AL-ANON - PASUL 7

Pasul Şapte

„Cu umilinţă, i-am cerut să ne înlăture toate defectele de caracter.”

Există un progres natural de-a lungul paşilor; nu ni se cere să facem nimic înainte de a fi complet pregătiţi. În acelaşi fel, Pasul Şapte vine ca o urmare firească a paşilor Patru, Cinci şi Şase. Acum, după ce ne-am făcut inventarul moral, ne-am recunoscut natura exactă a greşelilor noastre şi am consimţit ca Dumnezeu să ne înlăture toate defectele de caracter, trebuie să îi cerem să facă acest lucru. Nu ni s-a cerut să ne lăsăm viaţa şi voinţa în grija lui Dumnezeu (Pasul Trei) înainte de a admite că suntem neputincioşi şi că suntem siguri că Dumnezeu ne poate ajuta în Paşii Unu şi Doi.

La prima vedere, Pasul Şapte pare simplu. Ne-am identificat şi analizat greşelile în Paşii anteriori. Suntem pregătiţi ca ele să ne fie înlăturate. Acum trebuie să Îi cerem cu umilinţă lui Dumnezeu să ni le înlăture. Ce înseamnă asta? Poate că am mai experimentat în trecut umilirea – ceva foarte diferit de umilinţă.

Umilinţa, starea de a fi umil, e deseori prost înţeleasă; nu e o stare de slăbiciune, ci de putere. Nu înseamnă inferioritate, resemnare sau supunere; acestea arată că suntem încă rezistenţi faţă de nevoia noastră de schimbare. Atunci când suntem umili, suntem în totalitate dornici să acceptăm ajutorul lui Dumnezeu, ştiind că fără aceasta nu vom putea progresa. Când vorbim de umilinţă, avem stimă-de-sine, ne acceptăm aşa cum suntem, cu calităţi şi defecte, şi extindem această acceptare la ceilalţi. Învăţăm să recunoaştem umilinţa la ceilalţi; ne simţim atraşi de aceştia şi învăţăm de la ei.

Umilinţa ne ajută şi să vedem care ne e relaţia adevărată cu Puterea noastră Superioară. Prin intermediul Paşilor, ne îndreptăm către Dumnezeu aşa cum Îl înţelegem noi pentru a primi îndrumare şi sprijin în eforturile noastre de a ne schimba.  Pe când ajungem la Pasul Şapte, ştim deja că nu trebuie să cerşim sau să pretindem anumite lucruri de la Dumnezeu. Pur şi simplu, întrebăm. Învăţăm să avem încredere în modul şi ritmul lui Dumnezeu referitor la treburile noastre. Umilinţa înseamnă şi recunoaşterea tuturor acelor „componente” din noi înşine identificate în Pasul Patru şi Cinci şi acceptarea totală a acţiunii zilnice în Pasul Trei. Cum să Îl întrebăm cu umilinţă pe Dumnezeu să ne îndepărteze toate defectele de caracter? Aşa cum am învăţat în Pasul Trei, nu există un modalitate fixă de a comunica cu Puterea noastră Superioară.  Unii dintre noi citesc încă o dată şi încă o dată lista cu imperfecţiuni, cerându-i lui Dumnezeu să le înlăture. Alţii găsesc utilă rugăciunea şi meditaţia supra legăturii noastre cu Dumnezeu. Unii îngenunchează şi Îi cer lui Dumnezeu să le înlăture greşelile. Oricum am alege să Îi cerem acest lucru, predarea acestora poate constitui o eliberare minunată care ne dă posibilitatea de a ne continua cu încredere recuperarea.

E important să ne aducem aminte că, cel mai posibil, defectele noastre de caracter nu vor dispărea imediat. Nu vom atinge niciodată perfecţiunea; asta face parte din fiinţa noastră umană. Chiar şi după repetate rugăciuni pentru înlăturarea lor, vom descoperi că ne vom păstra unele comportamente şi modul de a gândi. Recuperarea e un proces şi nu există nici o scurtătură pentru ceea ce sperăm să atingem. Din fericire, Al-Anon ne aminteşte să fim blânzi cu noi înşine şi să ne întoarcem, din nou şi din nou, către Puterea Superioară pentru ajutor. Aceasta e adevărata umilinţă. Poate fi o lecţie grea, dar vom învăţa să avem compasiune pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. Pentru a ne schimba, avem nevoie să ne acceptăm pe noi înşine aşa cum suntem, încăpăţânaţi în greşelile noastre. Puterea noastră Superioară ştie mai bine decât noi cât de mare e şi de cât timp e nevoie pentru fiecare schimbare de care avem nevoie şi care ni se potriveşte.

În acelaşi timp, trebuie să trecem la acţiune. Dacă stăm cuminţi si continuăm să ne comportăm conform vechilor obiceiuri, nu e suficient să îi cerem lui Dumnezeu să ne înlăture defectele. Nu putem continua să facem mereu şi mereu aceleaşi lucruri şi să ne aşteptăm la rezultate diferite. Recuperarea e o călătorie, nu o destinaţie.

Întorcându-ne către Dumnezeu aşa cum Îl înţelegem noi, descoperim că ni se oferă nenumărate ocazii de a găsi răspunsuri la întrebările noastre. În viaţa noastră apar situaţii noi, dându-ne posibilitatea fie de a repeta aceleaşi vechi răspunsuri sau de a exersa altele noi. Cunoscându-ne defectele şi căutând alternative de a acţiona, găsim variante noi, pozitive care să le înlocuiască pe cele vechi, negative. Ne dăm seama când se fac simţite vechile obiceiuri şi putem să ne imaginăm un mare semn de STOP! Putem să ne folosim de sloganuri: „Cu răbdarea treci marea” sau „Gândeşte”. Deşi vi se poate părea ciudat  la început să vă cenzuraţi unele remarci critice sau sarcastice, grupul nostru va aprecia schimbarea. Chiar şi dacă nu ar face acest lucru, putem să ne batem singuri cu palma pe umăr pentru a ne recunoaşte meritul şi pentru a învăţa să ne amuzăm de situaţiile în care ne surprindem practicând vechile obiceiuri.

Pe parcurs ce ne schimbăm, putem să ne descoperim noi defecte de caracter. Din nou, pe măsură ce îndepărtăm cojile de ceapă, descoperim altele care ne dovedesc dezvoltarea noastră spirituală. Recuperarea continuă să ne dezvăluie aspecte noi ale personalităţii noastre până ajungem la deplina cunoaştere de sine. Atunci când folosim instrumentele regăsite în Paşi, devenim mai liniştiţi, suntem în stare să glumim pe seama firii noastre umane şi să ne iubim pentru asta.

Pasul Şapte este un pas spiritual. El ne reaminteşte că Puterea noastră Superioară înţelege mai bine decât noi cum anume ne pot fi înlăturate greşelile. Putem descoperi şi că în defectele noastre se ascund calităţi. De exemplu, e o trăsătură negativă să judeci pe cineva cu scopul de a-l răni şi critica, dar e o trăsătură pozitivă atunci când ne permite să recunoaştem calitatea şi să distingem o muncă bine făcută de una mediocră. Puterea noastră Superioară ne poate ajuta să scăpăm de criticism şi, în acelaşi timp, să ne păstrăm buna judecată.

      Frica poate fi o barieră care ne poate împiedica în orice stadiu al recuperării. Oricând ne simţim „împiedicaţi”, ne e util să ne întrebăm de ce anume ne e teamă. Apoi, putem să îi cerem lui Dumnezeu ajutorul de a schimba ceea ce putem schimba. Vom simţi – cu un sentiment de eliberare – că Dumnezeu ne va ajuta. Încrederea noastră că Dumnezeu ştie când şi cum să ne ajute să ne schimbăm va creşte. „Treaba” noastră e să cooperăm cu Dumnezeu şi să ne orientăm, mai apoi, spre Pasul Opt.

Bunăvoinţa noastră de a trece la acţiune pentru propria recuperare, combinată cu bunăvoinţă de a-l lăsa pe Dumnezeu să ne înlăture trăsăturile de care nu mai avem nevoie, ne dau acei „muşchi spirituali” pentru a ne continua recuperarea. Învăţăm cum să ne predăm. Pe măsură ce renunţăm la greşelile noastre, simţim schimbarea din interiorul nostru şi ştim că nu suntem singuri. Ştim că ne putem baza pe o Putere mai mare decât noi care ne va fi alături în înfruntarea greutăţilor vieţii.

Membrii îşi împărtăşesc Experienţa, Puterea şi Speranţa

– Munca de echipă...

Lucrez Pasul Şapte cerând-I lui Dumnezeu curaj să schimb ceea ce pot. Am descoperit că Dumnezeu nu îmi înlătură nici un defect de unul singur. Trebuie să cer acest lucru. Mai mult, trebuie sa fiu pregătită să cooperez atunci când cer, adică trebuie să conştientizez defectul şi să fiu pregătit să exersez un nou tip de comportament. Nu pot să cer pur şi simplu să îmi fie înlăturate defectele de caracter şi ... gata! ...au dispărut! Dumnezeu nu mi le înlătură până când nu sunt eu pregătit să renunţ complet la ele.

      Înainte de a fi gata să fac ceva complet diferit, ceea ce făceam trebuie să îmi „transmită mesajul” că „aşa nu se mai poate”. Dacă eu nu mă schimb, nimic nu se va schimba. Asta înseamnă că dacă sunt nefericit, va trebui să mă schimb astfel încât să nu mai fiu nefericit. Dacă tot ce voi face va fi să aştept să se schimbe ceva, voi rămâne nefericit.

      Uneori am nevoie să ştiu cum m-a învins un defect; astfel voi putea să îmi dau seama cât mă va costa să renunţ la el. Apoi, trebuie să găsesc o altă cale de a primi acelaşi beneficiu. Dacă nu mă pot gândi la altă alternativă, trebuie să admit că pur şi simplu nu vreau să scap de el încă. De exemplu, mi-a plăcut întotdeauna să fiu amuzantă şi distractivă. Sarcasmul mi-a adus o mulţime de zâmbete, de obicei, pe socoteala altcuiva. Cu ajutorul sarcasmului eram inteligentă şi sociabilă la suprafaţă – dar, am şi pierdut încrederea prietenilor mei.

      Astăzi vreau să trăiesc o viaţă centrată pe Dumnezeu, şi nu pe mine însămi. Mi-a fost greu să renunţ la sarcasm. După ce am cerut ajutor, mi-am dat seama că nu trebuia să renunţ la simţul umorului pentru a-mi opri sarcasmul. Trebuia pur şi simplu să îmi redirecţionez umorul pe canale mai puţin răutăcioase. Chiar dacă cineva mă răneşte, încerc să confrunt situaţia în mod onest, în loc să devin sarcastică.

      Pe măsură ce cooperez cu Dumnezeu pentru a-mi înlătura defectele de caracter, El face pentru mine ceea ce eu nu pot să fac pentru mine însămi. El mă ajută să creez  bunătatea în umor. Dacă am nevoie să mă apăr, El îmi dă curaj, astfel încât să nu am nevoie de sarcasm pentru a-i îndepărta pe oameni. Nu e ca şi cum m-ar transforma pur şi simplu într-o persoană bună, pentru că şi eu am treaba mea. Am învăţat că seninătatea mea e bazată pe umilinţă. Atunci când preiau conducerea, o fac fără umilinţă şi, astfel, nu sunt senină. Pentru mine, umilinţa înseamnă echilibrarea responsabilităţii lui Dumnezeu cu a mea, astfel încât să fim o echipă.

– Toate încercările mele au eşuat...

Mi-a fost greu să renunţ la frică şi control pentru că nu eram sigură că vreau să renunţ la ele. Acele greşeli uneori confortabile, alteori dureroase, îmi erau atât de familiare. Dacă Dumnezeu avea să mi le înlăture, cu ce avea oare să mi le înlocuiască? Poate că aceşti înlocuitori nici nu aveau să-mi placă! Pe de altă parte, îmi doream cu adevărat acest program şi ceea ce avea să îmi ofere dacă aveam să îl lucrez.

      M-am îmbolnăvit la un moment dat de meningită  virală. Mă simţeam de parcă tot ce era important era în pericol – să rostesc o propoziţie până la capăt, să lucrez, să-mi păstrez serviciul şi să am grijă de casă. Totul era în joc. Eram asistenţă medicală, astfel încât am încercat, credeţi-mă, tot ce am putut pentru a mă vindeca – cu excepţia predării mele în faţă Puterii mele Superioare. Toate încercările mele au eşuat. Într-o disperare umilă, m-am lăsat pe mâinile lui Dumnezeu, la modul practic. Mă simţeam de parcă aş fi fost într-o vizuină de vulpe care se închidea peste mine. Mi-am dat seama că nu puteam să respir, să vorbesc, să mă plimb sau să fac cele mai simple lucruri fără voia Puterii mele Superioare. Cine eram eu, atât de arogantă încât să cred că pot controla orice? În acel moment, mi-a fost uşor să îi cer Dumnezeului meu să îmi înlăture orice credea El că nu îmi face bine – aş fi acceptat orice dorinţă a Lui.

      Puterea mea Superioară a decis să mă transforme din nou într-o fiinţă umană „funcţională”. Mi-a dăruit o viaţă dincolo de orice închipuire pe care aş fi putut-o avea. Astăzi, sunt căsătorită şi am o familie minunată, atât în interiorul, cât şi în exteriorul programului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce îmi aminteşte să I le las şi să am încredere în El. El ştie ce e mai bine pentru mine. El a făcut din mine un „miracol ambulant”!

– Mult iubitele mele credinţe nu îmi mai dădeau pace...

Ce ciudat e să foloseşti cuvântul „umilinţă” în Paşii Al-Anon. După ce am aflat că Paşii fuseseră scrişi pentru AA şi adoptaţi, mai apoi, de pionierii Al-Anon, am putut să văd clar înţelepciunea unei atitudini umile pentru alcoolici, dar nu şi pentru Al-Anoni. Până la urmă, încercam să scap de atitudinile mele umile. Unul dintre defectele de caracter pe care mi le descoperisem în Pasul Patru era comportamentul meu servil din cadrul căsniciei mele. Am auzit la întâlniri că „Dacă crezi că eşti umil, atunci nu eşti!”. Deci, această umilinţă, despre care am crezut în vremea copilăriei că era ceva caracteristic doar sfinţilor şi doamnelor tăcute de la biserică, nu era nici măcar pe lista lucrurilor pe care să le iau în considerare.

      La întâlniri, apare din când în când câte un cuvânt întâmplător care te conduce spre seninătate; nimeni nu a spus că astfel de cuvinte pot să apară pe drum spre şedinţă. Dar, într-o seară, după ce mi-am umplut maşina de membri, pe drum, am intrat într-o gaură de canal, astfel încât cei de pe locurile din spate s-au lovit cu capul de tavanul maşinii. Când le-am spus că îmi pare rău, unul dintre ei m-a întrebat: „De ce îţi ceri scuze pentru asta?” bună întrebare! A-mi cere scuze însemna mai mult decât a rosti cuvintele respective. Simţul meu exagerat de responsabilitate devenise efectiv un mod de viaţă. Era ceva la care trebuia să mă gândesc.

      Nu am legat această întâmplare cu Pasul Şapte până acum câţiva ani. Chiar după ce luasem dureroasa decizie de a pune capăt căsniciei mele, am mers la mai multe întâlniri. Asta se întâmpla în iulie, luna a şaptea, astfel încât la aceste şedinţe „suplimentare” se discuta de fiecare dată Pasul Şapte. Aş fi vrut să aud despre mânie, curaj, decizii, idei de acţiune, dar „cu umilinţă, I-am cerut” se repeta întruna. Ascultând lucrurile ceva mai puţin filtrat decât la primele întâlniri, am auzit că umilinţa poate însemna o atitudine de sinceritate şi simplitate, însoţite de o minte dispusă să înveţe. În timp ce devenisem mai deschisă către umilinţă ca ceva pozitiv, ştiam că munca spre ea însemna să sap mai adânc în atitudinile mele faţă de mine şi investiţiile mele în defectele mele de caracter.

      Dacă gândurile mele iniţiale despre umilinţă erau greşite şi umilinţa adevărată nu avea nimic de a face cu atitudinea servilă reflectată de „părerile de rău”, atunci, ani întregi în care crezusem că o soţie şi o mamă îi pune mereu pe ceilalţi pe primul loc trebuiau înlocuiţi. Care credinţe m-ar defini mai bine? Iubitele mele credinţe despre cum ar trebui să răspund la anumite situaţii nu îmi mai dădeau pace. Pe de altă parte, doar gândindu-mă la schimbările interioare, trebuia să fac în aşa fel încât comportamentul meu să reflecte în mod sincer că gândirea mea era înspăimântătoare. Am tot încercat să-mi potrivesc vechile obiceiuri cu noile idei despre umilinţă.

      Trebuia să fac schimbări fundamentale în gândirea mea, să fiu cu adevărat sinceră. Ştiam că toate acestea  nu vor putea avea loc numai în capul meu. Trebuia să acţionez pe baza acestei noi sincerităţi care ar fi supărat pe mulţi. Nu eram sigură că pot să o fac. Atitudinile şi valorile la care renunţam îmi erau atât de apropiate încât mă simţeam ca şi cum ele erau „eu”. Mai credeam şi că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri.

      Dar lui Dumnezeu aşa cum Îl înţelegeam eu, menţionat în Pasul Trei, îi păsa. Grija Lui făcea parte din relaţia noastră. Era singura mea scăpare să Îi cer cu umilinţa să îmi îndepărteze defectele de caracter. M-a ajutat şi convingerea că sinceritatea, simplitatea şi deschiderea sunt paşi către umilinţă. Renunţarea la controlul asupra lucrurilor la care ţin a apărut episodic, lupta mea de acum fiind cea de a o transforma în rutină.

      Mi-a schimbat acest Pas decizia referitoare la divorţul după 15 ani de căsnicie? Nu, dar a schimbat modul în care îi ceream ajutor lui Dumnezeu pentru a trăi viaţa pe care o presupunea această decizie. Când cer cu umilinţă ceva şi nu primesc ceea ce cer, am mai multă pace – de cele mai multe ori.

Cum să lucrezi Pasul Şapte?

Pentru Pasul Şapte, unii dintre noi se roagă pentru bunăvoinţa de a renunţa la defectele noastre şi, apoi, să avem încredere că Dumnezeu ni le va înlătura. Întrebări pentru meditaţie şi discuţie:

1. Ce înseamnă umilinţa pentru mine? Să listez care dintre oamenii pe care îi cunosc posedă această trăsătură?

2. În ce fel sunt umil? Ce mă poate ajuta să fiu mai umil?

3. Care dintre vechile comportamente stau în calea umilinţei mele?

    4. Pentru care defecte sunt pregătită să îmi fie înlăturate?

5. Cred că Puterea mea Superioară mă poate scăpa de defectele mele? De unde ştiu asta?

5. Sunt pregătită să Îi cer lui Dumnezeu să îmi înlăture greşelile?

7. Cum anume, în umilinţă, Îl rog pe Dumnezeu să îmi înlăture defectele?

8. Care greşeli mă tulbură cel mai mult acum? Ce beneficii am de pe urma lor? Ce probleme?

9. Cum anume îmi pot trata cu compasiune recuperarea şi să cer bunăvoinţa de a continua să încerc?

10. Am un naş? Dacă nu, cum aş putea să cer ajutorul cuiva?

11. Ce defecte de caracter va trebui să depăşesc pentru a putea cere ajutorul unui naş?

12. Cum pot să cooperez cu Puterea mea Superioară pentru a-mi fi îndepărtate greşelile?

13. Ce schimbări pozitive pot să realizez în propria persoană?

14. Cu ce trăsătură pozitivă vreau să înlocuiesc una pe care vreau să o elimin?

15. Ce pot să fac săptămâna asta pentru a-mi exersa trăsăturile pozitive?

16. Mi-au fost înlăturate unele dintre temerile pe care le aveam în viaţa mea? Care?

17. Ce trăsături negative mi-au fost diminuate sau eliminate?

18. Ce slogan mi-ar putea aminti să găsesc un înlocuitor pentru un comportament negativ pe care aş vrea să îl „eliberez”?

19. Sunt în stare să văd provocările ca pe ocazii de a exersa noile trăsături de caracter?

20. Sunt capabil să râd de greşelile mele şi să nu fiu devastat de faptul că nu sunt perfect? Pot să îmi iubesc şi să îmi onorez umanitatea, în timp ce „muncesc” pentru echilibru?

21. Pe măsură ce îi predau defectele de caracter lui Dumnezeu, apar noi defecte? Dacă da, pot să continui să Îi cer ajutorul lui Dumnezeu?

22. Simt ca Pasul Şapte ar fi adus vreo schimbare în relaţia mea cu Puterea mea Superioară?

uri specifice lui Dumnezeu, mai degrabă decât să am încredere că El va şti cel mai bine care dintre defectele de caracter să mi-l înlăture?

22. Cum pot să privesc astăzi toate aceste lucruri dintr-un nou punct de vedere?

23. În afară de „Lasă-le şi lasă-L pe Dumnezeu, ce alt slogan sau instrument Al-Anon mă poate ajuta să fac acest Pas?”