PASUL 9

"Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă,

dar nu şi atunci cînd le-am fi putut face vreun rău, for sau altora."

Un raţionament sănătos, grija de a găsi momentul potrivit, curaj şi prudenţă - acestea sînt calităţile de care vom avea nevoie cînd vom face Pasul 9.

După ce ne-am întocmit lista cu oamenii cărora le-am făcut rău, după ce am reflectat cu grijă asupra fiecărei situaţii şi am încercat să intrăm în posesia unei atitudini corecte de abordare, vom vedea că reparaţiile directe datorate îi împart pe cei vizaţi în mai multe categorii. Vor fi aceia pe care este bine să-i abordăm de îndată ce avem o convingere rezonabilă în stabilitatea abstinenţei noastre. Vor fi aceia faţă de care nu vom putea repara decît parţial relele făcute, ca nu cumva dezvăluirile noastre să le facă, lor sau altora, mai mult rău decît bine. Vor fi şi cazuri în care reparaţiile vor trebui amînate, iar in altele, prin natura situaţiei, nu vom mai putea deloc lua legătura personal cu acei oameni.

Cei mai mulţi dintre noi începem prin a face reparaţii chiar din prima zi printre Alcoolicii Anonimi. Din clipa în care ne anunţăm familia ce avem de gînd, cu adevărat, să încercăm să urmăm programul, procesul recuperării a început. În cazul membrilor familiei, rareori se pune problema vreunor măsuri de prudenţă ori de găsirea momentului potrivit. Ne vine să strigăm în gură mare, de cum intrăm pe uşă, vestea cea bună. De obicei, cînd ne întoarcem de la prima şedinţă AA sau, poate, după ce terminăm lectura cărţii Alcoolicii Anonimi, vom vrea să petrecem cîteva minute cu un anume membru al familiei şi să recunoaştem, prompt, răul făcut prin băutură. Aproape întotdeauna, dorim să mergem şi mai departe, admiţînd defecte de-ale noastre care au făcut deosebit de greu traiul alături de noi. Acesta vi fi un moment cu totul deosebit, în puternic contrast cu dimineţile de mahmureala cînd fie ne înjurăm pe noi-înşine, fie dădeam vina pe familie (şi pe toţi ceilalţi) pentru toate necazurile noastre. La această primă discuţie este necesar doar să facem o mărturisire generală a defectelor noastre. S-ar putea dovedi neînţelept ca, în acest stadiu, să dezgropăm anumite episoade dureroase. Un raţionament de bun simţ ne spune să nu ne pripim. Atunci cînd sîntem dispuşi să dezvăluim cele mai oribile fapte, trebuie să ne asigurăm că avem viu, în minte, principiul: noi nu ne putem procura pacea sufletească pe socoteala altora.

Acelaşi mod de abordare ne va fi de folos şi la locul de muncă. Imediat, ne vor veni în minte cîteva persoane care ştiu totul despre băutul nostru şi care au fost cele mai afectate. Dar, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea să avem nevoie de ceva mai multă discreţie decît în abordarea membrilor de familie. S-ar putea să nu dorim să le spunem nimic vreo cîteva săptămîni sau mai mult. Mai întîi vom dori să fim cît de cît siguri că sîntem cu adevărat racordaţi la programul AA. Atunci ne vom simţi pregătiţi să ne prezentăm în faţa acestor oameni, ca să le spunem ce este AA-ul şi ce încercăm să facem. Problema fiind pusă în acest mod, putem recunoaşte fără reţineri răul făcut şi ne putem prezenta scuzele. Ne putem achita - sau putem promite că ne vom achita - toate obligaţiile financiare sau de altă natură. Ne va uimi de multe ori reacţia generoasă a majorităţii celor abordaţi cu o asemenea sinceritate, lipsită de emfază. Chiar la prima noastră încercare de reparare, pînă şi cei care ne-au criticat cel mai aspru şi mai pe bună dreptate vor micşora distanţa pe care au ţinut-o faţă de noi.

Această atmosferă de aprobare şi de laude este capabilă să ne facă să ne simţim uşor exaltaţi, să ne pierdem echilibrul şi să căutăm mereu acelaşi efect. Ori, se prea poate să cădem în cealaltă extremă, cînd - rareori, a drept - sîntem primiţi cu răceală şi scepticism. Aceasta ne va ispiti să venim cu insistenţe sau să discutăm în contradictoriu. S-ar putea chiar să ne împingă în descurajare şi pesimism. Dar, dacă ne pregătim bine înainte, asemenea reacţii nu ne vor devia de la obiectivul nostru ferm şi echitabil.

După aceste prime încercări de reparaţii, s-ar putea să ne savurăm atît de mult sentimentul de uşurare cîştigat încît să tragem concluzia că datoria noastră s-a încheiat. Vom dori să ne culcăm pe lauri. Tentaţia de a sări peste întîlnirile mai umilitoare şi temute - care tot ne-au mai rămas-s-ar putea să fie mare. Adesea ne vom construi scuze plauzibile pentru a ne eschiva complet de la ce avem de făcut. Sau vom tot amîna, spunîndu-ne că încă nu este momentul, cînd, în realitate, am lăsat să ne scape cîteva şanse bunicele de a îndrepta un rău grav. Să nu spunem că sîntem prudenţi, atunci cînd în realitate ne eschivăm.

De îndată ce începem să simţim că avem încredere în noul nostru mod de viaţă, şi - prin exemplul comportării noastre - am început să-i convingem pe cei din jur că într-adevăr schimbarea este în bine, nu mai este imprudent să discutăm, cît se poate de deschis, cu cei grav afectaţi de noi, chiar şi cu cei care nu ştiu, sau abia dacă sînt conştienţi, de ce le-am făcut. Singurele excepţii vor fi cazurile în care dezvăluirile noastre ar produce un rău real. Conversaţia poate începe ca de obicei, cît mai natural. Dar dacă nu se iveşte o asemenea ocazie, la un moment dat, vom simţi nevoia de a ne lua serios inima-n dinţi, pentru a ne prezenta în faţa persoanei respective şi a pune cărţile pe masă. Nu este nevoie să ne bălăcim în remuşcări excesive în faţa celor pe care i-am rănit, dar este important ca încercările de reparaţii să fie generoase şi fără ocolişuri.

Nu poate exista decît o singură situaţie care să justifice doar dezvăluiri parţiale despre răul făcut. Este vorba despre situaţia în care o dezvăluire completă ar răni serios persoana în cauză, sau - la fel de important - alţi oameni. Nu putem, de exemplu, povesti cu lux de amănunte aventurile noastre extraconjugale soţului sau soţiei care nu ştie nimic. Dar, chiar şi în asemenea cazuri, dacă subiectul trebuie discutat, să încercăm să evităm a face necazuri persoanelor implicate în aventurile respective, oricine ar fi ele. Sîntem departe de a ne uşura povara atunci cînd, cu nesimţire, facem şi mai grea crucea altora.

O problemă cu două tăişuri se poate naşte în alte aspecte ale vieţii, în care este vorba despre acelaşi principiu. Să presupunem, de pildă, că ne-am băgat mîinile în banii firmei, fie împrumutîndu-i", fie îngroşînd contul de cheltuieli şi i-am băut. Să presupunem că fapta rămîne nedescoperită dacă nu spunem nimic. Oare să ne recunoaştem imediat necinstea în faţa conducerii, chiar dacă ştim sigur că ne va costa slujba şi imposibilitatea de a ne re-angaja undeva? Să fim chiar atît de rigizi în convingerea că trebuie să reparăm ce-am făcut, fără să ne pese de ce se va întîmpla cu familia şi căminul nostru? Sau să ne consultăm mai întîi cu cei care urmează să tragă ponoasele? Oare să discutăm, sau nu, cu naşul AA ori cu sfetnicul nostru spiritual, deschis, cerînd cu toată sinceritatea ajutorul şi ghidarea lui Dumnezeu - şi luînd, între timp, hotărîrea de a face lucrul corect, atunci cînd vom vedea lucrurile limpede, oricare ar fi preţul? Desigur, nu există nici un răspuns standard care să se potrivească la toate dilemele noastre. Dar, fiecare situaţie cere o bunăvoinţă totală de a repara, cît de repede şi cît de profund este cu putinţă, în funcţie de împrejurări.

Mai presus de toate, ar fi bine să încercăm să fim absolut siguri că nu amînăm din cauza fricii. Căci adevăratul spirit al Pasului 9 este acela de a fi pregătiţi să acceptăm toate consecinţele faptelor noastre trecute şi de a ne asuma răspunderea faţă de bunăstarea altora, în acelaşi timp.