Îmi amintesc de întâlnirea în care am experimentat prima dată speranța în AA. Îmi amintesc noaptea, strada, biserica. Nu-mi amintesc ce a spus cineva. Dar îmi amintesc senzația care a venit peste mine. Atât a fost, o senzație. Dar a fost începutul recuperării mele. Starea mea era sumbră. Singur, rupt, fără adăpost, fără loc de muncă, speriat și teribil de deprimat, am fost învăluit în întuneric. Aveam nevoie să văd niște lumină la capătul tunelului pe care îl traversam. Am văzut-o într-o grămadă de bețivi.
Nu știam atunci, dar experiența AA a prins viață în mine. Povestea AA-ului este aceea a speranței care se naște din disperare. Aceasta este povestea lui Rowland H. după ce i s-a spus de către Jung că nu există nicio speranță pentru el (Big Book, p.26). Este povestea lui Bill W. după ce i s-a spus de către Dr. Silkworth acelaşi lucru (Big Book, p.xxv). În AA, lipsa de speranță este definitorie pentru tipul de alcoolism de care suferim. Suntem alcoolici fără speranță. După cum a scris ulterior medicul elvețian, ideea că alcoolicul era fără speranță din punct de vedere științific și că singura lui speranță rezidă într-o experiență spirituală a fost ceea ce l-a inspirat pe Bill W. să înceapă mișcarea care a devenit în cele din urmă AA.
Dacă lipsa de speranță este inerentă stării noastre, la fel este și speranța intrinsecă recuperării noastre: „În fiecare zi, undeva în lume, recuperarea începe atunci când un alcoolic vorbește cu un alt alcoolic, împărtășind experiența, puterea și speranța” (Big Book, p.xxii ). Această împărtășire se află chiar în centrul întâlnirilor noastre, așa cum sugerează Preambulul AA: „Alcoolicii anonimi este o comunitate de bărbați și femei care își împărtășesc experiența, forța și speranța reciprocă că își pot rezolva problema comună și îi pot ajuta pe ceilalți să se recupereze de la alcoolism."
Speranța, atunci, este un principiu spiritual esențial în AA. Acest lucru este valabil atât în ceea ce privește comunitatea, cât și programul. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că referințele la speranță și opusul său în lipsa de speranță ar trebui să fie atât de frecvente în cele două texte de bază ale noastre, unde găsim 59 de apariții ale primului și 27 ale celui din urmă.
Cu toate că o lectură atentă a acestor pasaje va dezvălui, totuși, nu orice experiență a speranței dezvăluie practicarea unui principiu spiritual. Speranța nu este întotdeauna întemeiată spiritual. Într-adevăr, de cele mai multe ori nu este. Rowland H. la început a găsit speranță în cuvintele lui Jung că o experiență spirituală l-ar putea elibera de alcoolismul său, din moment ce era un membru al bisericii devotate, doar pentru a avea speranța spulberată de avertismentul lui Jung că biserica nu va aduce neapărat o astfel de experiență. Speranța sa inițială era neîntemeiată. Ce este atunci speranța și cum se practică în AA?
Termenul speranță înseamnă trei lucruri. Primul este o capacitate umană naturală. Cu toții avem o capacitate înnăscută de a experimenta speranța. Faptul că îl avem implică faptul că avem nevoie de ea, că îndeplinește o funcție necesară. La un moment dat în dezvoltarea noastră, devenim conștienți de faptul că lucrurile nu sunt sau nu pot fi, așa cum ne-am dori să fie. Experiența noastră cu privire la aceasta ne poate ajuta să supraviețuim unei situații dificile - o boală gravă, de exemplu - sau să perseverăm într-o acțiune dificilă - obținerea unei diplome universitare, învățarea unei meserii sau lucrarea pașilor, să spunem. Speranța noastră ne conferă sentimentul că obiectul său este realizabil, chiar și atunci când aparențele ar putea părea să indice altfel.
Al doilea lucru pe care îl reprezintă speranța este un sentiment, o emoție a cărei potențial este inerent în noi. Speranța apare ca un sentiment atunci când interpretăm, percepem sau vedem viitorul ca având perspective favorabile pentru atingerea unui scop pe care îl dorim, dar care realizare este în discuție. În acest sens, speranța este opusul direct al anumitor tipuri de frică și emoții conexe, cum ar fi anxietatea, care văd viitorul în termeni de perspective nefavorabile. De asemenea, se opune disperării, atunci când aceste perspective par inevitabile sau par să se fi materializat deja.
Al treilea lucru pe care îl reprezintă speranța este o virtute, o trăsătură al cărei potențial este și înnăscut, dar care poate fi dezvoltat și înrădăcinat numai în caracterul nostru printr-o practică lungă și consecventă. Ca virtute, adică ca şi calitate umană excelentă, speranța ne permite să sperăm lucrurile corecte în situațiile și modurile corecte, făcând astfel experiența emoției să se potrivească în mod corespunzător obiectului său.
Ca și în cazul tuturor virtuților și emoțiilor, în AA „drept” înseamnă ceea ce este voia lui Dumnezeu pentru noi. Acesta este ceea ce îl face un principiu spiritual. Pentru că așteaptă cu nerăbdare anticiparea pozitivă a ceea ce urmează să fie, dar care nu este în întregime (sau deloc) în puterea noastră de a produce, speranța este strâns legată de credință, în special acel aspect al credinței care are încredere în providența și harul lui Dumnezeu. Acest lucru îl face principiu esențial în Pasul 2, unde ajungem să credem că o Putere mai mare decât noi înșine ne poate readuce la sănătate.
Speranța inerentă acestei credințe este un antidot al disperării în care altfel am putea cădea după Pasul 1, unde am admis că suntem neputincioși față de alcool și că viața noastră a devenit imposibil de gestionat. Am admis că ceea ce ne-a spus AA este adevărat: că nu există nicio speranță pentru noi în medicină, știință sau în orice altă putere umană. Trebuie să ne plasăm speranța într-o putere mai mare. Credința pe care o dezvoltăm treptat în Pasul 2 ne permite să facem acest lucru.
În Pasul 9, speranța noastră se bazează pe Promisiuni (Cartea Mare, pp. 84-85), a cărei sursă este acea putere mai mare. Este puterea pe care acum ajungem să o înțelegem ca Dumnezeu, care poate face pentru noi ceea ce nu putem face pentru noi înșine. Aceste promisiuni se vor concretiza, suntem siguri - și astfel speranțele noastre vor fi realizate - dacă lucrăm pentru ele.
Speranța nu este o chestiune de gândire pe care ne-o dorim sau de așteptare îngăduitoare. Este un principiu pe care trebuie să îl practicăm. Obiectul speranțelor noastre necesită credință și muncă sau, după cum ni se spune în mod repetat, o credință care funcționează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu