vorbea

despre un Dumnezeu pe care l-aş putea cunoaşte personal şi care este iubire, putere

6 O cheltuială imensă. Autorul face aluzie la neghiobiile de care poate fi în «are un alcoolic aflat sub influenta

alcoolului. [Nota trad.]

7 Omul fusese arestat din cauza stării de ebrietate şi dat pe mâna justiţiei. [Nota trad.]

19

supraomenească şi providenţă, deveneam iritat şi spiritul mi se închidea brusc în faţa unei

asemenea teorii.

Lui Cristos, îi recunoşteam valoarea de om excepţional, pe care nu se prea osteneau să-l

urmeze în fapte cei care-l slăveau, învăţămintele sale morale - excelente. În ce mă privea,

adoptasem acele părţi care-mi păreau convenabile şi nu prea dificile; restul, nici nu l-am luat

în seamă.

Eram dezgustat de războaiele, arderile pe rug şi tertipurile pe care le înlesniseră

disputele religioase. Mă îndoiam sincer, când făceam bilanţul, că religiile lumii ar fi făcut

vreun bine omenirii. Judecând după cele văzute în Europa şi de atunci încoace, puterea lui

Dumnezeu în treburile omeneşti era neglijabilă iar Frăţia dintre Oameni era o farsă macabră.

Dacă exista un Diavol, atunci el părea să fie Marele Şef şi, cu siguranţă, stăpânul meu.

Numai că amicul acela şedea în faţa mea şi declara categoric că Dumnezeu făcuse

pentru el ceea ce el nu fusese în stare să facă pentru sine. Voinţa sa umană nu fusese destul de

puternică. Doctorii îl declaraseră incurabil. Societatea fusese pe punctul de a-l interna la

nebuni. Ca şi mine, se recunoscuse complet învins. Şi atunci, a fost realmente înviat din morţi,

scos brusc din groapa de ciurucuri şi adus la un nivel de viaţă mai bună decât tot ce cunoscuse

el înainte!

Fusese acesta rezultatul propriei sale puteri? Evident, nu. El avusese tot atâta putere,

câtă aveam eu în acel moment - adică nici un dram.

Faptul m-a lăsat fără replică. Am început să cred că oamenii religioşi aveau, la urma

urmelor, dreptate. într-o inimă omenească acţiona ceva ce săvârşise imposibilul. Pe loc,

mi-am revizuit drastic toate ideile mele despre miracole. Nu mai avea importantă ce crezusem

în trecut; un miracol viu şedea în faţa mea, la celălalt capăt al mesei din bucătărie. Şi-mi

aducea veşti formidabile.

Am observat că prietenul meu nu era refăcut numai sufleteşte. Viaţa sa evolua acum pe

un plan nou. Prinsese rădăcini într-un pământ nou.

În ciuda exemplului viu al prietenului meu, încă mai purtam în sinea mea acele vestigii

ale vechilor prejudecăţi. Cuvântul? Dumnezeu tot îmi mai trezea un fel de antipatie. Acest

sentiment s-a intensificat la gândul că ar fi vorba despre un Dumnezeu al meu, personal. Ideea

îmi displăcea. Puteam accepta anumite concepţii, ca de pildă, aceea de Inteligenţă Creatoare,

Minte Universală sau Spirit al Naturii, dar respingeam noţiunea de împărat Ceresc, oricât de

iubitoare i-ar fi fost guvernarea De atunci, am vorbit cu mulţi oameni care simţeau la fel.

Prietenul meu mi-a sugerat ceva ce părea să fie o idee nouă. Mi-a spus:

– Ce-ar fi să-ţi alegi tu însuţi propria concepţie despreţ Dumnezeu?

M-a lovit drept în inimă. Mi-a topit muntele de gheaţă intelectuală, în umbra căruia

trăisem dârdâind atâţia ani. În sfârşit, stăteam în lumina soarelui.

Nu era vorba decât despre bunăvoinţa de a crede într-o Putere superioară mie. Nu mi

se cerea nimic altceva, ca să pot începe. Am înţeles că maturizarea putea începe din acel

punct. Pe un fundament de totală bunăvoinţă, puteam construi ceea ce văzusem la prietenul

meu. Voiam să am ce avea el? Bineînţeles că voiam!

Astfel, m-am convins că Dumnezeu are grijă de noi, oamenii, atunci când îl dorim

suficient de mult. În fine, vedeam, simţeam, credeam. Pojghiţa groasă de orgoliu şi

prejudecăţi mi-a căzut de pe ochi, lăsându-mă să văd o lume nouă.

Mi s-a desluşit adevărata semnificaţie a experienţei mele din Catedrala Winchester.

Pentru o clipă, avusesem nevoie de Dumnezeu şi-l dorisem. Avusesem o dorinţă smerită de

a-l avea cu mine. Şi El a venit. Dar curând după aceea, sentimentul prezentei Lui fusese

estompat de larma lumească, mai ales de cea din interiorul meu. Şi aşa o dusesem, de atunci

încoace. Cât am fost de orb!

La spital a avut loc separarea mea de alcool, pentru ultima oară. Tratamentul s-a dovedit

a fi ceva înţelept, pentru că prezentam simptome de delirium tremens.

20

Acolo m-am oferit cu umilinţă lui Dumnezeu, aşa cum mi l-am închipuit eu atunci, să

facă ce vrea El cu mine. M-am lăsat în grija şi sub ocrotirea Lui, fără rezerve. Am admis

pentru prima oară că, de capul meu, eram un nimeni; că fără El eram pierdut. Mi-am privit

păcatele în faţă fără menajamente şi am consimţit ca noul meu Prieten să mă scape de ele, cu

rădăcini şi ramuri cu tot. Nu am mai băut de atunci.

Fostul coleg de şcoală m-a vizitat şi l-am pus la curent cu toate problemele şi carenţele

mele. Am făcut împreună o listă cu oamenii pe care îi rănisem sau faţă de care aveam

resentimente. Mi-am exprimat o bunăvoinţă totală de a-i aborda pe aceşti oameni, pentru a-mi

recunoaşte faptele în faţa lor, fără să-i critic pe ei. Urma să îndrept tot ce făcusem eu rău, cât

puteam mai bine.

Urma să-mi verific gândirea prin filtrul noii mele relaţii de conştiinţă cu Dumnezeu.

Bunul simţ urma să fie un simţ deosebit. Urma ca, atunci când aveam dubii, să meditez calm,

necerând decât îndrumare şi putere pentru rezolvarea problemei respective aşa cum voia El.

Nu-mi mai puteam permite să mă rog pentru mine, decât dacă împlinirea nevoilor mele avea

să fie de folos altora. Numai atunci puteam aştepta ca rugăciunile să mi se împlinească. Şi îmi

vor fi împlinite din belşug.

Prietenul meu mi-a garantat că după ce voi face toate acestea, voi intra într-o relaţie

nouă cu Creatorul; că voi avea toate elementele componente ale unui mod de viaţă în care

toate problemele mele vor putea fi rezolvate. Credinţa în puterea lui Dumnezeu, plus

suficientă bunăvoinţă, onestitate şi umilinţă, erau cerinţe esenţiale pentru instalarea şi

menţinerea noii ordini a lucrurilor.

Simplu, dar deloc uşor; un anumit preţ trebuia plătit. Egocentrismul trebuia distrus.

Trebuia să las totul în grija Tatălui Luminii care domneşte peste noi toţi.

Mi se propuneau schimbări radicale, drastice; dar când le-am acceptat pe deplin, efectul

a fost electrizant. Am trăit un sentiment al victoriei, urmat de o pace şi o seninătate cum nu

mai cunoscusem niciodată înainte. Am simţit o încredere desăvârşită; parcă eram purtat pe sus

de un neostoit vânt proaspăt din vârf de munte. De cele mai multe ori, Dumnezeu li se arată

oamenilor treptat. Dar impactul Lui asupra mea a fost fulgerător şi profund.

Pentru moment, m-am alarmat şi am cerut să vorbesc cu prietenul meu, doctorul, ca să-l

întreb dacă mai eram în toate minţile. El m-a ascultat, minunându-se.

În cele din urmă, a dat din cap şi mi-a spus:

– S-a întâmplat cu tine ceva ce eu nu înţeleg, dar cred că ar fi bine să perseverezi pe

drumul acesta. Orice este mai bine, decât halul în care ai fost.

Bunul meu doctor vede acum mulţi oameni care trec prin asemenea experienţe. Şi el ştie

că sunt reale.

Pe când eram încă la spital, mi-a trecut prin cap gândul că existau mii de alcoolici fără

speranţă, care s-ar fi bucurat să aibă ceea ce mi se dăruise mie pe gratis. Poate că îi puteam

ajuta pe unii dintre ei. La rândul lor, puteau ajuta şi ei pe alţii.

Prietenul meu accentuase faptul că era absolut necesar să pun acele principii în practică,

în toate domeniile vieţii mele. Era deosebit de important să încerc să-i ajut pe alţii, exact aşa

cum mă ajutase el pe mine. Credinţa neînsoţită de fapte este lipsită de viată, îmi zicea el. Cât

de teribil de adevărată este vorba aceasta pentru alcoolici! Dacă alcoolicii nu reuşesc să-şi

îmbunătăţească si să-şi îmbogăţească viaţa spirituală prin munca de întrajutorare si prin

sacrificiul de sine în folosul altora, ei nu vor fi în stare să depăşească anumite experienţe

dureroase de viaţa sau momentele de deprimare care mai pot apărea. Dacă nu vor practica

întrajutorarea, ei vor bea din nou, mai mult ca sigur. Şi, mai mult ca sigur, dacă vor bea, vor

muri. Iar atunci, credinţa va fi într-adevăr ceva lipsit de viaţă. Aşa stau lucrurile cu noi.

Soţia mea şi cu mine ne-am dăruit cu entuziasm ideii de a ajuta alţi alcoolici să ajungă

la soluţia pentru problema lor. Am avut norocul să nu prea găsesc de lucru cam un an şi

jumătate, fiindcă asociaţii mei de afaceri îşi aveau îndoielile lor în ce mă privea. Sănătatea îmi

21

era precară şi mă chinuiau valuri puternice de auto-compătimire şi resentimente. Din cauza lor

a fost cât pe ce să beau din nou, dar am descoperit curând că, atunci când nimic nu părea

să-mi ajute, salvarea îmi venea prin încercarea de a ajuta un alt alcoolic. De multe ori, mă

duceam la spital disperat şi, stând de vorbă cu câte un pacient de acolo, mă repuneam pe

picioare, îmi simţeam moralul uimitor de ridicat. Acest mod de viaţă dă roade în clipele

dificile.

Ne-am făcut rapid prieteni şi, odată cu începutul acestei prietenii, s-a încropit o

fraternitate din care este minunat să simţi că faci parte. Împreună, ne bucurăm de viaţă chiar şi

în clipele dificile şi tensionate. Am văzut sute de familii pornind pe un drum care duce cu

adevărat spre o destinaţie; am văzut îndreptându-se situaţii familiale imposibile şi certuri şi

amărăciuni de toate felurile dispărând fără urmă. Am văzut oameni externaţi din aziluri, care

şi-au reluat locul şi rolul în viaţa familiei şi a localităţii lor. Oameni de afaceri şi specialişti în

diferite profesii şi-au recâştigat rangul social. Foarte puţine necazuri şi mizerii au rămas

nerezolvate în vieţile noastre.

În vestul ţării, într-un oraş şi suburbiile lui, numărul nostru cu familii cu tot se ridică la

o mie. Ne întrunim des, astfel încât cei nou veniţi să poată găsi prietenia pe care o caută. La

aceste adunări amicale se întrunesc adesea între cincizeci şi două sute de persoane. Creştem în

număr şi forţă.8

Alcoolicii beţi nu sunt fiinţe drăguţe. Strădaniile noastre cu aceştia sunt, de la caz la caz,

istovitoare, comice sau tragice. Un sărman nefericit s-a sinucis în casa mea. El n-a putut sau

n-a vrut să înţeleagă modul nostru de viaţă.

Dar există şi multă veselie în activitatea aceasta. Presupun că unii oameni ar putea fi

şocaţi de aparenta noastră frivolitate sau neseriozitate. Dar, sub această aparenţă, suntem de o

seriozitate extraordinară. Credinţa trebuie să fie în acţiune, în şi prin noi, douăzeci şi patru de

ore din zi; altfel, am pieri.

Majoritatea dintre noi simţim că nu mai trebuie să căutăm Utopia. (9) O avem chiar aici şi

în acest moment.

În fiecare zi, conversaţia simplă, întreţinută odată cu prietenul acela în bucătăria noastră,

se multiplică transmiţându-se într-un cerc mereu crescând de pace pe pământ şi bunăvoinţă

printre oameni.

Bill W., co-fondator al A.A.-ului, decedat la 24 ianuarie, 1971

8 în 1999, A.A.-ul era compus din 98.000 de grupuri.

9 Aluzie la societatea umană de o perfecţiune ideală, imaginată de Thomas Morus în cartea sa intitulată Utopia

(1516). [Nota trad.]

22