PASUL 3

„Am hotărît să ne lăsăm voinţa şi viaţa în

grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia

fiecare dintre noi.”

Cînd facem Pasul 3 este ca şi cînd am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este încă zăvorîtă. Deci, tot ce ne trebuie este o cheie, precum şi hotărîrea de a deschide larg acea uşă. Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu bunăvoinţă, uşa se deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o inscripţie: „Acesta este drumul către o credinţă care funcţionează”. În primii doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram neputincioşi asupra alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar acceptare.

Ca toţi Paşii care rămîn de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă. Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută. Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice, să-L lăsăm să intre. Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de cîr de bine şi de serios am încercat să ajungem la hotărîrea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.

Oricărui nou membru cu spirit practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil. Indiferent de cît de mult îşi doreşte omul să încerce, cum anume poate proceda, pentru a-şi lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei care am încercat acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om, absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricît de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trînteşte şi-o închide la loc, cum se întîmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care folosim din nou cheia bunăvoinţei.

Poate că toate aceste par misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui Einstein sau ca o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cît de practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are intenţia să rămînă,  a făcut – fără să-şi dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte alcoolul, hotărîrea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea Alcoolicilor Anonimi? Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la voinţa personală şi la ideile proprii, în favoarea celor sugerate de AA în privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul este singurul port sigur în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei bine, dacă aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mîinile unei Providenţe proaspăt găsite, cum altfel să-i spunem?

Dar, să presupunem că instinctul protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi va spune: „Da, în ce priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte privinţe, trebuie să rămîn independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea. Dacă-mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se va alege de mine? Voi arăta precum gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a ne cultiva în continuare ego-ul, frînîndu-ne astfel dezvoltarea spirituală. Necazul este că, un asemenea mod de gîndire este rupt de realitate. Faptele reale par să fie următoarele: cu cît devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o Putere superioară, cu atît sîntem – de fapt- mai independenţi. Prin urmare, dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu adevărat o cale către cîştigarea adevăratei independenţe a spiritului.

            Să examinăm, pentru o clipă, ideea de dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel descoperim cu uimire cît suntem de dependenţi, în realitate; şi cît suntem de inconştienţi de această dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru energie şi lumină. Suntem încîntaţi de această dependenţă; principala noastră speranţă este să nu cumva să ni se întrerupă furnizarea de curent electric. Acceptînd astfel dependenţa de acest miracol al ştiinţei, ne simţim mai independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne simţim mai comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie de ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea – această stranie energie pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice simple, precum şi nevoi dintre cele mai disperate. Ne-o poate spune, de pildă, cel suferind de poliomelită, închis într-un plămîn de oţel şi care depinde – cu o încredere desăvîrşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.

            Dar, în clipa în care este în joc autonomia noastră mintală sau emoţională, cît de repede ni se schimbă întreaga atitudine. Cît de mult insistăm asupra dreptului nostru de a decide singuri ce trebuie să gîndim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă, pe toate feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărîrile urmează să fie toate ale noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră individuală la acest nivel. La urma urmei, gîndim noi, nici nu poţi avea încredere deplină în nimeni. Suntem siguri că inteligenţa dublată de voinţă controlează cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează succesul în lumea de afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de Dumnezeu sună frumos. Dar, la o probă decisivă, cît din ea mai stă în picioare? O privire atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.

            Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat (şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce privirea către rezultatele obţinute de oameni normali, din vanitatea auto-mulţumirii. Pretutindeni în jur, va vedea oameni furioşi şi înspăimîntaţi, o societate fărîmiţată în mii de bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu voi!” Şi, fiecare grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune autoritatea, convins că numai el are dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se întîmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu uriaş de autoritate nu face decît să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este decît roata de sfărîmat oasele, a cărei finalizare este ruina.

            De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne putem considera într-adevăr norocoşi. Fiecare dintre noi ne-am sfărîmat cîteva oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat destulă tortură sub greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci, am ajuns în AA, nea-m admis înfrîngerea şi am achiziţionat cîteva rudimente de credinţă, mai degrabă prin jocul întîmplării, decît prin cel al vreunei virtuţi personale. Iar acum, tot prin acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm hotărîrea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei Puteri superioare.

            Observăm că termenul de „dependenţă” le este la fel de antipatic unor psihiatri şi psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi sîntem conştienţi de faptul că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe pielea noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine prea dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost „înţărcaţi” din vreme sau ar fi bine dacă s-ar trezi la realitate. Această formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi alcoolici răzvrătiţi să ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de dăunătoare. Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o consecinţă nefericită.

            Cînd a izbucnit al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată, prin proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspîndiţi în lumea largă. Vor putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile războiului? Îi va ajuta, oare, genul de dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au remarcat mai puţine recidive alcoolice şi crize emoţionale decît la cei rămaşi acasă. Ei au dovedit tot atîta capacitate de îndurare şi tot atîta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În Alaska, ori cu prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere superioară şi-a făcut efectul. Şi, departe de a fi o slăbiciune, această dependenţă a fost principala lor sursă de tărie.

            Deci, cum anume poate cineva continua să-şi lase voinţa şi viaţa în grija Puterii superioare? Am văzut că persoana respectivă a făcut un prim pas cînd a început să se bazeze pe AA ca soluţie pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a ajuns să fie convins că are mai multe probleme decît numai alcoolul – şi că unele refuză să se rezolve, în ciuda hotărîrii ferme şi a curajului de care dispune el. nimic nu pare să le clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este încă victima remuşcărilor şi a sentimentului de vinovăţie cînd se gîndeşte la trecutul său. Amărăciunea îl copleşeşte încă, ori de cîte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau îi urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la gîndul că alcoolul i-a ars toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai îndrepte el vreodată prăpădul care a distrus afecţiunea familiei şi l-a separat de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i sunt de îndeajuns. Cu siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.

La început, acest „altcineva” poate fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se bazează pe asigurarea că multele sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate folosi alcoolul să ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi este încă scăpată din frîu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim pas timid, în programul AA. A cîştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin recunoaşterea alcoolismului şi prin participarea la cîteva şedinţe AA, ceea ce este foarte bine, într-adevăr, dar de aici pînă la abstinenţa permanentă şi la o viaţă împlinită şi utilă, rămîne cale lungă. Este exact locul şi momentul pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o acţiune neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele mult dorite.

Apoi, i se explică faptul că ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes numai după ce Pasul 3 a fost încercat cu hotărîre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va dezechilibra pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare. Au ajuns să fie convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lîngă cea a alcoolului, nu se vor îmblînzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt, numai pe baza puterii individului. Dar acum apar situaţii în care anumite lucruri nu pot fi făcute decît de individul- însuşi. Singur-singurel, în lumina împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărîrea de a trudi mai departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă personală. Toţi cei 12 Paşi ne solicită o strădanie personală susţinută, de a ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi şi deci, voinţei lui Dumnezeu;-sîntem convinşi de aceasta.

Începem să ne folosim voinţa personală cum se cuvine atunci cînd încercăm s-o punem în acord cu voia lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea greşită a puterii voinţei. Încercaserăm să ne bombardăm problemele cu ea, în loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este scopul Celor 12 Paşi AA, iar Pasul 3 ne deschide poarta.

Odată ce am căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem punerea în practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de nehotărîre, putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu calm: Doamne, dă-mi seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”