PASUL DOI - Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi  

„Pasul doi este preferatul meu, datorită clauzei sincerităţii. Când m-am întrebat de existenţa sau implicarea lui Dumnezeu, acest Pas m-a convins că există Graţia Divină.” – Jack W.

PASUL DOI

“SUNTEM CHEMAŢI SĂ CREDEM CĂ O PUTERE SUPERIOARĂ NOUĂ NE POATE REDA SĂNĂTATEA (MENTALĂ).”

- Pasul 2 al Ghidului

Iubesc Pasul doi. Când mi-am început recuperarea din codependenţă eram distrusă de comportamentul celor din jurul meu. Îmi abandonasem propria viaţă şi pe mine însămi. Lucrurile pe care le-am făcut pentru a-i face pe oameni „să vadă lumina” erau nebuneşti (nesănătoase). Îmi pierdusem controlul.
După ce m-am predat după primul Pas, acceptând şi admiţându-mi neputinţa de a-mi conduce viaţa mea şi pe a altora, Pasul doi mi-a a dus speranţa pierdută.
Acum, după ce m-am descoperit puţin, totuşi îmi place acest pas. În acele zile când am uitat ce ştiam despre recuperare (restaurare), când mintea se zbuciuma, când a revenit ruşinea, când mânia, resentimentele şi toate vechile mesaje au revenit şi mă controlau, când am uitat că este în regulă să-mi recunosc puterea, când m-am panicat sau am devenit temătoare, când am început să privesc obsesiv pe alţii pentru a mă face să simt sau să trăiesc, am ştiut ce să fac.
M-am întors la Pasul unu să îmi găsesc direcţia şi să îmi reamintesc cine sunt. Apoi am mers la Pasul doi pentru a deveni tot ceea ce sunt capabilă să devin.
Pasul doi ne pune pe drum – un drum nou – un curs care are mai multă putere şi direcţie decât am avea noi singuri. Este un Pas de tranziţie. Ne duce din locul în care suntem, acolo unde vrem să ajungem.
Tot ceea ce ni se cere acum este să credem. De fapt, tot ceea ce avem de făcut este „să devenim şi să credem”. Vom face asta prin deschiderea minţii şi a inimii noastre şi „conectându-ne” cu alţi oameni care s-au recuperat.

REFACEREA SPRE SĂNĂTATE

Sarah este o femeie provocatoare care se îmbracă strident şi vorbeşte cu un puternic accent de pe coasta de Est. Acum şase ani viaţa şi relaţiile sale erau ieşite de sub control. Astăzi are o relaţie bună cu sine şi este director al programului de tratare a codependenţei.
Sarah şi-a început călătoria acum 16 ani prin frecventarea programului celor 12 Paşi de laPersoanele dependente de mancare Anonimi. Şi deşi ea lucra din”greu”la programul de recuperare, ceva lipsea din viaţa ei.
„Am venit aici ca dependent de mancare şi apoi cădeam în anorexie, apoi iar în bulimie. Am devenit dependentă de sex, de relaţii şi de medicamente.”
„Am pierdut greutatea în exces. Arătam bine. Dar mă simţeam goală, aşa cum mă simţeam de multe ori înainte. Credeam că „goliciunea” interioară avea legătură cu lucruri dinafara mea. Soţul meu era alcoolic. Prietenii mei de la Dependentii de mancare Anonimi mi-au spus că aveam ce e mai bun din ambele lumi: eram căsătorită şi de asemenea, afară, aveam o legături amoroase cu bărbaţi vulnerabili, din program. Mă simţeam golită, singură, ruşinată şi vinovată. Dar atunci nu ştiam ce erau ruşinea şi vina. Acum le numesc „gaură în complexul sufletului”, povesteşte Sarah.
Şapte ani mai târziu apare prima cădere din viaţa lui Sarah. Şi-a dus mama la o casă de îngrijire a bolnavilor şi se pregătea să îi ceară divorţul soţului, pentru că ea avea o legătură extraconjgală. În noaptea în care se pregătea să ceară divorţul, a avut un atac de cord pe ringul de dans. I-a promis lui Dumnezeu că dacă o va ajuta să treacă peste asta, va face unele schimbări în viaţa sa.
Sarah a făcut nişte schimbări. A rămas cu soţul ei şi a ajuns dependentă de alcool, de somnifere, xanax, tranchilizante pe care i le prescria doctorul să-i ajute inima să funcţioneze bine. Nu după mult timp, a început să aibă iar aventuri amoroase.
„Încă mergeam laDependentii de mancare Anonimi” spune Sarah. „Luam pastile, mâncam excesiv, beam şi urlam în tăcere după ajutor la întălnirile Dependentilor de mancare Anonimi. Oamenii credeau că o duc bine. Nu mărturiseam cu exactitate ce se întâmplă în viaţa mea dar mă ridicam la întâlniri şi spuneam: „Sufăr; sunt probleme în viaţa mea; ciupiţi-mă; sunt reală; sufăr.” Cred că oamenii erau speriaţi de ce se întâmpla cu mine. Nu voiau să se gândească că după atâta timp de recuperare eu încă am probleme. Nu ştiau ce să îmi spună”.
Apoi Sarah a făcut cursuri pentru a fi consilier pentru dependenţi de alcool şi de droguri. S-a despărţit de soţul ei şi a avut o aventură cu unul din pacienţii săi. Când s-a eliberat de căsnicie el s-a mutat la ea. Era un bărbat de culoare; Sarah era albă – lucru care, spune ea, a izolat-o de oameni. Curând, prietenul ei a început să consume din nou cocaină.
„Era o nebunie”, spune Sarah. „Eram total codependentă, încercând să îl salvez şi să îl repar. Când am terminat cursurile de consilier eu consumam alcool şi pastile în mod exagerat. Prietenul meu a trecut prin două centre de dezintoxicare şi încă lua droguri.”
Sarah însăşi a fost la o clinică pentru problema alcoolismului şi a dependenţei de relaţii. După terminarea tratamentului a mers să lucreze la o clinică de tratament pentru cei dependenţi de mâncare, şi-a reînnodat relaţia cu prietenul dependent de droguri şi l-a adus să locuiască împreună cu ea în oraşul unde ea avea lucra.
„Iată-ne. Eu sunt evreică şi albă, din Nord, trăiesc cu un barbat negru într-un oras din Sud. Ştiam că sunt trei  aspecte (dezavantaje) împotriva mea atunci când m-am mutat acolo, dar mi-am spus că, indiferent ce s-ar întâmpla, voi reuşi. Am reuşit, dar am fost prinsă din nou în dependenţa relaţională. Prietenul meu recădea mereu. Eu lucram în centrul de tratament. Eram curată (nu consumam droguri sau alcool), dar nu şi din punctul de vedere al relaţiei nesănătoase.”
„Era o relaţie abuzivă şi psihic şi sexual, dar eu eram cea care întreţinea abuzul”, spunea Sarah. „Eram atât de furioasă şi supărată încât de fiecare dată când el avea comportamente nebuneşti, eu mergeam spre el cu atâta mânie încât mă înspăimântam pe mine.  Îl atacam şi îi smulgeam cămaşa de pe el. Singurul mod în care mă putea opri era imobilizându-mă pe pat. În nebunia mea, mă eliberam din strânsoarea lui. Apoi chemam poliţia pentru el. Poliţia îl lua. Şi eu îl aduceam înapoi.”
Până la urmă, Sarah s-a internat într-o clinică pentru tratarea codependenţei.
„Lucrul care m-a adus acolo este gândul că aş fi putut face rău intenţionat unei alte  fiinţe umane”, spune Sarah. „Era îngrozitor. O vedeam pe mama în mine dar eram mai rău ca ea. Şi mereu spuneam: Dragă Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu ca ea.”
După tratarea codependenţei, Sarah a început să participe la întâlnirie CoDA şi a început sesiunile de terapie individuală.
„Dacă nu era Programul celor 12 Paşi, probabil astăzi eram moartă,” povesteşte Sarah. „Dacă nu moartă, nebună. Mi-am schimbat în bine furia pe care o aveam împotriva fostului meu prieten şi acum el este cu adevărat un fost. Nu mă aflu într-o relaţie şi nu am mai fost de-atunci, dar cred că aş putea avea o relaţie sănătoasă cu cineva astăzi deoarece am o relaţie sănătoasă cu mine însămi.
Am stabilit relaţii bune cu copiii mei şi am ajuns la o înţelegere cu ei. Ei nu s-au schimbat, dar eu m-am schimbat. Îi văd în mod diferit.
Mi-am deschis propriul centru de recuerare din codependenţă deoarece consider asta ca o prevenţie pentru recăderea în alte dependenţe. Cred că eram codependentă cu mult înainte să fiu altceva”, spunea Sarah.
„Eu ştiu că eu, şi nimeni înafară de mine, sunt responsabilă pentru ceea ce gândesc şi simt. Cred în mine şi în ceea ce fac astăzi. Dacă eu cred în mine, atunci pot crede în ceea ce fac. Obişnuiam să caut confirmare în oricine şi în orice. Mergeam la zece persoane să le întreb dacă ceea ce se întâmpla în viaţa mea era în regulă. Astăzi nu am nevoie să mai fac asta. Am încredere în mine.
Ştiu că sunt de-ajuns”
Sarah este una dintre persoanele a căror viaţă a fost transformată prin lucrarea cu cei 12 Paşi la codependenţa sa. Şi-a recăpătat sănătatea mentală. Deşi detaliile despre sănătatea noastră mentală şi despre definirea modului în care o restabilim variază, sunt milioane de persoane precum Sarah, care au făcut acest pas şi i-au văzut puterea.
După cinci ani de lucru la programul celor 12 Paşi de recuperare, Craig a fost transformat dintr-un barbat speriat, furios, nesigur într-un bărbat de încredere, calm şi relaxat. Craig este un copil adult al unui alcoolic şi de asemenea, victima incestului. Acum el este capabil să-si exprime sentimentele. Are prieteni apropiaţi. Înainte de recuperare, cea mai mare neplăcere a sa era că se simţea izolat şi deconectat de oameni. Aceasta este o parte din viaţa sa, unde simte că şi-a recuperat sănătatea.
Deşi împărtăşim probleme de codependenţă, fiecare dintre noi are o versiune personală a cum se manifestă codependenţa în vieţile noastre şi a ceea ce înseamnă recuperarea sănătăţii.
Acum zece ani, Jane era la un pas de o cădere emoţională. Tatăl său era alcoolic dar nimeni din familie, inclusiv ea sau tatăl ei, nu identificaseră această problemă ca fiind alcoolism.
Jane era depresivă cronic, plângea sau avea o stare de plâns tot timpul. Mânca în exces, se retrăgea din mijlocul oamenilor şi nu reuşea să îşi găsească sau menţină o slujbă. A avut ani la rând o existenţă la limită într-un apartament nepotrivit crezând că nu merita mai mult.
„Îmi era frică permanent, dar nu ştiam că asta simţeam”, spune jane. „Frica mea se exprima mai degrabă prin „Nu vreau; Nu vreau; Nu vreau”. Nimic nu mă interesa. Nu m-am gândit la sinucidere dar uram momentul în care mă aflam în viaţa mea. Am simţit că viaţa nu se va schimba niciodată.
Am continuat să îmi doresc să ajung nebună de tot. Nu s-a întâmplat niciodată dar am crezut că ar fi bine pentru că atunci aş fi putut exprima tot ce era în mine. Nu ştiam că exact de asta aveam nevoie să fac.”
Apoi Jane a început să participe la întâlnirile celor 12 Paşi. Mai întâi a mers la Dependentii de Mancare Anonimi; membrii grupului i-au sugerat că avea nevoie de Al-Anon. la început, Jane nu a înţeles de ce oamenii credeau că ar avea nevoie de Al-Anon. Nu înţelegea ce înseamnă să fii codependent.
Acum, după zece ani, viata lui Jane s-a schimbat. Acum ea înţelege.
„Mă simt acasă. Mă simt în siguranţă la grupuri şi cu mine însămi,” spune Jane. „A fost greu. A fost o luptă. Dar, încet, speranţa mea a revenit. „Căutarea” de viaţă şi de mine au revenit.”
Jane a obţinut o diplomă de master şi lucrează cu normă întreagă într-o agenţie guvernamentală. Are o maşină şi o casă drăguţă şi s-a recâştigat pe sine. Credinţele sale despre ce merită de la serviciu, relaţii şi viaţa sa s-au schimbat. Deşi încă se mai luptă cu relaţiile, în sfârşit a găsit curajul să se implice într-una şi lucrează pentru a-şi împlini nevoile. Are un sistem de sprijin şi se simte în legătură cu oamenii şi cu ea însăşi.
„Cel mai important lucru pe care l-au făcut cei 12 paşi a fost de a mă pune în contact conştient cu liberatea, puterea interioară şi divinitatea din viaţa mea. Cel mai greu lucru pentru mine de acceptat, este că nu deţin controlul celorlalţi – a cum se simt ei, ce fac şi cum îmi răspund. Învăţ ce înseamnă să iubesc şi să îmi pese de cineva asupra căruia nu am niciun control. Vreau ca oamenii să fie ca mine, în aşa fel încât să mă simt mai în singuranţă, înţeleasă şi să mă afirm. Pentru mine, recuperarea înseamnă să mă simt în siguranţă cu mine însămi.
Rămânând deschisă Paşilor şi înţelegând ce înseamnă ei pentru mine, mi s-au arătat multe surprize. Cei 12 Paşi au fost o structură, un container. Nu unul care mă leagă, ci unul care îmi permite să mă simt în siguranţă când descopăr misterele din viaţa mea.”
Dan este pastor. Problemele sale de codependenţă sunt centrate pe incapacitatea de a-şi exprima furia în căsnicie, incapacitatea de a stabili limite cu clienţii săi şi de a nu vedea ce este bun în el.
„Atrăgeam persoane bolnave şi în nevoie,” povesteşte Dan. „Eram un ascultător minunat care nu reuşea să impună limite celor din jur. Pur şi simplu, aceştia săreau pe mine.”
Ideea lui Dan despre recăpătarea sănătăţii era învăţarea echilibrului: să îşi exprime furia într-un mod potrivit fără să devină nici mânios, nici pasiv; să echilibreze ascultarea, pe care o considera un dar, cu abilitatea de a se afirma pe sine; şi să îşi observe atât darurile şi punctele forte, cât şi greşelile.
„Paşii mă ajută să fiu mai mult în legătură cu cine sunt eu, cu ce vreau eu şi cu ce am eu nevoie,” a spus Dan.
„Incă mi se întâmplă lucruri nebuneşti,” spune Dan, „dar învăţ să răspund în mod sănătos. Programul meu de recuperare îmi aminteşte mereu că viaţa este frumoasă. Mă surprinde cu bunătatea şi schimbarea. Am văzut oameni mai răniţi decât mine, făcând progrese uimitoare în recuperarea lor. Asta îmi dă multă speranţă pentru propria recuperare.”
Nu doar că fiecare avem propria idee despre ce înseamnă să îţi recuperezi sănătatea, dar aceste idei pot să se schimbe odată ce noi ne schimbăm. La începutul recuperării, aveam nevoie să mă recuperez din „vânarea” alcoolicilor, din încercarea de a-i convinge să se lase de băut, pentru sănătatea propriei mele vieţi. Aveam nevoie să fiu recuperat din continua auto-neglijare, pentru a învăţa să-mi ofer zilnic atenţie cu dragoste mie şi nevoilor mele. Aveam nevoie să fiu recuperat din credinta că eu trebuia şi puteam să îi controlez pe ceilalţi, pentru a da drumul celorlalţi şi pentru a permite vieţii să se desfăşoare.
Uneori am nevoie să fiu restaurat din ruşine, frică şi sentimente umilitoare, spre pace, încredere şi sentimente frumoase despre mine însumi. Uneori aveam nevoia să fiu recuperat de la gândurile negative şi fără speranţă, la o perspectivă pozitivă, optimistă.
Uneori mă blochez şi am nevoie de ajutor pentru a mă elibera. Sau devin obsedat şi am nevoie să îmi recuperez sufletul şi mintea. Uneori revin la credinta că ceilalţi deţin cheia fericirii mele şi a destinului meu şi apoi am nevoie de ajutor pentru a-mi aminti că eu am acea cheie. Alte dăţi nebunia mea înseamnă să stau pe loc şi să mă umilesc singur. Am nevoie ca fricile mele să fie vindecate astfel încât pot să trăiesc viaţa, să fiu viu pe de-a-ntregul şi să am încredere să plutesc.
Ideea mea despre recăpătarea sănătăţii este în jurul deţinerii puterii într-o relaţie – să învăţ cum să nu îi las pe ceilalţi să deţină toată puterea, să învăţ să nu îi las pe ceilalţi să mă controleze, indiferent de cât de sănătoşi sau bine intenţionaţi sunt cei cu care interacţionez. Pentru mine, sănătate înseamnă atunci când sunt în pace cu mine însumi şi când am grijă de mine însumi cu ceilalţi, în loc să am grijă de cei din jurul meu.
Trăind în nesănătate sau permiţându-le celorlalţi să se poarte rău cu noi, trăind viaţa ca nişte victime, este nesănătos, este o nebunie. Trăind în negare, spunându-ne nouă înşine că ceilalţi sunt bine – oameni care ne abuză şi se poartă rău cu noi – spunându-ne că ceva este în neregulă cu noi înşine dacă nu ne place acest abuz, este o nebunie.
Credinţa că merităm atât de puţin de la viaţă este nesănătoasă.
Credinţa că trebuie să ne descurcăm singuri, orice ar fi, nu este zadarnică.
Mulţi dintre noi descoprim pe parcursul progreselor noastre, că definiţia noastră despre sănătate se schimbă. La început, mulţi venim la recuperare gândind că este normal să ne reprimăm sentimentele, să ne placem pe noi înşine, să rămânem în ruşine şi să ne simţim prinşi în capcană şi fără speranţă. S-ar putea să ajungem la recuperare gândind că este normal ca oamenii să îndure viaţa şi să aibă o existenţă mizerabilă. Poate gândim că este normal să ne negăm şi să nu ne placă de noi înşine. Poate credem că este rezonabil să aşteptăm din partea noastră perfecţionismul!
Poate privim victimizarea ca un eveniment curent normal, o reacţie normală la majoritatea evenimentelor vieţii.
Dar această perspectivă se poate schimba pentru mulţi dintre noi atunci când începem să identificăm acele comportamente din trecut, ca şi codependenţă.
Mai târziu, putem considera oricare revenire la modelele de gânduri şi sentimente neplăcute şi negative, care însoţesc codependenţa ca fiind indezirabile şi un motiv pentru a face acest Pas. Nu ne auto-învinovăţim şi nu aşteptăm să fim liberi de dezordine.
Dezordinea poate fi benefică şi productivă. Nu catalogăm emoţiile ca nesănătoase, ci mai degrabă ca expresii sănătoase a vieţuirii sănătoase. Dar mulţi dintre noi preferă să rămână în echilibru. De fapt, starea de bine – şi pentru noi asta înseamnă să ne simţim toate emoţiile – până la urmă, începe să se simtă bine.
Unii dintre noi asteapta mai mult de la acest Pas şi de la recuperare ca un întreg, decât să fie recuperaţi.Some of us are looking for more from this Step and from recovery as a whole than being restored.
Mulţi dintre noi simţim că nu am experimentat niciodată modul de viaţă pe care ni-l dorim pentru noi înşine. Simţim că pentru prima dată, începem să dezvoltăm o manieră sănătoasă de a iubi şi de a trăi.
Acest program poate face asta pentru noi. Ne poate recupera dacă noi căutăm recuperarea. De asemenea, ne poate face noi.

VINO LA CREDINŢĂ

            Nu vom începe prin a crede că o Putere Superioară nouă ne poate reda sănătatea. Vom lucra pentru a crede asta. Creştem în credinţa noastră. Vom ajunge să credem.
„Nu eram vie atunci când am început să particip la întâlnirile Al-Anon,” a spus Margaret. „eram moartă emoţional şi spiritual. Nu ştiam cum mă simt. Abuzam şi eram abuzată. Un prieten m-a a dus la Al-Anon. Am descoperit multe oase de adunat cu programul celor 12 paşi. Dar am găsi şi ceva de care să mă agăţ, aşa că am continuat să vin la întâlniri datorită Pasului doi. Nu credeam. Dar aveam nevoie să îmi recuperez sănatatea. Nu mă simţeam sănătoasă. Îmi doream să fiu vindecată şi recuperată aşa că m-am prefăcut că aş crede şi am continuat să vin până când am crezut, până când recuperarea a început.”
Mulţi dintre noi descoperă că încep să creadă văzându-i pe alţii cu probleme asemănătoare cu ale noastre, ajungând la sănătate ca rezultat al lucrului celor 12 Paşi. Pentru noi, să vedem înseamnă să credem.
Şi participând la întâlniri este modul în care ajungem să credem.
„Am învăţat să dau drumul privind la alţii care aveau acelaşi tip de probleme şi observând că aceştia arătau în regulă. Făceau faţă problemei cum ştiau mai bine. Am luat putere de la puterea lor,” spune Stanley, arhitectul a cărui viaţă a fost controlată de un fiu dependent, vreme de 16 ani.
Nu ştiam că există o altă cale de a reacţiona, de a trăi viaţa sau de a simţi, până când am început să ascult pe alţii care se recuperau din codependenţă. Am văzut alte persoane cu situaţii asemănătoare, comportându-se în moduri mai sănătoase, arătând sănătoase şi fericite. Când am văzut asta, am putut să cred. Iniţial, tot ce puteam era să cred că a funcţionat pentru ei. Încet, am ajuns să cred că recuperarea putea să fie posibilă şi pentru mine. Am crezut deoarece i-am văzut pe alţii; apoi am crezut deoarece am început să observ mici schimbări în mine.
Văzând alţi oameni schimbaţi, văzând că Paşii au funcţionat în vieţile lor, văzând vieţile lor recuperate până la stadiul de manevrabilitate, pace şi bucurie, este modul în care ajungem să credem că este posibil şi pentru noi. Uneori, să ascultăm poveşti despre cum alţii s-au schimbat, ne ajutăm mult. Uneori, să ascultăm cele mai mici cuvinte înţelepte, exemplele zilnice ale celor care învaţă să aibă grijă de ei înşişi şi să trăiască viaţa diferit, poate fi la fel de important.
Ne primim mesajele în multe feluri.
Mulţi dintre noi avem puţine dificultăţi în a lucra acest pas odată ce începem să participăm la întâlniri. Dacă ascultăm şi privim este greu să nu ajungem să credem.
Pentru mine a fost revoluţionar faptul că oamenii chiar puteau să se comporte diferit de felul în care o făceam eu. Credeam că trebuia să controlez. Mă simţeam captiv în depresia mea. Acest pas a fost pasul în afara întunericului şi a codependenţei mele. A fost Pasul meu spre vindecare şi am învăţat că eu puteam să fac alegeri.
Poate cel mai mare dar al acestui Pas este că indiferent de ceea ce ne dorim noi şi avem nevoie să se întâmple în vieţile noastre, nu trebuie să facem singuri. Nu trebuie să ne folosim voinţa pentru a ne schimba pe noi înşine. În sfârşit, nu mai e nevoie să ne străduim atât de tare.
Ne îndreptăm spre o Putere mai mare decât noi.

O PUTERE MAI MARE DECÂT NOI

Nu trebuie să începem cu o înţelegere complexă a Puterii superioare nouă. Nu trebuie să începem cu idei detaliate despre ce vrem să împlinim în vieţile noastre şi despre cum ar trebui să se întâmple asta.
Nu trebuie nici măcar să ştim ce vom face mâine.
Putem începe de unde suntem, cu orice cantitate de credinţă sau de necredinţă pe care o avem la acel moment. Începem prin a crede că putem şi că ne vom recupera sănătatea – fie că această recuperare este un eveniment scurt, cum ar fi rezolvarea unei trăiri de moment sau un eveniment mare, precum refacerea de care avem nevoie atunci când începem recuperarea sau când trecem printr-o experienţă traumatică.
Ne deschidem faţă de ajutorul, grija iubitoare, ghidarea şi puterea lui Dumnezeu. Ajungem să credem că vom fi vindecaţi şi că instrumentele de care avem nevoi pentru a fi vindecaţi vor veni în vieţile noastre. Credinţa noastră nu e greşită atunci când ajungem să credem că recuperarea va funcţiona şi pentru noi.
Dumnezeu a fost adus în acest program de recuperare deoarece Dumnezeu este fundamental pentru recuperare şi fundamental pentru schimbarea psihică şi sufletească şi pentru schimbarea pe care o căutăm. Facem anumite lucruri pentru a ne schimba, dar de fapt, noi suntem schimbaţi. Este un proces spiritual.
Decizia de a ne referi la Dumnezeu ca la o „Putere mai mare decât noi” şi de a permite oamenilor să dezvolte propria înţelegere a acestei puteri, este intenţionată.
Acest program este spiritual, nu religios. Paşii au fost scrişi pentru a fi compatibili cu toate religiile şi cultele. S-a inteţionat ca ei să fie accesibili celor fără religie sau cult.
Mulţi dintre noi vin la recuperare cu o înţelegere a lui Dumnezeu deformată, înfricoşătoare şi uneori rigidă şi bazată pe ruşine. Poate ne temem de Dumnezeu. Poate ne temem că Dumnezeu ne dispreţuieşte sau ne-a abandonat. Poate am avut experienţe neplăcute cu anumite culte. Unii oameni ajung în acest program deoarece un sistem religios a avut acelaşi impact distructiv asupra lor precum îl are un sistem familial distructiv.
Trebuie să avem mare grijă să permitem fiecărei individualităţi libertatea de a-şi explora şi determina propriile credinţe spirituale.
Din cauza unei mari cantităţi de abuz fizic şi sexual pe care mulţi dintre noi l-am suferit, unele programe 12 paşi au înlăturat orice referire legată de gen în privinţa lui Dumnezeu. Unii nu vor să-l identifice pe Dumnezeu cu genul masculin; unii nu vor să se refere la Dumnezeu la genul feminin. Unii nu vor să-l numească „Tată”, pe Dumnezeu din cauza abuzului suferit din partea tatălui fiziologic.
Unii dintre noi se simt confortabil cu conceptul tradiţional de Dumnezeu. Este în regulă şi aşa.
Aceşti paşi ne permit fiecăruia să ne arătăm nevoile unui Dumnezeu aşa cum îl înţelegem noi. Putem ajunge la aceşti Paşi cu fricile noastre, cu prejudecăţi, nevoi şi dorinţe şi cu toate astea să găsim recuperare.
Nu e treaba noastră să impunem o religie, un cult sau credinţe spirituale altei fiinţe umane. Nici nu avem nevoie să acceptăm credinţele altora.
„Aceşti Paşi au fost atât de confuzi pentru mine la început”, povesteşte Tim care participă la Întâlnirile Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor. „Continuam să îmi spun: Nu înţeleg. Nu înţeleg. Nu înţeleg. Acum am început să mă conectez spiritual cu aceşti paşi. Am aflat că părinţii sunt reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi părinţii mei erau atât de disfuncţionali încât mi-am spus: „La naiba cu Dumnezeu” Acum folosesc aceşti Paşi pentru a-l readuce pe Dumnezeu în viaţa mea.”
Munceşte-te cu conceptul de Putere Superioară. Cu orice ai nevoie. Majoritatea dintre noi am făcut-o.
Munceşte-te până când îţi găseşti Puterea Superioară şi afli că Dumnezeul tău are grijă de cele mai mari,dar şi de cele mai mici detalii ale vieţii tale.
Atunci când facem acest Pas, începem să învăţăm prin intermediul experienţei personale. Apoi, alţii ajung să creadă prin exemplul nostru despre cum am fost vindecaţi şi ajutaţi. Acest program este un lanţ infinit de vindecare.
Crezând şi rămânând deschis acestui proces de vindecare, vom fi schimbaţi într-o maniera naturală şi firească.
Aceasta este cea mai extraordinară parte a recuperării pentru mine. Este de asemenea, o parte pe care am nevoie să mi-o amintesc. Nu trebuie să îmi forţez sau să îmi controlez recuperarea. Fac tot ce pot să lucrez la Paşi şi să permit în linişte schimbării să se întâmple.
Putem folosi acest pas pentru a ne ajuta să trecem prin situaţiile dificile din jurul nostru, din noi sau ambele.
Putem folosi acest pas pentru a ne ajuta să ajungem să credem că putem dezvolta o relaţie sănătoasă, iubitoare cu noi înşine, cu viaţa şi cu ceilalţi – indiferent de circumstanţele noastre trecute sau prezente. Acest pas înseamnă că nu mai trebuie să ne limităm viitorul în funcţie de trecut.

PASUL SPERANŢEI

Odată, m-am trezit în tratament pentru probleme de dependenţă de medicamente. Viaţa mea era un dezastru; eu eram un dezastru. Când, în sfârştit am acceptat acest lucru, m-a copleşit deznădejdea.
Ani mai târziu, am dat faţă cu codependenţa. Din nou, viaţa mea era de neimaginat. Eram în depresie şi cufundată în furie şi ură faţă de mine. Mă consumam cu gânduri de a-i controla pe alţii. Ideea de a mă concentra pe mine însămi şi pe propriile probleme îmi era străină. După ce am petrecut ani în negare, am început în sfârşit să văd şi să accept adevărul: trăisem cu şi în jurul unor persoane nebune atât de mult timp încât devenisem ca ei. Iluzia despre superioritatea morală devenea din ce în ce mai dificil de menţinut. În ciuda unor răbufniri momentane în care mă simţeam mai sănătoasă mental decât cei din jurul meu, de fapt suspectam că sunt şi eu nebună.
În ambele momente – în amândouă perioadele de disperare absolută care apăruseră prin acceptarea realităţii – acest pas 2 mi-a dat speranţă şi lumină.
În ambele situaţii acest Pas a intervenit pentru mine. Totul mi s-a întâmplat fără niciun efort din partea mea. Când eram la începutul recuperării din dependenţa de medicamente, a venit la mine o persoană care avea probleme asemănătoare cu ale mele şi căreia îi fuseseră redate seninătatea şi sănătatea. Îmi aduc aminte că gândeam că este posibil. Se poate! Fusese posibil în cazul său. Poate era posibil şi în cazul meu.
Când am început recuperarea din codependenţă, oamenii mi-au adus mesajul acestui Pas. Mă aflam într-un grup de recuperare şi deşi eram arţăgoasă şi stresată, am observat cu coada ochiului oameni veseli, împăcaţi care arătau a fi sănătoşi şi bucuroşi, deşi trăiseră situaţii asemănătoare sau mai rele decât mine. O mică parte din mine a înregistrat asta. Este posibil,  am gândit. Aceşti oameni fac faţă aceloraşi situaţii cu care mă confrunt şi eu, doar că ei o fac în mod diferit. Poate asta mi se putea întâmpla şi mie.
Acum revin cu bucurie la acest pas, când am prezenţa de spirit de a-mi aminti să îl practic. Şi pentru mine, a-l practica înseamnă pur şi simplu să mă gândesc la el. Îl las să treacă prin mintea mea şi să-i ofer orice grad de validitate sunt în stare să îi dau în acel moment.
Îl folosesc atunci când credinţe vechi, negative şi frici încep să îmi controleze viaţa.
Îl folosesc atunci când sunt încurcat în ruşinea mea şi în ura faţă de mine şi încep să caut un tunel prin întunericul din mine. Îl folosesc atunci când devin absorbit de ceilalţi şi de problemele lor – ce fac sau nu fac şi cât de furios sau rănit mă fac să mă simt.
Am învăţat să îmi accept furia şi durerea, dar să insist asupra lor până la obsesie, să insist asupra celorlalţi până îmi pierd echilibrul şi gândurile, asta poate fi o formă de nebunie în viaţa mea. Nu mai vreau să îmi pierd echilibrul, cel puţin nu pentru multă vreme. Fac acest pas. Mă gândesc la el un moment. După ce îmi dau seama că viaţa mea a devenit iar de neimaginat, la oricare nivel, acest pas încă îmi aduce speranţă. Îmi spune că eu pot şi că îmi voi recupera sănătatea.
Îmi spune că eu singură nu pot să mă recuperez. Îmi place să controlez şi să manipulez – nu pentru că aş fi rea şi imperfectă, ci pentru că sunt protectivă şi mi-e teamă să dau drumul – dar nu mă pot recupera singură. Trebuie să deţin suficientă credinţă şi umilinţă pentru a crede că acea Putere superioară mie poate şi va face asta pentru mine.
Am aflat că această credinţă este bine plasată, mult mai bine poziţionată decât propriile mele resurse.
După ce fac acest Pas mă inundă o blândeţe şi o armonie. Mă scot înafara confuziei mele, chiar şi atunci când nu pot vedea această cale.
Mă scoate înafara haosului meu intern şi a încăpăţânării mele insistente că ar trebui să continui în acea veche modalitate, deşi acea cale îmi distruge spiritul.
Mă deschide spre o cale mai bună.
Când obosesc de truda care nu are efect, când sunt în deznădejde, când sunt încurcată în eforturi compulsive sau de neimaginat, de a controla ceva ce nu pot controla, atunci sunt pregătită să fac acest Pas. Sunt pregătită să accept adevărul: sunt lipsită de putere. Lucrurile par de neimaginat – fie la serviciu, în relaţile din familie, în dragoste, în ceea ce priveşte finanţele sau orice domeniu al vieţii mele. Şi este vremea să cred. Este vremea să mă întorc spre o Putere superioară mie pentru ajutor.
Folosesc acest Pas de şaptesprezece ani de-acum. Niciodată nu a dat gres să funcţioneze pentru mine. De fapt, nu sunt sigură că eu mă întorc la acest Pas. Adeseori el vine spre mine. Se stabileşte în conştienţa mea ca un dar, o cale de ieşire din haosul meu – ca un Tată iubitor care spune: „Copile, ai vrea să încerci asta? Ar putea să te ajute să te simţi mai bine.”
Gândul vine blând, uneori sub forma „De ce nu mă duc la o întâlnire?”. Uneori apare într-un prieten care mă sună, povestindu-mi cu blândeţe despre program. Uneori eu sun pe cineva. Uneori e o chestiune personală între mine şi acea Putere superioară.
O luptă teribilă are loc în mine după o regulă generală. Acea luptă este între partea din mine care insistă că dacă încerc mai mult, pot controla lucrurile şi mă pot scoate din orice dezastru, şi cealaltă parte din mine care ştie că există o Cale Superioară, o Cale care mă va ridica la nivele de gândire, simţire şi de comportare deasupra celor pe care le-aş putea îndeplini singură.
Acest pas funcţionează oricând apelez la el, oricând îi dau voie. Şi uneori, când nu apelez la el, mă găseşte el oricum.
Respiră adâncă. Crede că o Putere superioară nouă ne poate readuce sănătatea. Fii sigur de acest nou nivel. Crezând, creem spaţiul pentru ca acest lucru să se întâmple. Nu mai împuternicim problema şi începem să împuternicim soluţia, aceea care ne va fi dată.
Nu îţi face griji despre cum se va întâmpla asta. Nu-ţi face griji despre momentul în care se va întâmpla. Tot ce ne trebuie ne va fi dat, va fi făcut pentru noi. Suntem în procesul de a fi schimbaţi. Tot ce trebuie să facem este să credem.
Majoritatea dintre noi află că nu trebuie să muncim din greu la acest pas. să ajungi să crezi este un dar. Ne va fi dat atunci când vom fi pregătiţi şi vom primi atâta credinţă câtă putem duce atunci când vom fi pregătiţi.
Ni se cere să avem credinţă – nu pentru totdeauna, ci pentru o zi. Uneori, avem nevoie să o luăm pas cu pas, oră cu oră. Credem că totul e bine, că totul va fi bine, că lucrurile în univers sunt pe făgaşul lor şi că ne aflăm exact unde trebuie să fim în acel moment.
Transformarea işi va urma drumul dacă îi permitem.
Aveţi grijă să nu confundaţi dificultăţile sau lipsa sănătăţii mentale cu durerea profundă pe care mulţi o experimentăm atunci când venim la acest program. Mulţi dintre noi facem faţă unor pierderi şi simţim durere în legătură cu aceste pierderi. Această durere, această tristeţe este un răspuns normal, sănătos la circumstanţele noastre. Ne putem da voie să trecem prin ele fără să ne învinovăţim pentru durerea în care suntem.
Scopul acestui program este de a ne ajuta să dezvoltăm o legatura sănătoasă, spirituală, cu orice situaţie de viaţă – fie că asta înseamnă comportamente nesănătoase sau inacceptabile faţă de cei din jurul nostru sau nouă înşine, să trecem prin momente neplăcute şi dureroase sa facem faţă pierderii sau schimbării,să funcţionăm în lumea normalităţii, să creem un „normal” mai bun pentru noi înşine.
Acest program ne poate însoţi în ruptura cu legăturile noastre nesănătoase si cu ceilalţi. Ne poate învăţa să avem relaţii sănătoase cu noi înşine, cu Puterea Superioară şi cu alte persoane.
În primul Pas ne recunoastem neputinta. Acesta a fost începutul. Acum suntem pe drumul de a primi putere de la o Putere mai mare decât noi. Această Putere răspunde repede şi măreţ la cele mai mici mişcări spre înainte ale noastre, la cele mai mici indicii de credinţă din partea noastră.
Uneori tot ce trebuie să facem este să mergem la o întâlnire sau să ne gândim la acest Pas.
Vom fi recuperaţi. Vom fi reînnoiţi. Vom fi ridicaţi din situaţiile noastre prezente şi va apărea o soluţie, care fie include o schimbare a inimii, o schimbare de atitudine, o nouă direcţie, un nou sentiment sau a nouă viziune despre ce trebuie să facem. Uneori asta se întâmplă repede. Uneori durează o vreme.
Să ne deschidem pentru a crede că o cale nouă, mai bună va apărea şi chiar se va întâmpla. Să ne deschidem, pentru un moment, posibilităţii că o Putere Superioară poate să ne creeze un nou drum sau o nouă situaţie şi noi am pregătit scena pentru ca acest lucru să se întâmple. Să ne deschidem posibilităţii de a fi recuperaţi şi această călătorie va începe.
Pentru mulţi dintre noi, a face Primul Pas – a admite şi a accepta cele ce nu pot fi controlate, durerea şi pierderea din viaţa noastră – a fost greu şi fără speranţă. Al doilea Pas ne scoate din întuneric şi ne duce în lumina speranţei şi a promisiunilor.
Acest pas oferă speranţă, nu acea speranţă falsă de care toţi ne-am agăţat ani la rând, ci speranţă adevărată într-o recuperare reală. Să facem acest pas ori de câte ori avem nevoie.

ACTIVITĂŢI

1. Care sunt activităţile care îţi aduc speranţă şi te ajută să crezi că lucrurile sunt ok şi că vor fi ok? Mersul la întâlnirile grupului? Să vorbeşti cu persoane aflate în recuperare? Să citeşti literatură despre recuperare? Numeşte-i pe cei care te-au ajutat cel mai mult să crezi în viitorul tău.

2. Cum s-au schimbat ideile tale despre ce înseamnă să fie recuperată sănătatea mentală? Aşteptările tale despre recuperare s-au schimbat? Ce aştepţi de la recuperare acum că este diferită de cum te aşteptai sa fie atunci când ai început recuperarea?

3. Pentru moment, cum defineşti o Putere mai mare decât tine? Crezi că acelei Puteri îi pasă de tine?

4. Care este planul tău rezonabil de îngrijire care să te ajute să continui să crezi că recuperarea poate şi va funcţiona pentru tine? Uită-te din nou la ideile tale de la întrebarea nr. 1 de mai sus.

5. Ce li s-a întâmplat altora în recuperare, ce ai vrea să ţi se întâmple şi ţie? Crezi că asta e posibil?

6. Fă o listă cu partile din viaţa ta care ai vrea să fie recuperate. Scopurile tale vor fi mai eficiente daca se centrează, mai degrabă, în jurul recuperării propriei vieţi, decât a vieţii altcuiva.