Acceptarea
de Vincent P. Collins
Înfruntând viaţa
Fiecare
dintre noi, mai repede sau mai târziu, ajungem la un punct când viaţa ni se
pare că a devenit prea mare ca să îi putem face faţă. De fapt, viaţa niciodată
nu este prea mare pentru noi, dar întradevăr
poate părea aşa. Când acest lucru se întâmplă, trebuie să ne îndreptăm din nou
atenţia asupra vieţii. Ne-am pierdut probabil perspectiva, dar poate fi
recuperată.
Ai
ajuns probabil să te gândeşti la lume ca aşa de vastă încât nici nu poţi să o
descrii - pământul, douăzeci şi cinci de mii de mile de jur împrejur, iar
spaţiul îndepărtat, plin de lumi necunoscute. Dar, practic, lumea este limitată
la casa ta, magazinul tău şi oraşul tău. Chiar dacă zbori în India sau Paris
sau Hong-Kong, lumea ta nu este mai mare decât interiorul unui avion, şi nici
mai îndepărtată decât cel mai apropiat aeroport.
Ai
ajuns să priveşti lumea ca fiind plină de milioane şi milioane de oameni. În
realitate, lumea ta constă dintr-un număr foarte mic de oameni – aceia care locuiesc
cu tine, aceia care lucrează cu tine, şi aceia pe care îi cunoşti.
Viitorul
îngrozitor şi ameninţător, acel coşmar infinit de zile şi ani mohorâţi! Nici nu
pot să mă gândesc la el. Nici nu te mai
gândi la el. Trăieşti doar o secundă separată în timp; aceasta este exact acest
minut. Te poţi gândi doar la un anume lucru odată, fa doar un singur lucru
odată; de fapt iei o singură gură de aer odată. Deci, încetează a mai trăi în
ziua de mâine, care s-ar putea să nu mai vină, şi începe să trăieşti fiecare zi
la timpul ei – astăzi. Fă-ţi planuri pentru mâine dar, numai seara, înainte de
culcare.
În
scurt timp, îţi vei da seama că acest monstru, VIAŢA, poate fi decupat până la
mărimea sa reală. Viaţa este doar acest loc, acest timp şi aceşti oameni aici şi
acum. Acestora le poţi face faţă - cel puţin azi.
„
Dar viaţa mea este doar o problemă, una după cealaltă!” Bineînţeles că este-
asta este viaţa.
Nu
ştiu cum este la voi, dar mie mi-a trebuit un timp îndelungat să-mi dau seama
că unele din aceste probleme sunt cauzate de mine. De exemplu, consideram că
este datoria mea să încerc să rezolv problemele altora, să le mediez disputele
şi să le arat cum să-şi trăiască vieţile proprii. M-am simţit jignit când mi-au
respins sfatul, pe care nu l-au solicitat. În final am înţeles că nu poţi să îi
ajuţi pe oameni decât dacă au cu adevărat nevoie de ajutor, dorinţa de a fi
ajutaţi, vor ca tu să îi ajuţi şi îţi solicită acest ajutor. Chiar şi atunci,
îi poţi ajuta doar, să se ajute pe ei înşişi.
Un
Arab bătrân a cărui cort era aşezat lângă o un grup de musulmani ce se roagă
gălăgios, a fost întrebat, „Nu te deranjează?”. El a răspuns „Nu!”; „Cum anume
le faci faţă?”; „Îi las să se roage?”
Mi-am
cauzat foarte multă durere încercând să fiu „neegoist”, să mă gândesc prima
dată la ceilalţi, la mine ultima dată, şi să încerc să-i mulţumesc pe ceilalţi.
Dar nu-i poţi mulţumi pe toţi. Poţi să te epuizezi făcând una şi alta încercând
să mulţumeşti „pe verişoarele mele si surorile mele si mătuşile mele”, şi să
descoperi că de fapt ei nu sunt afectaţi oricum ai acţiona. „
Mulţumeşte-i pe toţi şi nimeni nu va fi mulţumit; mulţumeşte-te pe tine şi cel
puţin tu vei fi mulţumit!”. Caritatea începe la tine acasă, un interes propriu limpede este o
caracteristică de bază a naturii umane. Poţi să scapi de multa durere
recunoscând zadarnica încercare de a-i mulţumii pe toţi sau încercarea de a
mulţumi pe cineva care nu poate fi mulţumit.
Un
număr surprinzător de oameni cred că alţi oameni le pot răni sentimentele. Şi
nu te vor crede când le vei spune că nu este de loc aşa – că nimeni nu te poate
răni decât dacă tu îi laşi să te rănească! Dacă criticismul iresponsabil sau
irezonabil îţi cauzează nefericire, este în mică parte şi vina ta. Toţi
spunem „Nu îmi pasă ce spun oamenii”, dar mai tragic este că la toţi ne pasă,
iar prefăcându-ne că nu este aşa doar înrăutăţim lucrurile. Ce să facem?
Practic,
poţi să-ţi întorci urechea surdă către persoana care te necăjeşte; pune-ţi în
minte că nu te vei lăsa să asculţi ce el/ea spune, şi să iei în serios acestea.
Nu vei crede asta până vei încerca. Daca refuzi, cel puţin să încerci, un
suflet cinic şi suspicios(ca mine, de exemplu) va bănui că eşti obişnuit să-ţi
răneşti sentimentele, pentru că altfel te-ai plictisit.
Atât
de mult pentru o durere inutilă.
Dar
să vorbim despre adevăratele probleme, probleme ce există, indiferent de ce
facem, gândim sau spunem? Acea problema terifiantă care aparent nu are nici o
soluţie? Să ne oprim puţin şi să vedem ce este problema cu adevărat.
O
problemă este un set de circumstanţe care ameninţa bunăstarea ta. Şi ce sunt
„circumstanţele”? circumstanţele sunt oameni şi lucruri. Deci, „rezolvarea
problemelor noastre” înseamnă, a aduce lucrurile şi oamenii după cum vrem noi.
Uneori putem face asta. De cele mai multe ori nu putem. Atunci?
Sunt
câteva lucruri pe care le putem face. Putem privi în jur şi să găsim ceva sau
cineva pe care să dăm vina. Sau, ne putem pune cenuşa în cap, să purtăm papuci
sărăcăcioşi, cu tocurile tocite, accentuându-ne gleznele, făcându-i pe prieteni
noştri să scandeze: „Bietul, Bietul de tine!”. Putem reuşi să ne facem
familiile să se simtă mizerabil. Îi putem amăgi pe doctori. Îi putem înşela pe
preotul nostru, să ne batem pe piept şi să-l învinovăţim pe Dumnezeu: „Ce am
făcut ca să merit asta?”
Acceptarea
Aceste
variate „remedii la domiciliu”- a învinovăţi pe toată lumea, autocompătimirea
şi restul au un singur rezultat: îi face pe toţi, inclusiv pe mine, mai
mizerabili şi se adună la dificultăţile noastre fără să le rezolve. „Să –L
blestemăm pe Dumnezeu şi să murim”? Nu.
Să
facem ce face politicianul: „Daca poţi bate-i şi alătură-te lor!” Daca nu poţi
să-ţi rezolvi problemele, învăţa să trăieşti cu ele, nu în ciuda lor.
„
Sigur, sigur, chiar aşa! Totul foarte uşor de spus ‚învaţă să trăieşti cu ele’,
dar e cu totul altceva să şi faci! Cum faci tu ca să realizezi asta?”
Foarte
simplu, prietenul meu; atât de simplu încât nu ai încerca decât dacă ai fi
disperat. Dacă eşti destul de disperat, vei încerca orice. Deci încearcă ceva
ce funcţionează – încearcă acceptarea!
Acceptarea
este singura sursă reală de linişte, seninătate şi pace. Mai este cunoscută ca
„Cedarea”, „A face o plecăciune în faţa Inevitabilului”, „ A te alătura lor”.
Poate fi obţinută dacă ai o dorinţă urgentă de a te ajuta şi voinţă de a-I cere
lui Dumnezeu să te ajute.
Din fericire pentru noi, formula
perfectă pentru acceptare, simpla şi practică ca şi cum ai deschide o sticlă,
este la îndemână, şi ne aşteaptă să o folosim înaintea altor sute şi mii să o
facă. Scrisă de Reinhold Neibuhr, cunoscută peste tot ca „ Rugăciunea pentru
Seninătate”. Iat-o:
„Doamne dă-mi
Seninătatea să accept ceea ce nu pot
schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”
Pur şi simplu îi cerem lui
Dumnezeu să ne dea abilitatea să luăm lucrurile şi oamenii aşa cum sunt ei,
dacă nu îi poţi schimba. Foarte rar reuşim să îi schimbăm pe oameni, dar ne
putem schimba pe noi înşine. Îi cerem, mai departe, lui Dumnezeu să ne îngăduie
să ne convingem pe noi înşine că nu se poate altfel, chiar daca am putea. Numai
Dumnezeu este destul de puternic să controleze toate lucrurile, şi se pare ca
preferă să lase lucrurile să meargă de la sine fără să le schimbe.
În practică: înfruntă problema
care îţi scoate peri albi, şi spune „Există ceva ce pot să fac în acest moment,
azi?” Daca da, fă! Nu lăsa pe alt minut. Dacă azi nu poţi face nimic, acceptă
şi dă uitării.
Nu vei reuşi să treci un perete
înalt de 20 de metri doar lovindu-ti capul de el - te vei alege doar cu o
durere de cap. Daca te aşezi în umbra peretelui şi îţi spui „ Poate îmi e mai
bine de partea asta, în cele din urmă”, poţi să fi sigur că Dumnezeu va face
lucrurile să meargă bine pentru tine şi pentru ceilalţi. Această abilitate a
Lui de a face ca totul sa fie bine este cunoscută ca şi Cumpătarea Divină, sau
„ Bunătatea lui Dumnezeu”.
Bunătatea lui Dumnezeu
Cumpătarea Divina este calitatea lui Dumnezeu prin care El ne aduce
bunătate din răutate, sau prin care ne permite să facem rău, în aşa fel încât
El să scoată bine din acesta. Bunătatea
lui Dumnezeu este cel mai bun răspuns la bolile bătrâneţii, „De ce îi lasă
Dumnezeu să scape cu aceasta?”
Suntem conştienţi că oamenii pur
şi simplu nu acţionează cum ar trebui. Unii sunt răutăcioşi, aroganţi, egoişti,
nerecunoscători şi cu rele intenţii tot timpul. Chiar şi cei mai buni
(asculţi?) sunt răutăcioşi, aroganţi etc., cea mai mare parte de timp.
De ce Dumnezeu nu face ceva în
legătură cu asta: Ar putea, cu siguranţă; dar ciudat să spui, asta ar distruge
totul. El ne-a creat cu o voinţa libera, care este, puterea de a alege de a
face bine sau rău. Şi-a dat seama, de asemenea, că unii oameni au abuzat de
voinţa liberă, dar El ne-a lăsat-o pentru că fără ea am fi roboţi. Planul lui
este să ne răsplătească cu Raiul, dar nu poţi să răsplăteşti o maşină pentru că
merge bine – ea nu ar putea face altfel. Fără voinţa liberă, nici răsplată.
Putem să acceptăm faptul că „e o
lume păcătoasă!” noi nu trebuie să-i amintim lui Dumnezeu aceasta; de fapt
nimeni nu a suferit mai mult de aceasta decât El, atunci când a coborât pe
pământ. Marea diferenţă este aceea că el a acceptat aceasta nedreptate şi nu
s-a răzvrătit împotriva ei. Şi asta prin acceptare Lui, avea să ne salveze pe
noi. Tot ceea ce i s-a făcut, a fost
permis de Tatăl Lui, spre salvarea noastră. El a acceptat acest lucru ca fiind
voinţa Tatălui. „ Tata, dacă este posibil, lasă cupa aceasta să treacă de mine;
dar nu voia Mea, ci fie voia Ta”.
Poţi să pretinzi că eşti victima
unei mai mari nedreptăţi decât El? Sau mai importantă decât a Lui? Ai vrea foarte
mult să scapi de situaţia care te apasă, dar nu poţi. El ar fi putut dar nu a
făcut-o! „Discipolul deasupra Maestrului?”
Providenţa lui Dumnezeu a
transformat cea mai oribilă nedreptate a tuturor timpurilor în cea mai mare
binecuvântare a tuturor timpurilor. Providenţa divină mai transformă răul în
bine, dacă victima îşi acceptă soarta aşa cum şi-a acceptat-o Christos. Când
faci o plecăciune inevitabilului, nu îl ignori sau îl scuzi sau îl explici. Pur
si simplu accepţi Voinţa lui Dumnezeu, indirectă sau permisivă..
Dumnezeu nu ne vrea răul sau
tolerează nedreptatea.; El lucrează minunea prin care rezultă binele. Daca ne
aflam într-o situaţie, aparent, fără scăpare, cu cea mai mică cale de scăpare
blocată, nu trebuie să ne răzvrătim. În schimb, trebuie să ne dam seama că
Dumnezeu are motivele Lui, în infinitatea bunătăţii şi înţelepciunea Lui,
pentru a ne permite acest lucru. Şi pe măsură ce acceptăm „Fie Voia Ta”, povara
va fi luată de pe umerii noştri, iar asigurarea că totul va fi bine ne va aduce
pacea în sufletul nostru.
Uită-te în trecutul vieţii tale.
Sincer, poţi să vezi acum cum mâna iubitoare a lui Dumnezeu a dat un final
fericit la multe evenimente, unde părea să fie un şir imens de tragedii? „ De
ce ţi-e frică, de puţină credinţă?”
Suferinţa
Un comediant a spus odată, „ Doar
pentru că avem dreptul nestingherit la fericire, asta nu înseamnă că o vom şi
atinge vreodată”. Uneori chiar avem impresia că Dumnezeu nu vrea să fim
fericiţi, aici pe pământ, că El ne cere suferinţă şi nenorocire în această
viaţă, ca preţ pentru fericire. Puritanii credeau în aceasta, dar tu nu crezi!
Dumnezeu vrea ca noi să fim fericiţi aici pe pământ, şi chiar ne arată calea.
Uneori, refuzăm să privim acolo unde arată El.
Problema este că cei mai mulţi
dintre noi credem că fericirea este îndeplinirea dorinţelor şi a ceea ce vrem
noi, sau cel puţin să fim scăpaţi de suferinţă şi durere. De fapt constă în
seninătatea, ce o avem după ce ne conformăm voinţa noastră cu Voinţa lui
Dumnezeu. Ajungem la fericire prin a ne forţa să acceptăm ceea ce vrea Dumnezeu
pentru noi.
Este evident că o asemenea cale ne poate face fericiţi în
următoarea viaţă, dar este greu să vedem cum ne va face fericiţi în această
viaţă. Asta fiind convinşi că fericirea constă în a obţine ceea ce vrem- satisfăcându-ne
poftele şi dorinţele instinctuale – care, toate, sunt exact opusul adevărului.
Chiar dacă am putea să ne satisfacem toate dorinţele, tot nu am putea fi
fericiţi. Recunoştinţa de sine, în loc să ne facă fericiţi ne face mizerabili,
aşa cum am învăţat din povestirea Regelui Midas şi Atingerea de Aur. Daca ai
face greşeala universală de a-ţi linişti pornirea voinţei proprii, încetează!
Încetează să o mai hrăneşti, şi începe să o controlezi.
„ Cu încetişorul, nu dintr-o
dată!”
Nu, nu este prea dificil când şti
cum. Dumnezeu ne-a dat mijloacele perfecte de a elimina voinţa proprie, şi să
ne scăpăm din sclavia dorinţelor noastre nesatisfăcute. Suferinţa este
instrumentul perfect să ne decupăm la mărimea normală. Fără să ajungem la
limita acestei suferinţe, am face mai bine să o folosim. Durerea este singurul
instrument suficient de ascuţit care să ne cioplească excesul voinţei noastre
vaste, şi să o adaptăm la Voinţa lui Dumnezeu; mai exact în forma unei cruci.
Foarte puţini oameni poartă o
cruce de proporţii eroice, atâta timp cât Dumnezeu ne face să o măsurăm, şi
sunt foarte puţini eroi. De cele mai multe ori constă din supărările zilnice şi
frustrările minore, dezamăgirile, singurătatea şi revenirea la realitate cu
toata lumea, inclusiv cu noi înşine. Poţi să le numeşti ca o combinaţie de
dureri corporale, remuşcări spirituale şi răsăririle mintale, care fac viaţa de
zi cu zi. Drumul Crucii poate fi foarte greu, dar rămâne singurul drum către
fericire, seninătate şi pace în această viaţa, pe pământ. Iar la capătul ei vă
aştepta o fericire fără margini, fără limite şi fără sfârşit.
Mulţumirea
Copilul plânge pentru că Mama nu
îl lasă să se joace cu marele, frumosul, strălucitorul cuţit de bucătărie.
Copilul este foarte nefericit; nu poate avea ceea ce vrea, şi nici nu vrea acea
veche jucărie sunătoare. Copilul încă are de învăţat că mulţumirea nu constă în
a avea ceea ce vrea, ci în a fi mulţumit cu ceea ce are.
Daca noi, cei mari suntem
mulţumiţi doar când obţinem ceea ce vrem, cea mai mare parte din timp vom fi
nemulţumiţi. În acest fel fericirea noastră depinde de circumstanţe, asupra
cărora nu avem nici un control. Nici o fiinţă umană nu este atât de înţeleaptă
şi puternică, încât să controleze circumstanţele.
Am face mai bine să vedem cum ne
putem găsi propria noastră încântare. Atâta timp cât nu putem obţine ceea ce
vrem, trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem. Tu ce ai? Eşti în
viaţă, şi ai şase simţuri într-o stare de funcţionare mai bună sau mai rea.
Chiar dacă suntem surzi, muţi sau orbi, putem totuşi să ne bucurăm de senzaţia
respiraţiei.
Eu nu sunt nici surd, nici mut,
nici orb. Pot chiar să mă uit la un coş de gunoi şi să mă bucur că încă îl pot
vedea şi mirosi. Pot să ascult cum o pisică miaună lângă fereastra mea, la ora
3 noaptea, şi să îmi dau seama că nu este nimic în neregulă cu auzul meu. Pot
să umblu: pot să mă bucur de senzaţia că ridic picioarele şi le pun înapoi. Pot
să nu deosebesc culorile şi să nu deosebesc tonalităţile, dar tot mă pot bucura
de gânguritul unui copil.
Putem găsi în orice situaţie ceva
de care să ne bucurăm, indiferent de cât de neplăcută este, dacă vom căuta
însă. Dacă încercăm din răsputeri ne putem bucura şi de truda muncii noastre.
Să nu faci greşeala să ne amânăm
bucuria până la vacanţă sau până la sfârşitul săptămânii. Unii oamenii trebuie
să meargă la cinema sau la cluburi de noapte pentru amuzament şi distracţie,
când proprii copii le poate aduce cel mai mare amuzament. Să ne bucurăm aici şi
acum!
Să faci faţă singurătăţii sau
înstrăinării este poate cel mai dificil lucru. Ce putem face când
circumstanţele ne aruncă într-o existenţă solitară? În primul rând, dacă eşti
norocos să ai interese, fizice sau mintale, ia-ţi mult timp să le dezvolţi.
Eşuezi încercând să îi ajuţi pe toţi cei nenorociţi. Daca nu reuşeşti aceasta,
te vei întoarce la cultivarea conştientă a celor cinci simţuri şi a puterilor
intelectuale. Cel puţin poţi să îi spui lui Dumnezeu în fiecare dimineaţa că
eşti disponibil să foloseşti instrumentul Lui, numai prin a-L ruga să binecuvânteze
pe toata lumea pe care o întâlneşti.
Daca aceste alternative nu vor
funcţiona, mai rămâne un singur lucru de făcut: sincera, simpla, profunda
acceptare. Încetează să-ţi plângi de milă, încetează să te răzvrăteşti, aruncă
parazitul şi predă-te lucrului evident, că atâta timp cât Dumnezeu îngăduie şi
nu poţi scăpa, probabil este cel mai bine pentru tine şi pentru ceilalţi.
Roagă-te pentru credinţa de a crede şi de a accepta acest fapt.
„ Doamne,
Salvează-ne……”
Dumnezeu
este infinit de înţelept: El ştie ce este mai bine pentru tine. El ne iubeşte
cu o dragoste nemărginită; El ştie ce e mai bine pentru noi. El este infinit de
puternic; El poate să îndeplinească pentru noi. Noi, pe de alta parte, suntem
ignoranţi, slabi şi neascultători. Cu toate acestea în slăbiciune stă puterea
noastră. Suntem noi învinşi, bătuţi, lipsiţi de speranţă? Bine! Asta doar
atunci când ne admitem totala neputinţa şi putem fi siguri de ajutorul lui
Dumnezeu.
Nimeni
altcineva, decât un monstru poate să treacă pe lângă un copil flămând,
dezbrăcat ce îngheaţă pe o bancă, fără să îl ridice, să-l adăpostească, să-l
hrănească şi să-l îmbrace. La fel e şi cu noi. Atâta timp cât insistăm , „ Pot
să fac faţă!”- Dumnezeu va spune, „Mergi mai departe!” dar atunci când apelăm
la el ca un copil neajutorat, El ne prinde în mâinile Lui gentile, ne leagănă
pe braţele Lui puternice, iar grijile noastre au încetat.
Un
scoţian foarte înţelept spunea în acest fel: „Atâta timp cât insist ca eu să
conduc dau de probleme. După ultimul accident i-am spus lui Dumnezeu: ‚Bine.
Conduce Tu!’ de atunci stau doar pe bancheta din spate bucurându-mă de peisaj.
M-am lăsat complet în mâinile lui Dumnezeu în fiecare dimineaţa şi spun,
‚Doamne, îţi mulţumesc’ în fiecare seara. Şi asta este”
În
rugăciuni, trebuie să ne amintim că „ Tatăl ştie cel mai bine”. De exemplu, să
ne gândim că suntem pe punctul de a ne pierde slujba. Ar trebui să mă rog?
Pentru ce anume să mă rog? Dumnezeu poate a ordonat că dacă nu mă rog, Va lăsa
cursul naturii şi îmi voi pierde slujba; dacă Îl rog să îmi salveze locul de
muncă, o Va face. Deci, cu o credinţă mare mă pot rugă, „ Doamne Dumnezeule fă
ceea ce e mai bine pentru toţi”. În schimb, mă va lăsa să îmi pierd slujba doar
ca să îmi iau una mai bună. Nu am nimic de pierdut dacă las la latitudinea lui.
Şi la urma urmei, nu poate să nu fie bine, dacă îmi conduce viaţa pe care o am!
Toţi
suntem înclinaţi să face greşeala de a crede că discutând cu Dumnezeu câteva
minute, este tot ceea ce contează. În realitate atitudinea mintala de-a lungul
zilei este câtuşi de importantă. Daca te pui în mâinile lui Dumnezeu dimineaţa,
şi de-a lungul zilei eşti gata să accepţi voia Lui care ţi se arată prin
circumstanţele din viaţa ta zilnică, atitudinea ta de acceptare devine
rugăciunea ta constantă.
Pentru
a-ţi cultiva aceasta atitudine, ca să îţi aduci aminte cum să trăieşti cu tine
însuti, începe de azi să spui Rugăciunea pentru Seninătate:
„Doamne dă-mi
Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”
Trăieşte
fiecare zi la timpul ei,
Bucură-te
de fiecare moment la timpul lui;
Acceptă
povara
ca
şi o cale spre pace;
Ia,
aşa cum a făcut şi El, aceasta lume păcătoasă aşa cum este, nu aşa cum vreau
eu:
Ai
încredere, că va îndrepta toate lucrurile dacă eu mă predau Voinţei Sale;
Voi
fi destul de fericit în această viaţa şi fericit complet cu El pentru
totdeauna. Amin.
