"Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate privinţele, cu excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau AA, în ansamblu."
Autonomie - iată un cuvînt mare. În ce ne priveşte, ea înseamnă pur şi simplu că fiecare
grup AA îşi poate conduce treburile exact aşa cum doreşte - cu excepţia cazurilor în care AAul,
în ansamblul său, ar fi ameninţat de unele dorinţe de grup. Acum, se pune din nou
problema ridicată de Tradiţia 1. Nu cumva o asemenea libertate se va dovedi nebunească?
De-a lungul anilor, au fost încercate toate căile de deviere de la cei 12 Paşi şi cele 12
Tradiţii. Era firesc să fie aşa, din moment ce sîntem o ceată de individualişti orgolioşi. Copii
ai haosului, ne-am jucat cu focul în toate felurile cu putinţă, ca - pînă la urmă - să ieşim la
capăt teferi şi, credem, mai înţelepţi. Tocmai acele devieri au creat un vast proces de reglare,
care - prin bunătatea lui Dumnezeu - ne-a adus unde sîntem astăzi.
Cînd au fost publicate Tradiţiile AA pentru prima oară, în 1946, eram deja siguri că un
grup AA putea rezista tuturor zguduirilor. Am înţeles că grupul, exact ca şi individul, trebuia
să se conformeze după un timp - tuturor principiilor care îi garantau supravieţuirea, şi care
fuseseră testate ca atare. Descoperiserăm că nu exista nici o ameninţare, în cursul procesului
de reglare-corectare. Eram atît de încrezători în acest proces, încît declaraţia de la originea
Tradiţiei AA conţinea următoarea propoziţie semnificativă: "Cînd doi sau trei alcoolici se
reunesc cu scopul menţinerii abstinenţei, se pot auto-intitula un grup AA, cu singura grijă să
nu se afilieze altor organizaţii sau organisme ca grup AA."
Aceasta însemna, desigur, că ni se dăruise curajul să declarăm fiecare grup AA drept o
entitate individuală, depinzînd strict de propria sa conştiinţă care să-l ghideze în acţiune.
Aprobînd această libertate aproape nelimitată, ne-am gîndit că erau necesare doar două
semnale de alarmă, pentru caz de furtună: nu este bine ca un grup să facă ceva ce ar produce
suferinţă AA-ului, ca întreg; şi nu este bine ca un grup să se asocieze cu altcineva sau altceva.
Ar fi un pericol real să începem să ne numim ceva de genul: “grupul moderaţilor” sau
“grupul radicalilor;” grupul “republican” sau grupul “comunist;” ori grupul “catolic” sau
grupul “protestant.” Grupul AA va trebui să ţină cursul albiei sale - sau va fi categoric
pierdut. Abstinenţa trebuia să fie singurul său obiectiv. În absolut toate celelalte privinţe, avea
o perfectă libertate de decizie şi de acţiune. Fiecare grup avea dreptul de a greşi.
Pe cînd AA-ul era foarte tînăr, multe grupuri entuziaste au prins viaţă. Într-un orăşel,
căruia să-i spunem Middletown, a pornit o adevărată revoluţie. Localnicii erau, toţi, "în
priză." Cu ochii-n stele, cei mai vechi în AA visau la inovaţii. Şi-au spus că oraşul avea
neapărat nevoie de un centru pentru tratarea alcoolismului, o clădire mare-mare, un fel de
uzină-pilot, pe care AA-ul s-o poată multiplica pretutindeni. La parter, urma să fie un club; la
primul etaj, se vor dezalcooliza beţivii; al doilea, va găzdui un proiect educaţional care nu va
stîrni controverse, desigur. Şi-l imaginau crescînd pe verticală, dar mai încolo; deocamdată
erau destule şi trei nivele. Totul va costa foarte mult - dar vor fi banii altora. De necrezut, au
fost cuceriţi de idee mulţi cetăţeni bogaţi din localitate.
Însă, existau şi cîţiva disidenţi conservatori printre alcoolici. Aceştia au trimis depeşă
Consiliului Serviciilor Generale ale Alcoolicilor Anonimi din New York, dorind să afle cum
se procedează de obicei cu un asemenea proiect. Auziseră că "bătrînii" voiau să rezolve
problema, odată pentru totdeauna, şi aveau de gînd să solicite Consiliului un document de
aprobare. Conservatorii erau tulburaţi şi sceptici.
Desigur, exista şi un promotor în toată afacerea - un super-promotor. Cu elocvenţa sa
oratorică a măturat orice temeri, deşi Consiliul nu putea elibera asemenea documente de
împuternicire; Consiliul îi sfătuise să ţină cont de rezultatul previzibil: sfîrşitul într-o
fundătură, din cauza amestecului în proiecte medicale sau de educaţie. Ca măsuri de
siguranţă, promotorul a organizat trei corporaţii şi a devenit preşedintele lor. Proaspăt văruit,
noul centru era strălucitor. Întregul oraş ştia cu cîtă căldură erai primit acolo. În scurt timp,
lucrurile au început să scîrţîie. Pentru a asigura centrului o funcţionare neîntreruptă îi fără
poticneli, au fost adoptate 61 de reguli.
Dar, vai, idilicul tablou începea să se întunece. Debusolarea a luat locul seninătăţii. S-a
descoperit că unii beţivi doreau să devină oameni cu şcoală, dar nu prea credeau că erau
alcoolici. Defectele de personalitate ale altora dintre ei puteau fi vindecate - aşa se părea- cu
mici împrumuturi. Unii erau ca bătuţi în cuie în club, dar numai ca să-şi umple cu ceva inima
singuratică. Uneori, o ploaie de candidaţi se înscriau pentru toate cele trei nivele ale clădirii.
Unii începeau cu etajul superior, ca să ajungă mai pe urmă la club; alţii începeau cu clubul,
îşi permiteau "una lată de tot," erau spitalizaţi, apoi erau admişi pentru educare, la etajul
superior.
Era o activitate similară cu cea a albinelor în stup, cu deosebirea că aici domnea
debusolarea. Un grup AA, ca atare, n-avea cum să se descurce cu un astfel de proiect. S-a
descoperit aceasta cînd a fost prea tîrziu. Apoi, a venit momentul în care s-a dus totul pe apa
sîmbetei. Un frison de teama şi de frustrare s-a abătut asupra grupului.
Cînd această stare s-a risipit, s-a petrecut un lucru minunat. Promotorul proiectului a scris
o scrisoare Consiliului, în care a mărturisit că ar fi fost mai bine să ţină cont, cît de cît, de
experienţa AA-ului. Apoi, a făcut un gest, care avea să devină clasic în AA. Totul încăpea pe
un cartonaş pliat, nu mai mare decît o carte poştală. Pe copertă scria: “Grupul Middletown,
nr. 1. Regula nr. 62.” În interior, puteai citi o singură frază, care-ţi sărea în ochi: “Nu te lua
prea al naibii de în serios.”
Aşa s-a întîmplat că, prin Tradiţia 4, un grup şi-a exersat dreptul de a greşi. În plus, acel
grup a făcut un mare serviciu Alcoolicilor Anonimi, deoarece a dovedit acea bunăvoinţă
cuviincioasă de a aplica lecţia învăţată. Şi-a rîs de sine, şi a pornit către lucruri mai bune.
Chiar şi "arhitectul-şef," în faţa ruinelor visului său, a putut rîde de sine - şi acesta este
semnul smereniei desăvîrşite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu