Capitolul 6
TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
Odată terminat inventarul personal, ce facem cu rezultatele obţinute?
Până aici, am încercat să adoptăm o atitudine nouă, să construim o relaţie nouă cu
Creatorul şi să descoperim obstacolele întâlnite pe drumul vieţii. Ne-am recunoscut câteva
defecte; am aflat, în linii generale, cu ce probleme ne confruntăm; am pus degetul pe punctele
slabe ale personalităţii noastre.
Acum suntem pregătiţi să ne debarasăm de ele. Pentru aceasta, se cere un gen de acţiune
în urma căreia vom şti că ne-am recunoscut natura exactă a defectelor personale în faţa lui
Dumnezeu, a propriei conştiinţe şi a unei alte fiinţe umane. Astfel facem Pasul 5 din
programul de însănătoşire, menţionat în capitolul precedent.
Probabil că nu este un pas uşor de făcut, mai ales când vine vorba despre discutarea
defectelor noastre cu o altă persoană. Dacă la început am crezut că ar ajunge să ni le
recunoaştem doar nouă înşine, acum ne îndoim că doar atât ar fi destul. Practica ne arată că
simpla auto-evaluare, făcută în secret, este insuficientă. Am simţit nevoia să facem ceva în
plus. Odată ce am înţeles că existau motive întemeiate pentru a discuta problemele noastre de
caracter cu altcineva, ne-am împăcat repede cu gândul că era bine s-o facem. Primul dintre
acele motive (şi cel mai bun) este că, dacă sărim peste un asemenea pas vital, s-ar putea să nu
depăşim niciodată problema băutului. Nenumăraţi debutanţi în A.A. au încercat să ţină pentru
sine anumite lucruri referitoare la viaţa personală. În încercarea de a evita un act de smerenie,
au căutat metode mai uşoare. Şi, aproape fără excepţie, s-au reîntors la băutură, mirându-se de
recidivă - doar fuseseră foarte perseverenţi cu tot restul programului! Ne explicăm eşecul lor
prin faptul că nu şi-au dus la bun sfârşit o curăţenie generală completă. Da, şi-au făcut
inventarul cum trebuie, dar au rămas cramponaţi de câteva defecte din stoc. Tot ce au făcut, de
fapt, a fost să-şi imagineze doar că ar fi scăpat de frică şi de egoism şi că ar fi devenit smeriţi.
În realitate, nu învăţaseră destul din lecţia smereniei, curajului şi onestităţii, în sensul în care
credem noi că ar fi fost necesar, până când nu au dezvăluit întreaga poveste a vieţii lor în faţa
altcuiva.
Mai mult decât oricine altcineva, alcoolicul duce o viaţă dublă. El este un mare actor.
Lumii exterioare îi prezintă personajul "pentru scenă", ceea ce vrea el ca alţii să vadă. Vrea să
se bucure de o anumită reputaţie, dar în adâncul sufletului ştie că nu o merită.
Inconsistenţa acestui personaj devine şi mai pronunţată prin ce face el când bea. îndată
ce se trezeşte din beţie, se revoltă la gândul unor episoade din care nu mai ţine minte prea
multe, dar care îl hăituiesc, ca un coşmar. Tremură de groază că l-a văzut cineva, împinge din
răsputeri acele amintiri la fundul sacului memoriei şi speră că ele nu vor apărea niciodată Ia
lumina zilei. Este tensionat şi se teme tot timpul, ceea ce constituie un permanent motiv
pentru băut.
Psihologii par să fie de acord cu noi când spunem că am cheltuit sume imense pentru
examene medicale, dar fără să le dăm medicilor prea multe şanse de a ne ajuta. Rareori le-am
spus întregul adevăr, rareori le-am urmat sfaturile. Nedorind să fim oneşti cu aceşti oameni
înţelegători, nu puteam fi oneşti cu nimeni altcineva. Nu este de mirare de ce atâţia medici au
aşa o părere proastă despre alcoolici şi atât de mari îndoieli cu privire la şansele lor de
însănătoşire!
Cap.6. TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
49
Trebuie să ne deschidem cu desăvârşită onestitate în faţa cuiva, dacă nădăjduim să trăim
mult sau fericiţi în această viaţă.
Natural şi pe bună dreptate, ne gândim bine de tot înainte de a alege persoana sau
persoanele la care vom apela, în vederea acestui pas intim şi confidenţial. Cei care aparţinem
unei biserici instituţionalizate, în cadrul căreia se solicită spovedania, trebuie -si, desigur,
vrem - să apelăm la cel mai în măsură să ne primească mărturisirile. Deşi A.A.-ul nu are nici o
legătură cu religiile, ar fi totuşi bine să ne confesăm unui slujitor al bisericii. Adesea am
descoperit că un asemenea om ne înţelege cel mai bine problema. Desigur, se poate întâmpla
să dăm peste unii care nu-i înţeleg pe alcoolici.
Dacă nu putem sau nu dorim să apelăm la un preot, căutăm printre prietenii noştri un
om discret şi înţelegător, precum medicul ori psihologul la care suntem în tratament sau
cineva din familie, dar nu vom putea dezvălui în faţa soţiei sau a părinţilor nimic din ce ştim
sigur că i-ar răni şi i-ar face nefericiţi. Nu avem nici un drept să ne salvăm propria piele pe
socoteala altuia. Părţile acelea dureroase le vom putea mărturisi cuiva care ne va înţelege şi, în
acelaşi timp, nu va suferi sufleteşte. Regula jocului este: "Fii aspru cu tine însuţi, dar
întotdeauna plin de consideraţie faţă de ceilalţi".
Cu toată nevoia reală de a discuta despre sine cu cineva, s-ar putea ca unii să fim în
situaţia de a nu avea pe nimeni potrivit, disponibil pentru confesiunea noastră. În acest caz,
pasul poate fi amânat, însă numai dacă rămânem complet pregătiţi să-l facem de îndată ce se
arată ocazia favorabilă. Afirmăm acest lucru pentru că ţinem foarte mult să ne confesăm unei
persoane care merită încrederea noastră.
Este foarte important ca omul respectiv să poată păstra o confidenţă, să înţeleagă şi să
aprobe în întregime ţelul către care ne îndreptăm, să nu încerce să ne schimbe planurile. Dar
toate acestea nu trebuie să devină simple scuze pentru amânări la nesfârşit.
De îndată ce ne-am hotărât asupra persoanei potrivite, nu mai pierdem nici o secundă.
Avem un inventar scris şi suntem pregătiţi pentru o discuţie lungă. Explicăm confesorului
nostru ce avem de gând să facem şi de ce este necesar. Trebuie să-l ajutăm să înţeleagă faptul
că, pentru noi, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Majoritatea dintre cei abordaţi în acest
mod vor fi mai mult decât bucuroşi să ne ajute şi se vor simţi onoraţi de încrederea acordată.
Lăsăm orgoliul la o parte şi povestim totul, aducând la lumină fiecare colţişor întunecat
al trecutului. Dacă nu tăinuim nimic, după acest pas ne simţim foarte mulţumiţi sufleteşte.
Acum ne putem uita în ochii oamenilor. Ne putem simţi în largul nostru şi cu pace în
suflet, chiar şi atunci când suntem singuri. Fricile se risipesc. începem să simţim apropierea
Creatorului. Chiar dacă avem deja anumite convingeri spirituale, acum începem să trăim o
experienţă spirituală. Sentimentul că problema băutului a dispărut se manifestă adesea cu
putere. Ne simţim ca şi cum am păşi pe Marele Drum, mână-n mână cu Spiritul Universului.
Ne întoarcem acasă, căutăm un loc în care să putem sta o oră în linişte şi recapitulăm
meticulos cele făcute. îi mulţumim lui Dumnezeu, din adâncul sufletului, pentru că ne-a
îngăduit să-l cunoaştem mai bine. Luăm această carte de pe etajeră şi o deschidem la pagina
care conţine cei Doisprezece Paşi. Citim cu atenţie primele cinci sugestii şi ne întrebăm dacă
nu am omis ceva - şi aceasta, pentru că ne aflăm în procesul construirii unui arc de triumf pe
sub care vom păşi, în cele din urmă, către libertate. Este construcţia destul de solidă în acest
moment? Este fiecare cărămidă la locul ei? Oare n-am trişat cumva la conţinutul cimentului
fundaţiei? Am încercat cumva să facem mortar fără nisip?
Dacă răspunsul ne satisface, atunci reflectăm la Pasul 6. Am accentuat deja faptul că
bunăvoinţa ne este indispensabilă. Suntem oare pregătiţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să elimine
tot ce am admis ca fiind rău în noi? Le poate El înlătura acum pe toate, până la ultimul? Dacă
mai suntem cramponaţi de vreun defect şi nu ne vine să ne rupem de el, îl rugăm pe
Dumnezeu să ne ajute să dorim acesta eliberare.
ALCOOLICII ANONIMI
50
Când simţim că suntem pregătiţi, spunem ceva de genul: "Creatorule, acum sunt dornic
să mă abandonez Ţie, cu bune şi cu rele. Mă rog Ţie să înlături din caracterul meu toate acele
defecte care mă împiedică să-ţi fiu de folos Ţie şi semenilor mei. Dă-mi puterea de a-ţi
împlini voia, începând chiar din această clipă." Aşa am făcut Pasul 7.
Acum trebuie să trecem din nou la fapte, pentru că altfel, ne vom pomeni că "Simpla
credinţă, fără fapte, este moartă". Să aruncăm o privire asupra Paşilor 8 şi 9.
Avem o listă cu toate persoanele cărora le-am provocat suferinţe şi faţă de care avem
bunăvoinţa de a ne repara greşelile. Am întocmit-o când ne-am făcut inventarul. Ne-am supus
unei autoevaluări drastice.
Acum îi abordăm pe semeni, ca să îndreptăm răul făcut de noi în trecut. Este o încercare
de a elimina molozul ruinelor rezultate din eforturile pe care le-am făcut pentru a trăi după
bunul nostru plac şi pentru a fi noi înşine regizorii spectacolului. Dacă nu avem dorinţa de a
îndrepta lucrurile, recurgem la rugăciune, până ne pătrunde această dorinţă. Să ne reamintim
că am căzut de acord, de la început, că vom merge până în pânzele albe, ca să învingem
alcoolul.
Poate că unele temeri mai persistă. Poate că, privind lista de cunoştinţe şi prieteni răniţi
de noi, nu ne vine să-i abordăm pe toţi pe o bază spirituală. Să ne liniştim. Faţă de unii nu va
fi nevoie - şi, probabil, nici cazul - să accentuăm aspectul spiritual, chiar la prima întrevedere.
Le-am putea trezi prejudecăţile. În acest moment, noi încercăm să ne facem ordine în propria
viaţă. însă acesta nu este un scop în sine.
Obiectivul nostru real este acela de a ne pregăti pentru a fi de folos maxim lui
Dumnezeu şi celor din jur. Rareori se dovedeşte înţelept să ne ducem la cineva care încă
suferă de pe urma faptelor noastre nedrepte, ca să-l anunţăm că am descoperit religia. Ar
însemna să ne expunem unor posibile, dar inutile sau nemeritate, atacuri. De ce să le creăm
altora impresia că ar avea dreptul să ne eticheteze drept fanatici sau pisălogi religioşi? Am
rata o ocazie viitoare de a transmite un mesaj benefic. Dar omul nostru va fi cu siguranţă
impresionat dacă vom manifesta o dorinţă sinceră de a îndrepta răul făcut. Va fi mult mai
interesat de o demonstraţie de bunăvoinţă, decât de un discurs despre descoperirile noastre
spirituale. însă aceasta nu trebuie să devină un pretext pentru a ne jena să vorbim despre
Dumnezeu. Când serveşte la ceva, suntem pregătiţi să ne prezentăm convingerile, cu tact si
bun simt.
Va veni şi vremea când ne vom pune problema cum să-l abordăm pe un om pe care îl
urâm. Poate că el ne-a făcut mai mult rău decât i-am făcut noi lui şi, deşi avem acum o
atitudine mai bună faţă de el, nu suntem prea entuziasmaţi la ideea de a ne recunoaşte
propriile greşeli în faţa lui. Totuşi, luăm frâul în dinţi şi ne asumăm răspunderea faptelor
noastre şi faţă de cineva antipatic. Este mai greu de făcut în faţa unui duşman decât a unui
prieten, dar pentru noi această acţiune este dintre cele mai benefice, îl abordăm pe om cu un
spirit de întrajutorare şi iertare, mărturisindu-ne resentimentele din trecut şi exprimându-ne
regretul pentru că le-am avut.
Oricum ar fi situaţia, ne abţinem total de la a ne certa cu un asemenea om sau de la a-l
critica pentru greşelile lui. îi spunem, pur şi simplu, că nu vom putea depăşi niciodată
problema băutului, dacă nu facem toate eforturile să îndreptăm relele trecute. Ne aflăm acolo
pentru a curăţa partea noastră de stradă, pentru ca am înţeles că nu vom putea realiza nimic,
până nu facem acest lucru; dar, în nici un caz, nu vom încerca să-i spunem lui ce are de făcut.
Nu sunt puse în discuţie greşelile lui. Ne rezumăm la ale noastre. Dacă ne păstrăm o atitudine
calmă, sinceră şi deschisă, rezultatul va fi satisfăcător.
În nouă cazuri din zece, se întâmplă ceva neaşteptat. Interlocutorul nostru îşi recunoaşte
propria greşeală; astfel, duşmănia care a durat ani de zile se topeşte într-o oră. Rareori se
întâmplă să nu înregistrăm un progres satisfăcător. Cei care ne-au fost duşmani până mai ieri,
apreciază acum ce facem şi ne urează succes. Uneori se oferă chiar să ne ajute.
Cap.6. TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
51
Dacă, dimpotrivă, suntem daţi afară, nu trebuie să ne supărăm. Noi am fost de bună
credinţă şi am făcut ce trebuia să facem. Restul nu mai este problema noastră.
Majoritatea alcoolicilor au datorii financiare. Nu încercăm să fugim de creditori. Le
explicăm ce avem de gând să facem, fără să le tăinuim boala de care suferim; în cele mai
multe cazuri, asemenea oameni ştiau deja, chiar dacă noi credeam altfel. Nu ne temem să
vorbim despre alcoolismul nostru nici pentru motivul că astfel ne-am putea crea necazuri
financiare. Abordaţi în acest mod, chiar şi cei mai nemiloşi creditori ne vor surprinde plăcut
uneori. În timp ce căutăm împreună cel mai avantajos aranjament cu putinţă, ne exprimăm
regretul că, din cauza băutului, nu ne-am plătit datoriile. Nu trebuie să ne temem de creditori,
oricât de departe ar trebui să mergem ca să dregem lucrurile. Dacă îi ocolim din frică, suntem
expuşi pericolului de a bea.
Poate că am comis o faptă reprobabilă, pentru care am face închisoare, dacă s-ar afla.
Poate că din lipsă de bani fapta respectivă nu poate fi corectată. Am recunoscut-o în faţa unui
confident, dar suntem siguri că vom sfârşi la închisoare sau ne vom pierde serviciul, dacă
lucrurile ies la iveală. Poate că este doar o faptă penală minoră, ca de exemplu, însuşirea unor
sume care nu ne aparţineau din contul de cheltuieli al întreprinderii.
Majoritatea dintre noi am făcut ceva de acest gen. Poate că am divorţat de prima soţie şi
acum suntem recăsătoriţi, dar datorăm pensia alimentară fostei soţii, care, indignată, ne-a dat
în judecată. Şi acest necaz este destul de obişnuit în rândurile noastre.
Deşi există multe căi pentru repararea unor asemenea greşeli, avem câteva principii
generale după care ne ghidăm. Reamintin-du-ne că am luat hotărârea de a merge până în
pânzele albe pentru a trăi o experienţă spirituală, cerem Creatorului să ne dea tăria şi lumina
necesare pentru a face ceea ce este corect, indiferent de consecinţe. S-ar putea să ne pierdem
serviciul sau reputaţia ori am putea face chiar închisoare, dar avem bunăvoinţă. Avem nevoie
de ea. Nu trebuie să dăm înapoi, indiferent de situaţie.
De obicei, sunt şi alţii implicaţi; de aceea, nu este recomandabil să devenim nişte martiri
printr-o mărturisire pripită, necugetată, prin care am sacrifica inutil alţi oameni, doar ca să ne
salvăm noi din iadul creat de alcoolism.
Un cunoscut de-al nostru, recăsătorit, nu plătise primei soţii pensia alimentară cuvenită,
din cauza resentimentelor şi a băuturii. Furioasă, ea l-a pus sub urmărire penală. Omul pornise
deja pe drumul cel nou în viaţă, avea acum o situaţie sigură şi stabilă. Ar fi dat dovadă de un
eroism impresionant, dacă s-ar fi predat şi şi-ar fi recunoscut vina. Eram convinşi că
bunăvoinţa de a face acest lucru îi era indispensabilă. Numai că, din închisoarea datornicilor,
n-ar mai fi avut nici o şansă de a întreţine nici una dintre familii. I-am sugerat să-i scrie fostei
soţii, mărturisindu-şi greşelile şi cerându-şi iertare. Ne-a urmat sugestia şi i-a trimis şi o mică
sumă de bani, asigurând-o că va continua să-i trimită bani în viitor. I-a scris că era perfect de
acord să facă închisoare, dacă voia ea aşa. Sigur, femeia nu voia acest lucru şi întreaga situaţie
s-a îndreptat (deja de multă vreme).
Înainte de a întreprinde orice acţiune drastică, ne asigurăm ca avem consimţământul
celor pe care s-ar putea să-i implicăm. Cu permisiunea lor, după ce cerem ajutor de la
Dumnezeu şi El ne arată care este pasul radical ce trebuie făcut, nu mai dăm înapoi.
Această idee ne duce cu gândul la povestea unui alt prieten de-al nostru. Pe când bea, el
acceptase o sumă de bani de la un rival în afaceri, pe care îl ura amarnic. Nu-i dăduse omului
nici o chitanţă şi, mai târziu, a refuzat să recunoască acel împrumut; mai mult, a profitat de
incidentul creat ca să-l discrediteze pe acel rival. Folosindu-se de propria nelegiuire, a distrus
reputaţia unui om, care astfel a ajuns la ruină.
Prietenul nostru considera acum că făcuse un rău iremediabil. Dacă făcea publică acea
faptă, exista riscul de a distruge reputaţia actualului asociat, de a-şi dezonora familia şi de a-şi
pierde pâinea. Cine-i dădea dreptul să-i implice pe cei care depindeau de el? Cum să-l
reabiliteze, totuşi, în ochii lumii pe fostul rival?
ALCOOLICII ANONIMI
52
După ce s-a consultat cu soţia şi asociatul său, a ajuns la concluzia că era mai bine să
facă faţă tuturor acestor riscuri, decât să stea vinovat în faţa Creatorului, pentru că defăimase
un alt om. A înţeles că singura opţiune rămasă era aceea de a se lăsa în grija lui Dumnezeu,
pentru că altfel risca să se întoarcă la băutură şi atunci orice şansă era pierdută. Nu mai fusese
la biserică de ani de zile, dar într-o zi s-a dus şi, după slujba religioasă, s-a ridicat şi şi-a explicat
faptele în faţa tuturor celor prezenţi, care i-au aprobat fără ezitare gestul de spovedanie
iar el a devenit unul dintre cei mai de nădejde cetăţeni ai localităţii. Toate acestea au avut loc
cu mulţi ani în urmă.
Se prea poate că avem mari probleme familiale. Poate că întreţinem relaţii amoroase pe
care nu vrem să le facem publice. Ne îndoim că alcoolicii ar avea conştiinţa mai încărcată la
acest capitol, decât restul lumii. Dar băutul complică într-adevăr relaţiile sexuale dintre soţi.
După câţiva ani alături de un alcoolic, soţia devine ranchiunoasă, extenuată, închisă în sine.
Cum ar putea fi altfel? Soţul începe să se simtă singur şi îşi plânge de milă.
Începe să caute şi altceva, pe lângă băutură, prin localurile de noapte sau echivalentele
acestora. Poate că are o aventură secretă, pasionată, cu "femeia care-l înţelege". Cinstit
vorbind, se prea poate ca ea să-l înţeleagă, dar ce să facă într-o atare situaţie? Deseori,
remuşcările sunt mari, mai ales dacă este căsătorit cu o femeie curajoasă şi fidelă, care a trecut
literalmente prin iad, alături de el.
Oricare ar fi situaţia, trebuie să luăm măsuri de corectare. Dacă avem certitudinea că
soţia nu ştie, oare trebuie să-i spunem? Considerăm că nu este întotdeauna necesar. Dacă ea
ştie, la modul general, că am făcut multe nebunii, oare trebuie să-i povestim amănuntele? Fără
îndoială, este nevoie să ne recunoaştem greşelile. Poate că ea va insista să afle toate detaliile,
precum cine este acea femeie şi unde se află ea. Credem că trebuie să-i explicăm că nu avem
dreptul să implicăm o altă persoană, că ne pare rău pentru cele făcute şi că, prin graţia divină,
nu vom mai repeta asemenea fapte. Este cam tot ce putem face. Nu avem dreptul să mergem
mai departe cu amănuntele. S-ar putea să existe excepţii bine întemeiate iar noi nu dorim să
trasăm reguli pentru nimeni; dar acesta a fost procedeul care a dat cele mai bune rezultate.
Modul nostru de viaţă nu este ca o stradă cu sens unic. Este la fel de valabil pentru
ambii soţi. Dacă noi putem uita asemenea incidente, este şi în puterea unei soţii să le dea
uitării. Este bine să nu dăm în vileag în mod inutil identitatea unei persoane asupra căreia s-ar
putea revărsa gelozia soţiei.
Poate va fi cazul să dovedim o francheţe extremă. Nimeni din afară nu poate judeca o
situaţie strict personală, din familia cuiva. Ambii soţi au posibilitatea de a spune: "ce-a fost, a
trecut", de a folosi rugăciunile pentru a obţine această bunăvoinţă, fiecare având ca prioritate
în suflet fericirea celuilalt. Să nu pierdem din vedere faptul că avem de-a face cu cea mai
teribilă dintre toate emoţiile omeneşti - gelozia. Un strateg înţelept ştie că, de multe ori, este
mai sănătos să atace prin flanc, decât să se expună riscurilor unui atac frontal.
Dacă nu ne-am complicat viaţa cu astfel de aventuri, tot mai rămân multe de îndreptat în
familie. Uneori îl auzim pe câte un alcoolic spunând că singurul lucru pe care trebuie el să-l
facă este să rămână abstinent. Sigur că trebuie să rămână abstinent, pentru că altfel s-ar trezi
fără familie. Dar mai are mult de lucrat la îndreptarea tuturor nedreptăţilor la care şi-a supus
soţia sau părinţii în trecut, pe când le cauza atâtea zguduieli sufleteşti. De unde au mamele şi
soţiile alcoolicilor atâta răbdare, depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dacă ele ar fi fost
altfel, mulţi dintre noi am fi rămas demult fără cămin ori, probabil, am fi murit cu mult timp
în urmă.
Alcoolicul este precum un uragan care face ravagii în vieţile altora, lăsând în urmă inimi
zdrobite, ucigând relaţii frumoase, smulgând din rădăcini sentimentele de afecţiune. Familia i
s-a dezintegrat din cauza obiceiurilor lui egoiste şi lipsite de consideraţie. Considerăm că cel
care spune că abstinenţa este singura necesitate, vorbeşte fără să gândească. Este precum
fermierul care iese din adăpostul subteran, după ce a trecut ciclonul, constată că ferma este o
Cap.6. TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
53
ruină şi tot ce are de spus soţiei este: "Nu-i aşa, dragă, ce lucru mare c-a stat vântul? în rest,
nu-i nici un necaz!"
Da, avem în faţă o lungă perioadă de reconstrucţie şi iniţiativa trebuie să fie a noastră.
Este departe de a fi suficient să bolborosim câteva scuze. Este nevoie să ne aşezăm la masa
împăcării cu întreaga familie, ca să analizăm trecutul cu onestitate, aşa cum îl vedem noi
astăzi şi evitând cu maximă grijă criticarea celorlalţi. S-ar putea ca şi ei să aibă defecte
evidente, dar se prea poate că tocmai acţiunile noastre le-au declanşat pe unele dintre acestea.
Punem ordine în viaţa familială şi-l rugăm pe Creator, în toate meditaţiile de dimineaţa, să ne
arate calea spre răbdare, toleranţă, bunătate şi iubire.
Viaţa spirituală nu este o teorie. Noi trebuie s-o trăim. Dacă membrii familiei nu-şi
exprimă dorinţa de a trăi pe baza unor principii spirituale, credem că nu este bine să-i forţăm
s-o facă. Nu este cazul să-i năucim cu discursuri interminabile pe această temă. Cu vremea, se
vor schimba şi ei. Comportamentul nostru îi va convinge mai mult decât o tonă de cuvinte.
Trebuie să ţinem minte că zece sau douăzeci de ani de trai alături de un beţivan pot face pe
oricine sceptic.
S-ar putea să existe şi rele care nu se mai pot îndrepta. Dacă putem spune cu onestitate
că le-am repara negreşit dacă s-ar putea, nu ne mai frământăm cu ele. Cu unii oameni este
imposibil să ne mai întâlnim. Acestora le trimitem o scrisoare onestă. În anumite cazuri, din
motive serioase, trebuie să amânăm reparaţiile. Dar, dacă amânarea nu este necesară, nu mai
stăm pe gânduri.
Ne trebuie tact, bun simţ şi o smerenie reală (fără servilisme sau plecăciuni). Cu
încredere în Dumnezeu, ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre, dar nu suntem
slugarnici faţă de nimeni.
Dacă prin eforturile pe care le cere această etapă a dezvoltării noastre ne dovedim
serioşi şi nu neglijăm nici un amănunt, rezultatele sunt uimitoare, deja cu mult înainte de a
termina ce avem de reparat. Cunoaştem un sentiment al libertăţii şi o fericire de o factură cu
totul nouă. Nu mai regretăm trecutul şi nu mai dorim să-l dăm uitării. înţelegem ce înseamnă
cuvântul seninătate şi cunoaştem pacea. Nu contează cât de mult ne-am degradat prin băut -
vedem cât de folositoare este altora experienţa noastră. Sentimentele de inutilitate şi
autocompătimire dispar. Ne pierdem interesul pentru lucruri egoiste şi ni se trezeşte atenţia
faţă de soarta semenilor. Nu mai suntem preocupaţi exclusiv de urmărirea propriilor interese.
întreaga atitudine faţă de viaţă şi perspectiva asupra ei ni se schimbă complet. Teama de
oameni şi insecuritatea financiară ne părăsesc. Intuiţia ne spune cum să rezolvăm situaţii care
odinioară ne derutau. Dintr-o dată, ne dăm seama că Dumnezeu săvârşeşte în noi şi pentru noi
lucruri pe care nici nu visam să le putem săvârşi noi înşine.
Să fie acestea nişte promisiuni extravagante? Credem că nu, deoarece ele se împlinesc
în A.A. - uneori repede, alteori încet. Materializarea lor are loc, dacă facem efortul necesar.
Cu această reflecţie, ajungem la Pasul 10, care ne sugerează să continuăm să ne facem
inventarul personal şi să continuăm să ne corectăm pe loc greşelile, ca parte integrantă a
noului mod de viaţă. Am pornit cu vigoare pe acest drum, pentru că am făcut curăţenie în tot
ce ţine de trecut. Am intrat în tărâmul Spiritului. Acum urmează să facem efortul de a ne
maturiza în înţelegere şi eficienţă. Acest fenomen nu se produce peste noapte. Este ceva ce
trebuie să continue pe tot parcursul vieţii. Continuăm să fim atenţi la egoism, la lipsa de
onestitate, la resentimente şi frică. îndată ce le simţim acumulându-se, îl rugăm pe Dumnezeu
să le îndepărteze. Discutăm imediat despre ele cu cineva şi ne reparăm greşelile pe loc, dacă
am făcut cuiva vreun rău. Apoi, ne îndreptăm gândurile spre o persoană care ar putea
beneficia de ajutorul nostru. Iubirea si toleranta fată de alţii constituie codul nostru moral.
Şi încetăm să ne mai războim cu oricine şi orice, inclusiv cu alcoolul, deoarece, dacă am
ajuns la această etapă, înseamnă că ne-a fost redată sănătatea mintală. Acum, băutura ne
stârneşte interesul mult mai rar. Dacă ispita apare din când în când, ne dăm la o parte, ca din
ALCOOLICII ANONIMI
54
faţa unui incendiu. Avem reacţii normale şi sănătoase şi constatăm că ele se produc automat.
Ne dăm seama că noua atitudine fată de alcool ne-a fost dăruită - nu am obţinut-o printr-un
jurământ sau angajament. Ea se produce, pur şi simplu! Acesta este miracolul vieţii noastre.
Nu ne luptăm cu alcoolul şi nici nu evităm tentaţia. Ne simţim de parcă am fi plasaţi într-o poziţie
de neutralitate - protejaţi, în afara primejdiei. N-am rostit nici un jurământ de abstinenţă.
Problema a fost eliminată. Toate acestea fac parte din experienţa noastră actuală. Nu suntem
nici plini de sine, nici timoraţi. Şi aceasta ne este mereu atitudinea, câtă vreme ne păstrăm
vigoarea spirituală.
Nu este deloc greu să ne neglijăm programul spiritual de acţiune şi să ne culcăm pe
lauri. Dar, dacă o facem, ne îndreptăm spre necazuri, deoarece alcoolul este un duşman subtil.
Noi nu ne-am vindecat de alcoolism. Tot ce avem în realitate este o graţiere zilnică, posibilă
numai atunci când ne menţinem într-o formă spirituală bună. Fiecare zi este o zi în care
trebuie să transpunem în fapte voia lui Dumnezeu, în toate activităţile noastre. "Cum Te-aş
putea sluji cel mai bine? Facă-se voia Ta, nu a mea" - sunt gânduri care trebuie să ne
însoţească în mod constant. În direcţia aceasta ne putem exersa voinţa după voia inimii,
pentru că este modul sănătos de folosire a voinţei.
S-a spus deja mult despre tăria, inspiraţia şi ghidarea care ne vin de la Cel care are toată
puterea şi este atoateştiutor. Dacă-i urmăm instrucţiunile cu grijă, începem să-i simţim Spiritul
revărsându-se în noi. Am devenit, într-o oarecare măsură, conştienţi de prezenţa lui
Dumnezeu. Am început să ne dezvoltăm un al şaselea simţ, care are o importanţă vitală pentru
noi. Dar trebuie să mergem mai departe pe acest drum şi aceasta înseamnă şi mai multe fapte.
Pasul 11 sugerează rugăciunea şi meditaţia. Nu trebuie să ne sfiim de rugăciune.
Oameni mai buni ca noi o folosesc în mod constant. Este un procedeu eficace, dacă apelăm la
el cu atitudinea cuvenită şi efortul de rigoare. Ne-ar veni uşor să tratăm vag subiectul acesta.
Dar considerăm că putem prezenta câteva sugestii precise şi utile.
Când ne retragem seara, pentru odihnă, revizuim constructiv ziua care se încheie. Am
fost oare egoişti, lipsiţi de onestitate, măcinaţi de teamă sau de vreun resentiment? Datorăm
scuze cuiva? Am ascuns ceva ce-ar trebui imediat discutat cu cineva? Am
fost amabili şi binevoitori faţă de toată lumea? Ce anume am fi putut face mai bine
decât am făcut? Ne-am gândit numai la noi în cea mai mare parte a timpului sau ne-am gândit
la ce-am putea face pentru alţii, la contribuţia noastră la mersul vieţii?
Dar trebuie să avem grijă să nu alunecăm în îngrijorări, re-muşcări sau reflecţii morbide,
deoarece ele ne-ar diminua capacitatea de a-i ajuta pe alţii. După această trecere în revistă a
zilei, îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte şi să ne arate ce măsuri de corectare trebuie adoptate.
La trezire dimineaţa, ne gândim la cele douăzeci şi patru de ore care ne stau în faţă.
Reflectăm la planurile pentru ziua respectivă, după ce-i cerem lui Dumnezeu să ne dirijeze
gândurile şi mai ales să ne elimine autocompătimirea, lipsa de onestitate şi interesele egoiste.
În asemenea condiţii, ne putem utiliza facultăţile mintale cu încredere, pentru că, la urma
urmelor, Dumnezeu ne-a dat creierul ca să ne folosim de el. Intelectul nostru se află pe un
plan superior, atunci când gândirea ne este neîmpovărată de motive false.
Când ne gândim la ziua care începe, se întâmplă uneori să nu ne putem hotărî în ce
direcţie s-o luăm. într-un asemenea caz, îi cerem lui Dumnezeu inspiraţie, intuiţie sau o
decizie. Ne destindem şi rămânem calmi. Nu ne zbuciumăm. De multe ori suntem surprinşi de
promptitudinea cu care apar răspunsurile, după ce încercăm o vreme acest exerciţiu spiritual.
Ceea ce consideraserăm pe vremuri a fi o presimţire (sau intuiţie) ocazională, devine acum o
deprindere mintală. Fiind lipsiţi de experienţă şi la începutul contactului conştient cu
Dumnezeu, este destul de puţin probabil că putem fi inspiraţi tot timpul. Şi probabil că plătim
pentru această lipsă, prin tot soiul de acţiuni şi idei absurde. Dar descoperim că, odată cu
trecerea timpului, gândurile ne devin tot mai inspirate şi că putem conta pe acest fenomen.
Cap.6. TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
55
De obicei, încheiem meditaţia cu o rugăciune prin care cerem ca, pe tot parcursul zilei,
să ni se arate care este următorul pas de făcut, să ni se dea tot ce ne trebuie pentru a ne rezolva
problemele. Mai presus de toate, cerem să fim eliberaţi din jugul încăpăţânării egoiste şi avem
grijă să nu cerem nimic exclusiv pentru noi înşine. Totuşi, putem cere şi pentru noi orice, dacă
este şi în beneficiul altora. Avem grijă să nu ne rugăm niciodată pentru atingerea scopurilor
noastre egoiste, deoarece ori de câte ori am făcut-o, nu a dus la nimic, fiind doar o pierdere de
vreme. Este uşor de înţeles de ce.
Dacă situaţia o permite, putem invita soţia sau prietenii să ni se alăture pentru meditaţia
de dimineaţă. Cei care suntem enoriaşi ai unor biserici în care se practică riguros serviciul
religios de dimineaţă, participăm şi la acel serviciu. Cei care nu aparţinem nici unei biserici,
selectăm şi memorăm rugăciuni care accentuează principiile discutate aici. Alţii folosim multe
dintre cărţile publicate pe aceleaşi teme. Sugestii în această direcţie se pot obţine fără
dificultate de la preoţi, pastori sau rabini. Nu mai staţi pe gânduri: aflaţi în ce anume au
dreptate oamenii religioşi şi folosiţi ce au ei de oferit.
În timpul zilei, ne oprim atunci când ne simţim agitaţi sau pătrunşi de îndoieli şi îi
cerem lui Dumnezeu îndrumare pentru gândul sau acţiunea necesară. Ne străduim constant să
ţinem minte că noi nu mai suntem dirijorii spectacolului, spunându-ne în sinea noastră cu
smerenie: "Facă-se voia Ta, nu a mea!" Astfel, descreşte cu mult pericolul stării de exaltare, al
fricii, mâniei, neliniştii, auto-compătimirii sau al deciziilor negândite şi devenim mult mai
eficienţi. Nu mai obosim aşa de repede, pentru că nu ne mai irosim energia prosteşte, cum
făceam pe vremea când încercam să regizăm spectacolul vieţii după placul nostru.
Avem aici o metodă eficientă - cu adevărat eficientă!
Noi, alcoolicii, suntem nedisciplinaţi. Aşa că îl lăsăm pe Dumnezeu să ne disciplineze,
prin metoda pe care tocmai am schiţat-o.
Dar aceasta nu este încă totul. Mai avem multe de transpus în fapte. Foarte multe.
"Credinţa fără fapte este moartă". Următorul capitol este consacrat în întregime Pasului 12.
56
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu