Traducere
din Melody Beattie_ Codependent’s guide
to the twelve steps
de catre voluntari ai
Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi
„Parcurg Pasul 10 tot timpul. Prea mult, cred. Să
recunosc că greşeam a fost foarte, foarte dificil pentru mine la început. Acum,
tot nu-mi place să fac accest lucru, însă o fac oricum.”
- Beth M.
PASUL 10
„SĂ
CONTINUĂM SĂ NE FACEM INVENTARUL PERSONAL ŞI, CÂND AM GREŞIT, SĂ RECUNOAŞTEM CU
PROMPTITUDINE.”
– Pasul 10
al Ghidului
Fiica mea şi cu mine ne certăm. Eu ripostez şi spun ceva
nepotrivit.
Acest Pas mi-a permis să mă îndepărtez, să mă calmez,
să-mi cer scuze şi să uit incidentul. De asemenea, îi dă fiicei mele
permisiunea, pe măsură ce mă priveşte, să înţeleagă că nu sunt perfectă, că părinţii
nu sunt perfecţi, iar ea nu trebuie să fie perfectă. Mi-a oferit o unealtă care
să scoată la iveală umanitatea din mine şi prin care să mă hrănesc şi să mă
iubesc în pofida acestui fapt – uneori datorită acestui fapt. Ne-a oferit şi
mie şi fiicei mele o unealtă cu care să ne exprimăm umanitatea: cuvintele „îmi
pare rău”.
Mă trezesc şi îmi dau seama că de o vreme nu mi-am mai
simţit sentimentele. Mă doare tot corpul. Mă simt grea şi îngrijorată. Am
pierdut legătura cu mine. Iarăşi am trecut pe pilot automat.
Acest Pas îmi dă permisiunea să accept starea curentă a
lucrurilor şi să merg mai departe fără să mă învinovăţesc ori să-mi fie ruşine.
Îmi dă permisiunea să nu mai fiu pe fugă, ci să mă întreb ce îmi trebuie şi ce
mă face să mă simt bine.
Luna decembrie se sfârşeşte şi începe ianuarie şi eu am
şters tăbliţa pentru anul trecut dându-mi seama că am dat voie discordiei şi
furiei faţă de o anumită relaţie să se transforme în resentimente. Mă simt
folosită. Mă deranjează statutul relaţiei şi o să-mi schimb calea ca să evit
acea persoană.
Acest Pas îmi dă permisiunea să accept cine sunt şi să
îmi învăţ lecţia din relaţie. Pot să cer călăuzire, ca apoi să am
încredere în direcţia primită şi să dau voie sentimentelor vindecătoare să
îmblânzească discordia. Până în februarie, relaţia şi-a reluat cursul firesc.
Eu particip iarăşi la ea, de data asta cu noi graniţe. Am uitat trecutul, nu
într-o manieră codependentă, ci de vindecare: i-am permis să mă înveţe ceea ce
trebuia despre mine şi cum să am de-a face cu oamenii.
Mă simt prinsă în capcană într-o relaţie – nu am grijă de
mine şi nu spun ce vreau şi ce am nevoie. Simt că pierd relaţia, că nu pot fi
de încredere, că ceea ce vreau şi îmi trebuie nu e bine. Mă tem să nu rănesc sentimentele celuilalt. Mă tem de viitor.
Acest Pas îmi dă permisiunea să remarc şi să accept că
nu sunt stăpână pe puterea mea. Îmi dă permisiunea să încep să fac asta, fără
să mă judec pe mine ori pe altcineva.
Când nu mai dau voie sentimentelor să se manifeste, că
nu mai deţin controlul asupra puterii mele, când mă comport necorespunzător,
când neg, când încerc să controlez altă persoană sau îi permit altcuiva să mă
controleze, când furia se agravează în resentimente, când mă tem să îmi privesc
temerile cu sinceritate, când devin prea aspră ori mă critic prea mult pe mine
ori pe altcineva, acest Pas îmi spune că este în regulă. Sunt bine şi pot să
merg înainte, având grijă de mine tot timpul fără să-mi fie ruşine de mine.
Acest Pas pune îmi pune la îndoială cea mai mare, mai predominantă şi uneori
cea mai problematică idee a mea despre mine: că trebuie să fiu perfectă – mai
ales acum că mă vindec.
Îmi era teamă de acest Pas. Am crezut că presupunea
realizarea un inventar zilnic al meu critic, judiciar, căutând fără frică şi
concentrându-mă asupra punctelor negative, defectelor şi a lucrurilor pe care
le făceam greşit. Mă pricepeam la asta. Nu aveam nevoie de un Pas ca să
mă ajute să fac asta.
Acum am o viziune diferită asupra acestui Pas. E o
unealtă care-mi permite să continuui să fiu conştientă de mine, în loc să mă
concentrez asupra altora. E şi o unealtă care mă ajută să mă tratez cu grijă şi
cu acceptare. Parte din a avea grijă de mine şi a mă respecta înseamnă că sunt
liberă să am grijă de mine în raport cu alţii într-o manieră sănătoasă – să
recunosc că am greşit şi să-mi cer scuze, ori să fiu stăpână pe puterea mea.
Acest Pas îmi dă permisiunea să identific când mă înfurii pe mine din nou sau
când încep să îmi neglijez sentimentele şi nevoile. Îmi permite să eliberez
furia şi să merg înainte în a mă iubi.
Acest Pas îmi dă libertatea de a recunoaşte prompt
când am părăsit calea, aşa încât să revin pe traseu cu programul de
auto-îngrijire.
Acest Pas înseamnă şi că sunt liberă să îmi acord în
fiecare zi câteva minute şi să mă concentrez asupra şi să mă bucur de lucrurile
bune pe care le-am făcut, apoi să mă simt bine.
CONTINUAŢI
SĂ VĂ FACEŢI INVENTARUL PERSONAL
„Cu concentrarea superficială pe care o ai, e de
mirare că ai vreodată o zi proastă”, a remarcat cândva soţul meu.
Intenţionase ca remarca lui să fie amuzantă; fusese şi profundă dacă o analizam
în profunzime. Înainte să mă vindec de codependenţă, aveam strania abilitate de
a mă concentra intens asupra exteriorului: ce făceau alţii, ce nu făceau, ce
încercau să-mi facă, ce-mi făcuseră şi cât de bine m-aş simţi dacă ar face
altceva.
Gândul că alţii îmi controlau cumva calea vieţii şi că
puteau să mă facă să mă simt mai bine ori diferit era o iluzie. Şi am învăţat
asta pe calea cea mai dură: atingând pragul de jos al codependenţei mele.
Dacă ne-am făcut treaba pe parcursul acestor Paşi, am
trecut prin acest fel de gândire. S-ar putea să fi revenit la aceste
gânduri când şi când, însă acum ştim ce facem şi ştim că e o iluzie. Mulţi
dintre noi şi-au început recuperarea din pricină că persoana pe care o iubeam
făcea sau nu ceva. Am intrat în acest program din pricina acestui mod de
gândire. Apoi, Pasul 1 ne-a ancorat într-un mod nou de gândire, de a aborda
viaţa, pe ceilalţi şi pe noi înşine.
Până când vom fi ajuns la Pasul 4, vom fi pregătiţi să
ne concentrăm în interior. Vom fi gata să începem căutarea spirituală. Începem
să aruncăm o privire la noi înşine şi ce se întâmplă cu noi. Ne uităm cum
reacţionăm din obişnuinţă la viaţă, în loc să ne concentrăm la ceea ce se
întâmplă cu alţii.
Procesul prin care am trecut în Paşii 4 şi 5 ne-a dus
într-un tur de auto-curăţire. Am încredinţat viaţa şi voinţa noastră în mâinile
lui Dumnezeu, aşa cum l-am înţeles noi pe Dumnezeu. Apoi am curăţat ambalajul pe
care l-am întors în afară.
Ni s-a dat apoi acest Pas, un Pas de mentenanţă, să ne
ajute să continuăm acest proces de cercetare în interior. Acest Pas nu ne cere
să ne ţinem după noi înşine cu un ciocan şi o daltă. Nu ne spune că trebuie să
ne trăim viaţa punându-ne sub un microscop, supraveghind supravigilenţi tot ce
facem şi spunem, aşteptând cu răsuflarea la gură să ne criticăm şi să ne
pedepsim.
Ne dă permisiunea să fim conştienţi de noi şi când greşim
să recunoaştem şi să rezolvăm această situaţie cu promptitudine.
Care sunt „greşelile” pe care le căutăm şi le recunoaştem prompţi?
Vrem să căutăm greşelile pe care le facem altora, cele
care sunt uşor de descoperit şi justificat. Trebuie să urmărim orice conduită
personală care e mai slabă decât ceea ce aşteptăm în mod rezonabil de la noi.
Aici vor fi incluse manifestări necorespunzătoare de furie şi mânie,
comportamentul nepotrivit când suntem furioşi, resentimentele păstrate multă
vreme, controlul, manipularea şi să ne folosim de oameni, minciuna, aşteptarea
ca ceilalţi să umple „golul din suflet”, sau orice alt comportament care nu
primeşte propria noastră aprobare.
Când vom şti că nu ne-am comportat când se cuvine? Dacă ne-am făcut treaba,
dacă am curăţat epava vinovăţiei meritate şi nemeritate din trecut, dacă am
parcurs aceşti Paşi pe cât de bine am putut, vom şti.
Chestiunea ne va atrage atenţia.
Vom fi experimentat suficientă linişte ca să putem
recunoaşte neliniştea şi suficientă călăuzire ca să ştim cum să ne găsim calea
să ieşim din încurcătura în care ne-am putea afla. Vom şti că putem avea
încredere să ne abandonăm şi să ne dăm voie să fim ghidaţi pe calea bună a
conduitei, fie că asta înseamnă să spunem că ne pare rău ori să încercăm calea
unui comportament schimbat faţă de altă persoană.
Am învăţat că mă pot baza doar pe sentimente ca să
realizez acest Pas. S-ar putea să mă simt vinovată şi când nu am greşit cu
nimic, ori când fac lucuri bune pentru mine: cum ar fi să mă joc, să mă
distrez, să-mi exprim sentimentele şi să spun ce vreau şi ce trebuie. Uneori nu
mă simt vinovată în legătură cu acţiuni pe care în mod legitim trebuia să le
corectez: mă simt apărată şi protejată.
Acest Pas ne cere să continuăm procesul de folosire a
intelectului, înţelepciunii şi inteligenţei de vindecare ca să ne evaluăm şi să
ne inventariem. Vrem să avem încredere în sentimentele noastre, însă trebuie să
facem apel şi la intelect, ca să nu ne pierdem în imensitatea vinei nemeritate
şi a apărării.
Putem să ne gândim. Cu noile noastre puncte de vedere
despre interiorul noastru putem să aruncăm o privire la noi în fiecare zi şi cu
iubire să ne dăm seama de ce avem nevoie ca să avem grijă de noi.
SĂ
RECUNOAŞTEM CÂND AM GREŞIT
Deseori, am descoperit că asumându-mi simplu
responsabilitatea, apoi cerându-mi scuze pentru comportamentul meu este
suficient să rezolv problemele care apar. Cuvintele „am greşit şi-mi pare rău”
sunt atât de vindecătoare. Să fiu capabilă să primesc şi să ofer aceste
cuvinte, apoi să trec peste un incident, este unul dintre multele daruri care
mi-au fost oferite în acest proces numit vindecare.
Pe măsură ce mă maturizam mi-am petrecut mare parte din
viaţă pedepsind oamenii. Dacă aflam o indiscreţie, o spuneam mai departe şi o
foloseam împotriva acelei persoane iar şi iar – uneori ani de zile. Nu-mi scăpa
nimic niciodată.
Devenisem o persoană care pedepsea. Dacă cineva mă
dezamăgea sau nu făcea ceea ce credeam eu că ar trebui să facă, nu mă opream
doar la a mă înfuria. Insistam asupra acestui fapt şi pedepseam. Şi iarăşi
pedepseam.
În acelaşi fel mă tratam şi pe mine când greşeam ceva.
Stăteam departe de iubirea şi dragostea pe care mi le
puneau la dispoziţie relaţiile şi viaţa. Nu ştiam cum să accept, cum să iert şi
cum să mă hrănesc spiritual. Nu ştiam cum sau când să îi accept şi să-i iert pe
alţii.
Încercam să-i iert pe alcoolici pentru că beau când încă îmi permiteam să fiu
victima băuturii lor. Substituiam iertarea şi negarea cu acceptarea şi
realitatea. Încurcasem conceptele.
Acum învăţ cum să accept şi să ofer scuze, apoi să trec
peste evenimente. Înţeleg şi că întotdeauna, dar întotdeauna, asta înseamnă
să-mi analizez sentimentele şi să accept realitatea. Învăţ că sentimentele mele
sunt o parte importantă a realităţii.
Ani de zile, când mă simţeam rănită sau furioasă, alergam
la Dumnezeu şi îi ceream să mă ierte. Îmi era ruşine şi mă pocăiam pentru că mă
simţeam furioasă şi rănită – pentru că simţeam. „Doamne, iartă-mă, am păcătuit”
era motoul meu de fiecare dată când aveam câte-un sentiment dezbinant faţă de
altcineva. Mă uitam la mine şi la sentimentele mele ca la ceva din exterior,
separate de Sinele meu Superior.
Apoi mă simţeam nedumerită şi vinovată când sentimentele
nu dispăreau. Când cealaltă persoană se comporta la fel, sentimentele mele
rămâneau neschimbate.
Mi-a trebuit mult timp – mai învăţ şi acum această lecţie
– să realizez că sentimentele mele sunt adesea modul în care Sinele meu
Superior îmi vorbeşte şi încearcă să-mi atragă atenţia legat de o lecţie pe
care trebuie să o învăţ. Acea lecţie poate fi stabilirea unor noi limite, să
deţin controlul asupra puterii mele, ori să învăţ ceva despre mine şi relaţiile
mele. Sentimentele mele nu sunt întâmplătoare. Ele sunt o parte importantă din
mine, din viaţa mea şi la ceea ce trebui să acord atenţie.
Cel puţin acestea vor fi pe deplin trăite înainte de a
merge înainte. Viaţa, şi Sinele meu Superior, deseori mă vor mototoli succesiv
în circumstanţe asemănătoare, concepute să provoace o anumită emoţie. Obişnuiam
să cred că nesimţind emoţia era ceea ce se aştepta de la mine. Acum învăţ să mă
predau cu o uşurinţă şi o demnitate mai mari emoţiei ca parte necesară şi
importantă a experienţei.
SĂ
CONTINUĂM SĂ NE IUBIM PE NOI ÎNŞINE
Există o altă zonă din viaţa noastră în care
inventarierea ar putea să conducă la descoperirea răului care cere
recunoaşterea promptă. Această zonă este cea a răurilor pe care ni le facem
singuri. Nerecunoaşterea şi trăirea propriilor sentimente, nestabilirea de
limite pe care trebuie să le impunem, neacordându-ne atenţie, neavând încredere
în noi, nerespectându-ne, neascultându-ne – acestea sunt răurile care au nevoie
de o atenţie imediată.
Fiind furioşi pe noi înşine şi pedepsindu-ne este şi acesta un rău.
Auto-neglijarea este un rău.
Auto-neglijarea devine o obişnuinţă pentru cei care au
trăit mulţi ani practicând codependenţa. E mult mai uşor pentru mine, în orice
situaţie, să-mi zăvorăsc emoţiile şi să mă neglijez decât să mă valorez şi să
am încredere în mine şi în emoţiile mele. Asta trebuie să supraveghem în
inventariile noastre.
Faptul că suntem acaparaţi în procesul de îngrjire, de
concentrare asupra altei persoane, neglijându-ne propriile emoţii şi nevoie
poate fi un alt răspuns instinctiv pe care trebuie să-l supraveghem.
Încercarea de a controla cursul relaţiilor, în loc să le
dăm voie să se desfăşoare şi să evolueze de la sine în proces este un alt
comportament pe care trebuie să-l monitorizăm.
Faptul că nu suntem sinceri emoţional legat de nevoile şi
dorinţele noastre – cu noi şi cu alţii – este o greşeală.
Uitând şi neglijând să ne tratăm cu o atitudine de grijă este un aspect pe care
s-ar putea să vrem să-l supraveghem. Deseori, răspunsul nostru iniţial la
o situaţie dată este să fim aspri, exigenţi, critici şi să ne fie ruşine de
noi. Asta, prieteni, înseamnă să ne facem rău.
E posibil să anticipăm refuzul când acesta nu e pe cale
să survină. E posibil să cădem în capcana vechilor noastre credinţe: că suntem
de neiubit, incompetenţi şi nemeritorii. Aceste vechi credinţe sunt răuri pe
care ni le facem nouă şi ne pot afecta relaţiile.
S-ar putea să fim acaparaţi de firicile noastre şi să
uităm cum să lăsăm pacea şi încrederea să ne controleze vieţile. Şi acesta e un
rău.
Ori de câte ori ieşim de pe făgaşul existenţei noastre pe
care am descoperit-o, e timpul să parcurgem acest Pas şi să-i dăm voie să ne
redreseze din nou pe traseu.
Nehrănind şi neavând grijă de copilul din noi este un
rău. Privind la alţii, în loc să privim la noi ca să avem grijă, să protejăm,
să hrănim acel copil înfricoşat şi în nevoie este un rău care ne duce la
gesturi disperate şi codependente în relaţiile şi în vieţile noastre.
Revenind la stilul de viaţă plin de privaţiuni şi
martirizant este un rău. Permiţând altora să ne controleze şi pe noi şi vieţile
noastre este un rău.
Ne facem griji iarăşi? Încercăm din nou să controlăm ceea
ce nu putem? Substituim controlul pentru a deţine puterea noastră de a avea
grijă de noi în orice situaţie? Ne temem iarăşi şi ne este ruşine? Reacţiile
noastre faţă de alte persoane au la bază frica şi ruşinea? Facem prea mult
tam-tam pe seama altora şi a lucrurilor pe care nu le putem controla? Am intrat
într-un rol de putere cu cineva care reacţionează şi încearcă să ne forţeze
mâna? Noi ne agăţăm prea strâns?
Ne dăm voie să simţim? Să simţim
furia?
Facem lucruri care ne ne fac să ne simţim bine?
Suntem sinceri cu ceilalţi şi stabilim limitele necesare?
Suntem în legătură cu noi înşine? Suntem sinceri cu noi înşine? Avem încredere
în noi şi în Sinele nostru Superior? Ştim clar ce vrem şi ce ne trebuie?
Acestea sunt punctele pe care trebuie să le supraveghem în inventarul nostru.
Dacă scoatem la iveală răul, îl recunoaştem cu promptitudine faţă de noi
înşine. Deseori ne ajută să vorbim cu altcineva şi să împărtăşim ce se
întâmplă. Nu ne face rău nici dacă-I povestim lui Dumnezeu. Să ne expunem şi să
fim vulnerabili este comportamentul pe care l-am învăţat în Pasul 5.
De fiecare dată când vechile sentimente de neajutorare şi
victimizare revin în procesul de vindecare, ne facem singuri rău. Trebuie să
recunoaştem acest lucru imediat, să ne asumăm responsabilitatea şi să devin
stăpâni pe situaţie în raport cu alţii.
Nu suntem victime, nu mai suntem, iar acest Pas ne
garantează că nu va trebui să mai fim niciodată.
Mulţi dintre noi şi-au trăit vieţile judecându-le tot timpul şi încercând să
fie perfecţi. Ne-am judecat pe noi înşine şi pe alţii. Dacă am greşit, sistemul
defensiv a fost înălţat şi am încercat să negăm rolul jucat temându-ne că nu
vom fi demni de ceilalţi dacă nu eram perfecţi. Ne-am folosit de greşelile
noastre pentru a ne realimenta furia şi resentimentele faţă de noi înşine, în
acelaşi fel cum poate am făcut-o faţă de alţii.
Acest Pas ne spune că a face greşeli e un lucru aşteptat
şi anticipat. Cele mai bune şi mai importante lecţii ale mele vin din
acţiunile mele mai puţin perfecte.
Învăţ treptat că perfecţiunea înseamnă să-mi dau voie,
fără să mă judec, să fiu cine sunt şi unde sunt astăzi şi apoi să-mi răspund
responsabil, dar cu dragoste şi fără să-mi fie ruşine: auto-acceptarea redată
cu o uriaşă doză de iubire faţă de propria persoană.
Am învăţat că nu trebuie să ne fie frică că dacă greşim
calea, nu trebuie să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine. Indiferent în ce
situaţie mă găsesc, parcurgând acest Pas cu iubire şi o atitudine de grijă faţă
de propria persoană, pot să îmi găsesc calea. Fiindu-mi ruşine de mine,
neacceptându-mă şi neavând încredere în mine nu ajung nicăieri.
Parcurgând acest Pas, deseori descopăr că circumstanţele
sunt în favoarea binelui. Îmi sunt benefice. Mă învaţă ceva. Mă ajută să cresc
şi să învăţ.
O cale prin care parcurg acest Pas este să-l folosesc ca
să mă afirm. De exemplu, dacă mă tem de o anumită situaţie, îmi accept frica,
apoi pun pe hârtie o afirmaţie care contracarează frica. Pe măsură ce devin
conştientă de vechile credinţe de care mă agăţ – credinţe negative, credinţe
prin care mă înfrângeam singură – scriu afirmaţii, după cum e cazul, ca să
contracarez aceste credinţe.
Folosesc acest Pas şi ca să-mi amintesc că trebuie să am
grijă de mine.
VREMEA
INVENTARIERII
Unele persoane aflate în procesul vindecării preferă să
parcurgă acest Pas în fiecare noapte. După ce au încheiat seara, trec în
revistă ziua care a trecut şi conduita lor. Dacă apare ceva în timpul acestei
evaluări, fac o notă în mine ca să rezolve acest lucru. Asta presupune să
înfrunte sentimentele, să fie sincer cu cineva, să spună cuiva că-i pare rău
sau să revanşeze faţă de propria persoană. S-ar putea să fie nevoie să revenim
la alt Pas ca să ne ajute în inventariere. Dacă vom fi deschişi, vom şti ce să
facem. Am început un proces în care putem avea încredere, un proces care ne va susţine
continuu în evoluţia noastră. Acest program şi aceşti Paşi nu ne vor abandona.
Unora ne place să parcurgem acest Pas dimineaţa, în
timpul acelor momente liniştite dinaintea agitaţiei de pe parcursul zilei. În
aceste momente suntem deschişi şi receptivi la sentimentele noastre. Poate ne
vom întreba: „Ce se întâmplă cu mine? Ce trebuie să fac să am grijă de mine cu
iubire şi responsabil?” Apoi ne ascultăm şi ne răspundem.
Alte persoane parcurg acest Pas într-o manieră mai
relaxată, cu credinţa că dacă îşi fac programul, ţin legătura cu alte persoane
în vindecare şi încearcă să rămână pe traseu, acest Pas îi va găsi când va fi
nevoie.
„Încerc să fiu conştientă”, spune Joan. „Nu pot să spun că parcurg Pasul 10 în
fiecare zi, însă vorbesc cu sponsorul meu de 3 ori pe săptămână şi o ţin la
curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea. Îi spun drept când greşesc, chiar
dacă nu o fac faţă de nimeni altcineva. Tot nu-mi amintesc să verific lucrurile
cu Sinele meu Superior, însă ştiu că poţi ajunge la această pace. Caut
răspunsurile mărunte. Accept lucrurile. Permit lucrurilor care nu sunt în plan
să se întâmple.”
Am învăţat acest lucru despre mine şi despre recuperare:
Când vine vremea ca un lucru să-mi atragă atenţia, nu trebuie să mă îngrijorez.
Lecţia nu va dispărea. Va continua să se prezinte până când o voi învăţa.
Într-un mod natural, analiza interioară a propriului sine ne va dezvălui pe noi
nouă înşine.
SĂ
NE UITĂM ŞI LA CEEA CE E BUN
În timp ce suntem ocupaţi cu propria inventariere, e
posibil să fim preocupaţi şi de ceea ce facem corect. Pasul 10 spune:
„Continuaţi să vă faceţi inventarul personal şi când (sublinierea îmi aparţine)
am greşit, să recunoaştem imediat.” Nu spune să ignorăm ce am făcut bine ori
ceea ce e bun în viaţa noastră. Spune să continuăm să ne inventariem.
Când ne inventariem, putem să ne uităm după multe
lucruri. Putem să scoatem la suprafaţă sentimente de care fugim. Putem să ne
uităm după stima de sine prea mică şi modalitatea inadecvată de a ne târî
înapoi. Putem să căutăm revenirile la vechile moduri de a gândi, simţi şi de a
ne comporta. Putem să căutăm acele acţiuni care ne dereanjează cu adevărat, pe
care le-am îndreptat către alţii şi putem să ne revanşăm prompt.
Însă o parte importantă a inventarului nostru se poate concentra asupra a ceea
ce facem bine şi a ceea ce ni se întâmplă şi există bun în jurul nostru.
Nu e o treabă grea. Face parte
din vindecarea noastră. Parte din codependenţa noastră este concentrarea
obsesivă asupra a ce e rău, ce merge prost şi ce am putea face greşit.
Comportamentul vindecător cu care îl înlocuim este să învăţăm să ne concetrăm
şi să dăm atenţie la ce e bun, ce merge bine şi la viziunea pozitivă cum
lucrurile merg şi bine în viaţa noastră.
S-ar putea să lucrăm la fel de greu, ori mai greu, la a
ne concentra asupra a ce e bine ca în procesul dezvălurii a ceea ce greşim.
Cercetaţi fără teamă, cu un ochi iubitor, pozitiv. Ce am
făcut bine astăzi? Am stat drepţi şi am analizat un sentiment? E posibil să o
fi făcut cu stângăcie, dar am făcut-o? Ne-am gândit la un Pas
vreodată, în timpul unei crize? Astăzi
am făcut ceva diferit decât am fi făcut-o am un an sau doi? Cât
de puţin diferit? Ne-am dus la cineva şi ne-am dat voie să fim vulnerabili?
Am început să ne fie ruşine să gândim negativ, apoi am
devenit conştienţi de asta şi ne-am redresat? Am făcut ceva drăguţ, amabil şi
cu dragoste pentru noi înşine? Am făcut ceva pentru cineva şi ne-am simţit
bine?
Ne-am făcut treaba bine? Am avut o abordare pozitivă
într-o zi proastă? Am exersat gratitudinea ori acceptarea? Ne-am asumat un
risc, am fost stăpâni pe propria putere, am impus o limită, am accentuat o
limită? Am vorbit sincer şi deschis cu cineva şi ne-am simţit un pic mai
apropiaţi, stabilind legătura dintre noi şi altă persoană? Am fost stăpâni pe
noi într-un mod care ne-a făcut bine? Ne-am asumat responsabilitatea faţă de
propria persoană într-un mod în care nu s-a întâmplat până acum?
Ne-am făcut timp să ne rugăm ori să medităm? Am avut
încredere în Dumnezeu? Am vorbit cu Dumnezeu şi I-am încredinţat lucruri?
Am lăsat pe cineva să facă ceva pentru noi? Am
fost prinşi în problemele altcuiva, apoi ne-am detaşat? Ne-am continuat rutina
zilnică, când tot ceea ce ne doream să facem e să stăm deoparte şi să ne facem
griji obsedante?
Ne-am ascultat pe noi, am avut încredere în noi şi am văzut cât de bine
ne-a făcut? Am stat deoparte când cineva a încercat să ne manipuleze şi să ne
controleze? Ne-am afirmat? Ne-am iubit în loc să ne criticăm? Am
exersat iubirea de sine în orice fel? Am mers la o întâlnire, am citit o
meditaţie, ori ne-am gândit la un concept de vindecare, chiar şi pentru un
scurt moment?
Să ne uităm la ceea ce am făcut corect. Să ne uităm la
ceea ce am făcut bine. Să ne luptăm pentru conştiinţa de sine fără să devenim
excesiv de vigilenţi. Dacă am greşit ceva, să acceptăm şi să mergem mai
departe. Dar să căutăm şi ce am făcut bine.
Indiferent unde am fi, cine am fi, sau ce am face, chiar
şi în cele mai proaste zile ale noastre – mai ales atunci – putem să găsim un
lucru pe care l-am făcut corect, ceva bun legat de noi şi de vieţile noastre şi
cu care să ne legăm. Putem găsi ceva faţă de care să avem speranţă, ceva pe
care abia îl aşteptăm. Putem să ne concentrăm realist asupra unei viziuni
despre ce e şi ce ar putea fi bun în viaţa noastră.
Există loc în realitate şi vindecare pentru „ce e bine”. Identificând aspectele
negative şi problemele ne va ajuta să le rezolvăm. Sporind binele ne va ajuta
şi să ne dezvoltăm. Putem să ne spunem nouă, altora şi lui Dumnezeu ce apreciem
la cealaltă persoană, la noi şi la viaţă.
Putem să renunţăm să nu mai fim aşa de critici faţă de
propria persoană şi de alţii. Putem să căutăm ce e bun.
SĂ MENŢINEM STIMA DE SINE
Acesta este pasul prin care ne continuăm stima de sine şi
autoresponsabilitatea. În alţi Paşi, am început procesul autoinvestigării, în
loc să ne concetrăm asupra altora. Acest Pas ne încurajează să ne menţinem pe
acelaşi drum. Nu trebuie să-l folosim ca pe o unealtă strictă prin care ne
controlăm şi ne comportăm perfect.
Putem să-l folosim în schimb ca pe o ancoră, să ne
menţinem ancoraţi în noi înşine şi în propriul proces de dezvoltare.
Ne putem permite nouă înşine să trăim şi să avem încredere în lecţiile care ni
se dezvăluie, când vine timpul, când suntem pregătiţi, când Sinele nostru
Superior este pregătit. Uneori lecţia înseamnă un comportament nou asupra
căruia trebuie să lucrăm. Alteori un obicei vechi care s-a furişat iarăşi în
noi.
Uneori trebuie să rezolv un incident, să închei socotelile cu o persoană, ori
cu mine, şi să îmi revizuiesc comportamentul. Uneori uit să practic un
principiu simplu cum ar fi recunoştinţa sau detaşarea – principii care pot
determina calitatea vieţii mele zilnice.
Unele persoane descoperă că parcurgând acest Pas dă la
iveală noi probleme şi domenii asupra cărora trebuie să lucrăm – cum ar fi
autoinvestigaţiile sau dependenţele cărora trebuie să începem să ne adresăm.
Uneori acest Pas ne oferă o viziune nouă despre o relaţie prezentă sau trecută
ori despre existenţa noastră.
Rugăciuena care mă ajută pe mine este aceasta: Arată-mi, Doamne, ce trebuie să
învăţ. Călăuzeşte-mi creşterea spirituală şi călăuzeşte-mă şi pe mine.
Acesta este Pasul care include imperfecţiunile noastre şi
imperfecţiunile şi umanitatea altora. Este un vehicul prin care învăţăm să
iubim pe alţii şi pe noi necondiţionat. Să nu-l parcurgeţi cu frică, ci cu
încrederea că suntem în locul potrivit al existenţei noastre, al recuperării şi
al relaţiilor.
Dorinţa noastră de a ne recunoaşte prompt greşelile va
spori – indiferent că acele greşeli sunt faţă de noi ori alţii – pentru că vom
afla că procedând astfel ne vom găsi pacea. Neliniştea şi discordia sunt adesea
semne că trebuie să parcurgem acest Pas şi să căutăm în noi. Aveţi încredere că
răspunsul va veni.
Aveţi răbdare cu voi şi cu alţii pe măsură ce vă străduiţi
să mergeţi înainte în acest proces de creştere, schimbare, viaţă şi vindecare.
Fiţi răbdători pe măsură ce vă luptaţi să identificaţi problemele şi care a
fost rolul vostru în acestea. Fiţi deschişi la răspunsuri pentru că vor veni.
Salutaţi introspecţiile. Putem să avem încredere unde ne
duce acest proces. Putem să avem încredere în ce se întâmplă şi unde ne aflăm
în acest proces. În noi se schimbă ceva, ceva important – fie că suntem într-un
moment al schimbării calm ori unul dramatic şi intens.
Nu trebuie să controlăm acest proces. Îl lăsăm liber şi
îi permitem să se întâmple. Parcurgând acest Pas, tot ceea ce trebuie să ştim
legat de grija faţă de propria persoană ne va fi dezvăluit.
Odată ce am parcurs toată calea până la Pasul 10, putem
să ne menţinem şi să sporim stima de sine parcurgând regulat acest Pas. El
încorporează procesul prin care am trecut în Paşii 4 până la 9. Înseamnă că
parcurgem acest proces încă o dată, după cum e nevoie, ca să ne menţinem pe
traseu.
Nu parcurgem acest Pas că să ne pedepsim sau să ne
diminuăm. O facem ca să păstrăm armonia în relaţiile noastre cu noi înşine şi
cu alţii. Îl parcurgem ca să rămânem pe drumul bun. Nu proiectăm acest Pas
asupra altora: ne inventariem pe noi – gândurile noastre, sentimentele,
acţiunile şi traseele parcurse.
Când călcăm alături, când apare o problemă pe care
trebuie să o rezolvăm, acum ştim cum. Identificăm problema. Vorbim cu cineva
despre ea. Suntem sinceri şi nu defensivi, temători sau ruşinaţi. Acceptăm ce
s-a întâmplat şi ne asumăm responsabilitatea pentru rolul pe care l-am avut
noi. Apoi dorim să ne revanşăm corespunzător şi dăm uitării problema.
Acest proces prin care ne menţinem pe traseu poate deveni
un obicei la fel ca acţiunile noastre de supravieţuire de pe vremuri. Data
următoare când facem ceva care ne deranjează nu trebuie să ne irosim energia
cufundându-ne în ruşine. Data următoare când suntem prinşi într-un comportament
vechi, chiar când ştim mai bine, nu trebuie să ne pedepsim. Putem să parcurgem
Pasul 10: să-l identificăm, să vorbim despre el, să ne revanşăm cu
promptitudine, indiferent că aceasta presupune să ne corectăm cursul vieţii
proprii ori al altora.
Lăsaţi procesul să se întâmple. Şi mergeţi înainte în
viaţă cu iubire faţă de voi şi faţă de alţii.
Să recunosc că greşeam în felul în care mă purtam cu mine sau cu alţii a fost
dificil pentru mine. Simţeam că stima de sine consta în faptul de a avea
dreptate tot timpul. Această atitudine nu lăsa loc pentru prea multă dezvoltare
sau stimă de sine.
Acum când învăţ cum să mă simt bine în pielea mea, îmi
este mai uşor să-mi recunosc greşelile. Sunt mai deschisă, vulnerabilă, umilă
faţă de acest proces de creştere şi recuperare. Îmi e dificil să conştientizez
un nou comportament asupra căruia trebuie să lucrez. Înghit în sec în
continuare şi mă gândesc de două ori înainte să mă scuz. Trebuie să lupt cu
sistemul de apărare şi cu mândria mea. Nevoia mea de a fi perfectă, de a avea
dreptate există şi acum în fundal încercând să se facă auzită.
Acest Pas, acest program, mă învaţă că nu trebuie să
ascult la acest mesaj vechi. Pacea mea, bucuria, iubirea pentru mine şi pentru
alţii vin când mă voi accepta. Va veni când îmi voi da voie să fiu onestă,
deschisă şi responsabilă faţă de cei pe care-i iubesc, cu care lucrez şi cu
care intru în contact. Va veni când voi fi responsabilă faţă de nevoile mele şi
faţă de mine.
Iubirea şi stima de sine revin când mă adresez cu
promptitudine greşelilelor făcute mie şi altora.
Acest Pas îmi dă permisiunea să fiu eu şi să fiu
imperfectă. Îmi dă permisiunea să mă iubesc şi să mă îngrijesc şi să mă
concentrez asupra a ceea ce e bun în viaţa mea. Îmi permite să fiu o fiinţă
vulnerabilă în relaţiile cu alte fiinţe umane vulnerabile. Îmi
permite să mă iert. Şi m-a învăţat multe despre a-i ierta şi pe alţii. Ţese
conceptul de iertare şi acceptare în viaţa mea zilnică. Acest Pas mă învaţă
să-i iubesc pe alţii şi pe mine necondiţionat – şi totuşi să-mi asum
responsabilitatea faţă de propria-mi persoană. Nu trebuie să fim perfecţi şi să
avem dreptate. Acum putem să spunem: „Am greşit şi-mi pare rău” şi nouă şi
altora.
Acest Pas ne dă permisiunea să fim sinceri legat de cine
suntem. Putem să abordăm lucrurile pe măsură ce apar. Îl folosim regulat ca să
creştem şi să menţinem sentimentele bune pe care le-am descoperit.
ACTIVITĂŢI
1.Cum
îţi continuui procesul de conştientizare de sine şi inventariere? Te ocupi de
revizuire în fiecare zi dimineaţa sau seara? Sau dai voie introspecţiilor tale
să survină natural în timp ce treci prin viaţă şi prin procesul de vindecare?
Combini tacticile? Care funcţionează cel mai bine în cazul tău?
2.Când
a fost ultima oară când te-ai surprins făcând un lucru de care nu te simţeai
bine? Te-ai ocupat prompt de chestiune?
3.Fie
zilnic, fie săptămânal, obligatoriu găseşte un lucru din viaţa ta ori o idee
despre tine care sunt bune. Afirmă acel lucru bun până când se cufundă în tine
şi devine realitate. Străduieşte-te să găseşti un lucru care-ţi place la o
persoană importantă pentru tine, apoi asumă-ţi riscul de a-i spune acelei
persoane.
4.Supraveghează
modurile în care frica, furia şi resentimentele apar în viaţa ta. Urmăreşte
credinţele care stau la baza acestor sentimente. Urmăreşte căile prin care
furia faţă de sine influenţează furia şi comportamentul faţă de alţii şi de
tine.
5.Care
este afirmaţia pe care tu şi copilul din tine are cea mai mare nevoie în viaţă
acum? Ai nevoie să-ţi spui că totul e bine, că poţi să o laşi mai moale şi să
îţi acorzi timpul necesar? Ai nevoie să-ţi promiţi că vei avea grijă de tine şi
te vei proteja într-o anumită relaţie? Care este frica sau ideea care te
deranjează cel mai mult în prezent legat de tine în viaţa ta? Te confrunţi cu o
situaţie stresantă sau care îţi produce teamă? Simţi că un anumit lucru nu e
cum se cuvine? Compune o afirmaţie iubitoare, hrănitoare care să vă ajute şi pe
tine şi pe copilul din tine să ştiţi că viaţa va fi frumoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu