10
OPINIA UNUI MEDIC
Noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că părerea unui medic asupra programului de refacere a sănătăţii, descris în această carte, i-ar putea interesa pe cititorii noştri. Desigur, o mărturie convingătoare nu poate veni decât din partea medicilor, care au acordat îngrijirea necesară membrilor A.A. suferinzi şi care sunt martorii însănătoşirii noastre. Un bine cunoscut medic, director al unui spital de renume naţional, specialist în tratarea alcoolismului şi a dependenţei de droguri, a înmânat Acoolicilor Anonimi următoarea scrisoare.
Spre a servi la nevoie:
Sunt specialist în tratamentul alcoolismului, de mulţi ani.
La sfârşitul anului 1934, am tratat un pacient care, deşi fusese un om de
afaceri competent, cu un venit considerabil, era alcoolic într-un stadiu pe care am
ajuns să-l consider ca fără speranţă.
în timpul celei de-a treia internări pentru tratament, acest om şi-a însuşit
anumite idei în legătură cu o posibilă cale de refacere a sănătăţii. Ca parte a
programului său de însănătoşire, a început să-şi prezinte concepţiile altor alcoolici,
insistând ca şi ei să facă la fel, la rândul lor, cu alţii. Acest procedeu a stat la baza
asocierii lor şi a familiilor lor într-o comunitate care creşte numeric rapid. Vechiul
meu pacient, împreună cu alţi peste o sută de alcoolici, par a se fi restabilit.
Personal, cunosc numeroase cazuri de alcoolici pentru care alte metode s-au
dovedit complet ineficace.
Aceste fapte sunt deosebit de importante din punct de vedere medical; graţie
posibilităţilor extraordinare de creştere inerente acestui grup, s-ar putea să ne aflăm
în zorii unei epoci noi din analele alcoolismului. Este foarte posibil ca aceşti
oameni să posede un remediu pentru mii de situaţii similare.
Puteţi avea încredere deplină în tot ce povestesc ei despre sine.
Al dumneavoastră sincer,
William D. Silkworth, Doctor în medicină
Medicul, care ne-a dat această scrisoare la rugămintea noastră, a avut bunătatea să adauge şi punctul său personal de vedere într-un alt text, pe care îl vom reproduce în continuare,
în această declaraţie, el confirmă ceea ce noi, cei care am îndurat tortura
alcoolismului, trebuie să credem, şi anume, că organismul alcoolicului este aproape tot atât de
anormal ca şi spiritul său. Nu ne putuse convinge nimeni cu vorbe despre faptul că nu puteam
controla băutul doar pentru că trăiam într-un haos psihologic sau pentru că dezertaserăm din
realitate ori pentru că eram cam scrântiţi la cap. într-o anumită măsură, toate acestea erau
adevărate; de fapt, pentru unii dintre noi, chiar într-o mare măsură. Dar suntem siguri că şi
corpul ne era la fel de bolnav. În ce ne priveşte, orice descriere a alcoolicului în care nu se
menţionează factorul fizic, este incompletă.
Teoria medicului, care afirmă că suntem alergici la alcool, prezintă interes pentru noi.
Părerea noastră de profani în materie de medicină în legătură cu această idee nu înseamnă
mare lucru. Dar, ca foşti băutori-problemă, putem spune că interpretarea aceasta are sens. Ea
explică multe dintre lucrurile care altfel ar rămâne un mister.
11
Este adevărat că formulăm o soluţie pe baze spirituale şi altruiste pentru problema
noastră, dar suntem în favoarea spitalizării pentru alcoolicul care este foarte agitat sau cu
mintea înceţoşată. Cel mai adesea, limpezirea totală a minţii omului se dovedeşte a fi de o
importanţă majoră înainte ca el să poată fi abordat, deoarece prin aceasta i se dă o şansă
sporită de a înţelege şi a accepta ce avem noi de oferit.
Medicul scrie următoarele:
Subiectul prezentat în această carte mi se pare a fi de o importanţă capitală pentru cei
bolnavi de alcoolism.
Spun aceasta după mulţi ani de experienţă ca medic şi ca director al unuia dintre cele
mai vechi spitale din ţară, în care sunt trataţi alcoolicii şi cei cu dependenţă la narcotice. De
aceea, am acceptat cu reală plăcere, când mi s-a cerut să contribui cu câteva cuvinte la un
subiect care este tratat în aceste pagini cu o remarcabilă măiestrie a detaliului.
Noi, medicii, ne-am dat seama de multă vreme că o anumită formă de psihologie morală
era ceva imperios necesar pentru alcoolici, dar aplicarea ei prezenta nişte dificultăţi de
neînţeles. Poate că din cauza standardelor noastre ultramoderne şi a abordării strict ştiinţifice
a tuturor problemelor, nu suntem echipaţi adecvat pentru punerea în practică a acelor forţe ale
binelui care se află în afara cunoştinţelor noastre sintetice.
Cu mulţi ani în urmă, unul dintre principalii autori ai acestei cărţi se găsea sub îngrijirea
noastră în acest spital şi, în timpul internării, şi-a însuşit câteva idei pe care le-a pus imediat în practică.
Mai târziu, a cerut permisiunea de a-şi spune povestea altor pacienţi internaţi aici şi, cu
oarecare îndoieli, i-am acordat-o. Cazurile respective, pe care le-am urmărit îndeaproape, sunt
dintre cele mai interesante; de fapt, unele sunt chiar uimitoare. Altruismul acestor oameni, pe
care am ajuns să-i cunosc astfel, totala absenţă a oricărui interes pecuniar şi spiritul lor de
comunitate, sunt o adevărată sursă de inspiraţie pentru cineva care trudeşte de mult timp în
extenuantul domeniu al tratării alcoolismului. Aceşti oameni au încredere în sine şi, mai ales,
într-o Putere care smulge alcoolicii din ghearele morţii.
Desigur, înainte ca măsurile psihologice să le poată fi de maxim ajutor, alcoolicii trebuie
eliberaţi mai întâi din nevoia fizică de alcool şi aceasta cere adesea proceduri spitaliceşti
specifice.
Aşa cum am sugerat acum câţiva ani, cred că acţiunea alcoolului asupra acestor
alcoolici cronici este manifestarea unei alergii; că fenomenul de nevoie aprigă de alcool este
limitat la această categorie şi nu apare niciodată la băutorii normali, temperaţi. Aceste
persoane alergice nu pot folosi alcoolul niciodată fără pericol, sub absolut nici o formă; şi,
odată ce s-au deprins la băutură şi descoperă că nu se mai pot dezvăţa, odată ce şi-au pierdut
încrederea de sine şi în lucrurile omeneşti pe care nu se mai pot baza, problemele lor se
acumulează şi devin uluitor de greu de rezolvat.
Sfaturile, îndemnurile, apelul la sentimente ajută mult prea rar. Mesajul care să
trezească şi să menţină interesul acestor alcoolici trebuie să aibă profunzime şi greutate.
Majoritatea dintre ei trebuie să-şi sprijine idealurile pe o putere superioară lor înşişi, pentru aşi
putea reface viaţa. Dacă unii cititori au impresia că cele spuse aici sună a sentimentalisme
de psihiatru-director de spital, îi invit să vină să lucreze cot la cot cu noi o vreme, să vadă pe
viu tragediile şi disperarea soţiilor şi a copiilor; odată ce rezolvarea acestor probleme va
deveni o parte integrantă a muncii lor cotidiene şi chiar a orelor lor de somn, nici cei mai
cinici dintre critici nu se vor mai mira de ce am acceptat şi de ce încurajez această mişcare.
Consider, după mulţi ani de experienţă, că nu am găsit nimic care să contribuie la reabilitarea
acestor oameni mai mult decât o face mişcarea altruistă care se dezvoltă acum printre ei.
12
În esenţă, bărbaţii şi femeile beau pentru că le place efectul produs de alcool. Senzaţia
beţiei este atât de înşelătoare, încât - deşi recunosc că le face rău - după o vreme, ei nu mai pot
distinge adevărul de amăgire. Viaţa lor alcoolică li se pare a fi singura viaţă normală. Sunt
nervoşi, iritaţi şi nemulţumiţi, dacă nu pot regăsi senzaţia de destindere şi de confort care se
instalează imediat după câteva păhărele - păhărele pe care ei îi văd pe alţii bându-le fără nici
un fel de consecinţe sancţionabile. După ce cedează dorinţei de a bea (cum se li se întâmplă
multora) şi se dezvoltă fenomenul de nevoie aprigă de alcool, trec prin binecunoscutele stadii
ale beţiilor în lanţ, din care ies plini de remuşcări, cu decizia fermă de a nu se mai atinge de
băutură. Aceasta se repetă de multe ori iar dacă o astfel de persoană nu trece printr-o
schimbare psihică totală, îi rămân foarte puţine speranţe de însănătoşire.
Pe de altă parte, oricât de straniu le poate părea celor care nu înţeleg fenomenul, odată
ce a apărut schimbarea psihică, persoana care păruse pierdută şi care avusese atâtea probleme,
de nu credea că le mai putea rezolva vreodată, se pomeneşte brusc capabilă de a-şi controla
fără dificultate dorinţa de alcool şi aceasta, pentru că singurul efort necesar constă din
respectarea câtorva reguli simple.
Mulţi oameni au plâns în faţa mea, făcând un apel sincer şi disperat:
"- Domnule doctor, nu mai pot continua aşa! Am toate motivele să vreau să trăiesc!
Trebuie să încetez băutul, dar nu pot! Trebuie să mă ajutaţi!"
Confruntat cu o asemenea problemă, medicul cinstit cu sine simte probabil că nu este la
înălţimea situaţiei. Deşi dă tot ce are mai bun, adesea nu este destul. El simte, că, pentru a se
produce esenţiala transformare psihică, este nevoie de ceva mai mult decât puterea umană. Cu
toate că numărul total al reabilitărilor rezultate din efortul psihiatriei este considerabil, noi,
medicii, trebuie să admitem că influenţa noastră asupra problemei în ansamblu nu este cine
ştie ce semnificativă. Multe tipuri de alcoolici nu reacţionează la abordarea psihologică
obişnuită.
Nu sunt de părerea celor care consideră că alcoolismul ar fi exclusiv o problemă de
control mintal. Am tratat mulţi oameni care, de exemplu, lucraseră luni de zile la rezolvarea
unei probleme sau la pregătirea unei tranzacţii care urma să se încheie favorabil la o anumită
dată. Cam cu o zi înainte de data respectivă, au băut un păhărel şi, imediat s-a instalat nevoia
irezistibilă de alcool, anulând orice alt interes, astfel încât nu s-au prezentat la întâlnirea cea
importantă. Aceşti oameni nu băuseră ca să evadeze din realitate; băuseră ca să astâmpere o
sete de alcool ce depăşea orice putere de control mintal.
Există multe situaţii, născute din fenomenul nevoii arzătoare de alcool, care îi împing pe
oameni la sinucidere, ei nemaiputând continua lupta.
Clasificarea alcoolicilor este, se pare, dificilă iar intratul în amănunte nu constituie
obiectivul acestei cărţi.
Există, desigur, psihopaţii, care sunt instabili psihic. Ei ne sunt binecunoscuţi tuturor,
fiind aceia care "se lasă de băut pentru totdeauna", sunt roşi de remuşcări, îşi iau multe
angajamente, dar niciodată o hotărâre.
Există genul de oameni cărora le lipseşte bunăvoinţa de a recunoaşte că nu pot bea
alcool. Aceştia îşi plănuiesc cât şi cum să bea. Schimbă mereu băuturile şi mediul ambiant.
Există aceia care cred că, după o perioadă de nebăut, pot bea din nou, fără nici un risc.
Există depresivii, care sunt probabil cel mai puţin înţeleşi de prieteni şi despre care se poate
scrie un capitol întreg.
Apoi, există oamenii normali din toate punctele de vedere, cu excepţia efectului pe care
îl are alcoolul asupra lor. Ei sunt, cel mai adesea, competenţi, inteligenţi, prietenoşi.
Toţi aceştia, precum şi mulţi alţii, prezintă un simptom comun: sunt incapabili de a bea
fără să dezvolte nevoia irezistibilă de alcool. Fenomenul, cum am sugerat deja, poate fi
manifestarea unei alergii, care îi distinge pe aceşti oameni ca o categorie aparte. Nici un
13
tratament cunoscut nu a pus vreodată capăt pentru totdeauna acestui fenomen. Singurul
remediu pe care îl pot sugera este abstinenţa totală de la alcool.
Această afirmaţie ne aruncă imediat într-o controversă înfierbântată. S-au scris multe
pagini pro şi contra; dar, în mediile medicale, opinia generală pare a fi aceea că majoritatea
alcoolicilor cronici sunt fără speranţă.
Care este, atunci, soluţia? Cred că aş putea răspunde cel mai bine relatând una dintre
experienţele mele.
Cam cu un an înainte de această experienţă a fost internat la noi un om pentru tratarea
alcoolismului său cronic. Se recuperase doar parţial dintr-o hemoragie gastrică şi părea să
prezinte un caz de deteriorare mintală patologică. Pierduse tot ce avusese vreo valoare în viaţa
sa si s-ar putea spune că nu mai trăia decât pentru a bea. Recunoştea şi credea sincer că nu
mai exista nici o speranţă pentru el. După dezalcoolizare, s-a constatat că nu se produsese nici
o vătămare permanentă a creierului. A acceptat planul expus în această carte. Un an mai târziu,
a revenit să mă vadă şi am avut o senzaţie foarte ciudată, îl cunoşteam după nume şi i-am
recunoscut câteva dintre trăsături, dar orice asemănare se oprea aici. O epavă scuturată de
tremurături, disperată şi nervoasă, se transformase într-un om din care radiau mulţumirea şi
încrederea de sine. Am stat de vorbă cu el un timp, dar nu mă puteam convinge că îl mai
cunoscusem înainte - şi cu acest sentiment ne-am despărţit atunci. De la acea vizită, a trecut
timp îndelungat, iar el nu s-a mai întors la alcool.
Când simt nevoia de o încurajare sufletească, mă gândesc adesea la un alt caz, adus la
noi de către un medic de vază din New York. Pacientul îşi pusese singur diagnosticul şi,
considerându-se într-o situaţie fără speranţă, se ascunsese într-un hambar părăsit, hotărât să
moară. A fost salvat de grupul care pornise să-l caute şi mi-a fost adus într-o stare disperată.
După reabilitarea fizică, a stat de vorbă cu mine şi mi-a declarat deschis că avea convingerea
că tratamentul era un efort irosit, dacă nu-i puteam garanta ceva ce nimeni nu-i garantase
vreodată şi anume, că în viitor va avea "voinţa" de a rezista impulsului de a bea.
Problema alcoolismului său era atât de complexă iar depresia atât de profundă, încât am
simţit că singura speranţă se afla în ceea ce, la vremea aceea, numeam "psihologia morală",
dar mă îndoiam de eficacitatea metodei în cazul lui.
Şi totuşi, s-a lăsat convins de ideile conţinute în această carte. Nu s-a mai atins de
băutură de foarte mulţi ani. îl văd din când în când. Este un frumos exemplu de fiinţă umană,
un om pe care îţi doreşti să-l cunoşti.
Recomand fiecărui alcoolic, cu toată seriozitatea, să citească această carte. Şi, chiar dacă
o începe cu gânduri de sfidare, poate o va termina cu o rugăciune.
William D. Silkworth, Doctor în medicină
14
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu