PASUL 1- Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi  

„Capitularea se petrece cu acordul ei. Pur şi simplu m-am lămurit.

Apoi se instalează pacea minţii, iar viaţa mea începe să fie mai uşor de mânuit.”

      Bob T.

PASUL 1

„AM RECUNOSCUT CĂ NU AVEAM NICIO PUTERE ASUPRA CELORLALŢI – CĂ VIEŢILE NOASTRE DEVENISERĂ IMPOSIBILE.”

- Pasul 1 al Ghidului

Prima oară când am auzit acest Pas nu l-am înţeles. Nu am priceput. Mi se părea întunecos, înfricoşător şi neadevărat.

Să nu am nicio putere asupra cerolalţi? Viaţa mea – imposibilă?

Am crezut că deţineam controlul absolut şi asupra mea şi asupra celorlalţi. Am crezut că nu exista circumstanţă prea copleşitoare, nici sentiment aşa de grozav pe care să nu-l pot controla prin forţa voinţei. Am crezut că asta se aştepta de la mine: să deţin controlul. Era treaba mea. aşa înaintasem prin viaţă!

Şi am crezut că viaţa mea arăta mult mai suportabilă decât vieţile celor din jurul meu – până când am început să privesc în interiorul meu. Atunci am descoperit subcurentul fricii, furiei, durerii, singurătăţii, goliciunii şi nevoilor neîmplinite care-mi controlase mare parte a vieţii.

A fost momentul când mi-am mutat privirea fixată multă vreme pe altă persoană ca să arunc o privire şi la starea vieţii mele.

Atunci am început să îmi găsesc viaţa şi să înviez.

„Nu cunoşteam puterea şi lipsa de putere”, a spus Mary, vorbind despre Pasul 1. „A fi victimă şi a deţine controlul era modul în care deţineam puterea. Dacă eram slabă, atunci altcineva deţinea controlul.”

Acum învăţăm o cale mai bună de a deţine puterea decât să fim victime şi să fim controlaţi. Începe prin a recunoaşte şi a accepta adevărul despre noi înşine şi relaţiile noastre.

Nu avem nicio putere asupra celorlalţi. Când încercăm să ne exercităm puterea pe care nu o avem, vieţile noastre, la un anumit nivel, ar putea deveni de necontrolat. Haideţi să aruncăm o privire la modurile în care lipsa de control se prezintă în vieţile noastre şi unde iau naştere ideile noastre de a controla pe alţii – sau a le da voie să ne controleze.

POVESTEA MEA

Scena îmi este încă vie în memorie, chiar dacă s-a întâmplat acum mai bine de 10 ani. Persoana de care îmi păsa cel mai mult bea. Era alcoolic. Şi nu voia să se lase. Am făcut tot ce am putut ca să-l fac să se lase de băutură. Nu a funcţionat nimic.

Nimic.

Nici eu nu eram în stare să mă opresc şi să nu-l mai controlez. După încă o rundă de promisiuni, iertări şi promisiuni încălcate, am pus în aplicare ultimul plan care-l va determina să se oprească din băut. Urma să-i arăt cum era să iubeşti pe cineva care folosea substanţe chimice. Voi face în aşa fel încât să pară că mă reapucasem de droguri. Asta o să-i atragă atenţia. Asta o să-i arate cât de mult sufeream. Şi aşa se va opri.

Am aranjat scena cu grijă. Deşi nu mai consumasem droguri ani de zile, am cumpărat un pacheţel cu pudră albă în el (pusesem zahăr în el); am luat o lingură arsă pe o parte, am pus o bucată de vată în lingură. Apoi m-am întins pe canapea ca să pară că eram sub influenţa narcoticelor.

Puţin mai târziu, persoana vizată (la acea vreme) a intrat în cameră. A privit în jur, a văzut lingura, m-a văzut şi pe mine şi a reacţionat. Eu am sărit de pe canapea şi am început predica.

„Vezi?” am ţipat. „Vezi cum e să iubeşti pe cineva şi să asişti la consumul de substanţe? Vezi cât doare? Vezi ce mi-ai făcut în toţi anii ăştia?”

Reacţia lui nu a fost la fel de serioasă ca cea a vecinei mele, mai târziu, pe seară. „Ceea ce faci e o adevărată nebunie”, mi-a zis, „şi trebuie să mergi la Al-Anon.”

Mi-au trebuit luni de zile ca să înţeleg adevărul: nu trebuia să-i dovedesc unui alcoolic cât de mult sufeream. Trebuia să devin eu conştientă că sufeream. Trebuia să am grijă de mine.

Acesta este unul dintre multele incidente care demonstrează până unde am mers ca să controlez oamenii. Eram aşa de bună la identificarea comportamentului altuia, în special ale celor prin care-şi pierdeau autocontrolul. Totuşi nu puteam să văd că nu sunt în stare să mă descurc cu viaţa mea. Nu puteam să mă văd pe mine. Şi eram captivă şi prizonieră în rolul de victimă. Oamenii nu îşi vedea pur şi simplu de treaba lor. Ci făceau lucrurile contra mea. Indiferent ce se întâmpla, fiecare eveniment era o încercare de a mă acapara.

Abilitatea mea de a mă separa de alţii, de a-mi separa problemele, treburile, socotelile şi responsabilităţile de ale altora, era inexistentă. Mă modelam după restul lumii ca o amibă.

Dacă cineva avea nevoie de ceva consideram că avea nevoie de responsabilitatea mea personală şi privată, chiar dacă doar ghiceam ceea ce avea nevoie. Dacă cineva avea un sentiment, era responsabilitatea mea să lucrez asupra lui. Dacă cineva avea o problemă, eu trebuia să o rezolv.

Nu ştiam cum să spun nu. Nu aveam o viaţă a mea. Aveam nişte rămăşiţe de amintiri din copilărie, iar modul în care reacţionam astăzi era probabil o reacţie din copilărie. La două săptămâmi după ce m-am căsătorit, am fugit spre casă de la serviciu, am deschis uşile dulapului ca să văd dacă hainele soţului meu erau încă acolo. Eram sigură că o să fiu abandonată, părăsită. Nu simţeam niciun pic că sunt iubită. Şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna să fiu stăpână  pe mine.

Acţionam din teamă, împreună cu o stimă de sine diminuată. Îmi petrecusem mare parte a timpului reacţionând faţă de ceea ce făceau oamenii, încercând să-i controlez, dându-le voie să mă controleze şi simţindu-mă nedumerită de toate acestea.

Am crezut că făceam totul cum trebuie. Nu se presupune că oamenii sunt perfecţi? Nu se presupune că trebuie să fie stoici? Nu ar trebui să mergem înainte, indiferent cât de dureror este? Nu e bine să dăruim până doare, apoi să tot dăm până durerea e şi mai mare? Şi cum îi putem lăsa pe alţii să-şi vadă de cursul vieţii lor? Nu e treaba noastră să-i oprim, să-i îndreptăm? Nu asta e calea bună, calea corectă, calea creştinească?

Calea codependentului.

Aşa cum mulţi alţii au spus despre ei înşişi, nici eu nu eram eu însămi. Eram tot ceea ce voiau oamenii să fiu. Şi mă simţeam victimizată şi folosită de toţi. După ani de zile de codependenţă dură, insuportabilul din viaţa mea era copleşitor. Nu mi-am înţeles codependenţa până când nu eram departe pe drumul vindecării.

Când am început recuperarea, aveam o datorie de mai bine de 50.000 dolari americani, căci nu fusesem în stare să mă descurc în plan financiar. Nicio sumă nu era prea mare să o împrumut dacă ajuta pe altcineva.

Spiritualitatea mea fusese taxată până la limită. De câte ori mă rugasem la Dumnezeu să schimbe alte persoane? De câte ori refuzase Dumnezeu? Am crezut că mă abandonase. Nu ştiam că eu mă abandonasem. Nu ştiam că acum eram o persoană adultă, oamenii nu mă puteau abandona. Tot ceea ce făceau era să plece.

În unele situaţii aş fi putut să fiu mai bună dacă şi ei ar fi fost.

Relaţia mea cu copiii era un haos. E greu să fii un părinte eficient când eşti înfăşată în durere, negare şi sentimente reprimate şi îţi doreşti regulat să mori.

Relaţiile cu prietenii mei erau tensionate. Aveam puţine să le ofer prietenilor, în afară de eternele mele plângeri despre nefericirea din viaţa mea. Majoritatea prieteniilor mele se concentrau pe împărţirea poveştilor despre victimizare, piperate cu umor rablaisian ca să le facem suportabile.

„Ghici cine s-a folosit de mine astăzi?”

Nu aveam deloc senzaţia că eram conştientă de asta. Nu aveam nevoi de care să fiu conştientă. Mă mândream cu abilitatea de a îndura o suferinţă fără sfârşit, o viaţă de privaţiuni şi să continuui astfel.

Îmi neglijam cariera.

Sănătatea mi se deteriora. Ani de zile am căutat tratamente pentru viruşi atipici. Am făcut o histerctomie. Am avut meningită virală, gastrită, spatele mă durea, capul mă durea, iar artrita începea să se instaleze.

Şi aveam doar 32 de ani.

Codependenţa e o forţă puternică. La fel şi negarea şi abilitatea de a ignora ceea ce se află sub proprii ochi. Ceea ce e acolo are puterea de a face rău, mai ales când ne simţim neajutoraţi, vulnerabili, speriaţi şi ruşinaţi.

POVESTEA LUI STANLEY

Stanley e un arhitect de succes în etate de 50 ani. I-au trebuit 16 ani ca să remarce viaţa haotică şi insuportabilă pe care o trăia – 16 ani de negare, în care s-a împăcat cu situaţia, s-a prefăcut şi s-a ascuns cât mai adânc de sine înainte de a vedea adevărul.

Tatăl lui Stanley este alcoolic. Tatăl soţiei lui a murit din pricina alcoolului. Şi după 16 ani de încercări de a-şi controla fiul cel mai mic, Stanley a atins punctul în care s-a prăbuşit emoţional.

„Când fiul nostru cel mic, John, a împlinit 6 ani, ştiam că aveam probleme”, a spus Stanley. „Se bătea la şcoală mereu. O căuta cu lumânarea şi refuza să-şi facă temele. Acasă ne făcea probleme. Urla la mama lui, o înjura, iar uneori o lovea. Eu şi soţia mea ne certam tot timpul. Încercam să fiu înţelegător. Ea avea circumstanţe atenuante. Fusese în lagăr în al doilea răbzoi mondial şi considera că copiii trebuie iubiţi şi adoraţi. Nu voia să-l disciplinăm pe John. John provoca un haos total acasă. Era isteţ. Ştiam cum să ne provoace pe toţi. Ne făcuse pe mine şi pe soţia mea să ne certăm, la fel pe fraţii şi surorile lui să se certe cu mine. Îi implicase chiar şi pe bunici.”

Când John avea 10 ani, Stanley i-a dat soţiei un ultimatum: fie apelau la ajutor de specialitate pentru John şi familie, fie Stanley pleca de acasă. Au mers la un psiholog care le-a spus să nu-şi facă griji. Psihologul a spus că John era un copil inteligent, un pic precoce, însă va trece de acest stadiu.

Această şedinţă a fost începutul unei consilieri de familie nefructuoase în valoare de 20.000 dolari (după ce asigurarea acoperise partea sa).

Când John avea 11 ani, soţia lui Stanley a ridicat umerii neputincioasă şi disperată şi a părăsit o şedinţă la şcoală. Era obosită. Îşi dăduse toată silinţa de care fusese în stare. Jurase să nu mai pună niciodată piciorul într-o şcoală. La scurt timp după aceea, s-a mutat şi l-a lăsat pe Stanley să crească cei trei copii singur.

Când John avea 12 ani, Stanley îşi petrecea mai mult timp la şcoală decât băiatul. Stanley mergeam la şcoală 3 zile pe săptămână ca să explice de ce John fusese doar de 2-3 ori la şcoală pe săptămână.

„Singura cale prin care-l puteam face pe John să treacă din clasa a IX-a într-a X-a a fost să-i promit că îl voi muta la altă şcoală”, a declarat Stanley. „Cât de codependent eram? Am vândut locuinţa şi l-am mutat la altă şcoală ca John să fie trecut clasa.”

Odată Stanley a venit acasă şi l-a găsit pe mijlociul Jeremy strângându-l de gât pe John. Jeremy îl apucase pe John de gât şi-l ridicase în aer. Jeremy i-a spus liniştit că îl suportase pe John 12 ani şi nu mai suporta.

Altă dată, Stanley a intrat în cameră tocmai când John arunca un cuţit spre un alt copil. Stanley a putut să schimbe direcţia cuţitului care s-a înfipt în tocul geamului şi nu în băieţel.

Când John avea 16 ani lucrurile atinseseră apogeul. Soţia lui Stanley se întorsese între timp acasă. Într-o duminică, Stanley se uita la fotbal, iar soţia se afla în bucătărie preparând masa. John s-a dus în bucătărie şi a început să se certe cu mama lui. Stanley a ascultat pe măsură ce discuţia lor se aprindea şi începuseră să strige unul la altul.

„Îmi era teamă”, a spus Stanley. „John se comporta în continuare abuziv faţă de mama sa, ţipând la ea şi uneori lovind-o. Nu aveam de gând să-l las să facă asta din nou.”

Stanley a intrat în bucătărie chiar când John era pe punctul să-şi lovească mama. Stanley l-a prins pe John şi l-a imobilizat în strânsoarea sa. Soţia lui a venit să-l salveze pe John. A început să tragă de Stranley, încercând să-l facă să-l elibereze pe John.

În bucătărie a intrat şi Jeremy, fiul cel mijlociu. A început să tragă de mama lui, încercând să o determine să-l lase pe Stanley în pace, ca să-l reţină pe John.

Toţi patru s-au prăbuşit pe podea. Stanley şi-a spart capul. Sângele ţâşnea. Stanley i-a dat drumul lui John, a alergat la maşină, s-a oprit la urgenţă, i-au pus 45 de copci şi s-a întors acasă.

În sufragerie John şi Jeremy se luptau în continuare umăr la umăr.

„Erau pregătiţi să o şteargă”, a spus Stanley. „Soţia mea stătea lângă ei privindu-i. Nu ştia ce să facă. Băieţii erau mari. John avea 1,80 metri şi 80 kg. Amândoi făcuseră arte marţiale.”

„Fir-ar să fie”, a strigat Stanley. „Dacă aveţi chef de bătaie, atunci o să vă dau eu bătaie.”

Şi Stanley a păşit între ei şi i-a lovit pe amândoi.

A doua zi Jeremy s-a mutat. Câteva săptămâni mai târziu şi sora cea mare s-a mutat. După alte două săptămâni şi Stanley a plecat de acasă. Două luni mai târziu soţia lui a plecat şi ea.

„Un băiat de 16 ani a pus stăpânire completă pe casă şi pe cei doi câini”, ne spune Stanley. „Asta a fost. M-am mutat înapoi acasă.”

Două săptămâni mai târziu, o consilieră şcolară l-a sunat pe Stanley. „Cred că aveţi o problemă”, i-a spus ea, după care l-a informat că John consuma droguri şi că o făcea de când avea 8 ani – un fact pe care consilierea şi terapia în valoare de 20.000 dolari nu reuşiseră să-l dea la iveală.

Când nu avea de-a face cu şcoala sau poliţia, Stanley îşi petrecea timpul încuiat în birou, cu capul pe birou şi plângând.

„Eram vlăguit şi mă simţeam fără niciun merit ca fiinţă umană”, povesteşte Stanley.

Stanley a început să frecventeze Al-Anon, apoi Familiile Anonime. Era pregătit să-şi accepte lipsa de putere şi faptul că viaţa sa îi scăpase de sub control. Era pregătit să se detaşeze şi să aibă grijă de el.

(Epilogul poveşti este acesta: John a mers la dezintoxicare, însă nu a avut rezultate. Mai târziu, după ce a făcut închisoare pentru vânzare de narcotice, a început adevărata recuperare. Acum e un om de afaceri de succes şi are o relaţie apropiată cu tatăl său. Stanley şi soţia sa au divorţat. Jeremy şi sora cea mare încă se tratează de codependenţă. Stanley a slăbit 45 kg, face sport regulat, se simte împăcat şi încrezător în viaţa sa şi are grijă de el zilnic.)

ALTE POVEŞTI DESPRE VIEŢI DEVENITE IMPOSIBILE

Însă eu nu am probleme aşa mari, aţi putea gândi. Răspunsul meu este: bine. Nu trebuie să ai necazuri foarte mari ca să recunoşti când viaţa ta a devenit imposibilă şi să începi să te tratezi de codependenţă. Multora dintre noi ne trebuie multă durere ca să fim gata pentru vindecare. Alţii nu au nevoie de un haos aşa de mare.

Mi-a şi-a dat seama în linişte că viaţa lui devenise imposibilă.

„Am venit acasă de la serviciu într-o noapte şi nu am mai putut să suport să stau în faţa televizorului cum făceam de obicei, holbându-mă la el şi evadând din propriul sine citind ziarul. Sora mea, care dintotdeauna a fost o psihotică borderline (la limită), m-a sunat. A început să vorbească în continuu dându-mi 15 motive diferite pentru care şi-a pierdut slujba. Era cam al 15-lea serviciu pe care-l pierdea. Şi mi-a trecut prin minte că fie aş fi continuat la nesfârşit viaţa mea aşa cum era, plictisit şi evadând cu ajutorul televizorului, sau aş fi putut să încep să fac ceva. Cineva îmi dăduse adresa unui grup 12 Paşi pentru adulţii care fuseseră copii de alcoolici. M-am ridicat, am închis televizorul şi m-am dus la o întâlnire. Eram pregătit să parcurg acest prim pas din pură plictiseală.”

Incapacitatea lui Karen de a scăpa de codependenţă a ieşit la iveală în timp ce se vindeca de dependenţa de droguri şi alcool.

„De 15 ani mă tratam de dependenţa de substanţe chimice. Am făcut tot ce-mi spusese toată lumea să fac. Mergeam la cinci şedinţe pe săptămână. Ajutam oamenii în mod constant, fie că ei voiau sau nu. însă în interior îmi era ruşine de propria-mi persoană la fel ca în ziua în care am fost trează. Nu dădeam doi bani pe mine. Nu puteam să le spun „nu” oamenilor, nu puteam să spun ce gândesc. Şi tot ceea ce făceam era în scopul de a-i face pe oameni ca mine – de la modul în care mă îmbrăcam, îmi pieptănam părul şi mă machiam, până la felul în care mă aşezam şi lucrurile pe care le făceam pentru alţii. Mă simţeam aşa de victimizată. Nu mă simţeam niciodată suficient de bună. Dacă refuzam ori aveam grijă de propria persoană, mă simţeam aşa de vinovată. Şi mă simţeam furioasă şi plină de resentimente pentru că zilele şi orele mele treceau făcând lucruri pentru alte persoane, lucruri pe care simţeam că trebuie să le fac, iar oamenii nu apreciau niciodată ce făceam pentru ei.”

„Mă simţeam rău, speram că dacă ajutam destui oameni, Dumnezeu o să înceapă să mă trateze bine. Atunci mi-am dat seama că trebuie să încep să mă port frumos cu mine însămi. Nu Dumnezeu mă punea să fac toate lucrurile astea. Nu Dumnezeu oprea lucrurile bune să se întâmple în viaţa mea, ci eu.”

„Ştiam că aveam nevoie, voiam şi meritam mai mult de la mine când eram trează decât când ofeream. Am ajuns să înţeleg că pentru a obţine „mai mult” trebuia să mă ocup de codependenţa mea. Era timpul.”

Citând-o pe autoarea Charlotte Kasl, Karen „dădea mai mult decât îşi permitea”; dădea altora şi nu ei însăşi – comportamentul unui codependent care în cele din urmă face ca viaţa sa să devină insuportabilă. Putem să dăruim părţin din noi mai mult decât ne permitem financiar sau emoţional. De câte ori dăruitul începe să fie compulsiv sau e indus de sentimentele de vină şi obligaţie sau ne lasă senzaţia că suntem victimizaţi, ne aflăm în pericol. Ne aflăm în pericol ori de câte ori ne simţim stingheriţi cu ceea ce facem pentru că contravine adevărului nostru şi a ceea ce vrem.

Oferind constant mai mult decât putem şi nestasifăcându-ne nevoile pe care le întâlnim într-o relaţie poate da naştere insuportabilului din viaţa noastră.

După ce a încheiat o relaţie şi a stat departe de relaţiile de iubire o perioadă, Martha l-a întâlnit pe Jack. El a vrăjit-o cu adevărat într-o seară în primele zile ale relaţiei lor când a condus-o la gară cu maşina şi i-a dus bajagele până la peron.

„Niciun bărbat nu făcuse aşa ceva pentru mine toată viaţa mea”, a spus ea. „A fost dragoste la prima vedere.”

Problemele au început subtil şi erau greu de identificat. Jack i-a spus la început că atunci când o să-l cunoască mai bine, nu o să-l mai placă. El avea dreptate.

„Voiam să-mi controleze opiniile şi gândirea”, a spus Martha. „Ori de câte ori dădeam glas unei păreri care era diferită de a lui, chiar dacă era despre o operă de artă, se certa cu mine până când capitulam şi-i dădeam dreptate.”

De câte ori era momentul să fie apropiaţi, Jack se retrăgea. Avea relaţii sexuale cu Martha, însă refuza să petreacă noaptea cu ea. Pleca perioade lungi de timp fără să se întâlnească cu ea, apoi stabilea o întâlnire şi în ultima clipă o anula.

Relaţia a evoluat în conversaţii lungi ţinute pe robotul telefonului fiecăruia.

„Prietenii mei îmi spuneau că această relaţie nu era potrivită”, a declarat Martha, „însă eu nu puteam să văd. Nu puteam să renunţ. Mă împotmolisem, eram captivă. Mi-a provocat multă durere. Stima de sine se micşorase. Plângeam mult şi aşteptam lângă telefon. Nu mai aveam încredere în mine.”

În cele din urmă Martha a început să participe la întâlnirile CoDA. După aceea a încheiat relaţia şi a început să aibă grijă de ea. Martha a descoperit că renunţând la autocontrol şi permiţând să fie victimizată a dus la o relaţie şi o viaţă insuportabilă. A căutat şi a schimbat motivele care au dus la acest lucru. (Şi noi vom face la fel capitolele cu Paşii 4 şi 5.)

VIEŢILE NOASTRE AU DEVENIT INSUPORTABILE

Codependenţa şi insuportabilitatea nu sunt întotdeauna un apanaj al dependenţilor şi alcoolicilor. Mulţi dintre noi descoperă că eforturile noastre de a controla comportamentul altcuiva se întinde dincolo de ţinerea în frâu a dependenţei unei persoane. Mulţi dintre noi sunt prinşi în gesturile publice şi făţişe de a controla multe persoane – ce fac, gândesc şi cum şi când se schimbă.

Mulţi dintre noi îin controlează pe ceilalţi şi când sunt bine avansaţi pe drumul vindecării. Am recunoscut că nevoia mea de control, sau de a avea grijă de altcineva, este instinctivă. Este prima reacţie faţă de oameni. Nu mai e la fel de evidentă cum era cândva, dar încă mai există.

Putem încerca să controlăm persoanele pe care le iubim, pentru care lucrăm, care lucrează pentru noi, prietenii, inamicii, rudele, copiii, vecinii şi chiar străinii.

Controlul şi grija faţă de altul nu funcţionează. Codependenţa nu e viabilă. Ne înnebuneşte. Ne face să simţim că oamenii şi circumstanţele ne înnebunesc. Vieţile ne scapă de sub control. Controlul şi grija faţă de altul fac ca vieţile noastre să devină insuportabile.

Iar noi nu vedem limpede ce se petrece în timpul când se petrece. E ca şi cum am fi în ceaţă.

Această dificultate de păstra limitele poate fi externă, internă sau ambele. Putem deveni aşa de captivaţi de alte persoane şi problemele lor, atât de concentraţi asupra lor şi să pierdem contactul cu noi, încât pierdem controlul asupra chestiunilor externe din viaţa noastră. Incapacitatea de a ne administra vieţile se poate furişa în relaţiile, spiritualitatea, sănătatea, slujba, activităţile recreative (sau lipsa lor), viaţa de acasă, implicarea în comunitate şi finanţele noastre.

Chestiunile interne – sentimentele, gândurile şi reacţiile faţă de alţii şi noi înşine – pot deveni şi ele imposibil de administrat. Depresia, frica, furia, tristeţea şi o rafală de gânduri haotice pot pune stăpânire pe noi. Sau suntem epuizaţi de gânduri legate de cealaltă persoană întrebându-ne ce simte că pierdem legătura cu noi înşine şi cu propriile gânduri şi sentimente.

Energia noastră mentală, mintea, intelectul nostru sunt într-o stare confuză, înceţoşate de negare, frică şi încercările de a-l controla pe celălalt. Sau s-ar putea să fim prinşi într-o torent de gânduri obsesive, ori să rămânem blocaţi în tipare de gândire negativă, tipare care sunt în detrimentul sănătăţii şi bunăstării noastre.

Ne neglijăm carierele şi darurile şi talentul creativ.

Chestiunile financiare pot atinge o stare inimaginabilă. S-ar putea să cheltuim mai mult decât avem ori să nu cheltuim niciun bănuţ şi să ducem o viaţă de privaţiuni atât de dură încât martirajul nostru să dea naştere unor sentimente continuue de victimizare. Le vom permite altora să ne victimizeze şi ne vom permite şi nouă înşine. Ne vom raporta fără să fie nevoie la alte persoane şi la comportamentul lor nepotrivit, abuziv sau lipsit de control. S-ar putea să ne simţim victimizaţi de incapacitatea noastră de stabili nişte limite pe care trebuie să le trasăm.

Comportamentul nostru s-ar putea să ne scape de sub control. Acţiunile prin care-l controlăm pe celălalt poate fi atât de nebuneşti ca ale persoanei pe care încercăm s-o controlăm.

Ne vom simţi constrânşi să avem grijă de alţii într-o manieră care le diminuează capacitatea de a-şi asuma singuri responsabilitatea. Când facem acest lucru deschis, asumându-ne responsabilitatea pentru consecinţele acţiunilor altei persoane dependente, ne simţim furioşi şi folosiţi. Când suntem îngrijitori camuflaţi care merg prin viaţă simţindu-se responsabili pentru sentimentele şi nevoile altora, neglijăm propriile sentimente şi nevoi.

Dacă nu spunem „nu”, dacă nu spunem ce avem de spus, dacă nu ţinem legătura cu ceea ce vrem şi avem nevoie, dacă nu ne trăim vieţile proprii, vom fi incapabili să mai avem stăpânire asupra vieţii.

Putem să devenim atât de stăpâniţi de aşteptările şi dorinţele altora că ne vom simţi ca nişte marionete mânuite de altcineva fără să avem viaţa noastră proprie.

Unii dintre noi suntem captivi în nişte relaţii nesănătoase, incapabili să ne eliberăm. Alţii se izolează, îngroziţi de a mai risca să se implice în relaţiile umane pentru că se simt incapabili să aibă grijă de ei în aceste relaţii şi se tem foarte mult să nu fie dezamăgiţi sau răniţi din nou.

Dacă nu vă trataţi de codependenţă mult timp, rezultatele pot fi grave, chiar mortale. E posibil să folosim alcool sau droguri ca să punem capăt durerii. S-ar putea să fim prinse în alte acţiuni compulsive. Putem să dobândim boli trupeşti din cauza stresului şi pentru că nu ştim să ne stăpânim emoţiile. Ne gândim la suicid şi unori şi încercăm să ne sinucidem.

Sau devenim nefericiţi în ultimă fază, îndurăm viaţa, ne târâm prin ea aşteptându-ne recompensa în Rai, fără să şti că în fiecare zi în care suntem vii e o recompensă, ca şi faptul că ne trăim vieţile.

Incapacitatea de a ne descurca se poate furişa şi în recuperare, indiferent de cât timp se află în desfăşurare. Se întâmplă de câte ori încercăm să controlăm un lucru pe care nu-l putem controla, ori când îi permitem fricii şi panicii să ne controleze; sau când dăm voie aşteptărilor, cererilor, programelor, problemelor şi dependenţelor altor persoane să pună stăpânire pe noi.

Se întâmplă când neglijăm propria responsabilitate de a avea grijă de noi cu iubire, când încercăm să ne exercităm puterea acolo unde nu o avem, apoi încercăm cu ferocitate, chiar dacă ceea ce am făcut nu dă niciun rezultat. Ori de câte ori încercăm să ne folosim puterea acolo unde nu o avem, ne pierdem puterea noastră personală. Adevărata noastră putere este să gândim, să simţim, să facem alegeri, să ne trăim vieţile şi să avem grijă de noi.

Viaţa insuportabilă apare când nu mai suntem proprietarii puterii noastre şi începem să credem că nu mai putem alege cum să reacţionăm, indiferent de ce face sau nu o altă persoană.

Poate că relaţia cea mai afectată de încercările noastre de a controla şi schimba ceea ce nu putem este relaţia cu noi înşine. Suntem frustraţi, nedumeriţi, deseori cufundaţi în negativ, ură de sine, represiune şi depresie. Încetăm să ne mai iubim şi să avem grijă de noi pentru că ne-a păsat de alţii prea mult sau în moduri în care nu au fost potrivite pentru aceştia, pentru noi sau pentru binele relaţiei.

Dezvoltăm un tipar de viaţă de auto-neglijenţă. Dacă se întâmplă asta, acum putem să învăţăm cum să avem grijă de noi într-o manieră blândă şi iubitoare care ne hrăneşte sufletul şi face ca viaţa să merite trăită.

Mulţi dintre noi manifestă definiţii noi de viaţă insuportabilă după ce programul de recuperare a început de o perioadă de timp. Începem să aşteptăm mai mult de la viaţa noastră.

Când îmi pierd pacea şi serenitatea, când devin extrem de înspăimântată, panicată, vinovată sau ruşinată, îmi consider viaţa insuportabilă.. Când nu mai sunt în stare să-mi ţin sentimentele în frâu, când nu mai am grijă de mine, când nu mă mai ascult, când sunt prinsă în încercarea de a controla evenimentele şi oamenii, îmi consider viaţa insuportabilă. Soluţia este întoarcerea la Pasul 1.

Mare parte din ceea ce noi numim codependenţă sunt doar încercări umane de a evita, nega, sau abate durerea. Parcurgerea acestui Pas înseamnă că suntem pregătiţi să facem faţă şi să ne simţim durerea. Fiţi blânzi cu voi şi cu alţii pe măsură ce treceţi de la starea de negare la cea de acceptare generată de acest Pas.

RĂDĂCINILE CONTROLULUI

Ideea că deţinem putere asupra altor persoane este o idee puternică – o iluzie distructivă pe care mulţi dintre noi au deprins-o în copilărie.

Ascultaţi cum o parte din cei aflaţi în procesul de vindecare au fost instruiţi să creadă că deţin controlul asupra altora.

„Când eram la liceu, mama şi-a luat obiceiul de a încerca să se omoare”, spune Marcia, o femeie matură care se vindecă de codependenţă. „Tot încerca să se sinucidă cu gazul de la aragaz. Îmi era frică pentru ea. La şcoală o sunam zilnic în pauze. Când nu răspundea la telefon, ştiam că iarăşi încearcă. Alergam acasă, închideam arazagul, aeriseam casa, o puneam pe mama în pat şi goneam înapoi la şcoală.”

„La o vârstă fragedă am învăţat că aveam o putere enormă asupra oamenilor. Am învăţat că aveam putere asupra vieţii şi morţii mamei mele.”

Un alt aspect al acestei poveşti este că mama Marciei considera şi ea că avea putere asupra vieţii Marciei. Când Marcia avea 16 ani, mama ei şi-a parcat maşina pe calea ferată în dimineaţa din duminica Paştelui. Apoi a aşteptat ca trenul să o lovească, ceea ce s-a şi întâmplat.

Mama Marciei a scăpat doar cu câteva tăieturi şi julituri, însă a fost închisă timp de patru ani într-o clinică de boli mintale din pricina acestei încercări de suicid. Când mama Marciei se afla în sanatoriu, i-a spus Marciei că voia ca fata ei să aibă o viaţă mai bună, aşa că a trimis-o în alt oraş ca să trăiască cu unchiul Charly.

„Mai trâziu, când eram la colegiu, mama a ieşit din sanatoriu. Mi-a spus că niciodată nu a avut de gând să trăiesc cu unchiul Charly; voise să locuiesc cu vărul ei, Charly. Am râs de această ironie a sorţii: aproape te sinucizi pentru ca fiica ta să aibă o viaţă mai bună, apoi aflii că a fost trimisă la alt Charly şi din această pricină a avut o viaţă groaznică”, ne-a spus Marcia.

Unii dintre noi au fost crescuţi cu iluzii mai subtile, dar la fel de puternice, despre control.

„De când eram copil, în jur de 3 ani, mama mi-a răsădit ideea că o făceam nefericită”, ne povesteşte Jackie. „Am crescut crezând sincer că deţineam această putere asupra ei. credeam şi că am puterea de a o face fericită. Şi aşa mi-am petrecut viaţa alterând între aceste două idei: mă comportam în aşa fel încât să o fac nefericită sau mă dădeam peste cap ca să o bucur, fapt pe care nu l-am reuşit niciodată. Mă simţeam vinovată, captivă şi sclava celor două idei.”

„Adult fiind, am trăit cu această credinţă ani de zile. Şi nu era doar despre mama mea. Se răspândea asupra fiecărei persoane cu care intram în contact. Credeam cu adevărat că am puterea să-i fac pe oameni nefericiţi, ori fericiţi, să-i fac să simtă. Era o responsabilitate uriaşă, eronată şi m-a făcut să merg pe jar şi să mă simt ca o nebună toată tinereţea mea, până când am început să mă tratez de codependenţă. Mă dădeam peste cap ca să controlez modul în care alţii simţeau sau să evit să-i fac să se simtă într-un anume fel. Ajunsesem să urăsc să mă aflu în prezenţa oamenilor, căci a le controla sentimentele era o meserie atât de grea şi obositoare. Nu puteam să mă relaxez şi să mă bucur că sunt cu alte persoane. Energia mea era în afară, încercând să-i fac să simtă şi să-i controlez. Iar eu pierdusem legătura cu ceea ce simţeam eu.”

„Nu am ştiut că era ceva normal să ai sentimente”, spune Jackie.

Mulţi dintre noi au crescut crezând că nu e bine să ai sentimente. Asta făcea parte din controlul despre care fusesem învăţaţi – reprimarea emoţiilor. Acum învăţăm că orice încercăm să controlăm ne controlează pe noi mai apoi. Dacă încercăm să ne controlăm sentimentele într-un mod nesănătos – mulţi dintre noi au fost învăţaţi astfel şi am învăţat cum să procedăm ca să supravieţuim – sentimentele noastre va prelua controlul asupra noastră şi ne vor face viaţa insuportabilă.

„Când am fost suficient de mare să ascult, mi s-a spus să nu simt”, declară Jackie. „Nu a trecut mult timp până am început să îmi spun asta. Mi s-a spus să stau dreaptă, în picioare şi să-mi ignor sentimentele. De fapt, acest sfat mi-a fost de ajutor. Am trăit într-un mediu rece, steril. Nu am primit mângăieri şi prea puţină iubire. Din momentul în care m-am născut, persoanele la care mă aşteptam să mă iubească m-au dezamăgit. Nu mi s-a spus că sunt frumoasă. nu mi s-a permis să îmi fie frică, să fiu furioasă şi, bineînţeles, nu am simţit bucuria. Mi s-a spus să fiu mai mult, mai bună, să îmi dau mai mult silinţa şi să fiu mai puternică. Să deţin controlul.”

„Am învăţat că nicio situaţie nu merita să te laşi doborât sau copleşit de sentimente. Sentimentele erau o pierdere de timp, o copilărie, o faţetă slabă, umană şi inutilă. Nesimţind nimic am supravieţuit în această familie. Am supravieţuit vieţii. Şi, pe scurt, am învăţat să mă tratez şi eu aşa cum fusesem tratată de alţii – să mă neglijez, să mă evit, să mă critic, să îmi diminuez importanţa şi să mă dojenesc pentru că aveam sentimente şi nevoi, pentru că eram umană. ”

„Zăvorând această latură a mea m-a făcut puternică, mai puternică decât am ştiut. M-a ajutat să îndur şi să supravieţuiesc faptului că nevoile mele nu erau satisfăcute. Însă sentimentele, nevoile şi umanitatea mea m-au prins din urmă. Această parte din mine a refuzat să mai fie ignorată.”

„Acum sunt în procesul de vindecare de ceva vreme. Când mă uit înapoi, văd că deşi nu mi-am lăsat sentimentele să fie trăite – pentru că nu le simţeam – ele şi nevoile mele nesatisfăcute mă controlează. Ele mă ghidează, ele mă propulsează. Trăiam în frică şi răspunsul meu la această frică era să încerc să-i controlez pe toţi şi pe toate în jurul meu.”

Frica este curentul subteran, forţa, pentru mare parte din ce facem şi pe care o numim control – controlul altora, al nostru, al situaţiilor, circumstanţelor şi timpilor.

„În anul care a trecut frecventând CoDA”, spune Jane, „am ajuns să văd cât de îngrozită am fost toată viaţa mea. Toţi aceşti ani am trăit prin intermediul fricii.”

Uneori frica este exprimată ca furie.

„Am fost singur, mare parte a vieţii mele fără să am contact cu oamenii”, spune Brad, al cărui tată este alcoolic. „Întotdeauna am fost singur, stresat, cu nervii întinşi la maximum. Nu puteam să fac o relaţie să meargă. Cred că mai toată viaţa mea am fost furios până să încep să mă vindec. Furia era sursa mea de energie în viaţă. Nu mă înfuriam. Însă era un curent care curgea prin viaţa mea.”

Pentru mulţi acest curent subteran se transformă în panică, uneori în teroare – faţă de viaţă, oameni, circumstanţe, faţă de noi înşine şi sentimentele noastre. Nu ştim cum să ne relaxăm şi să ne detaşăm. Unii dintre noi nu sunt conştienţi de câtă teamă ne este. Acum văd ce teamă mi-a fost mare parte a copilăriei şi a vieţii de adult. Atunci nu vedeam şi nici nu simţeam, însă mi-a controlat mare parte a acţiunilor mele.

Ceea ce făceam era să mă concentrez asupra altora: să îi îngrijesc, să îi controlez şi să devin obsedată de ei. Nu am avut grijă de mine cu iubire.

Pasul 1 ne permite să ne relaxăm, să încetăm să mai controlăm, să ne înfruntăm frica şi să avem grijă de noi.

Faptul că nu putem să avem grijă de noi în relaţiile cu alte persoane le va oferi controlul asupra noastră. Aşa cum mulţi dintre noi au învăţat bine cum să încercăm să-i controlăm pe alţii, aşa am învăţat şi cum să le dăm voie să ne controleze.

„Am fost crescută cu credinţa că voi fi ucisă dacă voi spune nu”, a spus Marcia, care a vorbit mai înainte despre cum şi-a salvat mama de la tentativele de suicid. „Am fost crescută catolică. Am fost învăţată să-mi onorez tatăl şi mama. Mi s-a indus o frică considerabilă legat de ideea de a spune nu cuiva. De la televizor am învăţat că îi urmezi pe oameni şi faci lucruri pentru ei. Am învăţat conceptul „iubeşte-ţi aproapele şi uită de tine”. Am învăţat că dacă făceam ceea ce se aştepta de la mine, voi fi iubită şi se va avea grijă de mine.”

Sherri explică versiunea ei de codependenţă: „Cred că mare parte din ceea ce eu numesc codependenţă în viaţa mea este rezultatul a faptului că sunt înspăimântată, captivă şi blocată în realţii pentru că nu ştiu cum să am grijă de mine în raport cu ceilalţi.”

Când îi iubim pe alţii prea mult, când vrem cu disperare şi avem nevoie de ceea ce ei au – fie că e vorba de acceptare, aprobare, iubire sau prietenie – ne pierdem capacitatea de a avea grijă de noi în raport cu noi, de frică că s-ar putea să nu primim ce ne trebuie. Sperăm că dacă ţinem lucrurile la locul lor cu puterea voinţei, în cele din urmă ne vom afla în siguranţă şi vom obţine ce ne trebuie.

Nu vom obţine.

Aceste idei sunt iluzii. Nu suntem imperfecţi. Mulţi dintre noi au făcut pur şi simplu ceea ce am fost învăţaţi, uneori de la o vârstă fragedă: să ne protejăm încercând să-i controlăm pe alţii sau dându-le voie altora să ne controleze. Am crescut devenind adulţi care au grijă şi controlează pe alţii, pierzând legătura cu adevăratul şi corespunzătorul ţel: de a ne iubi şi a ne accepta şi de a avea încredere în cursul vieţii şi în bunătate.

Creştem adoptând un comportament codependent.

S-ar putea să fie normal să vrem să controlăm oameni, evenimente şi să ne diminuăm pierderile, însă nu este şi sănătos. Nu e bine pentru noi, nu e bine nici pentru alţii.

Şi s-ar putea să fim atât de deconectaţi de la propria persoană că abia ne dăm seama până când viaţa începe să se prăbuşească în jurul nostru. Vieţile noastre devin greu de administrat.

Pasul 1 ne dă permisiunea să nu mai controlăm şi să avem grijă de alţii, dar şi să începem să avem grijă de noi înşine.

„Eram furioasă când am început să merg la Al-Anon şi oamenii îmi spuneau că trebuie să încep să am grijă de mine”, spune Joannie. „Avusesem grijă de mine şi de toată lumea din jurul meu toată viaţa mea!”

Aceasta nu e genul de îngrijire personală despre care vorbim în vindecare. Acest tip de auto-îngrijire care însoţeşte vindecarea şi aceşti Paşi este mai blândă, mai iubitoare, mai eliberatoare şi mai concentrată pe propriile noastre responsabilităţi. Este o auto-îngrijire vindecătoare, întineritoare, reînnoitoare, în care există loc pentru sentimente, nevoi, dorinţe, vrerei, scopuri, planuri şi propriile noastre vieţi – vieţi cu sensuri şi obiective care au sens.

ACCEPTAREA LIPSEI DE PUTERE

Unora dintre noi le este uşor să accepte premiza că în acest Pas suntem lipsiţi de putere asupra celorlalţi. Până când vom ajunge la acest Pas, suntem gata să renunţăm şi să ne apucăm de treabă. Alţii se chinuiesc să accepte lipsa de putere.

Eu iubesc acest Pas. Însă urăsc că nu pot controla. Urăsc să fiu vulnerabilă şi neajutorată. Nu-mi place să mă simt stingherită sau să simt durere emoţională. Mi se face rău că trebuie să mă detaşez şi să mă predau. Însă iubirea din acest Pas apare când recunosc adevărul. Nu deţin puterea asupra multor lucruri în viaţă şi când încerc să o deţin, nu am nicio putere, înnebunesc, nu-i pot controla pe alţii, indiferent de cât aş vrea, oricât de mult m-aş gândi că ştiu ce e mai bine pentru ei.

Nu pot să controlez ce fac alţii, gândesc sau simt, indiferent cum aleg aceştia să interacţioneze cu mine, indiferent când ei aleg să crească sau să se schimbe şi indiferent când aceştia aleg să se recupereze din dependenţa lor.

Uneori nu mă pot controla nici pe mine.

Nu am nicio putere asupra rămăşiţelor de sentimente şi credinţele negative pe care le-am acumulat, asupra proprie persoane şi dependenţelor altor persoane, inclusiv dependenţa de alcool şi de nefericire. Nu-mi pot controla copiii sau copiii altora. Nu am nicio putere asupra rezultatelor, a vieţii, a circumstanţelor, a evenimentelor. Nu pot controla cursul relaţiilor. Nu pot să controlez sincronizarea.

Dumnezeule, mi-aş dori să pot controla sincronizarea.

Dar nu pot.

Când încerc să mă controlez represându-mi cu rigiditate gândurile şi sentimentele, mă pierd pe mine. Mă adâncesc şi mai mult în groapa din mine şi în mlaştina codependenţei.

Când încerc să-i controlez pe alţii, îi înnebunesc şi pe ei şi pe mine. Când încerc să controlez dependenţa, dependenţa mă controlează pe mine. Când încerc să controlez ce gândesc alţii despre mine, mă transform într-o marionetă trasă de sfori. Acţiunea de a controla mă înnebuneşte şi pe mine şi pe alţii. Orice lucru pe care-l încerc să-l influenţez mă pune sub control. Mă pierd pe mine. Pierd contactul cu sine.

Şi alte persoane se înfurie pe mine şi dau înapoi.

Când încerc să controlez situaţii şi circumstanţe, setez blocaje faţă de evenimentele care înaintează. Când îmi irosesc timpul şi energia încercând să am putere când nu am niciuna, îmi pierd abilitatea de a-mi trăi propria viaţă.

Acţiunea de a controla setează o energie caracteristică. Oamenii simt asta – chiar dacă doar te gândeşti la asta fără să acţionezi. Oamenii reacţionează la această energie – uneori făcând deliberat ceea ce încercăm să-i împiedicăm pe alţii să nu facă, sau nefăcând ceea ce încercăm pe alţii să facă. Este o energie controlată de către frică.

E natural să vrei să-i controlezi pe alţii, mai ales când aceştia îşi fac rău singuri ori nouă, sau când lucrurile nu merg după cum ne place nouă. Însă nu e treaba noastră să avem grijă de alţii – să avem grijă de sentimentele, gândurile, deciziile maturizarea şi responsabilităţile lor. Treaba noastră este să facem aceste lucruri pentru noi.

Pasul 1 nu implică lipsa de responsabilitate sau neajutorarea. Nu spunem: „Nu pot să îmi dau ajutor din pricina a ceea ce alţii îmi fac sau mi-au făcut.” Spunem contrariul: că suntem responsabili pentru noi şi pentru treburile noastre. Ceilalţi sunt responsabili pentru ei şi pentru treburile lor – fie că ne place sau nu cum se descurcă cu ele.

Suntem responsabili pentru noi înşine, pentru direcţionarea energiei vieţii noastre către calea noastră, pentru crearea unui întreg, desăvârşindu-ne viaţa pentru noi înşine.

Suntem responsabili să punem capăt durerii, să ne înfruntăm şi rezolvăm temerile, spunând nu, oferindu-ne ce ne trebuie, stabilind graniţele pe care trebuie să le stabilim şi făcând alegeri şi decizii pe care trebuie să le facem ca să avem grijă de noi – în orice situaţie sau circumstanţă.

Nu suntem victime.

Când acceptăm că nu avem putere, vom dobândi puterea de a avea grijă de noi. când vom începe să avem grijă de noi, vom începe să ne trăim vieţile şi tot ceea ce ne este menit să vină la noi va fi al nostru. Când vom înceta să-i controlăm pe alţii, putem să le dăm voie şi să avem încredere în ei să-şi trăiască vieţile.

Acest Pas ne aduce cu picioarele pe pământ în realitate şi în noi înşine. Şi vom descoperi că locul nostru în această lume este un loc bun. În cele din urmă, vom deveni recunoscători pentru felul în care lucrurile au evoluat pentru că e mai bine decât am fi putut realiza noi cu comportamentul nostru dominant.

Suntem cu mult mai lipsiţi de putere asupra altora decât ne-a învăţat cineva. Acceptând acest lucru înseamnă că sunt liberi să deţinem adevărata noastră putere în viaţă, care este mult mai mare decât ne-a spus cineva vreodată. Avem putere să gândim, să simţim, să ne rezolvăm problemele, să stabilim limite, să stabilim şi să ne îndeplinim obiectivele, să creăm, să vindecăm, să avem grijă de noi şi să ne iubim necondiţionat, la fel să-i iubim şi pe cei din preajma noastră.

Asupra cui nu deţin controlul? Aproape asupra a tot ceea ce vreau să controlez.

PASUL DETAŞĂRII

Pasul 1 este Pasul care ne ajută să începem să ne detaşăm – un concept al vindecării care înseamnă că ne eliberăm şi ne detaşăm de alţii – cu iubire, ori de câte ori e posibil.

Acest Pas ne ajută să începem identificarea modului corect şi abuziv al puterii voinţei. Începem să simţim în loc să fugim de emoţiile noastre. Identificăm modul în care ne-am neglijat ca să putem să ne iubim mai bine în orice împrejurare.

Este primul pas către ieşirea din ipostaza de victime – ale altora, ale noastre, ale vieţii.

Acesta este Pasul Detaşării.

Acest Pas este despre graniţe. Vom descoperi limitele şi măsura propriului sine şi ale responsabilităţilor noastre. Învăţăm să identificăm ce putem şi ce nu să facem. Învăţăm să identificăm când încercăm să facem imposibilul sau încercăm să facem ce nu e treaba noastră.

Apoi încetăm să mai facem imposibilul şi ne concentrăm atenţia pe ceea ce e posibil – să ne trăim vieţile, să avem grijă de noi, să simţim şi să răspundem aşa cum trebuie sentimentelor noastre. Putem să ne iubim şi pe noi şi pe alţii fără să simţim nevoia covârşitoare de a-i controla şi manipula şi pe ei şi situaţiile după bunul nostru plac.

Deseori, acest Pas ne pune în legătură cu sentimentele noastre – sentimentul de frică, durere sau ruşine. Ne pune în contact cu suferinţa. La început acest Pas pare întunecos şi înfricoşător. Nu trebuie, nu pentru mult timp. Ne redă lipsiţi de putere faţă de ceea ce nu putem să controlăm, aşa încât să ne reîmprospătăm forţele. Odată ce acceptăm orice pierdere sau zonă a lipsei de putere cu care ne confruntăm, suntem liberi să simţim şi să ne descurcăm cu sentimentele noastre, apoi să ne vedem mai departe de viaţă.

Vom parcurge acest Pas când suntem pregătiţi. Când suntem istoviţi, când ne-am exercitat toate încercările ca să administrăm şi să controlăm situaţia, când am obosit să ne simţim nebuni şi să ducem lupte pe care nu putem să le câştigăm, ne vom preda. Când va veni timpul, acest Pas ne va găsi şi îşi va face treaba.

Să-l lăsăm. Să-l lăsăm să ne ducă acasă. Să-l lăsăm să ia povara controlului şi senzaţiei că suntem responsabili pentru alţii din spatele nostru. Să lăsăm pacea, uşurarea şi mângâierea acestui Pas să ne înghită.

Să ne detaşăm. Să ne detaşăm de frică, de nevoia de a controla. Să ne concentrăm asupra noastră şi să ne dăm voie să fim. Nu vă mai daţi atât silinţa şi nu mai faceţi atât de multe când acest lucru nu funcţionează.

Iubiţi-vă şi acceptaţi-vă aşa cum sunteţi indiferent de circumstanţele prezente. Răspunsul va veni. Soluţia va veni. Însă nu pentru că ne străduim din greu.

Răspunsul va veni din detaşare.

Nu avem nicio putere asupra altora, iar vieţile noastre au devenit insuportabile. Şi pentru moment asta e tot ce ne trebuie. Aceştia suntem şi e destul de bine.

Devenim sensibili faţă de sentimentele de lipsă de putere şi incapacitate de a ne administra viaţa. Devenim sensibili faţă de cum ne simţim la nivelele mai subtile.

Parcurgeţi acest Pas la începutul vindecării. Apoi parcurgeţi-l iarăşi dacă e nevoie. Parcurgeţi-l ori de câte ori nebuniile codependenţei se instalează. Parcurgeţi-l ori de câte ori credeţi că lucrurile vă scapă de sub control şi vieţile noastre sunt o greşeală; când descoperiţi că aveţi grijă de alţii şi vă întrebaţi dacă aveţi dreptul să aveţi grijă de voi înşivă; când începeţi să vă ignoraţi sentimentele; când începeţi să deveniţi obsedaţi de alţii sau să vă îngrijoraţi în legătură cu viitorul vostru sau al altora; când începeţi să credeţi că alţii vă controlează fericirea.

Să-l parcurgem când ne neglijăm pe noi.

Să-l parcurgem când ne împotmolim.

Când nu ştim ce să facem în continuare, putem să parcurgem acest Pas.

Să ne gândim la el. Să ne scufundăm în el. Să-l lăsăm să ne definească şi circumstanţele prezente şi trecute. Să-l lăsăm să vindece, să ne ajute şi să ne mângâie. Întotdeauna ne aduce acasă – la noi înşine, la realitate şi la stăpânirea lecţiei spirituale din situaţia actuală.

Primul cuvânt al acestui Pas 1 este noi. Acceptarea de sine, bazată pe simpla definiţie a sinelui, ne face să ne simţim bine. Nu suntem singuri, nu mai suntem singuri. Mulţi dintre noi practică acest Pas zilnic. Mulţi dintre noi împart aceiaşi problemă. S-ar putea să ne fi simţit singuri, însă nu suntem unici în durere sau în dilema noastră. Nici nu suntem izolaţi când trebuie să găsim soluţia. Există putere în comunitatea celor care se vindecă, putere în parcurgerea acestui Pas în intimitatea locuinţelor noastre şi în grup cu alţii. Ne reunim în acest Pas, în ipostază de „noi”, făcându-ne cunoscută problema şi soluţia noastră comună. Faptul că o împărţim cu comunitatea, face problema mai mică, iar soluţia mai iminentă.

Există un loc unde ajung în relaţiile mele cu oamenii şi viaţa care este întunecos şi ineficient. E un loc dominat de frică şi dorinţa instinctivă de a controla.

Eu am făcut-o făţiş – am încercat să controlez dependenţa unui alcoolic concentrându-mi viaţa în jurul acelei persoane.

Am făcut-o în tăcere – am încercat să-mi controlez şi să-mi reprim sentimentele încercând să controlez o situaţie particulară, zăvorându-mă în mine de abia dacă mai existam, repetând fără succes aceleaşi acţiuni de rezolvare a unei probleme sau pretinzând că o anumită problemă nu există. Ajung în acel loc întunecos unde permit altora să mă controleze sau unde dau voie credinţelor negative sau sentimente nesoluţionate din trecutul meu să mă controleze.

Ajung în acel loc în care nu fac ce trebuie să fac ca să am grijă de mine în relaţiile cu oamenii pentru că mă tem să procedez aşa.

Acest Pas mă scoate din acel loc întunecos. Mă ajută să-mi amintesc cine sunt. Nu-i pot controla pe alţii şi înnebunesc când încerc să fac asta. Nu trebuie să-i controlez pe alţii. Nu trebuie să am grijă de ei. Nu trebuie să controlez viaţa sau situaţiile, ca viaţa să funcţioneze.

Acum eşti în siguranţă să crezi, să te detaşezi. Pot să mă accept, problemele, situaţia actuală şi incapacitatea de a-mi administra viaţa. Pot să mă detaşez pentru că dacă mă agăţ prea tare nu obţin niciun rezultat. Pot să mă relaxez şi să fiu eu însămi. Şi pot să iubesc, să accept şi să am grijă de mine.

Prima oară când am parcurs acest Pas privind problemele mele de codependenţă, când m-a învăluit de la cap înspre suflet, mi-a adus libertate şi darul detaşării. Pentru prima oară am înţeles, în inima mea, că nu pot controla pe nimeni. Acest Pas mi-a adus eliberare şi abilitatea de a începe să am grijă mai ales de chestiunile ce privesc viaţa mea.

Acest Pas îmi aduce în continuare eliberare de fiecare dată când îl parcurg.

Acest Pas ne dă permisiunea să fim cine suntem. Acesta este Pasul când ne acceptăm pe noi înşine, lipsa noastră de putere şi circumstanţele noastre actuale, în pace, cu graţie şi credem că toate acestea sunt şi vor fi bine.

Ne predăm. Apoi privim cum ordinea se instalează în viaţa noastră.

Acest Pas ne duce într-un loc sigur, un loc confortabil. Haideţi să mergem acolo de câte ori avem nevoie. Putem să facem schimb între vieţile bazate pe frică, control şi ruşine cu nişte vieţi posibile.

Fiecare Pas îşi face treaba în viaţa noastră. Fiecare Pas e important.

Lucrarea, vindecarea încep cu Primul.

ACTIVITĂŢI

1. Ai încercat să-ţi exerciţi puterea sau influenţa unde, în realitate, nu aveai deloc? Ai încercat să controlezi pe cineva sau ceva, din ce în ce mai mai mult cu rezultate din ce în ce mai puţin benefice?
2. Cine sau ce în viaţa în viaţa voastră vă face să vă ieşiţi din minţi şi vă provoacă stres? De cine te simţi victimizat? Pe cine simţiţi că vă controlează acum, inclusiv emoţiile, ori altă zonă a vieţii voastre? De ce situaţii, sentimente sau realităţi aţi fugit, le-aţi negat sau evitat?
3. Ce ar trebui să înfruntaţi în vieţile voastre dacă aţi încerca să nu mai controlaţi pe cineva sau ceva? Ce s-ar putea întâmpla dacă aţi permite cuiva sau ceva să vă controleze?
4. Care sunt laturile din viaţa voastră care sunt un haos? Care este starea dumneavoastră actuală privind aceste laturi: emoţii, finanţe, spiritualitate, sănătate fizică, carieră? Ce faceţi de plăcere, din amuzament sau din bucurie?
5. Care-i starea actuală a relaţiilor voastre cu familia, prietenii, colegii de serviciu? Aveţii relaţii cu ei sau vă simţiţi singuri şi izolaţi?
6. Vă simţiţi mintea clară şi consistentă? Pe cine consideraţi responsabil pentru emoţiile, finanţele şi sănătatea voastră? Pe cine consideraţi responsabil pentru starea relaţiilor voastre?
7. Ce lucru faceţi în viaţă în legătură cu care aveţi resentimente? Ce simţiţi că trebuie să faceţi dar nu vreţi? În care domenii ale vieţii voastre simţiţi că nu aveţi nicio alegere şi opţiune? Cine sau ce vă ţine captiv? Cui vreţi cel mai mult să-i spuneţi ceva? De ce simţiţi că nu puteţi să-i spuneţi?
8. Care incident anume v-a împins să începeţi să frecventaţi un grup 12 Paşi? Dacă-l frecventaţi de ceva timp, ce va da bătaie de cap cel mai recent? Cine sau ce vă îngrijorează cel mai mult? Când a fost ultima oară când aţi făcut un lucru cu iubire şi de folos pentru voi? Există cineva în viaţa voastră care simţiţi că vă face nefericiţi? Simţiţi că dacă el sau ea s-ar comporta diferit, aţi fi fericiţi?