Traducere
din Melody Beattie_ Codependent’s guide
to the twelve steps
de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere
Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi
„Capitularea
se petrece cu acordul ei. Pur şi simplu m-am lămurit.
Apoi
se instalează pacea minţii, iar viaţa mea începe să fie mai uşor de mânuit.”
Bob T.
PASUL 1
„AM RECUNOSCUT CĂ NU AVEAM NICIO PUTERE ASUPRA
CELORLALŢI – CĂ VIEŢILE NOASTRE DEVENISERĂ IMPOSIBILE.”
- Pasul 1 al Ghidului
Prima
oară când am auzit acest Pas nu l-am înţeles. Nu am priceput. Mi se părea
întunecos, înfricoşător şi neadevărat.
Să
nu am nicio putere asupra cerolalţi? Viaţa mea – imposibilă?
Am
crezut că deţineam controlul absolut şi asupra mea şi asupra celorlalţi. Am
crezut că nu exista circumstanţă prea copleşitoare, nici sentiment aşa de
grozav pe care să nu-l pot controla prin forţa voinţei. Am crezut că asta se
aştepta de la mine: să deţin controlul. Era treaba mea. aşa înaintasem prin
viaţă!
Şi
am crezut că viaţa mea arăta mult mai suportabilă decât vieţile celor din jurul
meu – până când am început să privesc în interiorul meu. Atunci am descoperit
subcurentul fricii, furiei, durerii, singurătăţii, goliciunii şi nevoilor
neîmplinite care-mi controlase mare parte a vieţii.
A
fost momentul când mi-am mutat privirea fixată multă vreme pe altă persoană ca
să arunc o privire şi la starea vieţii mele.
Atunci
am început să îmi găsesc viaţa şi să înviez.
„Nu
cunoşteam puterea şi lipsa de putere”, a spus Mary, vorbind despre Pasul 1. „A
fi victimă şi a deţine controlul era modul în care deţineam puterea. Dacă eram
slabă, atunci altcineva deţinea controlul.”
Acum
învăţăm o cale mai bună de a deţine puterea decât să fim victime şi să fim
controlaţi. Începe prin a recunoaşte şi a accepta adevărul despre noi înşine şi
relaţiile noastre.
Nu
avem nicio putere asupra celorlalţi. Când încercăm să ne exercităm puterea pe
care nu o avem, vieţile noastre, la un anumit nivel, ar putea deveni de
necontrolat. Haideţi să aruncăm o privire la modurile în care lipsa de control
se prezintă în vieţile noastre şi unde iau naştere ideile noastre de a controla
pe alţii – sau a le da voie să ne controleze.
POVESTEA MEA
Scena
îmi este încă vie în memorie, chiar dacă s-a întâmplat acum mai bine de 10 ani.
Persoana de care îmi păsa cel mai mult bea. Era alcoolic. Şi nu voia să se
lase. Am făcut tot ce am putut ca să-l fac să se lase de băutură. Nu a
funcţionat nimic.
Nimic.
Nici eu nu eram în stare să mă opresc şi să nu-l mai
controlez. După încă o rundă de promisiuni, iertări şi promisiuni încălcate, am
pus în aplicare ultimul plan care-l va determina să se oprească din băut. Urma
să-i arăt cum era să iubeşti pe cineva care folosea substanţe chimice. Voi face
în aşa fel încât să pară că mă reapucasem de droguri. Asta o
să-i atragă atenţia. Asta o să-i arate cât de mult sufeream. Şi aşa se va opri.
Am aranjat scena cu grijă. Deşi nu mai consumasem
droguri ani de zile, am cumpărat un pacheţel cu pudră albă în el (pusesem zahăr
în el); am luat o lingură arsă pe o parte, am pus o bucată de vată în lingură.
Apoi m-am întins pe canapea ca să pară că eram sub influenţa narcoticelor.
Puţin mai târziu, persoana vizată (la acea vreme) a
intrat în cameră. A privit în jur, a văzut lingura, m-a văzut şi pe mine şi a
reacţionat. Eu am sărit de pe canapea şi am început predica.
„Vezi?” am ţipat. „Vezi cum e să iubeşti pe cineva şi să
asişti la consumul de substanţe? Vezi cât doare? Vezi ce mi-ai făcut în toţi
anii ăştia?”
Reacţia lui nu a fost la fel de serioasă ca cea a vecinei
mele, mai târziu, pe seară. „Ceea ce faci e o adevărată nebunie”, mi-a zis, „şi
trebuie să mergi la Al-Anon.”
Mi-au trebuit luni de zile ca să înţeleg adevărul: nu
trebuia să-i dovedesc unui alcoolic cât de mult sufeream. Trebuia să devin eu
conştientă că sufeream. Trebuia să am grijă de mine.
Acesta este unul dintre multele incidente care
demonstrează până unde am mers ca să controlez oamenii. Eram aşa de bună la
identificarea comportamentului altuia, în special ale celor prin care-şi
pierdeau autocontrolul. Totuşi nu puteam să văd că nu sunt în stare să mă
descurc cu viaţa mea. Nu puteam să mă văd pe mine. Şi eram captivă şi
prizonieră în rolul de victimă. Oamenii nu îşi vedea pur şi simplu de treaba
lor. Ci făceau lucrurile contra mea.
Indiferent ce se întâmpla, fiecare eveniment era o încercare de a mă acapara.
Abilitatea mea de a mă separa de alţii, de a-mi separa
problemele, treburile, socotelile şi responsabilităţile de ale altora, era
inexistentă. Mă modelam după restul lumii ca o amibă.
Dacă cineva avea nevoie de ceva consideram că avea nevoie
de responsabilitatea mea personală şi privată, chiar dacă doar ghiceam ceea ce
avea nevoie. Dacă cineva avea un sentiment, era responsabilitatea mea să lucrez
asupra lui. Dacă cineva avea o problemă, eu trebuia să o rezolv.
Nu ştiam cum să spun nu. Nu
aveam o viaţă a mea. Aveam nişte rămăşiţe de amintiri din copilărie, iar modul
în care reacţionam astăzi era probabil o reacţie din copilărie. La două
săptămâmi după ce m-am căsătorit, am fugit spre casă de la serviciu, am deschis
uşile dulapului ca să văd dacă hainele soţului meu erau încă acolo. Eram sigură
că o să fiu abandonată, părăsită. Nu simţeam niciun pic că sunt iubită. Şi nu
aveam nici cea mai vagă idee ce însemna să fiu stăpână pe mine.
Acţionam din teamă, împreună cu o stimă de sine diminuată.
Îmi petrecusem mare parte a timpului reacţionând faţă de ceea ce făceau
oamenii, încercând să-i controlez, dându-le voie să mă controleze şi
simţindu-mă nedumerită de toate acestea.
Am crezut că făceam totul cum trebuie. Nu se presupune
că oamenii sunt perfecţi? Nu se presupune că trebuie să fie stoici? Nu ar
trebui să mergem înainte, indiferent cât de dureror este? Nu e bine să dăruim
până doare, apoi să tot dăm până durerea e şi mai mare? Şi cum îi putem lăsa pe
alţii să-şi vadă de cursul vieţii lor? Nu e treaba noastră să-i oprim, să-i
îndreptăm? Nu asta e calea bună, calea corectă, calea creştinească?
Calea codependentului.
Aşa cum mulţi alţii au spus despre ei înşişi, nici eu
nu eram eu însămi. Eram tot ceea ce voiau oamenii să fiu. Şi mă simţeam
victimizată şi folosită de toţi. După ani de zile de codependenţă dură,
insuportabilul din viaţa mea era copleşitor. Nu mi-am înţeles codependenţa până
când nu eram departe pe drumul vindecării.
Când am început recuperarea, aveam o datorie de mai
bine de 50.000 dolari americani, căci nu fusesem în stare să mă descurc în plan
financiar. Nicio sumă nu era prea mare să o împrumut dacă ajuta pe
altcineva.
Spiritualitatea mea fusese taxată până la limită. De câte
ori mă rugasem la Dumnezeu să schimbe alte persoane? De câte
ori refuzase Dumnezeu? Am crezut că mă abandonase. Nu ştiam că eu mă
abandonasem. Nu ştiam că acum eram o persoană adultă, oamenii nu mă puteau
abandona. Tot ceea ce făceau era să plece.
În unele situaţii aş fi putut să fiu mai bună dacă şi
ei ar fi fost.
Relaţia mea cu copiii era un haos. E greu să fii un
părinte eficient când eşti înfăşată în durere, negare şi sentimente reprimate
şi îţi doreşti regulat să mori.
Relaţiile cu prietenii mei erau tensionate. Aveam puţine
să le ofer prietenilor, în afară de eternele mele plângeri despre nefericirea
din viaţa mea. Majoritatea prieteniilor mele se concentrau pe împărţirea
poveştilor despre victimizare, piperate cu umor rablaisian ca să le facem
suportabile.
„Ghici cine s-a folosit de mine astăzi?”
Nu aveam deloc senzaţia că eram conştientă de asta. Nu
aveam nevoi de care să fiu conştientă. Mă mândream cu abilitatea de a îndura o
suferinţă fără sfârşit, o viaţă de privaţiuni şi să continuui astfel.
Îmi neglijam cariera.
Sănătatea mi se deteriora. Ani de zile am căutat
tratamente pentru viruşi atipici. Am făcut o histerctomie. Am avut meningită
virală, gastrită, spatele mă durea, capul mă durea, iar artrita începea să se
instaleze.
Şi aveam doar 32 de ani.
Codependenţa e o forţă puternică. La fel şi negarea şi
abilitatea de a ignora ceea ce se află sub proprii ochi. Ceea ce e acolo are
puterea de a face rău, mai ales când ne simţim neajutoraţi, vulnerabili,
speriaţi şi ruşinaţi.
POVESTEA
LUI STANLEY
Stanley e un arhitect de succes în etate de 50 ani. I-au
trebuit 16 ani ca să remarce viaţa haotică şi insuportabilă pe care o trăia –
16 ani de negare, în care s-a împăcat cu situaţia, s-a prefăcut şi s-a ascuns
cât mai adânc de sine înainte de a vedea adevărul.
Tatăl lui Stanley este alcoolic. Tatăl soţiei lui a murit
din pricina alcoolului. Şi după 16 ani de încercări de a-şi controla fiul cel
mai mic, Stanley a atins punctul în care s-a prăbuşit emoţional.
„Când fiul nostru cel mic, John, a împlinit 6 ani, ştiam
că aveam probleme”, a spus Stanley. „Se bătea la şcoală mereu. O căuta cu
lumânarea şi refuza să-şi facă temele. Acasă ne făcea probleme. Urla la mama
lui, o înjura, iar uneori o lovea. Eu şi soţia mea ne certam tot timpul.
Încercam să fiu înţelegător. Ea avea circumstanţe atenuante. Fusese în lagăr în
al doilea răbzoi mondial şi considera că copiii trebuie iubiţi şi adoraţi. Nu voia să-l disciplinăm pe John. John provoca un haos total acasă. Era
isteţ. Ştiam cum să ne provoace pe toţi. Ne făcuse pe mine şi pe soţia mea să
ne certăm, la fel pe fraţii şi surorile lui să se certe cu mine. Îi implicase
chiar şi pe bunici.”
Când John avea 10 ani, Stanley i-a dat soţiei un
ultimatum: fie apelau la ajutor de specialitate pentru John şi familie, fie
Stanley pleca de acasă. Au mers la un psiholog care le-a spus să nu-şi facă
griji. Psihologul a spus că John era un copil inteligent, un pic precoce, însă
va trece de acest stadiu.
Această şedinţă a fost începutul unei consilieri de
familie nefructuoase în valoare de 20.000 dolari (după ce asigurarea acoperise
partea sa).
Când John avea 11 ani, soţia lui Stanley a ridicat umerii
neputincioasă şi disperată şi a părăsit o şedinţă la şcoală. Era obosită. Îşi
dăduse toată silinţa de care fusese în stare. Jurase să nu mai pună niciodată
piciorul într-o şcoală. La scurt timp după aceea, s-a mutat şi l-a lăsat pe
Stanley să crească cei trei copii singur.
Când John avea 12 ani, Stanley îşi petrecea mai mult timp
la şcoală decât băiatul. Stanley mergeam la şcoală 3 zile pe săptămână ca să
explice de ce John fusese doar de 2-3 ori la şcoală pe săptămână.
„Singura cale prin care-l puteam face pe John să treacă
din clasa a IX-a într-a X-a a fost să-i promit că îl voi muta la altă şcoală”,
a declarat Stanley. „Cât de codependent eram? Am vândut locuinţa şi l-am mutat
la altă şcoală ca John să fie trecut clasa.”
Odată Stanley a venit acasă şi l-a găsit pe mijlociul
Jeremy strângându-l de gât pe John. Jeremy îl apucase pe John de gât şi-l
ridicase în aer. Jeremy i-a spus liniştit că îl suportase pe John 12 ani şi nu
mai suporta.
Altă dată, Stanley a intrat în cameră tocmai când John
arunca un cuţit spre un alt copil. Stanley a putut să schimbe direcţia
cuţitului care s-a înfipt în tocul geamului şi nu în băieţel.
Când John avea 16 ani lucrurile atinseseră apogeul. Soţia
lui Stanley se întorsese între timp acasă. Într-o duminică, Stanley se uita la
fotbal, iar soţia se afla în bucătărie preparând masa. John s-a dus în
bucătărie şi a început să se certe cu mama lui. Stanley a ascultat pe măsură ce
discuţia lor se aprindea şi începuseră să strige unul la altul.
„Îmi era teamă”, a spus Stanley. „John se
comporta în continuare abuziv faţă de mama sa, ţipând la ea şi uneori lovind-o.
Nu aveam de gând să-l las să facă asta din nou.”
Stanley a intrat în bucătărie chiar când John era pe
punctul să-şi lovească mama. Stanley l-a prins pe John şi l-a imobilizat în
strânsoarea sa. Soţia lui a venit să-l salveze pe John. A început să tragă de
Stranley, încercând să-l facă să-l elibereze pe John.
În bucătărie a intrat şi Jeremy, fiul cel mijlociu. A început
să tragă de mama lui, încercând să o determine să-l lase pe Stanley în pace, ca
să-l reţină pe John.
Toţi patru s-au prăbuşit pe podea. Stanley şi-a spart capul. Sângele
ţâşnea. Stanley
i-a dat drumul lui John, a alergat la maşină, s-a oprit la urgenţă, i-au pus 45
de copci şi s-a întors acasă.
În
sufragerie John şi Jeremy se luptau în continuare umăr la umăr.
„Erau
pregătiţi să o şteargă”, a spus Stanley.
„Soţia mea stătea lângă ei privindu-i. Nu ştia ce să facă. Băieţii erau mari.
John avea 1,80 metri şi 80 kg. Amândoi făcuseră arte marţiale.”
„Fir-ar
să fie”, a strigat Stanley.
„Dacă aveţi chef de bătaie, atunci o să vă dau eu bătaie.”
Şi
Stanley a păşit
între ei şi i-a lovit pe amândoi.
A
doua zi Jeremy s-a mutat. Câteva săptămâni mai târziu şi sora cea mare s-a
mutat. După alte două săptămâni şi Stanley
a plecat de acasă. Două luni mai târziu soţia lui a plecat şi ea.
„Un
băiat de 16 ani a pus stăpânire completă pe casă şi pe cei doi câini”, ne spune
Stanley. „Asta
a fost. M-am mutat înapoi acasă.”
Două
săptămâni mai târziu, o consilieră şcolară l-a sunat pe Stanley. „Cred că aveţi o problemă”, i-a spus
ea, după care l-a informat că John consuma droguri şi că o făcea de când avea 8
ani – un fact pe care consilierea şi terapia în valoare de 20.000 dolari nu
reuşiseră să-l dea la iveală.
Când
nu avea de-a face cu şcoala sau poliţia, Stanley
îşi petrecea timpul încuiat în birou, cu capul pe birou şi plângând.
„Eram
vlăguit şi mă simţeam fără niciun merit ca fiinţă umană”, povesteşte Stanley.
Stanley a început să frecventeze Al-Anon, apoi Familiile
Anonime. Era pregătit să-şi accepte lipsa de putere şi faptul că viaţa sa îi
scăpase de sub control. Era pregătit să se detaşeze şi să aibă grijă de el.
(Epilogul poveşti este acesta: John a mers la
dezintoxicare, însă nu a avut rezultate. Mai târziu, după ce a făcut închisoare
pentru vânzare de narcotice, a început adevărata recuperare. Acum e un om de
afaceri de succes şi are o relaţie apropiată cu tatăl său. Stanley şi soţia sa
au divorţat. Jeremy şi sora cea mare încă se tratează de codependenţă. Stanley
a slăbit 45 kg, face sport regulat, se simte împăcat şi încrezător în viaţa sa
şi are grijă de el zilnic.)
ALTE
POVEŞTI DESPRE VIEŢI DEVENITE IMPOSIBILE
Însă eu nu am probleme aşa mari, aţi putea gândi. Răspunsul
meu este: bine. Nu trebuie să ai necazuri foarte mari ca să recunoşti când
viaţa ta a devenit imposibilă şi să începi să te tratezi de codependenţă.
Multora dintre noi ne trebuie multă durere ca să fim gata pentru vindecare. Alţii
nu au nevoie de un haos aşa de mare.
Mi-a şi-a dat seama în linişte că viaţa lui devenise
imposibilă.
„Am venit acasă de la serviciu într-o noapte şi nu am mai
putut să suport să stau în faţa televizorului cum făceam de obicei, holbându-mă
la el şi evadând din propriul sine citind ziarul. Sora mea, care dintotdeauna a
fost o psihotică borderline (la limită), m-a sunat. A început să vorbească în
continuu dându-mi 15 motive diferite pentru care şi-a pierdut slujba. Era cam
al 15-lea serviciu pe care-l pierdea. Şi mi-a trecut prin minte că fie aş fi
continuat la nesfârşit viaţa mea aşa cum era, plictisit şi evadând cu ajutorul
televizorului, sau aş fi putut să încep să fac ceva. Cineva îmi dăduse adresa
unui grup 12 Paşi pentru adulţii care fuseseră copii de alcoolici. M-am ridicat,
am închis televizorul şi m-am dus la o întâlnire. Eram pregătit să parcurg
acest prim pas din pură plictiseală.”
Incapacitatea lui Karen de a scăpa de codependenţă a
ieşit la iveală în timp ce se vindeca de dependenţa de droguri şi alcool.
„De 15 ani mă tratam de dependenţa de substanţe
chimice. Am făcut tot ce-mi spusese toată lumea să fac. Mergeam la cinci
şedinţe pe săptămână. Ajutam
oamenii în mod constant, fie că ei voiau sau nu. însă în interior
îmi era ruşine de propria-mi persoană la fel ca în ziua în care am fost trează.
Nu dădeam doi bani pe mine. Nu puteam să le spun „nu” oamenilor, nu puteam să
spun ce gândesc. Şi tot ceea ce făceam era în scopul de a-i face pe oameni ca
mine – de la modul în care mă îmbrăcam, îmi pieptănam părul şi mă machiam, până
la felul în care mă aşezam şi lucrurile pe care le făceam pentru alţii. Mă
simţeam aşa de victimizată. Nu mă simţeam niciodată suficient de bună. Dacă
refuzam ori aveam grijă de propria persoană, mă simţeam aşa de vinovată. Şi mă
simţeam furioasă şi plină de resentimente pentru că zilele şi orele mele
treceau făcând lucruri pentru alte persoane, lucruri pe care simţeam că trebuie
să le fac, iar oamenii nu apreciau niciodată ce făceam pentru ei.”
„Mă simţeam rău, speram că dacă ajutam destui oameni, Dumnezeu
o să înceapă să mă trateze bine. Atunci mi-am dat seama că trebuie să încep să
mă port frumos cu mine însămi. Nu Dumnezeu mă punea să fac toate lucrurile
astea. Nu Dumnezeu oprea lucrurile bune să se întâmple în viaţa mea, ci eu.”
„Ştiam că aveam nevoie, voiam şi meritam mai mult de
la mine când eram trează decât când ofeream. Am ajuns să înţeleg că pentru a
obţine „mai mult” trebuia să mă ocup de codependenţa mea. Era timpul.”
Citând-o pe autoarea Charlotte Kasl, Karen „dădea mai
mult decât îşi permitea”; dădea altora şi nu ei însăşi – comportamentul unui
codependent care în cele din urmă face ca viaţa sa să devină insuportabilă.
Putem să dăruim părţin din noi mai mult decât ne permitem financiar sau
emoţional. De câte ori dăruitul începe să fie compulsiv sau e indus de
sentimentele de vină şi obligaţie sau ne lasă senzaţia că suntem victimizaţi,
ne aflăm în pericol. Ne aflăm în pericol ori de câte ori ne simţim stingheriţi
cu ceea ce facem pentru că contravine adevărului nostru şi a ceea ce vrem.
Oferind constant mai mult decât putem şi
nestasifăcându-ne nevoile pe care le întâlnim într-o relaţie poate da naştere
insuportabilului din viaţa noastră.
După ce a încheiat o relaţie şi a stat departe de
relaţiile de iubire o perioadă, Martha l-a întâlnit pe Jack. El a vrăjit-o cu
adevărat într-o seară în primele zile ale relaţiei lor când a condus-o la gară
cu maşina şi i-a dus bajagele până la peron.
„Niciun bărbat nu făcuse aşa ceva pentru mine toată
viaţa mea”, a spus ea. „A fost dragoste la prima vedere.”
Problemele au început subtil şi erau greu de
identificat. Jack i-a spus la început că atunci când o să-l cunoască mai bine,
nu o să-l mai placă. El avea dreptate.
„Voiam să-mi controleze opiniile şi gândirea”, a spus
Martha. „Ori de câte ori dădeam glas unei păreri care era diferită de a lui,
chiar dacă era despre o operă de artă, se certa cu mine până când capitulam
şi-i dădeam dreptate.”
De câte ori era momentul să fie apropiaţi, Jack se
retrăgea. Avea relaţii sexuale cu Martha, însă refuza să petreacă noaptea cu
ea. Pleca perioade lungi de timp fără să se întâlnească cu ea, apoi stabilea o
întâlnire şi în ultima clipă o anula.
Relaţia a evoluat în conversaţii lungi ţinute pe
robotul telefonului fiecăruia.
„Prietenii mei îmi spuneau că această relaţie nu era
potrivită”, a declarat Martha, „însă eu nu puteam să văd. Nu puteam să renunţ.
Mă împotmolisem, eram captivă. Mi-a provocat multă durere. Stima de sine se
micşorase. Plângeam mult şi aşteptam lângă telefon. Nu mai aveam încredere în
mine.”
În cele din urmă Martha a început să participe la
întâlnirile CoDA. După aceea a încheiat relaţia şi a început să aibă grijă de
ea. Martha a descoperit că renunţând la autocontrol şi permiţând să fie
victimizată a dus la o relaţie şi o viaţă insuportabilă. A căutat
şi a schimbat motivele care au dus la acest lucru. (Şi noi
vom face la fel capitolele cu Paşii 4 şi 5.)
VIEŢILE
NOASTRE AU DEVENIT INSUPORTABILE
Codependenţa şi insuportabilitatea nu sunt întotdeauna un
apanaj al dependenţilor şi alcoolicilor. Mulţi dintre noi descoperă că
eforturile noastre de a controla comportamentul altcuiva se întinde dincolo de
ţinerea în frâu a dependenţei unei persoane. Mulţi dintre noi sunt prinşi în
gesturile publice şi făţişe de a controla multe persoane – ce fac, gândesc şi cum
şi când se schimbă.
Mulţi dintre noi îin controlează pe ceilalţi şi când sunt
bine avansaţi pe drumul vindecării. Am recunoscut că nevoia mea de control, sau
de a avea grijă de altcineva, este instinctivă. Este prima reacţie faţă de
oameni. Nu mai e la fel de evidentă cum era cândva, dar încă
mai există.
Putem încerca să controlăm persoanele pe care le
iubim, pentru care lucrăm, care lucrează pentru noi, prietenii, inamicii,
rudele, copiii, vecinii şi chiar străinii.
Controlul şi grija faţă de altul nu funcţionează.
Codependenţa nu e viabilă. Ne înnebuneşte. Ne face să simţim că oamenii şi
circumstanţele ne înnebunesc. Vieţile ne scapă de sub control. Controlul şi grija faţă de
altul fac ca vieţile noastre să devină insuportabile.
Iar noi nu vedem limpede ce se petrece în timpul când se petrece. E
ca şi cum am fi în ceaţă.
Această dificultate de păstra limitele poate fi
externă, internă sau ambele. Putem deveni aşa de captivaţi de alte persoane şi
problemele lor, atât de concentraţi asupra lor şi să pierdem contactul cu noi,
încât pierdem controlul asupra chestiunilor externe din viaţa noastră.
Incapacitatea de a ne administra vieţile se poate furişa în relaţiile,
spiritualitatea, sănătatea, slujba, activităţile recreative (sau lipsa lor),
viaţa de acasă, implicarea în comunitate şi finanţele noastre.
Chestiunile interne – sentimentele, gândurile şi
reacţiile faţă de alţii şi noi înşine – pot deveni şi ele imposibil de
administrat. Depresia, frica, furia, tristeţea şi o rafală de gânduri
haotice pot pune stăpânire pe noi. Sau suntem epuizaţi de gânduri legate de
cealaltă persoană întrebându-ne ce simte că pierdem legătura cu noi înşine şi
cu propriile gânduri şi sentimente.
Energia noastră mentală, mintea, intelectul nostru sunt
într-o stare confuză, înceţoşate de negare, frică şi încercările de a-l
controla pe celălalt. Sau s-ar putea să fim prinşi într-o torent de gânduri
obsesive, ori să rămânem blocaţi în tipare de gândire negativă, tipare care
sunt în detrimentul sănătăţii şi bunăstării noastre.
Ne neglijăm carierele şi darurile şi talentul creativ.
Chestiunile financiare pot atinge o stare inimaginabilă.
S-ar putea să cheltuim mai mult decât avem ori să nu cheltuim niciun bănuţ şi
să ducem o viaţă de privaţiuni atât de dură încât martirajul nostru să dea naştere
unor sentimente continuue de victimizare. Le vom permite altora să ne
victimizeze şi ne vom permite şi nouă înşine. Ne vom raporta fără să fie nevoie
la alte persoane şi la comportamentul lor nepotrivit, abuziv sau lipsit de
control. S-ar putea să ne simţim victimizaţi de incapacitatea noastră de
stabili nişte limite pe care trebuie să le trasăm.
Comportamentul nostru s-ar putea să ne scape de sub
control. Acţiunile prin care-l controlăm pe celălalt poate fi atât de nebuneşti
ca ale persoanei pe care încercăm s-o controlăm.
Ne vom simţi constrânşi să avem grijă de alţii într-o
manieră care le diminuează capacitatea de a-şi asuma singuri responsabilitatea.
Când facem acest lucru deschis, asumându-ne responsabilitatea pentru
consecinţele acţiunilor altei persoane dependente, ne simţim furioşi şi
folosiţi. Când suntem îngrijitori camuflaţi care merg prin viaţă simţindu-se
responsabili pentru sentimentele şi nevoile altora, neglijăm propriile
sentimente şi nevoi.
Dacă nu spunem „nu”, dacă nu spunem ce avem de spus, dacă
nu ţinem legătura cu ceea ce vrem şi avem nevoie, dacă nu ne trăim vieţile
proprii, vom fi incapabili să mai avem stăpânire asupra vieţii.
Putem să devenim atât de stăpâniţi de aşteptările şi
dorinţele altora că ne vom simţi ca nişte marionete mânuite de altcineva fără
să avem viaţa noastră proprie.
Unii dintre noi suntem captivi în nişte relaţii
nesănătoase, incapabili să ne eliberăm. Alţii se izolează, îngroziţi de a mai
risca să se implice în relaţiile umane pentru că se simt incapabili să aibă
grijă de ei în aceste relaţii şi se tem foarte mult să nu fie dezamăgiţi sau
răniţi din nou.
Dacă nu vă trataţi de codependenţă mult timp, rezultatele
pot fi grave, chiar mortale. E posibil să folosim alcool sau droguri ca să
punem capăt durerii. S-ar putea să fim prinse în alte acţiuni compulsive.
Putem să dobândim boli trupeşti din cauza stresului şi pentru că nu ştim să ne
stăpânim emoţiile. Ne gândim la suicid şi unori şi încercăm să ne sinucidem.
Sau devenim nefericiţi în ultimă fază, îndurăm viaţa,
ne târâm prin ea aşteptându-ne recompensa în Rai, fără să şti că în fiecare zi
în care suntem vii e o recompensă, ca şi faptul că ne trăim vieţile.
Incapacitatea de a ne descurca se poate furişa şi în
recuperare, indiferent de cât timp se află în desfăşurare. Se întâmplă de câte
ori încercăm să controlăm un lucru pe care nu-l putem controla, ori când îi
permitem fricii şi panicii să ne controleze; sau când dăm voie aşteptărilor,
cererilor, programelor, problemelor şi dependenţelor altor persoane să pună stăpânire
pe noi.
Se întâmplă când neglijăm propria responsabilitate de
a avea grijă de noi cu iubire, când încercăm să ne exercităm puterea acolo unde
nu o avem, apoi încercăm cu ferocitate, chiar dacă ceea ce am făcut nu dă
niciun rezultat. Ori de câte ori încercăm să ne folosim puterea acolo unde nu o
avem, ne pierdem puterea noastră personală. Adevărata noastră putere este să
gândim, să simţim, să facem alegeri, să ne trăim vieţile şi să avem grijă de
noi.
Viaţa insuportabilă apare când nu mai suntem proprietarii
puterii noastre şi începem să credem că nu mai putem alege cum să reacţionăm,
indiferent de ce face sau nu o altă persoană.
Poate că relaţia cea mai afectată de încercările
noastre de a controla şi schimba ceea ce nu putem este relaţia cu noi înşine.
Suntem frustraţi, nedumeriţi, deseori cufundaţi în negativ, ură de sine,
represiune şi depresie. Încetăm să ne mai iubim şi să avem grijă de noi pentru
că ne-a păsat de alţii prea mult sau în moduri în care nu au fost potrivite
pentru aceştia, pentru noi sau pentru binele relaţiei.
Dezvoltăm un tipar de viaţă de auto-neglijenţă. Dacă
se întâmplă asta, acum putem să învăţăm cum să avem grijă de noi într-o manieră
blândă şi iubitoare care ne hrăneşte sufletul şi face ca viaţa să merite
trăită.
Mulţi dintre noi manifestă definiţii noi de viaţă
insuportabilă după ce programul de recuperare a început de o perioadă de timp.
Începem să aşteptăm mai mult de la viaţa noastră.
Când îmi pierd pacea şi serenitatea, când devin extrem
de înspăimântată, panicată, vinovată sau ruşinată, îmi consider viaţa
insuportabilă.. Când nu mai sunt în stare să-mi ţin sentimentele în frâu, când
nu mai am grijă de mine, când nu mă mai ascult, când sunt prinsă în încercarea
de a controla evenimentele şi oamenii, îmi consider viaţa insuportabilă.
Soluţia este întoarcerea la Pasul 1.
Mare parte din ceea ce noi numim codependenţă sunt
doar încercări umane de a evita, nega, sau abate durerea. Parcurgerea acestui
Pas înseamnă că suntem pregătiţi să facem faţă şi să ne simţim durerea. Fiţi
blânzi cu voi şi cu alţii pe măsură ce treceţi de la starea de negare la cea de
acceptare generată de acest Pas.
RĂDĂCINILE
CONTROLULUI
Ideea că deţinem putere asupra altor persoane este o
idee puternică – o iluzie distructivă pe care mulţi dintre noi au deprins-o în
copilărie.
Ascultaţi cum o parte din cei aflaţi în procesul de
vindecare au fost instruiţi să creadă că deţin controlul asupra altora.
„Când eram la liceu, mama şi-a luat obiceiul de a
încerca să se omoare”, spune Marcia, o femeie matură care se vindecă de
codependenţă. „Tot încerca să se sinucidă cu gazul de la aragaz. Îmi
era frică pentru ea. La şcoală o sunam zilnic în pauze. Când nu răspundea la
telefon, ştiam că iarăşi încearcă. Alergam acasă, închideam arazagul, aeriseam
casa, o puneam pe mama în pat şi goneam înapoi la şcoală.”
„La o vârstă fragedă am învăţat că aveam o putere
enormă asupra oamenilor. Am învăţat că aveam putere asupra vieţii şi morţii
mamei mele.”
Un alt aspect al acestei poveşti este că mama Marciei
considera şi ea că avea putere asupra vieţii Marciei. Când Marcia avea 16 ani,
mama ei şi-a parcat maşina pe calea ferată în dimineaţa din duminica Paştelui.
Apoi a aşteptat ca trenul să o lovească, ceea ce s-a şi întâmplat.
Mama Marciei a scăpat doar cu câteva tăieturi şi
julituri, însă a fost închisă timp de patru ani într-o clinică de boli mintale
din pricina acestei încercări de suicid. Când mama Marciei se afla în
sanatoriu, i-a spus Marciei că voia ca fata ei să aibă o viaţă mai bună, aşa că
a trimis-o în alt oraş ca să trăiască cu unchiul Charly.
„Mai trâziu, când eram la colegiu, mama a ieşit din
sanatoriu. Mi-a spus că niciodată nu a avut de gând să trăiesc cu unchiul
Charly; voise să locuiesc cu vărul ei, Charly. Am râs de această ironie a
sorţii: aproape te sinucizi pentru ca fiica ta să aibă o viaţă mai bună, apoi
aflii că a fost trimisă la alt Charly şi din această pricină a avut o viaţă
groaznică”, ne-a spus Marcia.
Unii dintre noi au fost crescuţi cu iluzii mai
subtile, dar la fel de puternice, despre control.
„De când eram copil, în jur de 3 ani, mama mi-a
răsădit ideea că o făceam nefericită”, ne povesteşte Jackie. „Am crescut
crezând sincer că deţineam această putere asupra ei. credeam şi că am puterea
de a o face fericită. Şi aşa mi-am petrecut viaţa alterând între aceste două
idei: mă comportam în aşa fel încât să o fac nefericită sau mă dădeam peste cap
ca să o bucur, fapt pe care nu l-am reuşit niciodată. Mă simţeam vinovată,
captivă şi sclava celor două idei.”
„Adult fiind, am trăit cu această credinţă ani de
zile. Şi nu era doar despre mama mea. Se răspândea asupra
fiecărei persoane cu care intram în contact. Credeam cu adevărat că am puterea
să-i fac pe oameni nefericiţi, ori fericiţi, să-i fac să simtă. Era o
responsabilitate uriaşă, eronată şi m-a făcut să merg pe jar şi să mă simt ca o
nebună toată tinereţea mea, până când am început să mă tratez de codependenţă.
Mă dădeam peste cap ca să controlez modul în care alţii simţeau sau să evit
să-i fac să se simtă într-un anume fel. Ajunsesem să urăsc să mă aflu în
prezenţa oamenilor, căci a le controla sentimentele era o meserie atât de grea
şi obositoare. Nu puteam să mă relaxez şi să mă bucur că sunt cu alte persoane.
Energia mea era în afară, încercând să-i fac să simtă şi să-i controlez. Iar eu
pierdusem legătura cu ceea ce simţeam eu.”
„Nu am ştiut că era ceva normal să ai sentimente”, spune
Jackie.
Mulţi dintre noi au crescut crezând că nu e bine să ai
sentimente. Asta făcea parte din controlul despre care fusesem învăţaţi –
reprimarea emoţiilor. Acum învăţăm că orice încercăm să controlăm ne
controlează pe noi mai apoi. Dacă încercăm să ne controlăm sentimentele într-un
mod nesănătos – mulţi dintre noi au fost învăţaţi astfel şi am învăţat cum să
procedăm ca să supravieţuim – sentimentele noastre va prelua controlul asupra
noastră şi ne vor face viaţa insuportabilă.
„Când
am fost suficient de mare să ascult, mi s-a spus să nu simt”, declară Jackie.
„Nu a trecut mult timp până am început să îmi spun asta. Mi s-a
spus să stau dreaptă, în picioare şi să-mi ignor sentimentele. De fapt, acest
sfat mi-a fost de ajutor. Am trăit într-un mediu rece, steril. Nu am primit
mângăieri şi prea puţină iubire. Din momentul în care m-am născut, persoanele
la care mă aşteptam să mă iubească m-au dezamăgit. Nu mi s-a spus că sunt
frumoasă. nu mi s-a permis să îmi fie frică, să fiu furioasă şi, bineînţeles,
nu am simţit bucuria. Mi s-a spus să fiu mai mult, mai bună, să îmi dau mai
mult silinţa şi să fiu mai puternică. Să deţin controlul.”
„Am învăţat că nicio situaţie nu merita să te laşi
doborât sau copleşit de sentimente. Sentimentele erau o pierdere de timp, o
copilărie, o faţetă slabă, umană şi inutilă. Nesimţind nimic am supravieţuit în
această familie. Am supravieţuit vieţii. Şi, pe scurt, am învăţat să mă tratez
şi eu aşa cum fusesem tratată de alţii – să mă neglijez, să mă evit, să mă
critic, să îmi diminuez importanţa şi să mă dojenesc pentru că aveam sentimente
şi nevoi, pentru că eram umană. ”
„Zăvorând această latură a mea m-a făcut puternică, mai
puternică decât am ştiut. M-a ajutat să îndur şi să supravieţuiesc faptului că
nevoile mele nu erau satisfăcute. Însă sentimentele, nevoile şi umanitatea mea m-au prins
din urmă. Această parte din mine a refuzat să mai fie ignorată.”
„Acum sunt în procesul de vindecare de ceva vreme.
Când mă uit înapoi, văd că deşi nu mi-am lăsat sentimentele să fie trăite – pentru că nu le
simţeam – ele şi nevoile mele nesatisfăcute mă controlează. Ele mă ghidează,
ele mă propulsează. Trăiam în frică şi răspunsul meu la această frică era să
încerc să-i controlez pe toţi şi pe toate în jurul meu.”
Frica este curentul subteran, forţa, pentru mare parte
din ce facem şi pe care o numim control – controlul altora, al nostru, al
situaţiilor, circumstanţelor şi timpilor.
„În anul care a trecut frecventând CoDA”, spune Jane,
„am ajuns să văd cât de îngrozită am fost toată viaţa mea. Toţi aceşti ani am
trăit prin intermediul fricii.”
Uneori frica este exprimată ca furie.
„Am fost singur, mare parte a vieţii mele fără să am
contact cu oamenii”, spune Brad, al cărui tată este alcoolic. „Întotdeauna am
fost singur, stresat, cu nervii întinşi la maximum. Nu puteam să fac o relaţie
să meargă. Cred că mai toată viaţa mea am fost furios până să încep să mă
vindec. Furia era sursa mea de energie în viaţă. Nu mă înfuriam. Însă era un
curent care curgea prin viaţa mea.”
Pentru mulţi acest curent subteran se transformă în
panică, uneori în teroare – faţă de viaţă, oameni, circumstanţe, faţă de noi
înşine şi sentimentele noastre. Nu ştim cum să ne relaxăm şi să ne detaşăm.
Unii dintre noi nu sunt conştienţi de câtă teamă ne este. Acum văd ce teamă
mi-a fost mare parte a copilăriei şi a vieţii de adult. Atunci nu vedeam şi
nici nu simţeam, însă mi-a controlat mare parte a acţiunilor mele.
Ceea ce făceam era să mă concentrez asupra altora: să
îi îngrijesc, să îi controlez şi să devin obsedată de ei. Nu am avut grijă de
mine cu iubire.
Pasul 1 ne permite să ne relaxăm, să încetăm să mai
controlăm, să ne înfruntăm frica şi să avem grijă de noi.
Faptul că nu putem să avem grijă de noi în relaţiile
cu alte persoane le va oferi controlul asupra noastră. Aşa cum mulţi dintre noi
au învăţat bine cum să încercăm să-i controlăm pe alţii, aşa am învăţat şi cum
să le dăm voie să ne controleze.
„Am fost crescută cu credinţa că voi fi ucisă dacă voi
spune nu”, a spus Marcia, care a vorbit mai înainte despre cum şi-a salvat mama
de la tentativele de suicid. „Am fost crescută catolică. Am fost învăţată să-mi
onorez tatăl şi mama. Mi s-a indus o frică considerabilă legat de ideea de a
spune nu cuiva. De la televizor am învăţat că îi urmezi pe oameni şi faci
lucruri pentru ei. Am învăţat conceptul „iubeşte-ţi aproapele şi uită de tine”.
Am învăţat că dacă făceam ceea ce se aştepta de la mine, voi fi iubită şi se va
avea grijă de mine.”
Sherri explică versiunea ei de codependenţă: „Cred că
mare parte din ceea ce eu numesc codependenţă în viaţa mea este rezultatul a
faptului că sunt înspăimântată, captivă şi blocată în realţii pentru că nu ştiu
cum să am grijă de mine în raport cu ceilalţi.”
Când îi iubim pe alţii prea mult, când vrem cu
disperare şi avem nevoie de ceea ce ei au – fie că e vorba de acceptare,
aprobare, iubire sau prietenie – ne pierdem capacitatea de a avea grijă de noi
în raport cu noi, de frică că s-ar putea să nu primim ce ne trebuie. Sperăm că
dacă ţinem lucrurile la locul lor cu puterea voinţei, în cele din urmă ne vom
afla în siguranţă şi vom obţine ce ne trebuie.
Nu vom obţine.
Aceste idei sunt iluzii. Nu suntem imperfecţi. Mulţi
dintre noi au făcut pur şi simplu ceea ce am fost învăţaţi, uneori de la o
vârstă fragedă: să ne protejăm încercând să-i controlăm pe alţii sau dându-le
voie altora să ne controleze. Am crescut devenind adulţi care au grijă şi
controlează pe alţii, pierzând legătura cu adevăratul şi corespunzătorul ţel:
de a ne iubi şi a ne accepta şi de a avea încredere în cursul vieţii şi în
bunătate.
Creştem adoptând un comportament codependent.
S-ar putea să fie normal să vrem să controlăm oameni,
evenimente şi să ne diminuăm pierderile, însă nu este şi sănătos. Nu
e bine pentru noi, nu e bine nici pentru alţii.
Şi s-ar putea să fim atât de deconectaţi de la propria
persoană că abia ne dăm seama până când viaţa începe să se prăbuşească în jurul
nostru. Vieţile noastre devin greu de administrat.
Pasul 1 ne dă permisiunea să nu mai controlăm şi să avem
grijă de alţii, dar şi să începem să avem grijă de noi înşine.
„Eram furioasă când am început să merg la Al-Anon şi
oamenii îmi spuneau că trebuie să încep să am grijă de mine”, spune Joannie.
„Avusesem grijă de mine şi de toată lumea din jurul meu toată viaţa mea!”
Aceasta nu e genul de îngrijire personală despre care
vorbim în vindecare. Acest tip de auto-îngrijire care însoţeşte vindecarea şi
aceşti Paşi este mai blândă, mai iubitoare, mai eliberatoare şi mai concentrată
pe propriile noastre responsabilităţi. Este o auto-îngrijire vindecătoare,
întineritoare, reînnoitoare, în care există loc pentru sentimente, nevoi,
dorinţe, vrerei, scopuri, planuri şi propriile noastre vieţi – vieţi cu sensuri
şi obiective care au sens.
ACCEPTAREA
LIPSEI DE PUTERE
Unora dintre noi le este uşor să accepte premiza că în
acest Pas suntem lipsiţi de putere asupra celorlalţi. Până când vom ajunge la
acest Pas, suntem gata să renunţăm şi să ne apucăm de treabă. Alţii
se chinuiesc să accepte lipsa de putere.
Eu iubesc acest Pas. Însă urăsc că nu pot controla. Urăsc
să fiu vulnerabilă şi neajutorată. Nu-mi place să mă simt stingherită sau să
simt durere emoţională. Mi se face rău că trebuie să mă detaşez şi să mă
predau. Însă iubirea din acest Pas apare când recunosc adevărul. Nu deţin
puterea asupra multor lucruri în viaţă şi când încerc să o deţin, nu am nicio
putere, înnebunesc, nu-i pot controla pe alţii, indiferent de cât aş vrea,
oricât de mult m-aş gândi că ştiu ce e mai bine pentru ei.
Nu pot să controlez ce fac alţii, gândesc sau simt,
indiferent cum aleg aceştia să interacţioneze cu mine, indiferent când ei aleg
să crească sau să se schimbe şi indiferent când aceştia aleg să se recupereze
din dependenţa lor.
Uneori nu mă pot controla nici pe mine.
Nu am nicio putere asupra rămăşiţelor de sentimente şi
credinţele negative pe care le-am acumulat, asupra proprie persoane şi
dependenţelor altor persoane, inclusiv dependenţa de alcool şi de nefericire.
Nu-mi pot controla copiii sau copiii altora. Nu am nicio putere asupra
rezultatelor, a vieţii, a circumstanţelor, a evenimentelor. Nu pot controla
cursul relaţiilor. Nu pot să controlez sincronizarea.
Dumnezeule, mi-aş dori să pot controla sincronizarea.
Dar nu pot.
Când încerc să mă controlez represându-mi cu rigiditate
gândurile şi sentimentele, mă pierd pe mine. Mă adâncesc şi mai mult în groapa
din mine şi în mlaştina codependenţei.
Când încerc să-i controlez pe alţii, îi înnebunesc şi pe
ei şi pe mine. Când încerc să controlez dependenţa, dependenţa mă controlează
pe mine. Când încerc să controlez ce gândesc alţii despre mine, mă transform
într-o marionetă trasă de sfori. Acţiunea de a controla mă înnebuneşte şi pe
mine şi pe alţii. Orice lucru pe care-l încerc să-l influenţez mă pune sub
control. Mă pierd pe mine. Pierd contactul cu sine.
Şi alte persoane se înfurie pe mine şi dau înapoi.
Când încerc să controlez situaţii şi circumstanţe, setez
blocaje faţă de evenimentele care înaintează. Când îmi irosesc timpul şi
energia încercând să am putere când nu am niciuna, îmi pierd abilitatea de a-mi
trăi propria viaţă.
Acţiunea de a controla setează o energie
caracteristică. Oamenii simt asta – chiar dacă doar te gândeşti la asta fără să
acţionezi. Oamenii reacţionează la această energie – uneori făcând deliberat
ceea ce încercăm să-i împiedicăm pe alţii să nu facă, sau nefăcând ceea ce
încercăm pe alţii să facă. Este o energie controlată de către frică.
E natural să vrei să-i controlezi pe alţii, mai ales
când aceştia îşi fac rău singuri ori nouă, sau când lucrurile nu merg după cum
ne place nouă. Însă nu e treaba noastră să avem grijă de alţii – să avem grijă
de sentimentele, gândurile, deciziile maturizarea şi responsabilităţile lor.
Treaba noastră este să facem aceste lucruri pentru noi.
Pasul 1 nu implică lipsa de responsabilitate sau
neajutorarea. Nu spunem: „Nu pot să îmi dau ajutor din pricina a ceea ce alţii
îmi fac sau mi-au făcut.” Spunem contrariul: că suntem responsabili pentru noi şi
pentru treburile noastre. Ceilalţi sunt responsabili pentru ei şi pentru
treburile lor – fie că ne place sau nu cum se descurcă cu ele.
Suntem responsabili pentru noi înşine, pentru
direcţionarea energiei vieţii noastre către calea noastră, pentru crearea unui
întreg, desăvârşindu-ne viaţa pentru noi înşine.
Suntem responsabili să punem capăt durerii, să ne
înfruntăm şi rezolvăm temerile, spunând nu, oferindu-ne ce ne trebuie,
stabilind graniţele pe care trebuie să le stabilim şi făcând alegeri şi decizii
pe care trebuie să le facem ca să avem grijă de noi – în orice situaţie sau
circumstanţă.
Nu suntem victime.
Când acceptăm că nu avem putere, vom dobândi puterea de a
avea grijă de noi. când vom începe să avem grijă de noi, vom începe să ne trăim
vieţile şi tot ceea ce ne este menit să vină la noi va fi al nostru. Când vom
înceta să-i controlăm pe alţii, putem să le dăm voie şi să avem încredere în ei
să-şi trăiască vieţile.
Acest Pas ne aduce cu picioarele pe pământ în realitate
şi în noi înşine. Şi vom descoperi că locul nostru în această lume este un loc
bun. În cele din urmă, vom deveni recunoscători pentru felul în care lucrurile
au evoluat pentru că e mai bine decât am fi putut realiza noi cu comportamentul
nostru dominant.
Suntem cu mult mai lipsiţi de putere asupra altora decât
ne-a învăţat cineva. Acceptând acest lucru înseamnă că sunt liberi să deţinem
adevărata noastră putere în viaţă, care este mult mai mare decât ne-a spus
cineva vreodată. Avem putere să gândim, să simţim, să ne rezolvăm problemele,
să stabilim limite, să stabilim şi să ne îndeplinim obiectivele, să creăm, să
vindecăm, să avem grijă de noi şi să ne iubim necondiţionat, la fel să-i iubim
şi pe cei din preajma noastră.
Asupra cui nu deţin controlul? Aproape asupra a tot ceea
ce vreau să controlez.
PASUL
DETAŞĂRII
Pasul 1 este Pasul care ne ajută să începem să ne detaşăm
– un concept al vindecării care înseamnă că ne eliberăm şi ne detaşăm de alţii
– cu iubire, ori de câte ori e posibil.
Acest Pas ne ajută să începem identificarea modului
corect şi abuziv al puterii voinţei. Începem să simţim în loc să fugim de
emoţiile noastre. Identificăm modul în care ne-am neglijat ca să putem să ne
iubim mai bine în orice împrejurare.
Este primul pas către ieşirea din ipostaza de victime –
ale altora, ale noastre, ale vieţii.
Acesta este Pasul Detaşării.
Acest Pas este despre graniţe. Vom descoperi limitele şi
măsura propriului sine şi ale responsabilităţilor noastre. Învăţăm să
identificăm ce putem şi ce nu să facem. Învăţăm să identificăm când încercăm să
facem imposibilul sau încercăm să facem ce nu e treaba noastră.
Apoi încetăm să mai facem imposibilul şi ne concentrăm
atenţia pe ceea ce e posibil – să ne trăim vieţile, să avem grijă de noi, să
simţim şi să răspundem aşa cum trebuie sentimentelor noastre. Putem să ne iubim
şi pe noi şi pe alţii fără să simţim nevoia covârşitoare de a-i controla şi
manipula şi pe ei şi situaţiile după bunul nostru plac.
Deseori, acest Pas ne pune în legătură cu sentimentele
noastre – sentimentul de frică, durere sau ruşine. Ne pune în contact cu
suferinţa. La început acest Pas pare întunecos şi înfricoşător. Nu trebuie, nu
pentru mult timp. Ne redă lipsiţi de putere faţă de ceea ce nu putem să
controlăm, aşa încât să ne reîmprospătăm forţele. Odată ce acceptăm orice
pierdere sau zonă a lipsei de putere cu care ne confruntăm, suntem liberi să
simţim şi să ne descurcăm cu sentimentele noastre, apoi să ne vedem mai departe
de viaţă.
Vom parcurge acest Pas când suntem pregătiţi. Când
suntem istoviţi, când ne-am exercitat toate încercările ca să administrăm şi să
controlăm situaţia, când am obosit să ne simţim nebuni şi să ducem lupte pe
care nu putem să le câştigăm, ne vom preda. Când va
veni timpul, acest Pas ne va găsi şi îşi va face treaba.
Să-l lăsăm. Să-l lăsăm să ne ducă acasă. Să-l lăsăm să ia
povara controlului şi senzaţiei că suntem responsabili pentru alţii din spatele
nostru. Să lăsăm pacea, uşurarea şi mângâierea acestui Pas să ne înghită.
Să ne detaşăm. Să ne detaşăm de frică, de nevoia de a
controla. Să ne concentrăm asupra noastră şi să ne dăm voie să fim. Nu vă mai
daţi atât silinţa şi nu mai faceţi atât de multe când acest lucru nu
funcţionează.
Iubiţi-vă şi acceptaţi-vă aşa cum sunteţi indiferent de
circumstanţele prezente. Răspunsul va veni. Soluţia va veni. Însă nu pentru că ne
străduim din greu.
Răspunsul va veni din detaşare.
Nu avem nicio putere asupra altora, iar vieţile noastre
au devenit insuportabile. Şi pentru moment asta e tot ce ne trebuie. Aceştia
suntem şi e destul de bine.
Devenim sensibili faţă de sentimentele de lipsă de putere
şi incapacitate de a ne administra viaţa. Devenim sensibili faţă de cum ne
simţim la nivelele mai subtile.
Parcurgeţi acest Pas la începutul vindecării. Apoi
parcurgeţi-l iarăşi dacă e nevoie. Parcurgeţi-l ori de câte ori nebuniile
codependenţei se instalează. Parcurgeţi-l ori de câte ori credeţi că lucrurile
vă scapă de sub control şi vieţile noastre sunt o greşeală; când descoperiţi că
aveţi grijă de alţii şi vă întrebaţi dacă aveţi dreptul să aveţi grijă de voi
înşivă; când începeţi să vă ignoraţi sentimentele; când începeţi să deveniţi
obsedaţi de alţii sau să vă îngrijoraţi în legătură cu viitorul vostru sau al
altora; când începeţi să credeţi că alţii vă controlează fericirea.
Să-l parcurgem când ne neglijăm pe noi.
Să-l parcurgem când ne împotmolim.
Când nu ştim ce să facem în continuare, putem să
parcurgem acest Pas.
Să ne gândim la el. Să ne scufundăm în el. Să-l lăsăm
să ne definească şi circumstanţele prezente şi trecute. Să-l lăsăm să vindece,
să ne ajute şi să ne mângâie. Întotdeauna ne aduce acasă – la noi înşine, la realitate
şi la stăpânirea lecţiei spirituale din situaţia actuală.
Primul cuvânt al acestui Pas 1 este noi. Acceptarea de
sine, bazată pe simpla definiţie a sinelui, ne face să ne simţim bine. Nu
suntem singuri, nu mai suntem singuri. Mulţi dintre noi practică acest Pas
zilnic. Mulţi dintre noi împart aceiaşi problemă. S-ar putea să ne fi simţit
singuri, însă nu suntem unici în durere sau în dilema noastră. Nici nu suntem
izolaţi când trebuie să găsim soluţia. Există putere în comunitatea celor care
se vindecă, putere în parcurgerea acestui Pas în intimitatea locuinţelor
noastre şi în grup cu alţii. Ne reunim în acest Pas, în ipostază de „noi”,
făcându-ne cunoscută problema şi soluţia noastră comună. Faptul că o împărţim
cu comunitatea, face problema mai mică, iar soluţia mai iminentă.
Există un loc unde ajung în relaţiile mele cu oamenii şi
viaţa care este întunecos şi ineficient. E
un loc dominat de frică şi dorinţa instinctivă de a controla.
Eu
am făcut-o făţiş – am încercat să controlez dependenţa unui alcoolic
concentrându-mi viaţa în jurul acelei persoane.
Am
făcut-o în tăcere – am încercat să-mi controlez şi să-mi reprim sentimentele
încercând să controlez o situaţie particulară, zăvorându-mă în mine de abia
dacă mai existam, repetând fără succes aceleaşi acţiuni de rezolvare a unei
probleme sau pretinzând că o anumită problemă nu există. Ajung în acel loc
întunecos unde permit altora să mă controleze sau unde dau voie credinţelor
negative sau sentimente nesoluţionate din trecutul meu să mă controleze.
Ajung
în acel loc în care nu fac ce trebuie să fac ca să am grijă de mine în
relaţiile cu oamenii pentru că mă tem să procedez aşa.
Acest
Pas mă scoate din acel loc întunecos. Mă ajută să-mi amintesc cine sunt. Nu-i
pot controla pe alţii şi înnebunesc când încerc să fac asta. Nu trebuie să-i
controlez pe alţii. Nu trebuie să am grijă de ei. Nu trebuie să controlez viaţa
sau situaţiile, ca viaţa să funcţioneze.
Acum
eşti în siguranţă să crezi, să te detaşezi. Pot să mă accept, problemele,
situaţia actuală şi incapacitatea de a-mi administra viaţa. Pot să mă detaşez
pentru că dacă mă agăţ prea tare nu obţin niciun rezultat. Pot să mă relaxez şi
să fiu eu însămi. Şi pot să iubesc, să accept şi să am grijă de mine.
Prima
oară când am parcurs acest Pas privind problemele mele de codependenţă, când
m-a învăluit de la cap înspre suflet, mi-a adus libertate şi darul detaşării.
Pentru prima oară am înţeles, în inima mea, că nu pot controla pe nimeni. Acest
Pas mi-a adus eliberare şi abilitatea de a începe să am grijă mai ales de
chestiunile ce privesc viaţa mea.
Acest
Pas îmi aduce în continuare eliberare de fiecare dată când îl parcurg.
Acest
Pas ne dă permisiunea să fim cine suntem. Acesta este Pasul când ne acceptăm pe
noi înşine, lipsa noastră de putere şi circumstanţele noastre actuale, în pace,
cu graţie şi credem că toate acestea sunt şi vor fi bine.
Ne
predăm. Apoi privim cum ordinea se instalează în viaţa noastră.
Acest Pas ne duce într-un loc sigur, un loc confortabil. Haideţi să mergem acolo de câte ori avem nevoie. Putem să facem schimb
între vieţile bazate pe frică, control şi ruşine cu nişte vieţi posibile.
Fiecare Pas îşi face treaba în viaţa noastră. Fiecare
Pas e important.
Lucrarea, vindecarea încep cu Primul.
ACTIVITĂŢI
- Ai încercat să-ţi exerciţi
puterea sau influenţa unde, în realitate, nu aveai deloc? Ai încercat să
controlezi pe cineva sau ceva, din ce în ce mai mai mult cu rezultate din
ce în ce mai puţin benefice?
- Cine sau ce în viaţa în
viaţa voastră vă face să vă ieşiţi din minţi şi vă provoacă stres? De cine
te simţi victimizat? Pe cine simţiţi că vă controlează acum, inclusiv
emoţiile, ori altă zonă a vieţii voastre? De ce
situaţii, sentimente sau realităţi aţi fugit, le-aţi negat sau evitat?
- Ce ar trebui să înfruntaţi în vieţile voastre dacă aţi încerca să nu
mai controlaţi pe cineva sau ceva? Ce
s-ar putea întâmpla dacă aţi permite cuiva sau ceva să vă controleze?
- Care sunt laturile din
viaţa voastră care sunt un haos? Care este starea dumneavoastră actuală
privind aceste laturi: emoţii, finanţe, spiritualitate, sănătate fizică,
carieră? Ce faceţi de plăcere, din amuzament sau din bucurie?
- Care-i starea actuală a
relaţiilor voastre cu familia, prietenii, colegii de serviciu? Aveţii
relaţii cu ei sau vă simţiţi singuri şi izolaţi?
- Vă simţiţi mintea clară şi
consistentă? Pe cine consideraţi responsabil pentru emoţiile, finanţele şi
sănătatea voastră? Pe cine consideraţi responsabil pentru starea
relaţiilor voastre?
- Ce lucru faceţi în viaţă
în legătură cu care aveţi resentimente? Ce simţiţi că trebuie să faceţi
dar nu vreţi? În care domenii ale vieţii voastre simţiţi că nu aveţi nicio
alegere şi opţiune? Cine sau ce vă ţine captiv? Cui vreţi cel mai mult
să-i spuneţi ceva? De ce simţiţi că nu puteţi să-i spuneţi?
- Care incident anume v-a
împins să începeţi să frecventaţi un grup 12 Paşi? Dacă-l frecventaţi de
ceva timp, ce va da bătaie de cap cel mai recent? Cine sau ce vă
îngrijorează cel mai mult? Când a fost ultima oară când aţi făcut un lucru
cu iubire şi de folos pentru voi? Există cineva în viaţa voastră care
simţiţi că vă face nefericiţi? Simţiţi că dacă el sau ea s-ar comporta
diferit, aţi fi fericiţi?
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere