„ Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămînă mereu neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii pot angaja personal calificat."
Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu va conţine niciodată acea categorie aparte, a
specialiştilor. Am reuşit să cîştigăm o doză de înţelegere a vechii expresii: "Ce-ai primit
gratis, dai mai departe gratis." Am descoperit că, la nivel profesionist, banii şi spiritualitatea
nu pot face casă bună. Aproape nici o metodă de recuperare din alcoolism n-a fost o reuşită a
lumii specialiştilor, fie ei din sfera religiei, ori a medicinei. Aceasta nu înseamnă că tăgăduim
reuşitele respectivilor specialişti în alte domenii; însă, acceptăm, cu mintea limpede, faptul că
noi nu putem lucra după metodele lor. Ori de cîte ori am încercat să facem o profesiune din
Pasul 12, rezultatul a fost întotdeauna acelaşi: obiectivul nostru unic a fost sacrificat.
Alcoolicii, pur şi simplu, nu vor da ascultare unuia care face Pasul 12 contra cost.
Aproape de la bun început, am avut convingerea că transmiterea mesajului, prin discuţii faţă
în faţă cu un alcoolic care suferă, nu se poate fonda decît pe dorinţa de a ajuta şi a fi ajutat.
Cînd un membru AA vorbeşte ca să cîştige bani din asta, fie la o şedinţă AA, fie cu un nou
venit între patru ochi, îşi poate face şi sieşi un deserviciu. Motivul banului îl compromite, şi
compromite tot ce spune sau face el pentru celălalt. Acest lucru a fost întotdeauna atît de
evident, încît prea puţini membri AA au făcut Pasul 12 contra unei taxe.
În ciuda acestei certitudini, este adevărat că puţine subiecte au mai provocat atîtea
controverse în Comunitatea noastră, ca cel al profesionalismului. Îngrijitorii care măturau
podelele, bucătarii care prăjeau hamburgerii, secretarii din birourile noastre, autorii cărţilor
AA - pe toţi aceştia i-am văzut ţinte ale atacurilor îndîrjite, pentru că, citindu-i pe mînioşii lor
acuzatori, "făceau bani de pe urma AA~lui." Ignorînd faptul că aceste servicii nu erau
nicidecum Pasul 12, vocile critice îi denunţau ca profesionişti pe acei slujbaşi care
îndeplineau adesea servicii ingrate, pe care nu le-ar fi putut face, sau nu le-ar fi dorit, nimeni
altcineva. Strigăte şi mai puternice de protest s-au auzit atunci cînd unii membri AA au
început să conducă anumite case de sănătate pentru alcoolici, la oraş sau la ţară, sau cînd alţi
membri au acceptat să fie angajaţi ai unor organisme, ocupîndu-se de incidenţa alcoolismului
în întreprinderi, sau cînd alţii au început să lucreze ca asistenţi medicali în spitale pentru
alcoolici ori au intrat în domeniul educaţiei privind alcoolismul. În toate aceste situaţii şi în
altele similare, se reproşa folosirea cunoştinţelor şi experienţei însuşite în AA, în schimbul
unor sume de bani, acei oameni lucrînd ca profesionişti.
Totuşi, în cele din urmă, s-a văzut linia de demarcaţie între profesionalism şi nonprofesionalism.
Atunci cînd căzuserăm de acord asupra faptului că Pasul 12 nu putea fi
vîndut pe bani, fuseserăm înţelepţi. Dar, cînd am declarat că AA-ul nu putea să angajeze
personal pentru servicii şi că nici un membru AA nu putea transmite cunoştinţele noastre în
alte domenii de activitate, plecam de fapt urechea la sfaturile fricii - frică spulberată azi, în
întregime, de lumina experienţei.
Să luăm cazul portarului şi al bucătarului, dintr-un club. Ca un club să poată funcţiona,
trebuie să fie locuibil şi primitor. Am încercat munca voluntară - cei care au prestat-o s-au
săturat urgent de măturat podele şi de făcut cafele şapte zile pe săptămînă. Pur şi simplu nu
şi-au mai făcut apariţia, după o vreme. Încă mai important, era faptul că un club gol nu putea
răspunde la telefon, dar era o invitaţie directă pentru beţivii care o făceau lată şi se întîmpla să
aibă o cheie a clubului. Deci, cineva trebuia să aibă grijă de club, cu normă întreagă. Dacă
angajam un alcoolic, nu trebuia să-i plătim mai mult decît unui nealcoolic. Serviciul acesta nu
era Pasul 12; el făcea posibil Pasul 12. Era o chestiune de serviciu, pur şi simplu.
AA-ul însuşi nu putea funcţiona fără angajaţi cu normă întreagă. La sediul Fundaţiei* şi
în oficiile intergrupale, nu puteam folosi nealcoolici ca secretari; trebuia să avem acolo
oameni al căror suflet vorbea limbajul AA. Dar, în clipa în care i-am angajat, ultra-conservatorii
şi temătorii au strigat: "Profesionalism!" La un moment dat, situaţia acestor slujitori de
nădejde devenise aproape de neîndurat. Nu li se cerea să împărtăşească în şedinţele AA, pe
motiv că "ei făceau bani pe spezele AA-ului." Uneori, erau chiar ocoliţi de semenii lor AA.
Pînă şi cei mai miloşi din fire îi defineau ca pe "un rău necesar." Comitetele au profitat din
plin de aceasta atitudine generală, ca să le micşoreze salariile. Oamenii aceştia, ziceau cei din
comitete, au o şansă să-şi recîştige o parte din virtuţi dacă lucrează pentru cît mai puţini bani.
Aceasta mentalitate a durat ani de zile. Apoi, am văzut că, dacă o secretară tenace răspundea
la zeci de apeluri telefonice zilnic, asculta tînguielile a douăzeci de neveste de alcoolici,
aranja internări şi găsea naşi pentru zece nou-veniţi, şi apoi, mai dădea şi dovada de blîndeţe
şi diplomaţie faţă de beţivul furios - care era nemulţumit de postul pe care-l ocupa ea pentru
aşa un salariu gras - atunci, cu siguranţă o asemenea persoană nu putea fi considerată un AA
profesionist. Ea nu făcea o profesie din Pasul 12, ci făcea posibil acest Pas. Îl ajuta pe omul
care bătea la uşa AA-ului să găsească acel strop de linişte, de care avea el atîta nevoie.
Voluntari din cadrul comitetelor, ori alţi membrii cu răspunderi, puteau fi de mare ajutor în
acest gen de serviciu, dar nu li se putea pretinde să care această povară din zori şi pînă
noaptea.
La biroul Fundaţiei, se repeta aceeaşi poveste. Opt tone de cărţi şi broşuri pe lună nu se
împachetează, nici nu se expediază singure, în toate colţurile lumii. Saci întregi de scrisori, cu
toate problemele AA imaginabile, de la cea a unei inimi singuratice de eschimoş pînă la
durerile creşterii în cadrul a mii de grupuri, aşteaptă răspuns de la oameni care ştiu despre ce
este vorba. Trebuie menţinute contacte corecte cu lumea de afară. Reţeaua vitală a AA-ului
trebuie întreţinută în stare de funcţionare. Deci, angajăm personal din membrii AA. Îi plătim
bine şi ei îşi merită salariile. Sînt secretari calificaţi, dar, cu siguranţă, nu sînt AA
profesionişti.
Probabil că teama va încolţi în inima fiecărui membru AA, la gîndul că, într-o zi, numele
nostru va fi exploatat de cineva contra unei mari sume de bani-gheaţă. Cea mai slabă sugerare
a unui fenomen de acest gen, produce întotdeauna un uragan de proteste. Iar noi descoperim
mereu că uraganele au stilul de a lăsa prăpăd în urma lor, indiferent de cine a avut sau n-a
avut dreptate. Uraganele sînt întotdeauna fenomene exagerate.
Nici un membru AA n-a avut de îndurat atît de multe şocuri emoţionale ca cel care a
îndrăznit să accepte o slujbă în cadrul vreunui organism exterior AA-ului, angajat în
problema alcoolismului. O universitate căuta un membru AA, care să educe publicul în
privinţa alcoolismului. O companie voia un director de personal, care să fie versat în
problemă. O casă de sănătate din mediul rural, subvenţionată de stat, voia un director care să
se priceapă cum trebuie procedat cu beţivii. O municipalitate voia un lucrător social cu
experienţă, care ştie ce face alcoolismul în cadrul familiei. O comisie de stat în problema
alcoolismului voia un cercetător plătit. Toate acestea sînt doar cîteva dintre posturile pentru
care au fost solicitaţi membrii AA. Cînd şi cînd, cîte un membru AA cumpără o casă de
sănătate, în care cei mai prăpădiţi şi mai oropsiţi alcoolici puteau găsi îngrijirea necesară.
Întrebarea era - şi încă mai este: se pot eticheta aceste activităţi drept profesioniste, conform
Tradiţiei AA?
Noi credem că nu. Membrii care îşi aleg asemenea cariere, cu norma întreagă, nu fac o
profesiune din Pasul 12. Drumul către aceasta concluzie a fost lung şi spinos. La început, nam
putut înţelege care era adevărata problemă. Pe atunci, de îndată ce un membru AA presta
asemenea activităţi, era imediat tentat să să folosească numele Alcoolicilor Anonimi în
scopuri publicitare sau pentru adunare de fonduri. Casele de sănătate, activităţile
educaţionale, corpurile legislative, comisiile - toate făceau reclamă faptului că membrii AA
erau în serviciul lor. Pe negîndite, membrii respectivi nu ezitau să-şi dezvăluie identitatea, ca
să poată bate mai bine toba în legătură cu micuţele lor activităţi sau întreprinderi. Din acest
motiv, cîteva cauze foarte bune şi tot ce ţinea de ele, au îndurat critici nedrepte din partea
unor grupuri AA. Cel mai adesea, aceste atacuri erau purtate la strigătul: "Profesionalism!
Tipul ăsta face bani, pe spatele AA-ului!" Şi totuşi, nici unul dintre oamenii aceştia nu
fuseseră angajaţi pentru Pasul 12. În nici unul dintre aceste cazuri nu fusese violată Tradiţia
nonprofesionalismului, ci aceea a anonimatului. Scopul unic al AA-ului fusese compromis,
iar numele Comunităţii a fost greşit folosit.
Este semnificativ acum faptul că aproape nici un membru nu-şi mai rupe anonimatul la
nivel public, că aproape toate temerile acestea au dispărut. Vedem că nu avem nici un drept,
şi nici nu este nevoie să-i descurajăm pe membrii AA care doresc să lucreze în acele domenii
mai vaste. De fapt, ar fi un act antisocial să le interzicem aşa ceva. Nu putem declara AA-ul
un organism atît de ermetic, încît membrii săi să-şi ţină în cea mai mare taină cunoştinţele şi
experienţa. Dacă un membru AA, în activitatea sa socială, poate deveni un mai bun
cercetător, educator sau director - de ce să n-o facă? Toată lumea e în cîştig, iar noi n-am
pierdut nimic. Este adevărat că unele proiecte la care s-au ataşat unii membri AA au fost
prost concepute, dar acest lucru nu schimbă cu nimic principiul afirmat mai sus.
Aceasta a fost palpitanta avalanşă de evenimente care au conturat, în cele din urmă,
Tradiţia AA cu privire la non-profesionalism. Pasul 12 al metodei noastre nu trebuie făcut
niciodată pentru bani, dar cei care lucrează din greu pentru noi îşi merită salariile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu