PASUL 5

"Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine

şi unei alte fiinţe umane, natura exactă

a greşelilor noastre."

Toţi cei 12 Paşi ai AA ne cer să procedam contrar dorinţelor noastre naturale-ei nu fac decît să ne dezumfle ego-ul. Şi cînd este vorba despre dezumflarea ego-ului, puţini dintre Paşi sînt atît de dificil de făcut precum este al Cincilea. Dar acesta este, de departe, cel mai necesar Pas pentru o abstinenţă împlinită pe durată lungă şi pentru pace sufletească.

Experienţa în AA ne-a învăţat că nu putem trăi singuri cu problemele presante şi cu defectele noastre de caracter care le cauzează şi le agravează. Dacă am adus la lumină fiecare detaliu al vieţii noastre din trecut prin Pasul 4 şi au ieşit clar în relief acele experienţe de care n-am mai dori să ne aducem aminte, dacă am ajuns să ştim cît rău ne-au pricinuit, nouă şi altora, gîndirea şi acţiunile greşite-atunci, nevoia de a renunţa să mai trăim hăituiţi de acele fantome ale trecutului devine mai urgentă decît oricînd. Trebuie să vorbim cuiva despre ele.

Atît sînt, însă, de intense frica şi rezistenţa noastră faţă de a face Pasul, încît mulţi membri AA încercam, la început, să-l evităm. Căutam o cale mai uşoară, care-de obicei-consta din a recunoaşte ceva general şi nu prea dureros, şi anume că atunci cînd beam n-am fost întotdeauna buni actori. Apoi, ca măsură de precauţie, adăugăm descrieri dramatice ale acelei părţi din viaţa de băutori, care oricum le sînt deja întrucîtva cunoscute prietenilor noştri.

Dar, despre lucrurile care ne sîcîie şi ne ard cu adevărat nu pomenim nimic. Anumite amintiri triste şi umilitoare, ne spunem noi, este bine să nu le împărtăşim nimănui. Nimeni pe lume nu trebuie să le afle vreodată. Sperăm să le ducem cu noi în mormînt.

Şi totuşi, dacă este vorba ca experienţa AA să aibă un sens, această tăinuire nu este numai neînţeleaptă, ci de-a dreptul primejdioasă. Puţine atitudini sub influenţa alcoolului ne-au produs mai multe necazuri decît ne poate produce acum rezerva faţă de Pasul 5. Unii oameni nu reuşesc să-şi păstreze nici un strop abstinenţă, alţii recidivează periodic pînă nu-şi fac, cu adevărat, curăţenia generală. Chiar şi membri vechi, cu ani de abstinenţă împlinită, plătesc adesea scump evitarea acestui Pas. Ei mărturisesc că au încercat să ducă povara singuri; povestesc cît au suferit din cauza iritabilităţii, a neliniştii, a remuşcărilor şi a depresiei, şi cum, în căutarea inconştientă a uşurării, au ajuns să-şi acuze cei mai buni prieteni, de exact acele defecte de caracter pe care ei-însuşi încercau să şi le ascundă. Au descoperit întotdeauna că uşurarea nu venea niciodată din denunţarea defectelor altora. Fiecare trebuia să şi le mărturisească pe ale sale.

Obiceiul de a-şi admite defectele în faţa unei alte persoane este, desigur, foarte vechi. Valoarea acestei practici s-a confirmat mereu, de-a lungul secolelor-şi este o caracteristică a vieţii tuturor oamenilor profund spirituali şi cu adevărat religioşi. Dar, în zilele noastre, religia nu mai este, sub nici o formă, singurul susţinător al acestui principiu salvator. Psihiatrii şi psihologii subliniază adînca nevoie a fiecărei fiinţe umane de pătrundere concretă în sine, de cunoaştere a defectelor individuale de personalitate şi de discutare a acestora cu o persoana înţelegătoare şi demnă de încredere. În ceea ce-i priveşte pe alcoolici, metoda AA merge chiar mai departe. Cei mai mulţi dintre noi am declarat că, fără o mărturisire fără teamă a defectelor noastre în faţa unei alte fiinţe umane, nu ne puteam menţine abstinenţi. Pare limpede faptul că îndurarea lui Dumnezeu nu pătrunde în spiritul nostru, întru eliminarea obsesiilor destructive, pînă nu avem bunăvoinţa de a face aceste mărturisiri.

Ce putem aştepta să obţinem prin Pasul 5? În primul rînd, vom scăpa de acel teribil sentiment al izolării de care n-am scăpat niciodată. Aproape fără excepţie, alcoolicii sînt torturaţi de singurătate. Chiar înainte de a ni se înrăutăţi băutul-dar oamenii au început să ne ocolească-aproape fiecare dintre noi am suferit din cauza sentimentului de marginalizare. Fie eram timizi şi nu îndrăzneam să ne apropiem de alţii, fie eram simpatici şi gălăgioşi, cu o dorinţă nesăţioasă de atenţie din partea semenilor şi de compania lor, dar nu ne-am bucurat de acestea niciodată-sau, cel puţin aşa ni se părea nouă. Exista mereu acea barieră misterioasă pe care nici n-o puteam depăşi, nici n-o puteam înţelege. Era ca şi cum am fi fost actori pe o scenă, care constatăm brusc că nu ştiam nici un cuvinţel din replica noastră. A fost unul dintre motivele pentru care am dezvoltat aşa o iubire mare pentru alcool. El ne-a permis, într-adevăr, să improvizăm textul replicii. Dar chiar şi Bacchus s-a folosit de bumerang împotriva noastră; ne-am pomenit, în cele din urmă, loviţi de moarte şi părăsiţi în singurătate şi groază.

Cînd am găsit AA-ul, şi-pentru prima dată în viaţă-ne-am aflat printre oameni care păreau să înţeleagă, sentimentul de apartenenţă a fost deosebit de emoţionant. Credeam că s-a rezolvat problema izolării. Dar, curînd, am descoperit că, deşi nu mai eram singuri social vorbind, încă sufeream din cauza vechilor junghiuri provocate de izolare şi nelinişti. Pînă n-am vorbit, cu completă sinceritate, despre conflictele noastre interioare cu cineva, şi pînă n-am ascultat pe altcineva care îşi deschidea sufletul la rîndul său, n-am putut cunoaşte sentimentul integrării. Pasul 5 era răspunsul. El a fost începutul unei relaţii adevărate om-Dumnezeu.

Acest Pas vital a fost şi calea prin care am început să cunoaştem sentimentul că puteam fi iertaţi, indiferent de ce făcuserăm sau gîndiserăm. S-a întîmplat adesea ca, făcînd acest Pas, împreună cu naşul sau cu un alt ghid spiritual, să ne simţim, pentru prima oară, capabili de a-i ierta pe alţii, indiferent de cît de profunde ar fi fost relele făcute de ei nouă. Inventarul moral ne convinsese că iertarea completă era de dorit, dar abia cînd am făcut Pasul 5 cu fermitate am ştiut, în adîncul sufletului, că vom fi în stare atît să primim iertarea, cît şi s-o dăruim.

Un alt mare cîştig pe care îl putem aştepta de la mărturisirea defectelor noastre unei alte fiinţe umane, este smerenia-un cuvînt deseori prost înţeles. Pentru cei care au făcut progrese în AA, cuvîntul denumeşte o limpede recunoaştere a ce şi cine sîntem cu adevărat, urmată de o încercare sinceră de a deveni ceea ce am putea fi. De aceea, primul nostru gest către umilinţă trebuie să fie recunoaşterea deficienţelor noastre. Nici un defect nu poate fi corectat pînă nu vedem clar din ce constă el. Dar va trebui să facem mai mult decît doar să vedem. Privirea obiectivă, aruncată asupra sinelui prin Pasul 4, n-a fost, la urma urmelor, decît o privire. De pildă, cu toţii am văzut că ne lipseau onestitatea şi toleranţa, că eram supuşi uneori atacurilor de auto-compătimire şi de auto-amăgiri orgolioase de mărire. Descoperirea a fost o experienţă umilitoare, dar aceasta nu însemna că ne-am şi însuşit prea multă smerenie reală. Cu toate că recunoscute acum, defectele se aflau tot acolo. Ceva trebuia făcut cu ele. Şi, curînd, aveam să constatăm că nu puteam dori să scăpam, nici nu puteam scăpa de ele, prin forţe proprii.

O doză în plus de realism şi, deci, mai multă onestitate în legătura cu sine sînt marile cîştiguri pe care le obţinem sub influenţa Pasului 5. Pe cînd ne făceam inventarul, am început să bănuim cam cît de mult necaz ne-a adus auto-amăgirea. Acest lucru ne-a neliniştit. Dacă toata viaţa ne-am prostit, mai mult sau mai puţin, pe noi-înşine, cum o să putem fi acum atît de siguri că nu ne minţim din nou? De unde putem şti că am făcut o listă reală a defectelor noastre şi că le-am admis, cu adevărat, chiar şi noua-înşine? Pentru că ne sîcîiau, în continuare, frica, auto-compătimirea şi sentimentele rănite, poate că nu ne-am apreciat cinstit deloc. Prea mult sentiment de vinovăţie şi de remuşcare ne forţa să dramatizăm şi să ne exagerăm propriile slăbiciuni. Ori, mînia şi orgoliul rănit puteau fi ecranul de fum sub care ne ascundeam unele dintre defecte, pentru care îi blamam pe alţii. De asemenea, se putea că ne handicapau încă multe defecte, mari sau mici, pe care niciodată nu ştiuserăm că le avem.

De aceea, era mai mult decît evident că o auto-apreciere făcută de unul singur şi recunoaşterea defectelor noastre numai pe acea bază erau departe de a fi suficiente. Trebuia să primim ajutor din afara noastră dacă voiam sigur să cunoaştem şi să admitem adevărul despre noi-înşine-ajutorul lui Dumnezeu şi al unei alte fiinţe umane. Numai discutînd despre noi-înşine şi neascunzînd nimic, numai avînd bunăvoinţa de a primi sfaturi şi de a accepta ghidare-numai aşa devenea posibilă intrarea noastră pe drumul gîndirii neîncîlcite, al onestităţii solide şi al umilinţei autentice.

Şi totuşi, mulţi dintre noi am continuat să dăm înapoi, în faţa acestui Pas. Ziceam: "De ce nu poate `Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi' să ne spună unde a intervenit rătăcirea noastră? Dacă acest Creator al nostru ne-a dat viaţă, în primul rînd-atunci, El trebuie să cunoască, în cel mai mic detaliu, toate devierile noastre din acel moment. De ce să nu ne admitem toate defectele direct Lui, fără mijlocitor? De ce să aducem în joc pe altcineva?"

La acest stadiu, dificultatea în încercarea noastră de a trata direct cu Dumnezeu, fără intermediar, are două aspecte. Deşi, la început, ne uluieşte descoperirea că Dumnezeu ştie totul despre noi, sîntem predispuşi să ne învăţăm cu aceasta destul de repede. Într-un fel, să fim doar noi-înşine cu Dumnezeu nu pare atît de stînjenitor ca a ne prezenta în faţa unei alte persoane. Pînă nu vom sta locului şi nu vom vorbi, cu voce tare, despre ce-am ascuns vreme atît de îndelungată, bunăvoinţa noastră de a face curăţenia generală rămîne, în cea mai mare parte, teoretică. Atunci cînd sîntem oneşti cu o altă persoană, se confirmă onestitatea noastră cu sine şi cu Dumnezeu.

Al doilea aspect al dificultăţii este că ceea ce ni se arată, cînd sîntem singuri, poate fi ceva ticluit de "raţionamentele" în care sîntem maeştri, sau de gînduri pioase. Avantajul discutării cu o altă persoană este că putem primi comentariile ei directe şi sfaturi în privinţa situaţiei noastre-şi nu are rost să ne mai îndoim sufleteşte de valoarea acelor sfaturi. Parcurgerea drumului spiritual de unul singur este ceva periculos. Nu o dată am auzit chiar oameni cu bune intenţii afirmînd, cu tărie, că se aflau sub ghidarea lui Dumnezeu, cînd era mult prea limpede că se înşelau amarnic. Lipsiţi de experienţă şi de smerenie, ei se minţeau pe sine şi căutau să-şi justifice cele mai stupide acte pe motivul că aşa le-a dictat Dumnezeu. Merita notat faptul că oamenii cu o viaţă spirituală foarte dezvoltată îşi verifică permanent, prin discuţii cu prietenii sau cu sfetnicii lor spirituali, ceea ce li se arată ca fiind ghidare Dumnezeiască. Atunci, cu siguranţă, un novice nu este bine să se expună neşansei de a face erori stupide, poate chiar tragice. Comentariile şi sfaturile altora sînt deseori departe de a fi perfecte, dar vor fi mereu cu mult mai clare decît orice ghidare nemijlocită, cînd sîntem lipsiţi de experienţă în stabilirea contactului cu o Putere superioară noua-înşine.

Următoarea noastră problemă va fi descoperirea persoanei care să ne fie confesor. Aici avem nevoie de foarte multă prudenţă; să ţinem minte că prudenţa este o virtute de maximă valoare. Poate va fi nevoie să împărtăşim acestei persoane lucruri pe care nimeni altul nu este bine să le afle. Vom căuta să stăm de vorbă cu cineva care are experienţă, cineva care, nu numai că a reuşit să stea departe de pahar, ci a şi fost în stare să depăşească dificultăţi cu adevărat mari. Poate chiar dificultăţi ca ale noastre. Această persoană poate fi naşul nostru, dar nu neapărat. Dacă aţi acumulat o mare încredere în cel care vă este naş AA, iar temperamentul şi problemele sale sînt similare celor pe care le aveţi şi dumneavoastră, atunci este omul potrivit. În plus, naşul are avantajul de a şti cîte ceva despre cazul dumneavoastră.

            Poate că, totuşi, relaţia cu el este de aşa natură încît n-aţi dori să-i dezvăluiţi lui decît o parte din povestea dumneavoastră. Dacă este aşa, atunci, nu mai zăboviţi nici o clipă, pentru că aveţi nevoie de a începe de undeva, şi cît mai curînd cu putinţă. S-ar putea să alegeţi pe altcineva pentru împărtăşirea acelor revelaţii despre sine care sînt mai dificile şi mai profunde. Acest alt confesor poate fi chiar din afara AA-ului-de exemplu, preotul sau doctorul dumneavoastră. Pentru unii dintre noi, cineva complet străin se poate dovedi persoana ideală.

Adevăratele criterii în alegerea confesorului rămîn: bunăvoinţa de a vă împărtăşi povestea şi încrederea deplină în cel căruia îi încredinţaţi prima examinare a eu-ului dumneavoastră. Chiar şi atunci cînd aţi găsit persoana potrivită, deseori se prea poate să aveţi nevoie de o hotărîre fermă, pentru a fi în stare s-o abordaţi. Nimeni n-ar trebui să spună că programul AA nu solicită nici un strop de efort de voinţă; aici este un loc în care va puteţi solicita toată voinţa personală de care sînteţi în stare. Din fericire, aveţi toate şansele să daţi peste o surpriză foarte plăcută. Cînd aţi explicat cu prudenţă de ce faceţi această împărtăşire îi cînd confesorul se dovedeşte a fi de maxim ajutor, conversaţia se încheagă cu uşurinţă şi curînd va fi foarte animată. În scurt timp, s-ar putea ca interlocutorul dumneavoastră să vă povestească ceva care să vă facă să vă simţiţi şi mai în largul dumneavoastră. Cu condiţia să nu tăinuiţi nimic, veţi cunoaşte un sentiment de uşurare care va creşte cu fiecare minut al conversaţiei. Blestematele sentimente, chinuitoare de ani de zile, ţîşnesc la suprafaţă din închisoarea lor şi, în mod miraculos, dispar de îndată ce sînt aduse la vedere. Cînd durerea s-a potolit, în locul ei se aşterne balsamul liniştii sufleteşti. Şi, cînd smerenia şi seninătatea se îmbină astfel, alte lucruri mari se vor produce. Mulţi membrii AA, odinioară agnostici sau atei, ne spun că exact la acest stadiu al Pasului 5 au simţit prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi cei care avuseseră deja o credinţă, în acel moment 1-au simţit pe Dumnezeu mai aproape ca oricînd.

Acest sentiment de unitate cu Dumnezeu, această ieşire la suprafaţă din izolare, printr-o împărtăşire deschisă şi onestă a teribilei noastre poveri de vinovăţie, ne aduce într-un loc de odihnă în care să ne putem pregăti pentru următorii Paşi către o abstinenţă completă şi care are sens.