"Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decît o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubirii, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup. Liderii nostrii sunt doar servitori de incredere, ei nu guverneaza."
Ce anume ghidează AA-ul? Cine îl guvernează? Şi aceasta este o mare nedumerire pentru fiecare prieten, pentru fiecare nou-venit. Cînd i se spune că: Societatea noastră nu are nici un preşedinte cu autoritate de guvernare; nici un administrator financiar care să impună taxe obligatorii; nici un comitet director care să respingă vreun membru rătăcit în tenebrele din afara AA-ului; cînd i se spune că nici un membru nu-i poate da directive altui membru, nu-l poate sili la supunere - cel care aude toate acestea pentru prima dată, nu-şi poate crede urechilor şi exclamă: "Aşa ceva nu există. Undeva trebuie să fie o nadă." Acest spirit practic citeşte apoi Tradiţia Doi şi află că singura autoritate în AA este un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa grupului. Cu îndoială în suflet, omul îl întreabă pe un membru cu experienţă dacă acest lucru chiar funcţionează. Respectivul membru, după toate aparenţele un om cu mintea întreagă, răspunde fără să clipească: "Da! Categoric funcţionează." Interlocutorul său mormăie atunci în barbă, că aşa ceva pare vag, nebulos şi destul de naiv. Apoi, ne urmăreşte cu ochi atent, consultă o pagină de istorie AA şi, curînd, este pus faţă în faţă cu fapte de necontestat.
Care sînt, deci, faptele concrete din existenţa AA-ului, care ne-au călăuzit spre acest principiu aparent inaplicabil? Cutare, membru devotat, se mută - să zicem - într-un oraş din centrul ţării. Aflat de unul singur, îşi dă seama că s-ar putea să fie incapabil de a se menţine abstinent şi în viaţă, dacă nu transmite altor alcoolici ceea ce a primit el însuşi gratis. Simte un imbold spiritual şi moral: poate că sute de oameni suferă în imediata apropiere şi el le-ar putea fi de ajutor. Îi şi lipseşte grupul de care se ataşase. Are nevoie de alţi alcoolici, exact atîta cit au nevoie şi ei de el. Discută cu preoţi, cu doctori, cu ziarişti, cu poliţişti, cu patroni de baruri... iar rezultatul este că oraşul acela central al ţării are acum un grup, şi Cutare este fondatorul lui.
Fiind fondator, el este la început şeful. Cine altcineva ar putea fi? Curînd, însă, va împărţi autoritatea asumată asupra dirijării lucrurilor cu primii alcoolici pe care i-a ajutat. La acest stadiu, beneficul dictator devine preşedintele unui comitet compus din prietenii săi. Cu toţii formează ierarhia de servicii în slujba grupului - cu toţii s-au desemnat ei înşişi în aceste servicii, neexistînd nici o alternativă. În cîteva luni, AA-ul se extinde în oraş.
Fondatorul şi prietenii săi transmit mesajul spiritual celor nou-veniţi, închiriază săli, creează legături cu spitalele şi-şi pun nevestele să facă tone de cafea. Fiind şi ei oameni, fondatorul şi prietenii săi s-ar putea să-şi facă un mic titlu de glorie din toate acestea. Îşi spun unul altuia: "Poate că ar fi o idee bună să dirijăm ferm AA-ul în acest oraş, în continuare. În fond, noi avem experienţă. Şi apoi, ia uitaţi-vă la ce de bine le-am făcut acestor beţivi. Ar trebui să ne fie recunoscători!" Este adevărat că, uneori, fondatorii şi prietenii lor sînt mai înţelepţi şi mai smeriţi decît cei descrişi aici. Dar, cel mai adesea, la acest stadiu, nu sînt.
Grupul cunoaşte acum primele dureri ale creşterii. Plouă cu milogeli. Însingurarea creşte. Problemele vin în avalanşă. Şi, mai important decît orice, se aude un murmur, care tulbură apele şi izbucneşte într-un strigăt de protest: "Au de gînd aceşti ‚bătrîni’ să conducă veşnic grupul nostru? Să cerem să fie alegeri!" Fondatorul şi prietenii lui se simt răniţi şi deprimaţi.
Trec dintr-o criză în alta şi de la un membru la altul, pledîndu-şi cauza. Dar e în zadar; revoluţia e în plinţ desfăşurare. Conştiinţa grupului este pe punctul de a prelua comanda. Vin alegerile. Dacă fondatorul şi prietenii lui au servit cum se cuvine, s-ar putea să fie realeşi - spre surprinderea lor. Dacă, însă, au opus rezistenţă puternică tendinţei de democratizare, vor pierde "funcţia," fără "proces." În ambele cazuri, grupul are un aşa-numit comitet prin rotaţie, foarte clar limitat în autoritate. Membrii săi nu pot, sub nici o formă, guverna sau dirija grupul. Ei sînt în slujba grupului. Le revine uneori privilegiul ingrat de a face muncile de corvoadă ale grupului. Cu preşedintele în frunte, ei sînt cei care au în grijă relaţiile cu publicul şi organizarea şedinţelor. Casierul, cu o răspundere foarte clară, strînge banii din coşul colectei, îi depozitează în bancă, plăteşte chiria şi alte facturi şi dă cu regularitate un raport în business meeting. Secretarul se îngrijeşte de existenţa literaturii pe masă, organizează serviciul telefonic, răspunde la scrisori, răspîndeşte orarul scris al şedinţelor. Aşa arată simplele servicii care fac posibilă funcţionarea unui grup. Comitetul nu dă nici un fel de sfaturi spirituale, nu are rol de judecător al comportamentului nimănui, nu emite nici un fel de ordine. Oricare dintre membrii comitetului poate fi eliminat cu promptitudine, la următoarele alegeri, dacă încearcă să facă ceva din toate acestea. Astfel, respectivul membru al comitetului administrativ ajunge la descoperirea tardivă că nu este decît un om care slujeşte, nu un senator. Asemenea experienţe sînt frecvente în Comunitatea noastră. Deci, în AA, conştiinţa grupului este aceea care dictează condiţiile în care trebuie şefii să servească.
Aceasta ne duce direct la întrebarea: "Are AA-ul o conducere reală?" Răspunsul este:
"Da! De trei ori, da! Deşi nu pare să aibă." Haideţi să revenim la fondatorul dezavuat şi la
prietenii săi. Ce se întîmpla cu aceştia? Odată ce trece durerea şi se reinstalează liniştea, se
produce o schimbare subtilă. În cele din urmă, ei se vor împărţi în două categorii, cunoscute
în argoul AA ca: "înţelepţii tribului" (sau "bătrînii") şi "inimile rănite." "Bătrînii" sînt aceia
care văd multă înţelepciune în decizia grupului, care nu păstrează nici un resentiment în urma
diminuării statutului lor; ei dovedesc o judecată sănătoasă, întărită de o experienţă
considerabilă şi au bunăvoinţa de a sta de-o parte, aşteptînd suita evenimentelor. "Inima
rănită" este cel ferm convins că grupul nu se poate descurca fără el, cel care trage toate sforile
posibile pentru a fi reales şi care continuă să se lase ros de auto-compătimire. Unii
"sîngerează" atît de rău, încît - goliţi de tot spiritul şi de toate principiile AA-ului - se îmbată.
Uneori, peisajul AA-ului pare să fie un cîmp presărat de răniţi. Aproape fiecare membru
vechi al Comunităţii noastre a trecut prin aceste faze, mai mult sau mai puţin. Din fericire,
majoritatea le-au supravieţuit şi învaţă să devină "înţelepţi ai tribului." Ei devin conducerea
reală şi permanentă a Comunităţii. De la ei vin opiniile fără zarvă, cunoştinţele precise şi
exemplul smerit, care rezolvă crizele. Cînd problemele grupului devin dureros de încîlcite, la
ei se apelează pentru sfaturi. Ei devin vocea conştiinţei grupului; de fapt, ei sînt adevărata
voce a Alcoolicilor Anonimi. Ei nu conduc cu mandat; ei conduc prin exemplu. Aceasta este
experienţa care ne-a dus la concluzia că, bine sfătuită de "bătrîni," conştiinţa grupului va fi -
de-a lungul timpului - mai înţeleaptă decît un lider individual.
Pe cînd AA-ul avea doar trei ani de existenţă, s-a produs un eveniment ilustrativ pentru
acest principiu. Unul dintre primii membri AA, total contrar dorinţei proprii, a fost obligat să
se conformeze opiniei grupului. Iată povestea, în propriile lui cuvinte:
Într-o zi, făceam un Pas 12, la un spital din New York. Proprietarul, Charlie, mi-a
transmis că mă aşteaptă în cabinetul său. Acolo, mi-a spus: "Bill, e o ruşine că te zbaţi în
problemele astea financiare. Pretutindeni în jurul tău, beţivii ăştia o duc de minune şi fac bani
cu toptanul. Iar tu lucrezi normă întreagă la toate astea ca să-i ajuţi pe ei şi n-ai un sfanţ. Nu e
cinstit aşa." Apoi, a pescuit din biroul său registrul de casă pe mai mulţi ani în urmă. Mi l-a
pus în faţă şi a continuat: "Aici găseşti cîştigul acestui spital, prin anii `20. Mii de dolari pe
lună. Ar duce-o la fel de bine şi astăzi - numai dacă ai vrea tu să mă ajuţi. De ce să nu te muţi
cu munca ta aici? Ţi-aş da un birou, ţi-aş deschide un cont curent onorabil şi ai primi o parte
sănătoasă din profit. Acum trei ani, cînd şeful meu ierarhic, Dr. Silkworth, a început să-mi
vorbească despre ideea de a-i ajuta spiritual pe beţivi, credeam că vorbeşte baliverne. Dar miam
schimbat părerea. Într-o bună zi, acest grup de foşti beţivi va ajunge imens numeric - şi nu
văd de ce tu să faci foame între timp. Îţi fac o propunere perfect etică. Poţi deveni terapeut
neprofesionist, şi mai de succes decît cei de meserie."
Eram răscolit. Am avut cîteva scrupule, pînă mi-am dat seama cît de adevărat de morală
era propunerea lui Charlie. Nu putea fi absolut nimc rău în a deveni terapist neprofesionist.
M-am dus cu gîndul la Lois, care venea acasă epuizată în fiecare zi de la magazin şi se apuca
imediat de gătit cina, pentru o casă plină de beţivi, care nu plăteau găzduirea. M-am gîndit şi
la suma aceea mare, pe care o datoram încă, creditorilor mei din Wall Street. M-am gîndit la
cîţiva dintre prietenii mei alcoolici, care făceau la fel de mulţi bani ca oricînd. De ce n-aş face
şi eu ca ei?
Deşi îi cerusem lui Charlie un termen de reflecţie, hotărîrea era luată. În drumul meu
grăbit, cu metroul, spre Brooklyn, mi s-a părut că simt în mine o rază călăuzitoare, din lumina
lui Dumnezeu. Nu era decît o singură frază, dar deosebit de convingătoare. De fapt, provenea
direct din Biblie - o voce interioară îmi spunea fără încetare: "Muncitorul este demn de plata
ce i se cuvine." Ajuns acasă, am găsit-o pe Lois gătind ca întotdeauna - urmărită din uşa
bucătăriei de privirile flămînde a trei beţivi. Am luat-o de-o parte şi i-am spus glorioasa veste.
Părea interesată, dar nu atît de entuziasmată, pe cît mă aşteptasem.
Era o seară cu şedinţă AA. Deşi nici unul dintre alcoolicii aflaţi la noi în gazdă nu
părea să fie abstinent, alţii dintre cei prezenţi erau. Împreună cu soţiile lor, şedeau înghesuiţi,
în camera noastră de primire, de la parter. Fără să stau prea mult pe gînduri, am izbucnit în
istorisirea şansei peste care dădusem. Nu voi uita, cît voi trăi, figurile acelea imobile, nici
privirile for fixe, cu care m-au ţintuit. Cu un entuziasm descrescînd, mi-am dus povestea pînă
la sfîrşit. A urmat o lungă tăcere.
Aproape cu timiditate, unul dintre prietenii mei a început să vorbească. "Bill, noi ştim
prin ce dificultăţi financiare treci. Asta ne necăjeşte pe toţi. Ne-am întrebat de multe ori ceam
putea face, legat de asta. Dar, cred că vorbesc în numele tuturor aici de faţă, cînd spun că
propunerea ta ne tulbură cu mult mai mult." Vocea vorbitorului a devenit mai încrezătoare; a
continuat: "Tu nu-ţi dai seama că nu vei putea face niciodată o profesiune din Pasul 12?
Oricît de generos a fost Charlie cu noi, nu-ţi dai seama că nu putem lega lucrul acesta de
spitalul lui Charlie sau de oricare alt spital? Vii şi ne spui că propunerea lui Charlie este etică.
Sigur că este etică, dar ceea ce avem noi nu funcţionează exclusiv pe principii etice; trebuie
să fie ceva mai bun. Sigur că Charlie are o idee bună, dar nu este suficient de bună; problema
noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte, Bill - şi nimic altceva nu ajunge, decît ce-i mai
bun pe lume!" Am citit somaţia din privirile lor, pe cînd l-am auzit pe purtătorul lor de cuvînt
spunînd: "Bill, nu ne-ai spus chiar tu, de atîtea ori, în şedinţele din această casă, că uneori
‘bun’ este duşmanul lui 'cel mai bun?’ Ei bine, este vorba acum exact despre acest caz. Nu ne
poţi face una ca asta!"
Aşa a grăit conştiinţa grupului. Grupul avea dreptate, şi eu nu; vocea interioară pe care
o auzisem în metrou nu fusese a lui Dumnezeu. Aici era adevărata lui voce, strigătul inimii
prietenilor mei. Am ascultat şi - mulţumesc lui Dumnezeu - m-am supus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu