<<Am avut probleme cu pasii începând chiar cu primul. În consum, in mintea mea nu era ca alcoolul ma inrobeste, ci ca ma elibereaza. În loc să mă facă fără putere, simteam că ma face mai puternic, ridicându-mi moralul de la pamant cel puțin pentru o vreme. Pentru mine, ca și pentru alți dependenți, alcoolul a fost soluția, nu problema. Și-mi ziceam ca aș putea să mă opresc pentru perioade scurte, din când în când. Nu erau astea dovezi că am păstrat controlul asupra bautului? Deci nu este surprinzător faptul că reacția mea inițială la neputința menționată în Pasul 1 a fost să o resping.
Am avut vremuri grele la inceput cand am ignorat partea cu "necontrolabilă". Era clar, la un anumit nivel, chiar si în negarea mea profundă, că am pierdut capacitatea de a controla băutul. Am insistat că viata mea ar fi perfectă dacă ceilalti oameni m-ar lăsa în pace. Ei vroiau să mă conducă, spre binele meu, spun ei, să obtina ce isi doreau pentru interesele lor. Nu am cooperat, asa că am fost "necontrolabil". Dar nici eu nu credeam asta. Nu puteam ignora faptul că, în fiecare săptămână sau cam asa ceva, când încărcam sticle dupa sticle în cosul meu de la hipermarket, ma gândeam: "Locul ăsta mă va ucide." Nici nu ma puteam împăca cu insistența mea, ca n-am nicio problema cu bautura, in timp ce faceam eforturi considerabile de a minimiza cât de mult băutul în ochii altora.
Pasul 1 a fost fundamental. La dezalcoolizare mi se spunea că este imperativ să-mi mărturisesc lipsa de putere în fața celorlalți. Era suficient de umilitor ca să mă aflam acolo, darmite sa-mi mai si dezvălui defectele la o grămadă de străini.
Mi s-a spus ca este o mare diferență, între umilire si umilintă și ar fi bine să mă concentrez asupra celei din urmă dacă nu vreau să mă confrunt cu prima. A trebuit să recunosc că pierdusem controlul - odată ce iau prima băutură, nu ma mai pot opri. Renuntarea pentru perioade scurte nu inseamna control, mi s-a mai spus, mai ales atunci când detoxifierele au devenit mai lungi si mai grele si perioada fara bautura a fost mai scurtă de fiecare dată, ceea ce, retrospectiv privind, a trebuit să recunosc că asa este. Toată lumea trece prin asta, am fost informat. Numai suferind prin fizic si emotional pana la limita de jos, te poti elibera de voalul de negare pe care l-ai trăit în trecut. Doar prin a te preda in fata acestei neputinte poti obtine eliberarea de sclavia dependenței.
Eram atat de aerian in detox, intelegeam atat de putin din ceea ce spuneau si asta a facut atat de usoar sa nu iau in considerare. Știam că ar trebui să beau mai puțin. Dar, așa cum am văzut, problema era că eram prea leneș, prea dispus să o las mai moale după ce am rezolvat să nu beau pentru o zi, prea nerabdator sa mai negociez cu bautul până la mâinele viitor. Și fiecare azi a avut mâine-uri fără sfârșit.
Ceea ce m-a făcut să încep să înțeleg cât de neputincios sunt într-adevăr a fost sa aud povestirile celorlalti in legatura cu pasul 1.Indiferent cât de mare rezistenta am opus, ascultarea colegilor vorbind despre neputința lor, negarea lor și viața lor scapata de sub control, mă făceau să reflectez asupra mea insumi. Nu am vrut, pur si simplu a venit. Cu abstinenta impusa de spital, cu instruirea oferita de consilieri, cu terapia de grup, în cele din urmă mi-a devenit clar că, odată ce am început să beau, nu pot să mă opresc.
Poveștile celorlalti m-au convins că viața mea a devenit tot atât de amara si de necontrolat ca a lor. Deși nu am suferit consecințele teribile pe care unii dintre aceștia le-au avut - pierderea locurilor de muncă, arestarea și încarcerarea, internari in instituții mentale, despărțirea de familii - mi-a devenit clar că am făcut lucruri nebunești negandu-mi alcoolismul. Am fost trantit la pamant de depresia profundă și izolarea completă, iar viața mea se îngustase până la lățimea sticlelor de băutură pe care le consumam.
