ALCOOLICII ANONIMI

 

ALCOOLICII ANONIMI

 

Aceasta este "Cartea cea Mare”, textul de bază pentru Alcoolicii Anonimi.   ALCOOLICII ANONIMI sunt o comunitate de bărbaţi şi femei, care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului.

Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. A.A.-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere; ne finanţăm prin contribuţiile noastre.

A.A.-ul nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; nu doreşte să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză.

Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.

© A.A. Grapevine

 

OPINIA UNUI MEDIC

 Noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că părerea unui medic asupra programului de refacere a sănătăţii, descris în această carte, i-ar putea interesa pe cititorii noştri. Desigur, o mărturie convingătoare nu poate veni decât din partea medicilor, care au acordat îngrijirea necesară membrilor A.A. suferinzi şi care sunt martorii însănătoşirii noastre. Un bine cunoscut medic, director al unui spital de renume naţional, specialist în tratarea alcoolismului şi a dependenţei de droguri, a înmânat

Alcoolicilor Anonimi următoarea scrisoare. Spre a servi la nevoie: Sunt specialist în tratamentul alcoolismului, de mulţi ani. 

La sfârşitul anului 1934, am tratat un pacient care, deşi fusese un om de afaceri competent, cu un venit considerabil, era alcoolic într-un stadiu pe care am ajuns săl consider ca fără speranţă.

În timpul celei de-a treia internări pentru tratament, acest om şi-a însuşit anumite idei în legătură cu o posibilă cale de refacere a sănătăţii. Ca parte a programului său de însănătoşire, a început să-şi prezinte concepţiile altor alcoolici, insistând ca şi ei să facă la fel, la rândul lor, cu alţii. Acest procedeu a stat la baza asocierii lor şi a familiilor lor într-o comunitate care creşte numeric rapid. Vechiul meu pacient, împreună cu alţi peste o sută de alcoolici, par a se fi restabilit.

Personal, cunosc numeroase cazuri de alcoolici pentru care alte metode s-au dovedit complet ineficace.

Aceste fapte sunt deosebit de importante din punct de vedere medical; graţie posibilităţilor extraordinare de creştere inerente acestui grup, s-ar putea să ne aflăm în zorii unei epoci noi din analele alcoolismului. Este foarte posibil ca aceşti oameni să posede un remediu pentru mii de situaţii similare.

Puteţi avea încredere deplină în tot ce povestesc ei despre sine.

Al dumneavoastră sincer,

 William D. Silkworth, Doctor în medicină

 

Medicul, care ne-a dat această scrisoare la rugămintea noastră, a avut bunătatea să adauge şi punctul său personal de vedere într-un alt text, pe care îl vom reproduce în continuare. În această declaraţie, el confirmă ceea ce noi, cei care am îndurat tortura alcoolismului, trebuie să credem, şi anume, că organismul alcoolicului este aproape tot atât de anormal ca şi spiritul său. Nu ne putuse convinge nimeni cu vorbe despre faptul că nu puteam controla băutul doar pentru că trăiam într-un haos psihologic sau pentru că dezertaserăm din realitate ori pentru că eram cam scrântiţi la cap. Într-o anumită măsură, toate acestea erau adevărate; de fapt, pentru unii dintre noi, chiar într-o mare măsură. Dar suntem siguri că şi corpul ne era la fel de bolnav În ce ne priveşte, orice descriere a alcoolicului în care nu se menţionează factorul fizic, este incompletă.

Teoria medicului, care afirmă că suntem alergici la alcool, prezintă interes pentru noi. Părerea noastră de profani în materie de medicină în legătură cu această idee nu înseamnă mare lucru. Dar, ca foşti băutori-problemă, putem spune că interpretarea aceasta are sens. Ea explică multe dintre lucrurile care altfel ar rămâne un mister.

Este adevărat că formulăm o soluţie pe baze spirituale şi altruiste pentru problema noastră, dar suntem în favoarea spitalizării pentru alcoolicul care este foarte agitat sau cu mintea înceţoşată. Cel mai adesea, limpezirea totală a minţii omului se dovedeşte a fi de o importanţă majoră înainte ca el să poată fi abordat, deoarece prin aceasta i se dă o şansă sporită de a înţelege şi a accepta ce avem noi de oferit.      Medicul scrie următoarele:

Subiectul prezentat în această carte mi se pare a fi de o importanţă capitală pentru cei bolnavi de alcoolism.

Spun aceasta după mulţi ani de experienţă ca medic şi ca director al unuia dintre cele mai vechi spitale din ţară, în care sunt trataţi alcoolicii şi cei cu dependenţă la narcotice. De aceea, am acceptat cu reală plăcere, când mi s-a cerut să contribui cu câteva cuvinte la un subiect care este tratat în aceste pagini cu o remarcabilă măiestrie a detaliului.

Noi, medicii, ne-am dat seama de multă vreme că o anumită formă de psihologie morală era ceva imperios necesar pentru alcoolici, dar aplicarea ei prezenta nişte dificultăţi de neînţeles. Poate că din cauza standardelor noastre ultramoderne şi a abordării strict ştiinţifice a tuturor problemelor, nu suntem echipaţi adecvat pentru punerea în practică a acelor forţe ale binelui care se află în afara cunoştinţelor noastre sintetice.

Cu mulţi ani în urmă, unul dintre principalii autori ai acestei cărţi se găsea sub îngrijirea noastră în acest spital şi, în timpul internării, şi-a însuşit câteva idei pe care le-a pus imediat în practică.

Mai târziu, a cerut permisiunea de a-şi spune povestea altor pacienţi internaţi aici şi, cu oarecare îndoieli, i-am acordat-o. Cazurile respective, pe care le-am urmărit îndeaproape, sunt dintre cele mai interesante; de fapt, unele sunt chiar uimitoare.

Altruismul acestor oameni, pe care am ajuns să-i cunosc astfel, totala absenţă a oricărui interes pecuniar şi spiritul lor de comunitate, sunt o adevărată sursă de inspiraţie pentru cineva care trudeşte de mult timp în extenuantul domeniu al tratării alcoolismului. Aceşti oameni au încredere în sine şi, mai ales, într-o Putere care smulge alcoolicii din ghearele morţii.

Desigur, înainte ca măsurile psihologice să le poată fi de maxim ajutor, alcoolicii trebuie eliberaţi mai întâi din nevoia fizică de alcool şi aceasta cere adesea proceduri spitaliceşti specifice.

Aşa cum am sugerat acum câţiva ani, cred că acţiunea alcoolului asupra acestor alcoolici cronici este manifestarea unei alergii; că fenomenul de nevoie aprigă de alcool este limitat la această categorie şi nu apare niciodată la băutorii normali, temperaţi. Aceste persoane alergice nu pot folosi alcoolul niciodată fără pericol, sub absolut nici o formă; şi, odată ce s-au deprins la băutură şi descoperă că nu se mai pot dezvăţa, odată ce şi-au pierdut încrederea de sine şi în lucrurile omeneşti pe care nu se mai pot baza, problemele lor se acumulează şi devin uluitor de greu de rezolvat.  Sfaturile, îndemnurile, apelul la sentimente ajută mult prea rar. Mesajul care să trezească şi să menţină interesul acestor alcoolici trebuie să aibă profunzime şi greutate. Majoritatea dintre ei trebuie să-şi sprijine idealurile pe o putere superioară lor înşişi, pentru a-şi putea reface viaţa. 

 Dacă unii cititori au impresia că cele spuse aici sună a sentimentalisme de psihiatru-director de spital, îi invit să vină să lucreze cot la cot cu noi o vreme, să vadă pe viu tragediile şi disperarea soţiilor şi a copiilor; odată ce rezolvarea acestor probleme va deveni o parte integrantă a muncii lor cotidiene şi chiar a orelor lor de somn, nici cei mai cinici dintre critici nu se vor mai mira de ce am acceptat şi de ce încurajez această mişcare. Consider, după mulţi ani de experienţă, că nu am găsit nimic care să contribuie la reabilitarea acestor oameni mai mult decât o face mişcarea altruistă care se dezvoltă acum printre ei.

În esenţă, bărbaţii şi femeile beau pentru că le place efectul produs de alcool. Senzaţia beţiei este atât de înşelătoare, încât - deşi recunosc că le face rău - după o vreme, ei nu mai pot distinge adevărul de amăgire. Viaţa lor alcoolică li se pare a fi singura viaţă normală. Sunt nervoşi, iritaţi şi nemulţumiţi, dacă nu pot regăsi senzaţia de destindere şi de confort care se instalează imediat după câteva păhărele - păhărele pe care ei îi văd pe alţii bându-le fără nici un fel de consecinţe sancţionabile. După ce cedează dorinţei de a bea (cum se li se întâmplă multora) şi se dezvoltă fenomenul de nevoie aprigă de alcool, trec prin binecunoscutele stadii ale beţiilor în lanţ, din care ies plini de remuşcări, cu decizia fermă de a nu se mai atinge de băutură. Aceasta se repetă de multe ori iar dacă o astfel de persoană nu trece printr-o schimbare psihică totală, îi rămân foarte puţine speranţe de însănătoşire.

Pe de altă parte, oricât de straniu le poate părea celor care nu înţeleg fenomenul, odată ce a apărut schimbarea psihică, persoana care păruse pierdută şi care avusese atâtea probleme, de nu credea că le mai putea rezolva   vreodată, se pomeneşte brusc capabilă de a-şi controla fără dificultate dorinţa de alcool şi aceasta, pentru că singurul efort necesar coristă din respectarea câtorva reguli simple. Mulţi oameni au plâns în faţa mea, făcând un apel sincer şi disperat: "- Domnule doctor, nu mai pot continua aşa! Am toate motivele să vreau să trăiesc! Trebuie să încetez băutul, dar nu pot! Trebuie să mă ajutaţi!"

Confruntat cu o asemenea problemă, medicul cinstit cu sine simte probabil că nu este la înălţimea situaţiei. Deşi dă tot ce are mai bun, adesea nu este destul. El simte, că, pentru a se produce esenţiala transformare psihică, este nevoie de ceva mai mult decât puterea umană. Cu toate că numărul total al reabilitărilor rezultate din efortul psihiatriei este considerabil, noi, medicii, trebuie să admitem că influenţa noastră asupra problemei în ansamblu nu este cine ştie ce semnificativă. Multe tipuri de alcoolici nu reacţionează la abordarea psihologică obişnuită.

Nu sunt de părerea celor care consideră că alcoolismul ar fi exclusiv o problemă de control mintal. Am tratat mulţi oameni care, de exemplu, lucraseră luni de zile la rezolvarea unei probleme sau la pregătirea unei tranzacţii care urma să se încheie favorabil la o anumită dată. Cam cu o zi înainte de data respectivă, au băut un păhărel şi, imediat s-a instalat nevoia irezistibilă de alcool, anulând orice alt interes, astfel încât nu s-au prezentat la întâlnirea cea importantă. Aceşti oameni nu băuseră ca să evadeze din realitate; băuseră ca să astâmpere o sete de alcool ce depăşea orice putere de control mintal.

Există multe situaţii, născute din fenomenul nevoii arzătoare de alcool, care îi împing pe oameni la sinucidere, ei nemaiputând continua lupta.

Clasificarea alcoolicilor este, se pare, dificilă iar intratul în amănunte nu constituie obiectivul acestei cărţi. Există, desigur, psihopaţii, care sunt instabili psihic. Ei ne sunt binecunoscuţi tuturor, fiind aceia care "se lasă de băut pentru totdeauna", sunt roşi de remuşcări, îşi iau multe angajamente, dar niciodată o hotărâre.

Există genul de oameni cărora le lipseşte bunăvoinţa de a recunoaşte că nu pot bea alcool. Aceştia îşi plănuiesc cât şi cum să bea. Schimbă mereu băuturile şi mediul ambiant.

Există aceia care cred că, după o perioadă de nebăut, pot bea din nou, fără nici un risc. Există depresivii, care sunt probabil cel mai puţin înţeleşi de prieteni şi despre care se poate scrie un capitol întreg.

Apoi, există oamenii normali din toate punctele de vedere, cu excepţia efectului pe care îl are alcoolul asupra lor. Ei sunt, cel mai adesea, competenţi, inteligenţi, prietenoşi.

Toţi aceştia, precum şi mulţi alţii, prezintă un simptom comun: sunt incapabili de a bea fără să dezvolte nevoia irezistibilă de alcool. Fenomenul, cum am sugerat deja, poate fi manifestarea unei alergii, care îi distinge pe aceşti oameni ca o categorie aparte. Nici un tratament cunoscut nu a pus vreodată capăt pentru totdeauna acestui fenomen. Singurul remediu pe care îl pot sugera este abstinenta totală de la alcool.

Această afirmaţie ne aruncă imediat într-o controversă înfierbântată. S-au scris multe pagini pro şi contra; dar, în mediile medicale, opinia generală pare a fi aceea că majoritatea alcoolicilor cronici sunt fără speranţă.

Care este, atunci, soluţia? Cred că aş putea răspunde cel mai bine relatând una dintre experienţele mele.

Cam cu un an înainte de această experienţă a fost internat la noi un om pentru tratarea alcoolismului său cronic. Se recuperase doar parţial dintr-o hemoragie gastrică şi părea să prezinte un caz de deteriorare mintală patologică. Pierduse tot ce avusese vreo valoare în viaţa sa şi s-ar putea spune că nu mai trăia decât pentru a bea. Recunoştea şi credea sincer că nu mai exista nici o speranţă pentru el. După dezalcoolizare, s-a constatat că nu se produsese nici o vătămare permanentă a creierului. A acceptat planul expus în această carte. Un an mai târziu, a revenit să mă vadă şi am avut o senzaţie foarte ciudată. Îl cunoşteam după nume şi i-am recunoscut câteva dintre trăsături, dar orice asemănare se oprea aici. O epavă scuturată de tremurături, disperată şi nervoasă, se transformase într-un om din care radiau mulţumirea şi încrederea de sine. Am stat de vorbă cu el un timp, dar nu mă puteam convinge că îl mai cunoscusem înainte - şi cu acest sentiment ne-am despărţit atunci. De la acea vizită, a trecut timp îndelungat, iar el nu s-a mai întors la alcool.

Când simt nevoia de o încurajare sufletească, mă gândesc adesea la un alt caz, adus la noi de către un medic de vază din New York. Pacientul îşi pusese singur diagnosticul şi, considerându-se într-o situaţie fără speranţă, se ascunsese într-un hambar părăsit, hotărât să moară. A fost salvat de grupul care pornise să-l caute şi mi-a fost adus într-o stare disperată. După reabilitarea fizică, a stat de vorbă cu mine şi mi-a declarat deschis că avea convingerea că tratamentul era un efort irosit, dacă nu-i puteam garanta ceva ce nimeni nu-i garantase vreodată şi anume, că în viitor va avea "voinţa" de a rezista impulsului de a bea.

Problema alcoolismului său era atât de complexă iar depresia atât de profundă, încât am simţit că singura speranţă se afla în ceea ce, la vremea aceea, numeam "psihologia morală", dar mă îndoiam de eficacitatea metodei în cazul lui. Şi totuşi, s-a lăsat convins de ideile conţinute in această carte. Nu s-a mai atins de băutură de foarte mulţi ani. Îl văd din când în când. Este un frumos exemplu de fiinţă umană, un om pe care îţi doreşti să-i cunoşti.

Recomand fiecărui alcoolic, cu toată seriozitatea, să citească această carte. Şi, chiar dacă o începe cu gânduri de sfidare, poate o va termina cu o rugăciune.

William D. Silkworth, Doctor în medicină

 

Capitolul 1

POVESTEA LUI BILL

 Atmosfera pregătirilor de război era înfierbântată în orăşelul din Noua Anglie, în care fuseserăm repartizaţi noi, tinerii ofiţeri din Plattsburg, iar ospitalitatea cetăţenilor de frunte ai locului ne măgulea şi ne făcea să ne simţim ca nişte eroi. Eram iubiţi şi aplaudaţi, plecam la război - momente sublime presărate cu clipe hazlii. În fine, mă lansasem şi eu în viaţă şi, în vâltoarea emoţiei generate, am descoperit băutura. Uitasem serioasele avertizări din partea părinţilor şi îndoielile lor în legătură cu alcoolul.

Când s-a dat semnalul plecării, ne-am îmbarcat şi am pornit să navigăm către "dincolo de ocean". Mă simţeam foarte singur şi m-am apucat iar de băut.

Am debarcat în Anglia. Acolo, am vizitat catedrala Winchester. Foarte emoţionat, am ieşit la aer şi atenţia mi-a fost atrasă de un epitaf gravat pe o veche piatră de mormânt:

"Aicea zace-un grenadier din Hampshire,  Care-a dat ortul popii

Bând bericică de la gheaţă. Un brav oştean nu-i niciodată dat uitării, 

Dac-a murit de flintă,

Ori de halbă. "

Sinistru avertisment - pe care nu l-am luat în serios. La douăzeci şi doi de ani, mam întors acasă, veteran de război în străinătate. Şi, pentru că soldaţii din bateria mea îmi dovediseră, nu-i aşa, cât de mult mă apreciau, mi-am imaginat că aveam stofă de conducător. Talentul meu de şef mă va plasa desigur în conducerea unor întreprinderi uriaşe, pe care eu le voi administra cu o siguranţă de nezdruncinat.

Am făcut un curs de drept la seral şi am obţinut un post de inspector la o companie

de asigurări. Cursa spre succes demarase. Aveam să arăt lumii că eram cineva.

Serviciul m-a dus în Wall Street* (Stradă din New York, în care se află sediul Bursei de Valori. [Nota trad.]) şi, încet-încet, au început să mă intereseze afacerile Bursei. Mulţi oameni pierdeau bani - dar unii deveneau foarte bogaţi. De ce nu şi eu?

Pe lângă drept, am studiat şi ştiinţele economice şi de afaceri. Cu tendinţele mele alcoolice, era cât pe ce să ratez unul dintre examenele finale de drept, fiind prea beat pentru a gândi sau a scrie.

Încă nu beam întruna, dar soţia era deja îngrijorată. Purtam lungi discuţii, în cursul cărora încercam s-o liniştesc, spunându-i că oamenii de geniu avuseseră cele mai bune idei pe când erau beţi; şi că la fel s-au născut şi cele mai măreţe sisteme de gândire filosofică.

La absolvirea cursului, ştiam deja că legislaţia nu era de mine. Eram prins în fascinaţia vâltorii din Wall Street. Liderii afacerilor şi ai finanţelor erau eroii mei. Din aliajul de băutură şi speculaţii la Bursă, am început să-mi făuresc arma care, întro bună zi, avea să se întoarcă împotriva mea ca un bumerang, să mă facă ferfeniţă.

Trăind modest, soţia mea şi cu mine economisiserăm o mie de dolari. I-am investit în nişte obligaţiuni ieftine şi prost cotate la vremea aceea. Îmi imaginasem, corect, că ele vor creşte cândva mult în valoare. N-am reuşit să-i conving pe prietenii mei de la Bursă să mă trimită să adun date pentru o analiză a pieţei pentru investiţii, în funcţie de modul de gestionare a fabricilor, dar soţia mea şi cu mine ne-am hotărât s-o facem oricum. Îmi formulasem eu o teorie, conform căreia oamenii pierdeau la Bursă pentru că nu cunoşteau piaţa. Mai târziu am descoperit şi alte multe motive.       Am demisionat amândoi şi am pornit la drum, pe o motocicletă cu ataşul încărcat cu un cort, pături, un rând de haine de schimb şi trei volume uriaşe dintr-un anuar financiar. Prietenii ne-au considerat nebuni de legat. Poate că aveau dreptate.

Prin pişte speculaţii bursiere reuşite, strânsesem ceva bani de cheltuială, dar, la un moment dat, a trebuit să lucrăm timp de o lună la o fermă, ca să nu ne atingem de micul nostru capital. Aceasta avea să fie ultima mea muncă fizică cinstită, pentru că după aceea au trecut mulţi ani fără serviciu.

Am trecut prin toate statele de pe coasta de răsărit într-un an. Rapoartele trimise la Wall Street mi-au adus acolo un post şi accesul la un cont mare de cheltuieli. Şi, datorită unei tranzacţii reuşite, care a adus ceva bani în plus, am încheiat acel an cu un profit de câteva mii de dolari.

În cursul următorilor ani, norocul mi-a adus bani şi onoruri. Reuşisem. Opiniile şi ideile mele privitoare la investiţii au fost adoptate de mulţi, care astfel au ajuns să învârtă afaceri de milioane de dolari în titluri de bursă. Marele val de prosperitate de la sfârşitul anilor '20 era aproape de apogeu. Băutul începuse să joace un rol important în viaţa mea. Găseam veselie mare la localurile de jazz din oraş unde se vorbea tare, se cheltuiau mii de dolari şi se turuia întruna în termeni de milioane.

Zeflemiştii n-aveau decât să-şi bată joc şi să se ducă naibii. Eu îmi făcusem o mulţime de prieteni de vreme bună.

Am început să beau din ce în ce mai mult, pe tot parcursul zilei şi aproape în fiecare seară. Dojenile din partea prietenilor duceau la certuri, aşa că am devenit un tip singuratic. S-au petrecut multe scene nefericite în somptuosul nostru apartament. Însă niciodată nu mi-am înşelat soţia cu adevărat; loialitatea faţă de ea, ajutată uneori de stările de extremă beţie, m-a ţinut departe de astfel de buclucuri.

În 1929, am contractat febra jocului de golf. Am plecat imediat la ţară, pentru ca soţia mea să mă aplaude în timp ce mă puneam să-l întrec pe Walter Hagen.* Campion la golf, în acele zile. [Nota trad.]

Însă băutura m-a ajuns din urmă înainte ca eu să ajung la calibrul lui Walter. Au început tremurăturile de dimineaţă. Jocul de golf permitea băutul zi de zi şi seară de seară. Îmi plăcea acest joc, rezervat exclusiv unei elite şi care mă impresionase aşa de mult în tinereţe. Mă bronzasem impecabil, cum se bronzau numai cei ajunşi. Cu un aer de scepticism amuzat, bancherul din localitate mă urmărea depunând şi scoţând sume grase.

Brusc, în octombrie, 1929, s-a dezlănţuit infernul la Bursa din New York.

La sfârşitul uneia din acele zile de iad, mă îndreptam pe patru cărări, dinspre barul unui hotel, către un birou de bursă. Era ora opt - cinci ore după ce se încheiaseră tranzacţiile zilei. Telegraful încă mai păcănea. Mă zgâiam la panglica de hârtie pe care era scris XYZ-32. De dimineaţă, căzuse de la 52. Eram ruinat, la fel ca mulţi dintre prietenii mei.

Ziarele scriau despre oameni care se sinuciseseră, aruncându-se din turnurile clădirilor Bursei. Era dezgustător. Eu n-aveam să fac aşa ceva. M-am întors la bar. Prietenii mei pierduseră câteva milioane, de la ora zece - şi ce-i cu asta? Mâine va fi o zi nouă. Şi, în timp ce beam, mi-a revenit vechea mea hotărâre îndârjită de a câştiga.

Dimineaţa următoare, i-am telefonat unui prieten din Montreal. El mai avea încă bani din belşug şi ne-a sfătuit să ne mutăm în Canada. Primăvara următoare ne-a găsit trăind în stilul nostru obişnuit. Mă simţeam ca Napoleon întors din Elba. Categoric, eu nu aveam să ajung pe insula Sf. Elena! Dar băutura m-a ajuns din urmă, iar generosul meu prieten s-a văzut nevoit să se debaraseze de mine. De data aceasta eram ruinaţi cu adevărat.

Ne-am mutat la părinţii soţiei. Am găsit un serviciu, pe care  apoi l-am pierdut ca urmare a unei încăierări cu un taximetrist. Prin mila Cerului, nimeni nu-şi putea închipui la vremea aceea că, în următorii cinci ani, eu voi fi fără serviciu şi nu voi mai fi treaz nici un minut.

          Soţia şi-a găsit un post la un magazin universal; când se întorcea acasă, ruptă de oboseală, mă găsea beat. Am devenit un scai nedorit pe la oficiile de Bursă.  Băutura a încetat să mai fie un lux; a devenit o necesitate. Două sau chiar trei sticle de gin de contrabandă erau cantitatea zilnică obişnuită. Uneori, o mică afacere aducea câteva sute de dolari, din care îmi plăteam datoriile la baruri şi restaurante. Şi aceasta se repeta la nesfârşit. Mă trezeam cu noaptea-n cap şi tremuram violent. Îmi erau necesare cel puţin un pahar mare de gin şi vreo şase sticle de bere, ca să pot dejuna. Dar chiar şi în aceste condiţii, tot mai credeam că pot controla situaţia şi aveam perioade de abstinenţă care reînnoiau speranţele soţiei.

Treptat lucrurile s-au înrăutăţit. S-a pus sechestru pe casă, soacra mea a murit iar soţia şi socrul s-au îmbolnăvit.

Într-o zi, mi s-a oferit o afacere promiţătoare. Acţiunile se aflau la nivelul lor cel mai scăzut din acel an. Era 1932 iar eu reuşisem cumva să adun un mic grup dispus să cumpere acţiuni. Urma să-mi revină o parte generoasă din profituri. Dar am tras o beţie monumentală şi şansa s-a dus pe copcă.

M-am trezit la realitate. Beţiile trebuiau să înceteze. Mi-am dat seama că numi mai puteam permite nici un pahar de băutură; aşa că m-am lăsat de băut pentru totdeauna. În trecut, scrisesem pe hârtie o mulţime de promisiuni drăguţe, dar de data aceasta soţia a fost fericită să observe că eram cât se putea de serios. Pentru că eram, într-adevăr.

La scurt timp după aceea, am venit acasă beat. Nu opusesem nici o rezistenţă impulsului de a bea. Unde fusese serioasa mea hotărâre? Habar n-aveam. Nici măcar nu mi-o amintisem. Cineva mi-a pus un pahar în faţă şi eu l-am băut. Oare îmi pierdusem minţile? Am început să-mi pun serios această întrebare, pentru că o asemenea înspăimântătoare incapacitate de a prevedea consecinţele băutului semăna cu nebunia.

Am încercat din nou, reînnoindu-mi hotărârea. A trecut o vreme şi îngâmfarea a luat locul încrederii. Puteam trece cu nasul pe sus prin faţa birturilor. Aveam puterea de a mă abţine de la alcool.

Într-o zi, am intrat într-o cafenea, ca să dau un telefon. Aproape imediat mă aflam la bar, bătând în tejghea şi întrebându-mă cum de era cu putinţă aşa ceva. Pe când whisky-ul mi se suia la cap, mi-am spus că voi fi mai precaut data viitoare, dar că acum, dacă tot am început, hai să mă fac criţă. Şi m-am făcut.

Nu voi putea uita niciodată remuşcările, oroarea şi disperarea de a doua zi dimineaţa. Curajul de a lupta mă părăsise. Gândurile îmi goneau incontrolabil şi mă apăsa groaza de un fel de catastrofă ce părea că mă ameninţă. Cu greu am îndrăznit să trec strada, ca nu cumva să mă calce vreun camion, pentru că abia se crăpase de ziuă. La un local nori-stop, am golit o duzină de halbe de bere şi zvârcolirea nervilor mi s-a potolit, în fine. Un ziar de dimineaţă anunţa că Bursa se dusese iar dracului.

La fel şi eu. Bursa îşi va reveni, eu nu. Era un gând dur. Să mă sinucid? Nu - nu acum. Apoi mi s-a aşternut o pâclă peste minte. Ginul o să dreagă totul. Două sticle şi... uitarea.

Mintea şi trupul sunt nişte mecanisme minunate. Ale mele au îndurat această agonie încă doi ani.

Uneori, când teroarea şi nebunia dimineţii puneau stăpânire pe mine, furam din poşeta mai mult goală a soţiei. Ameţit, mă clătinam adesea în faţa câte unei ferestre deschise sau a dulăpiorului de medicamente unde se găsea otravă, blestemându-mă pentru cât eram de laş.

Împreună cu soţia, am încercat să scap din această situaţie, fugind de la oraş la ţară, apoi reîntorcându-ne la oraş.

În fine, a venit noaptea în care tortura fizică şi mintală ajunsese atât de infernală, încât m-am temut că mă voi arunca pe fereastră, cu cercevea cu tot. Am reuşit cumva să-mi târăsc salteaua la parter, ca să nu fac acel gest fatal.

A fost chemat un doctor, care mi-a dat un sedativ puternic. A doua zi beam sedative cu gin. Combinaţia m-a împins la marginea prăpastiei. Cei apropiaţi se temeau că-mi voi pierde minţile. La fel mă temeam şi eu. Când beam, nu puteam mânca nimic sau aproape nimic. Cântăream cu optsprezece kilograme sub greutatea normală.

Cumnatul meu este medic şi, prin bunătatea lui şi a mamei mele, am fost internat la un spital care se bucura de un renume naţional în privinţa reabilitării mintale şi fizice a alcoolicilor. Prin aşa-numitul tratament cu beladonă, creierul mi s-a limpezit. Mi-au ajutat mult hidroterapia şi exerciţiile fizice uşoare. Dar cel mai important a fost că am întâlnit un medic cumsecade, care mi-a explicat că, dincolo de a fi fost într-adevăr un egoist şi un nechibzuit, fusesem deosebit de grav bolnav, fizic şi mintal.

M-am simţit oarecum uşurat, când am aflat că voinţa alcoolicilor este uimitor de slăbită când este vorba de lupta cu alcoolul, deşi ea rămâne puternică în multe alte privinţe. Comportamentul meu incredibil, care fusese în totală opoziţie cu dorinţa disperată de a nu mai bea, avea acum o explicaţie. Acum înţelegeam ce era cu mine. M-am externat cu mari speranţe care, timp de trei sau patru luni, s-au menţinut la acel nivel. Ieşeam în oraş cu regularitate. Ba chiar am făcut şi ceva bani. Cu siguranţă, aceasta era soluţia - cunoaşterea de sine.

Numai că nu era aşa, căci a venit teribila zi în care am băut din nou. Sănătatea mea, psihică şi fizică, s-a prăbuşit rapid. După un timp, m-am reîntors la spital. Venise sfârşitul, căderea cortinei, aşa mi se părea. Soţiei mele extenuate şi disperate i s-a spus că total se va termina în mai puţin de un an, fie cu o criză cardiacă în timpul unui delirium tremens, fie cu etilism impregnat. Curând urma să mă dea în grija cioclilor sau a azilului psihiatric.

Mie n-a fost nevoie să mi se spună. Ştiam. Şi aproape că-mi părea bine. Era o lovitură devastatoare pentru orgoliul meu. Eu, care avusesem aşa o părere bună despre mine şi inteligenţa mea, despre capacitatea mea de a depăşi obstacolele, eram în fine înfrânt. Urma să plonjez în tenebrele minţii, alăturându-mă cortegiului nesfârşit de beţivani care decăzuseră deja în acea stare. M-am gândit la sărmana mea soţie. La urma urmelor, cunoscuserăm şi multă fericire. Ce n-aş fi dat să pot repara totul! Dar acum era prea târziu.

Nu există cuvinte prin care să pot descrie singurătatea şi disperarea trăite în acea mlaştină amară de auto-compătimire. Mă aflam în mijlocul unui teren de nisipuri mişcătoare. Rivalul mă biruise. Fusesem învins. Alcoolul îmi era stăpân.

Tremurând, am plecat din spital un om sfârşit. Frica m-a ţinut nebăut o vreme. Apoi a venit nebunia aceea perfidă a primului pahar şi, de Ziua Armistiţiului*( 11 noiembrie 1918; a marcat sfârşitul primului război mondial. [Nota trad.])

 În 1934, iar am început să beau. Toţi se resemnaseră la gândul că, în curând, avea să urmeze fie internarea la nebuni, fie o moarte mizerabilă.

Ce întuneric e înainte de venirea zorilor! În realitate, eram la începutul ultimei serii de beţii. Curând aveam să fiu catapultat în ceea ce-mi place să numesc a patra dimensiune a existenţei. Aveam să cunosc fericirea, pacea şi sentimentul de a fi util, într-un mod de viaţă a cărui minunăţie creşte incredibil cu fiecare zi.

Spre sfârşitul acelui sumbru noiembrie, stăteam în bucătărie şi beam. Cu un fel de satisfacţie, reflectam la faptul că mai era destul gin ascuns prin casă, să-mi ajungă toată noaptea şi ziua următoare. Soţia era la serviciu. Mă întrebam dacă să îndrăznesc să ascund la capul patului o sticlă plină, care o să-mi trebuiască înainte de a se lumina de ziuă.

Telefonul mi-a întrerupt reveria. Cu o voce jovială, un vechi prieten din vremea şcolii m-a întrebat dacă poate veni în vizită. Amicul era nebăut. Nu-mi mai aminteam să-l fi văzut venit treaz la New York, de ani de zile. Eram uluit. Circulaseră zvonuri că ar fi fost internat pentru demenţă alcoolică. M-am întrebat cum de-o fi scăpat. Bineînţeles, el va cina iar apoi eu voi putea bea pe faţă, cu el. Fără să mă sinchisesc de binele lui, mă gândeam Doar la regăsirea spiritului din vremuri trecute. Odată, noi doi închiriaserăm un avion particular (* O cheltuială imensă. Autorul face aluzie la neghiobiile de care poate fi în stare un alcoolic aflat sub influenţa alcoolului. [Nota trad.) ca să putem face una lată de tot. Vizita lui era ca o oază în deşertul mohorât al inutilităţii mele. Cu adevărat o oază! Aşa văd băutorii lucrurile. Am deschis uşa şi el stătea acolo, în prag, cu o faţă proaspătă şi luminoasă. Era ceva deosebit în privirea lui. Nu-mi puteam explica ce anume se schimbase la el. Ce i s-o fi-ntâmplat?

            I-am împins un pahar peste masă. L-a refuzat. Dezamăgit dar curios, m-am întrebat ce l-o fi apucat pe tip. Nu mai era el însuşi. 

-  Ce vrei să spui cu asta? l-am descusut eu.

S-a uitat drept în ochii mei. Mi-a spus simplu, dar zâmbind: 

-  Mi-am găsit credinţa.

Eram consternat. Deci, aşa stăteau lucrurile, vara trecută ţâcnit de alcool; acuma, un pic ţâcnit de religie. Privirea îi scânteia. Fără îndoială, vechiul meu prieten şedea pe jăratecul cine ştie cărei religii. Doamne ţine-l, o să-l las să-mi predice! Provizia mea de gin o să ţină mai mult decât predica lui.

Dar nu mi-a ţinut nici o predică. În cuvinte simple, mi-a povestit cum veniseră la tribunal (**Omul fusese arestat din cauza stării de ebrietate şi dat pe mâna justiţiei. [Nota trad.])doi bărbaţi, care l-au convins pe judecător să suspende verdictul internării la psihiatrie. Apoi, i-au vorbit amicului meu despre o idee religioasă simplă şi despre un program practic de acţiune. Acestea se întâmplaseră cu două luni în urmă iar rezultatele se vedeau cu ochiul liber. Metoda dăduse roade! Venise să-mi transmită experienţa sa - numai dacă voiam s-o primesc. Eram şocat, dar interesat. Sigur că eram interesat. Trebuia să fiu, pentru că nu mai aveam nici o speranţă. Mi-a vorbit ore în şir, timp în care mi-au revenit în minte amintirile copilăriei. Aproape că puteam auzi sunetul vocii predicatorului, care ajungea până la mine, pe când şedeam afară, pe coasta dealului, în câte o duminică liniştită; mi-am amintit acel legământ de temperanţă care-mi fusese pus în faţă la un moment dat şi pe care nu l-am semnat niciodată; mi-am amintit dispreţul nerăutăcios al bunicului faţă de anumite feţe bisericeşti şi faptele lor, precum şi insistenţa cu care credea că sferele îşi au muzica lor, fără să permită predicatorului să-i spună lui cum să asculte acea muzică; mi-am amintit îndrăzneala cu care vorbise el despre asemenea lucruri chiar şi înainte de a închide ochii. Aceste amintiri au năvălit din trecut şi m-au făcut să înghit cu noduri.

Mi-a revenit în memorie acea zi din timpul războiului, când vizitasem Catedrala Winchester.

Eu crezusem întotdeauna într-o Putere superioară şi cugetasem adesea la astfel de lucruri. Nu eram ateu. Foarte puţini oameni sunt cu adevărat atei, ateismul însemnând o credinţă oarbă în strania sugestie că acest univers s-ar fi născut din nimic şi se precipită fără nici o ţintă, către nicăieri. Eroii mei intelectuali chimiştii, astronomii, chiar şi evoluţioniştii - sugerau că ar exista legi şi forţe imense în acţiune. În ciuda unor semne contrare, eu nu prea aveam îndoieli cu privire la faptul că existau un scop şi un echilibru grandios dincolo de toate. Cum ar putea să existe legi universale atât de precise şi de neschimbătoare, fără intervenţia unei inteligenţe? Pur şi simplu, nu puteam să nu cred într-un

 Spirit al Universului, care nu cunoaşte nici timp, nici limite. Dar niciodată nu mersesem mai departe de acest punct.

Aici mă separam de oamenii cultelor, de religiile lumii. Ori de câte ori mi se vorbea despre un Dumnezeu pe care l-aş putea cunoaşte personal şi care este iubire, putere supraomenească şi providenţă, deveneam iritat şi spiritul mi se închidea brusc în faţa unei asemenea teorii.

 Lui Cristos, îi recunoşteam valoarea de om excepţional, pe care nu se prea osteneau să-l urmeze în fapte cei care-l slăveau. Învăţămintele sale morale - excelente. În ce mă privea, adoptasem acele părţi care-mi păreau convenabile şi nu prea dificile; restul, nici nu l-am luat în seamă.

 Eram dezgustat de războaiele, arderile pe rug şi tertipurile pe care le înlesniseră disputele religioase. Mă îndoiam sincer, când făceam bilanţul, că religiile lumii ar fi făcut vreun bine omenirii. Judecând după cele văzute în Europa şi de atunci încoace, puterea lui Dumnezeu în treburile omeneşti era neglijabilă iar Frăţia dintre Oameni era o farsă macabră. Dacă exista un Diavol, atunci el părea să fie Marele Şef şi, cu siguranţă, stăpânul meu.

 Numai că amicul acela şedea în faţa mea şi declara categoric că Dumnezeu făcuse pentru el ceea ce el nu fusese în stare să facă pentru sine. Voinţa sa umană nu fusese destul de puternică.

 Doctorii îl declaraseră incurabil. Societatea fusese pe punctul de a-l interna la nebuni. Ca şi mine, se recunoscuse complet învins. Şi atunci, a fost realmente înviat din morţi, scos brusc din groapa de ciurucuri şi adus la un nivel de viaţă mai bună decât tot ce cunoscuse el înainte!

Fusese acesta rezultatul propriei sale puteri? Evident, nu. El avusese tot atâta putere, câtă aveam eu în acel moment - adică nici un dram.

 Faptul m-a lăsat fără replică. Am început să cred că oamenii religioşi aveau, la urma urmelor, dreptate. Într-o inimă omenească acţiona ceva ce săvârşise imposibilul. Pe loc, mi-am revizuit drastic toate ideile mele despre miracole. Nu mai avea importanţă ce crezusem în trecut; un miracol viu şedea în faţa mea, la celălalt capăt al mesei din bucătărie. Şi-mi aducea veşti formidabile.

Am observat că prietenul meu nu era refăcut numai sufleteşte. Viaţa sa evolua acum pe un plan nou. Prinsese rădăcini într-un pământ nou.

În ciuda exemplului viu al prietenului meu, încă mai purtam în sinea mea acele vestigii ale vechilor prejudecăţi. Cuvântul Dumnezeu tot îmi mai trezea un fel de antipatie. Acest sentiment s-a intensificat la gândul că ar fi vorba despre un

Dumnezeu al meu, personal. Ideea îmi displăcea. Puteam accepta anumite concepţii, ca de pildă, aceea de Inteligenţă Creatoare, Minte Universală sau Spirit al Naturii, dar respingeam noţiunea de Împărat Ceresc, oricât de iubitoare i-ar fi fost guvernarea. De atunci, am vorbit cu mulţi oameni care simţeau la fel.

Prietenul meu mi-a sugerat ceva ce părea să fie o idee nouă. Mi-a spus:

- Ce-ar fi să-ţi alegi tu însuţi propria concepţie despre Dumnezeu?

M-a lovit drept în inimă. Mi-a topit muntele de gheaţă intelectuală, în umbra căruia trăisem dârdâind atâţia ani. În sfârşit, stăteam în lumina soarelui.

Nu era vorba decât despre bunăvoinţa de a crede într-o Putere superioară mie.

Nu mi se cerea nimic altceva, ca să pot începe. Am înţeles că maturizarea putea începe din acel punct. Pe un fundament de totală bunăvoinţă, puteam construi ceea ce văzusem la prietenul meu. Voiam să am ce avea el? Bineînţeles că voiam! Astfel, m-am convins că Dumnezeu are grijă de noi, oamenii, atunci când îl dorim suficient de mult. În fine, vedeam, simţeam, credeam. Pojghiţa groasă de orgoliu şi prejudecăţi mi-a căzut de pe ochi, lăsându-mă să văd o lume nouă.

 Mi s-a desluşit adevărata semnificaţie a experienţei mele din Catedrala Winchester. Pentru o clipă, avusesem nevoie de Dumnezeu şi-l dorisem. Avusesem o dorinţă smerită de a-l avea cu mine. Şi El a venit. Dar curând după aceea, sentimentul prezenţei Lui fusese estompat de larma lumească, mai ales de cea din interiorul meu. Şi aşa o dusesem, de atunci încoace. Cât am fost de orb!  La spital a avut loc separarea mea de alcool, pentru ultima oară. Tratamentul s-a dovedit a fi ceva înţelept, pentru că prezentam simptome de delirium tremens.  Acolo m-am oferit cu umilinţă lui Dumnezeu, aşa cum mi l-am închipuit eu atunci, să facă ce vrea El cu mine. M-am lăsat în grija şi sub ocrotirea Lui, fără rezerve. Am admis pentru prima oară că, de capul meu, eram un nimeni; că fără El eram pierdut. Mi-am privit păcatele în faţă fără menajamente şi am consimţit ca noul meu Prieten să mă scape de ele, cu rădăcini şi ramuri cu tot. Nu am mai băut de atunci.

 Fostul coleg de şcoală m-a vizitat şi l-am pus la curent cu toate problemele şi carenţele mele. Am făcut împreună o listă cu oamenii pe care îi rănisem sau faţă de care aveam resentimente. Mi-am exprimat o bunăvoinţă totală de a-i aborda pe aceşti oameni, pentru a-mi recunoaşte faptele în faţa lor, fără să-i critic pe ei. Urma să îndrept tot ce făcusem eu rău, cât puteam mai bine.

 Urma să-mi verific gândirea prin filtrul noii mele relaţii de conştiinţă cu Dumnezeu. Bunul simţ urma să fie un simţ deosebit. Urma ca, atunci când aveam dubii, să meditez calm, necerând decât îndrumare şi putere pentru rezolvarea problemei respective aşa cum voia El. Nu-mi mai puteam permite să mă rog pentru mine, decât dacă împlinirea nevoilor mele avea să fie de folos altora. Numai atunci puteam aştepta ca rugăciunile să mi se împlinească. Şi îmi vor fi împlinite din belşug.   Prietenul meu mi-a garantat că după ce voi face toate acestea, voi intra într-o relaţie nouă cu Creatorul; că voi avea toate elementele componente ale unui mod de viaţă în care toate problemele mele vor putea fi rezolvate. Credinţa în puterea lui Dumnezeu, plus suficientă bunăvoinţă, onestitate şi umilinţă, erau cerinţe esenţiale pentru instalarea şi menţinerea noii ordini a lucrurilor.

Simplu, dar deloc uşor; un anumit preţ trebuia plătit. Egocentrismul trebuia distrus. Trebuia să las totul în grija Tatălui Luminii care domneşte peste noi toţi. Mi se propuneau schimbări radicale, drastice; dar când le-am acceptat pe deplin, efectul a fost electrizant. Am trăit un sentiment al victoriei, urmat de o pace şi o seninătate cum nu mai cunoscusem niciodată înainte. Am simţit o încredere desăvârşită; parcă eram purtat pe sus de un neostoit vânt proaspăt din vârf de munte. De cele mai multe ori, Dumnezeu li se arată oamenilor treptat. Dar impactul Lui asupra mea a fost fulgerător şi profund.

Pentru moment, m-am alarmat şi am cerut să vorbesc cu prietenul meu, doctorul, ca să-l întreb dacă mai eram în toate minţile. El m-a ascultat, minunându-se. În cele din urmă, a dat din cap şi mi-a spus:

- S-a întâmplat cu tine ceva ce eu nu înţeleg, dar cred că ar fi bine să perseverezi pe drumul acesta. Orice este mai bine, decât halul în care ai fost.

Bunul meu doctor vede acum mulţi oameni care trec prin asemenea experienţe. Şi el ştie că sunt reale.

Pe când eram încă la spital, mi-a trecut prin cap gândul că existau mii de alcoolici fără speranţă, care s-ar fi bucurat să aibă ceea ce mi se dăruise mie pe gratis. Poate că îi puteam ajuta pe unii dintre ei. La rândul lor, puteau ajuta şi ei pe alţii.

Prietenul meu accentuase faptul că era absolut necesar să pun acele principii în practică, în toate domeniile vieţii mele. Era deosebit de important să încerc să-i ajut pe alţii, exact aşa cum mă ajutase el pe mine. Credinţa neînsoţită de fapte este lipsită de viaţă, îmi zicea el. Cât de teribil de adevărată este vorba aceasta pentru alcoolici! Dacă alcoolicii nu reuşesc să-şi îmbunătăţească şi să-şi îmbogăţească viaţa spirituală prin munca de întrajutorare şi prin sacrificiul de sine în folosul altora, ei nu vor fi în stare să depăşească anumite experienţe dureroase de viaţă sau momentele de deprimare care mai pot apărea. Dacă nu vor practica întrajutorarea, ei vor bea din nou, mai mult ca sigur. Şi, mai mult ca sigur, dacă vor bea, vor muri. Iar atunci, credinţa va fi într-adevăr ceva lipsit de viaţă. Aşa stau lucrurile cu noi.  Soţia mea şi cu mine ne-am dăruit cu entuziasm ideii de a ajuta alţi alcoolici să ajungă la soluţia pentru problema lor. Am avut norocul să nu prea găsesc de lucru cam un an şi jumătate, fiindcă asociaţii mei de afaceri îşi aveau îndoielile lor în ce mă privea. Sănătatea îmi era precară şi mă chinuiau valuri puternice de autocompătimire şi resentimente. Din cauza lor a fost cât pe ce să beau din nou, dar am descoperit curând că, atunci când nimic nu părea să-mi ajute, salvarea îmi venea prin încercarea de a ajuta un alt alcoolic. De multe ori, mă duceam la spital disperat şi, stând de vorbă cu câte un pacient de acolo, mă repuneam pe picioare, îmi simţeam moralul uimitor de ridicat. Acest mod de viaţă dă roade în clipele dificile.  Ne-am făcut rapid prieteni şi, odată cu începutul acestei prietenii, s-a încropit o fraternitate din care este minunat să simţi că faci parte. Împreună, ne bucurăm de viaţă chiar şi în clipele dificile şi tensionate. Am văzut sute de familii pornind pe un drum care duce cu adevărat spre o destinaţie; am văzut îndreptându-se situaţii familiale imposibile şi certuri şi amărăciuni de toate felurile dispărând fără urmă. Am văzut oameni externaţi din aziluri, care şi-au reluat locul şi rolul în viaţa familiei şi a localităţii lor. Oameni de afaceri şi specialişti în diferite profesii şi-au recâştigat rangul social. Foarte puţine necazuri şi mizerii au rămas nerezolvate în vieţile noastre.             

 În vestul ţării, într-un oraş şi suburbiile lui, numărul nostru cu familii cu tot se ridică la o mie. Ne întrunim des, astfel încât cei nou veniţi să poată găsi prietenia pe care o caută. La aceste adunări amicale se întrunesc adesea între cincizeci şi două sute de persoane. Creştem în număr şi forţă.*(În 1999, A.A.-ul era compus din 98.000 de grupuri.)

Alcoolicii beţi nu sunt fiinţe drăguţe. Strădaniile noastre cu aceştia sunt, de la caz la caz, istovitoare, comice sau tragice. Un sărman nefericit s-a sinucis în casa mea. El n-a putut sau n-a vrut să înţeleagă modul nostru de viaţă.

Dar există şi multă veselie în activitatea aceasta. Presupun că unii oameni ar putea fi şocaţi de aparenta noastră frivolitate sau neseriozitate. Dar, sub această aparenţă, suntem de o seriozitate extraordinară. Credinţa trebuie să fie în acţiune, în şi prin noi, douăzeci şi patru de ore din zi; altfel, am pieri.

Majoritatea dintre noi simţim că nu mai trebuie să căutăm Utopia. (*Aluzie la societatea umană de o perfecţiune ideală, imaginată de Thomas Morus în cartea sa intitulată Utopia (1516). [Nota trad.])  O avem chiar aici şi în acest moment.

În fiecare zi, conversaţia simplă, întreţinută odată cu prietenul acela în bucătăria noastră, se multiplică transmiţându-se într-un cerc mereu crescând de pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni.

Bill W., co-fondator al A.A.-ului, decedat la 24 ianuarie, 1971

 

Capitolul 2

EXISTĂ O SOLUŢIE

 Noi, Alcoolicii Anonimi, cunoaştem mii de bărbaţi şi femei care au fost odată la fel de lipsiţi de speranţă ca şi Bill. Aproape toţi s-au făcut bine; şi-au rezolvat problema alcoolismului.

Suntem americani obişnuiţi, proveniţi din toate regiunile ţării şi din diverse domenii de activitate umană; suntem de provenienţe sociale, economice, religioase şi politice foarte variate. În condiţii normale, nu ne-ar lega nimic. Şi totuşi, ne leagă un extraordinar spirit de fraternitate, de bunăvoinţă şi înţelegere reciprocă, imposibil de descris în cuvinte. Suntem precum călătorii de pe un vapor ce tocmai a scăpat dintr-un naufragiu, când toţi - de la proră până la pupă - se simt camarazi, fericiţi, egali.

Însă, spre deosebire de sentimentele pasagerilor de pe vapor, bucuria izvorâtă din faptul că am scăpat de la dezastru nu se stinge după ce ne reluăm drumul propriu în viaţă. Sentimentul că am trecut prin aceeaşi primejdie este unul dintre elementele care ne cimentează relaţia.

Dar mai există şi alte elemente care contribuie la ce ne leagă atât de puternic în prezent. Descoperirea unei soluţii comune este ceva extraordinar pentru fiecare dintre noi. Avem o cale de ieşire cu care putem fi absolut de acord şi prin care ne putem uni într-o acţiune frăţească armonioasă. În aceasta coristă marea veste pe care o transmite cartea de faţă celor care suferă de alcoolism.

Noi am ajuns la convingerea că alcoolismul este o boală şi că această boală afectează anturajul suferindului mai profund decât oricare altă maladie. Un bolnav de cancer atrage compasiunea tuturor celor din jur, nicidecum mânie sau sentimente rănite. Alcoolismul, însă, aduce cu sine distrugerea a tot ce este valoros în viaţă. Această boală îi afectează pe toţi cei care vin în legătură cu alcoolicul, pentru că aduce neînţelegeri şi resentimente cumplite, insecuritate financiară, dezgustul prietenilor şi al patronilor, o viaţă chinuită copiilor nevinovaţi, tristeţe în sufletul soţiei şi al părinţilor. Lista durerilor poate fi continuată la infinit.

Sperăm că volumul acesta îi va informa şi alina, acum sau în viitor, pe cei afectaţi. Căci sunt mulţi.

Psihiatrii de înaltă competenţă profesională care ne-au tratat, au constatat că uneori le este aproape imposibil să convingă un alcoolic să discute deschis despre situaţia sa. Lucru straniu, faţă de soţiile noastre şi de prietenii intimi suntem şi mai închişi decât faţă de medici.

Dar fostul băutor-problemă care a găsit soluţia la care ne referim aici, este înarmat cum trebuie cu date despre sine şi poate, în general, câştiga încrederea deplină a altui alcoolic, în câteva ore. Nu se poate realiza mai nimic, înainte de câştigarea unei astfel de încrederi.

Iată ce s-a dovedit foarte eficient în experienţa noastră: Bolnavul este abordat de cineva care a trecut prin aceleaşi dificultăţi şi este clar că ştie despre ce vorbeşte. Întregul comportament al alcoolicului abstinent stă mărturie de netăgăduit a faptului că el deţine un răspuns real, că nu are atitudinea cuiva care face pe sfântul, că - sincer

- nu vrea nimic altceva decât să fie de ajutor, că nu cere plată pentru consultaţie şi că nu urmăreşte nici un scop egoist. Bolnavul vede că nu trebuie să facă nimănui pe plac şi că nu i se ţine morală. După o astfel de abordare, mulţi "îşi iau patul lor şi umblă".

Nici unul dintre noi nu-şi face o carieră din acest gen de muncă şi nu credem că am fi mai eficienţi dacă am face-o. Suntem siguri că eliminarea băuturii nu este decât un început. Ne rămâne apoi ceva mult mai important de făcut şi anume, punerea în aplicare a principiilor noastre acasă, la locul de muncă şi în afaceri. Cu toţii, însă, ne petrecem o mare parte din timpul liber în efortul pe care urmează să-l descriem aici. Câţiva au norocul de a-şi putea consacra aproape tot timpul acestei munci.

Nu ne îndoim de faptul că, pe calea menţionată aici, se vor obţine multe rezultate bune. Dar cu aceasta abia dacă atingem problema la suprafaţă. Cei care locuim în marile oraşe suntem copleşiţi de gândul că, zilnic, nu departe de noi, neantul înghite sute de alcoolici, dintre care mulţi s-ar face bine, dacă s-ar putea bucura de şansa de care ne bucurăm noi. Cum să facem să le punem şi lor la dispoziţie ceea ce ne-a fost dat nouă pe gratis?

Cu aceste gânduri, am decis să publicăm un volum fără nume de autor, volum în care să expunem problema aşa cum o vedem noi, îmbinând experienţa şi cunoştinţele noastre comune în ceva care să constituie un program folositor tuturor celor care au o problemă cu băutul.

Va fi nevoie să includem chestiuni de ordin medical, psihiatric, social şi religios. Suntem conştienţi de faptul că asemenea subiecte sunt, prin natura lor, o sursă de controverse. Nimic nu ne-ar face mai mare plăcere decât să putem redacta o carte care să nu conţină nici un motiv de dispută sau polemică. Vom face tot ce ne stă în puteri, ca să ne realizăm idealul.

Majoritatea dintre noi suntem convinşi că toleranţa faţă de slăbiciunile altora şi de punctele lor de vedere, precum şi respectul faţă de opiniile lor sunt atitudini care ne permit să le fim de mare ajutor. Însăşi viaţa noastră, de foşti băutori-problemă, depinde de gândul constant la alţi alcoolici şi la cum să le fim mai de folos. Poate că v-aţi pus deja întrebarea cum de ne-a îmbolnăvit băutul pe toţi atât de grav. Sunteţi, fără îndoială, curios să descoperiţi cum şi de ce ne-am însănătoşit totuşi, dintr-o condiţie fizică şi mintală disperată, în ciuda opiniei contrare a experţilor în alcoolism. Dacă sunteţi alcoolic şi vreţi să vă faceţi bine, poate că vă întrebaţi deja: "Ce am de făcut?"

 Obiectivul cărţii noastre este tocmai acela de a da răspunsuri unor astfel de întrebări. Vă vom spune ce-am făcut noi înşine. Înainte de a intra în amănunte, poate ar fi bine să vă prezentăm pe scurt cum vedem noi câteva lucruri.

De câte ori nu ni s-a spus: "Eu pot să beau sau să nu beau deloc. El de ce nu poate?"; "Dacă nu poţi bea cu măsură, de ce nu te laşi de băut?"; "Omul acesta nu ştie să bea."; "De ce nu încerci să bei bere sau vin?"; "Renunţă la băuturile tari!"; "Nare voinţă!"; "Dacă ar vrea, s-ar lăsa el!"; "Ar putea să se lase de băut măcar de dragul ei, că-i aşa o fată bună!"; "Doctorul i-a spus că dacă mai bea, o să moară; iar el bea din nou".

Acestea sunt cele mai obişnuite observaţii care se fac la adresa băutorilor. Ele se bazează pe un noian de neştiinţă şi confuzie. Este evident că sunt generate de oameni care reacţionează la băutură altfel decât noi.

Băutorii temperaţi renunţă total la băutură fără nici o dificultate, dacă au un motiv întemeiat s-o facă. A bea sau a nu bea nu prezintă o problemă pentru ei. Apoi, există tipul de băutori care beau excesiv. Poate că băutul a devenit un obicei prost de-al lor care le afectează rău sănătatea fizică şi mintală. Poate că se îndreaptă chiar spre o moarte prematură. Dacă apare un motiv destul de serios - precum o sănătate şubrezită, o nouă iubire, o schimbare de mediu sau o avertizare din partea medicului, aceşti băutori vor reuşi fie să se lase de băut, fie să revină la băutul moderat, chiar dacă le este greu şi poate au nevoie de atenţie medicală.

Dar ce se întâmplă cu alcoolicul veritabil?

Poate că la început este doar un băutor moderat, care mai târziu devine sau nu băutor abuziv; dar, la un anumit stadiu în cariera sa alcoolică, ajunge la faza în care pierde orice control asupra cantităţii consumate, imediat după prima înghiţitură.

Este tipul de om care te lasă perplex, mai ales prin lipsa de auto-control. Când bea, face lucruri absurde, incredibile, tragice. Este un om bun când a treaz, dar devine un monstru când bea. Rareori e doar afumat. Întotdeauna este mai mult sau mai puţin mort de beat. Când bea este de nerecunoscut. Poate fi unul dintre cei mai cumsecade oameni din lume, dar, când bea, devine dezgustător de anti-social şi chiar periculos. Are darul de a se îmbăta în cele mai nepotrivite momente, mai ales atunci când trebuie să ia o decizie importantă sau când trebuie să-şi îndeplinească un angajament. Este, adesea, un om echilibrat şi plin de bun simţ cu privire la orice, în afară de băutură; în privinţa băuturii este incredibil de egoist şi de lipsit de onestitate. Adesea, este un om deosebit de dotat, cu aptitudini speciale şi cu o carieră promiţătoare înaintea lui. Îşi foloseşte aceste haruri pentru a-şi construi un viitor strălucit familiei şi sieşi, pentru ca apoi, printr-o suită de beţii fără noimă, să năruie tot ce a clădit. Este omul care se duce la culcare aşa de beat, încât ai zice că va dormi ne-ntors cel puţin vreo douăsprezece ore. Numai că se scoală cu noaptea-n cap şi caută înnebunit sticla pe care nu mai ştie unde a ascuns-o în ajun. Dacă îi permite buzunarul, îşi ascunde băutură prin toată casa, de teamă ca nu cumva să i se ia toate proviziile şi să i se toarne la chiuvetă. Pe măsură ce lucrurile se înrăutăţesc, începe să combine alcoolul cu sedative puternice, ca să-şi calmeze nervii şi să poată merge la lucru. Apoi vine ziua în care pur şi simplu strategia lui nu mai ţine şi el iar bea până se îmbată. Poate că se va duce la doctor şi va primi morfină sau un sedativ ca să o poată lăsa mai moale treptat. Apoi, încep internările la spital şi sanatoriu.

Aşa cum l-am schiţat aici, portretul adevăratului alcoolic este departe de a fi complet, deoarece tiparele comportamentului nostru sunt diferite de la om la om. Dar cele de mai sus îl descriu în linii generale.

De ce se comportă el astfel? Dacă sute de experienţe i-au arătat că "un singur pahar" înseamnă întotdeauna începutul dezastrului, cu toate suferinţele şi umilinţele care urmează, atunci de ce bea el acel pahar? De ce nu se poate ţine departe de băutură? Ce s-a întâmplat cu bunul lui simţ şi cu voinţa lui, de care mai dă dovadă în alte domenii?

Poate că nu va exista niciodată un răspuns complet la aceste întrebări. Opiniile diferă considerabil în privinţa reacţiei alcoolicului la băutură, reacţie atât de diferită de cea a oamenilor normali. Nu ştim sigur de ce, odată ce s-a atins un anumit punct, prea puţine se mai pot face pentru el. Nu avem răspunsul la această enigmă.

Ştim că, atâta timp cât stă departe de băutură - şi o poate face pe perioade de luni sau de ani - el are reacţii de om normal. Ştim tot aşa de bine că, de îndată ce o cantitate (oricât de mică şi sub orice formă) de alcool pătrunde în organismul său, se întâmplă ceva la nivel fizic şi mintal care îl face să nu se poată opri. Experienţa oricărui alcoolic confirmă cu prisosinţă acest fenomen.

Observaţiile acestea ar rămâne teoretice şi fără sens dacă un asemenea om nu ar bea niciodată acel prim pahar cu care se pune în mişcare teribilul ciclu. De aceea, considerăm că marea problemă a alcoolicului se află mai degrabă în mintea lui şi nu în trup. Întrebat de ce s-a apucat iar de băut, el va găsi uşor motive. Uneori scuzele cu care vine sunt aproape plauzibile, dar în realitate nici una nu este întemeiată, dacă ţinem cont de ravagiile create de beţii în cazul alcoolismului. Acele alibiuri seamănă cu teoriile pe care se bazează cineva care se loveşte cu ciocanul în cap, pentru că are o migrenă şi nu vrea să simtă durerea. Dacă cineva îi atrage atenţia asupra absurdităţii raţionamentului său, alcoolicul fie că schimbă vorba într-o glumă, fie că devine iritat şi refuză discuţia.

Din când în când, s-ar putea să spună adevărul. Şi, straniu, adevărul este că nu are nici cea mai vagă idee de ce a băut acel prim pahar. Unii băutori îşi găsesc scuze pentru a bea, cu care  sunt mulţumiţi o vreme. Dar, în adâncul inimii, ei habar n-au de ce o fac. Odată ce boala pune stăpânire pe ei, alcoolicii sunt cei mai derutaţi dintre toţi şi trăiesc cu obsesia că într-o zi vor ieşi învingători, dar adesea şi cu bănuiala că sunt definitiv învinşi.

Puţină lume ştie cât de adevărat este acest lucru. Familia şi prietenii alcoolicului simt vag că el nu este un băutor normal, dar toţi trăiesc cu speranţa că va veni ziua în care suferindul se va ridica din letargie şi îşi va pune voinţa la bătaie.

Tragicul adevăr este că, dacă omul este alcoolic cu adevărat, fericita zi s-ar putea

să nu mai vină. El a pierdut orice control asupra situaţiei. Fiecare alcoolic ajunge să treacă un prag dincolo de care chiar şi cea mai puternică dorinţă de a înceta băutul se dovedeşte zadarnică. În cele mai multe cazuri, această tragică situaţie se instalează cu mult înainte ca cineva să o bănuiască măcar.

Realitatea este că, din motive încă necunoscute, majoritatea alcoolicilor îşi pierd puterea de a alege dacă să bea sau să nu bea. Aşa-zisa noastră putere a voinţei devine practic inexistentă. În anumite momente, suntem incapabili de a ne aminti suficient de puternic toate suferinţele şi umilirile îndurate doar cu o săptămână sau o lună în urmă. Suntem fără apărare în faţa primului pahar.

Consecinţele aproape sigure pe care le aduce chiar şi un "nevinovat pahar de bere" nu ne vin în minte, ca să ne abată de la băut. Chiar dacă apare un astfel de gând, este ceva neclar, care face loc imediat vechii idei că, de data aceasta, vom bea şi noi ca alţii.

Ne lipseşte cu desăvârşire acel instinct care îl opreşte pe om de la a pune mâna pe o sobă încinsă. Poate că alcoolicul îşi spune în sinea sa: "De data asta n-o să mă frigă, fiindcă ştiu cum s-o fac". Sau poate că nici nu gândeşte deloc. De câte ori nu ne-am apucat de băut fără nici un gând anume, ca după al doilea sau al treilea pahar să batem în tejghea, întrebându-ne: "Pentru numele lui Dumnezeu, cum de-am început iar?" Şi, imediat după aceea:

"Las' c-o să mă opresc după al şaselea pahar" sau "Oricum, ce mai contează?"

După ce un asemenea mod de gândire a pus stăpânire pe un om cu tendinţe alcoolice, el se află probabil în afara oricăror posibilităţi de ajutor omenesc şi, dacă nu este internat sub strictă supraveghere, va muri sau îşi va pierde sănătatea mintală pentru totdeauna. Aceste lucruri hidoase şi dure au fost confirmate de legiuni întregi de alcoolici, de-a lungul istoriei. Fără îndurarea lui Dumnezeu, ar mai fi existat mii de astfel de demonstraţii convingătoare. Sunt foarte mulţi cei care vor să înceteze băutul, dar nu pot!

Există o soluţie. Rari au fost aceia dintre noi cărora ne-a plăcut să ne autoexaminăm, să ne dezumflăm orgoliul, să ne mărturisim defectele - ca cerinţe ale unei însănătoşiri reuşite şi depline. Dar am văzut succesul altora prin această metodă.

Ajunseserăm la convingerea că, aşa cum o trăiam noi, viaţa noastră era inutilă şi lipsită de speranţă. De aceea, atunci când am fost abordaţi de către cei care îşi rezolvaseră problema, nu ne mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să apucăm acele unelte spirituale simple, care ne-au fost puse la dispoziţie. Am găsit un colţ de paradis şi am fost propulsaţi într-o nouă dimensiune a vieţii, la care nici nu visaserăm vreodată.

Faptul esenţial, imposibil de diminuat, este următorul: noi am cunoscut experienţe spirituale profunde şi eficiente*, care ne-au schimbat drastic întreaga atitudine faţă de viaţă, faţă de semeni şi faţă de universul lui Dumnezeu. În central vieţii noastre actuale se află certitudinea absolută că, printr-un miracol de netăgăduit, Creatorul a intrat în viaţa şi în inimile noastre. El a început să înfăptuiască pentru noi lucruri pe care nu reuşiserăm să le facem singuri niciodată.

Dacă sunteţi la fel de grav afectat de alcoolism precum am fost şi noi, credem că nu există o cale de mijloc nici pentru dumneavoastră. Pentru noi, viaţa devenise tot mai imposibilă şi, odată trecut pragul într-o stare din care nu ne mai puteam reveni prin ajutor omenesc, nu ne mai rămâneau decât două alternative: fie să continuăm pe vechiul drum până la capăt, ignorându-ne total conştiinţa care ne spunea că situaţia era de netolerat, fie să acceptăm ajutor spiritual. Am ales a doua alternativă pentru că am dorit-o sincer şi pentru că am fost dispuşi să facem efortul respectiv.

Iată povestea unui om de afaceri american, cunoscut pentru caracterul, chibzuinţa şi calităţile sale excepţionale. Ani de zile, se internase din sanatoriu în sanatoriu. Consultase cei mai de vază psihiatri americani. Apoi, a plecat în Europa, pentru a se pune în grija unui medic celebru (Dr. Jung, psihiatrul) care i-a prescris un tratament. Deşi experienţa îl făcuse sceptic, omul a încheiat tratamentul acela cu o neobişnuită încredere, într-o stare fizică şi mintală neobişnuit de bună. Şi, mai presus de orice, avea credinţa că acumulase o cunoaştere atât de profundă a mecanismelor interne ale minţii sale şi a resorturilor ei ascunse, încât orice recidivă părea de neconceput. Şi totuşi, în scurt timp, s-a îmbătat din nou. Cel mai mult îl descumpănea faptul că nu putea găsi nici o explicaţie satisfăcătoare pentru acea recidivă.

S-a dus din nou să-l vadă pe medicul pe care îl admira şi i-a cerut să-i spună fără menajamente de ce nu se putea face bine. Dorinţa sa cea mai mare era să-şi recâştige controlul de sine. Părea destul de raţional şi de echilibrat în alte privinţe. De ce nu avea nici o urmă de control asupra alcoolului?

L-a implorat pe doctor să-i spună întregul adevăr şi doctorul i 1-a spus. În opinia sa, cazul era lipsit de orice speranţă. Omul acesta nu-şi mai putea recâştiga niciodată locul în societate şi, dacă mai spera la o viaţă lungă, trebuia să se pună sub lacăt sau să angajeze o gardă personală. Aşa suna opinia marelui medic.

 Dar omul trăieşte încă şi se află în libertate. Nu are nevoie de nici o gardă personală şi nu este internat niciunde. Se poate deplasa oriunde pe acest pământ, ca orice om liber şi este în afara oricărui pericol, câtă vreme are bunăvoinţa de a-şi menţine o anumită atitudine simplă.

Poate că unii dintre alcoolicii care citesc această carte cred că vor reuşi fără ajutor spiritual. Să relatăm, deci, restul conversaţiei dintre medic şi prietenul nostru. Medical i-a spus:

-          Ai psihicul alcoolicului cronic. N-am văzut niciodată vreun pacient restabilit, odată ajuns în starea mintală în care te afli dumneata.

Prietenul nostru a avut senzaţia că tocmai s-au trântit şi zăvorât porţile iadului în jurul lui. L-a întrebat pe doctor:

-          Nu există nici o excepţie?

-          Ba da, a răspuns doctoral. Excepţii în cazuri ca al dumitale se cunosc de când lumea. Ici şi colo, din când în când, unii alcoolici au avut ceea ce numim experienţe spirituale vitale. Eu consider acele evenimente ca fiind adevărate fenomene care, prin natura lor, seamănă cu nişte gigantice transformări şi rearanjări psihice. Ideile, emoţiile, atitudinile care dictaseră odinioară viaţa acelor oameni sunt brusc date la o parte şi un ansamblu cu totul nou de concepţii şi motivaţii începe să ocupe locul dominant. De fapt, chiar am încercat să-ţi produc o asemenea rearanjare psihică. Metodele mele au avut succes în multe cazuri, dar niciodată cu vreun alcoolic de calibrul dumitale.* Pentru detalii, vezi Anexa II.

Auzind aceste lucruri, prietenul nostru s-a simţit ceva mai uşurat; la urma urmelor, era un fidel membru al bisericii. Însă speranţele i-au fost spulberate, când medical a afirmat că, deşi convingerile sale religioase erau foarte bune, ele nu aveau forţa necesară pentru a constitui o experienţă spirituală vitală.

Prietenul nostru se afla în această teribilă dilemă, când a trăit extraordinara experienţă prin care, cum am spus, a devenit un om liber.

Şi noi, la rândul nostru, am căutat să ne eliberăm prin aceeaşi metodă, cu disperarea celui care se află în pericol de înec. Ceea ce păruse la început o trestie fragilă, s-a dovedit a fi mâna puternică şi iubitoare a lui Dumnezeu. Ni s-a dăruit o nouă viaţă sau, dacă preferaţi, ni s-a schiţat un "plan de viaţă" cu adevărat eficace.

Distinsul psiholog american, William James, în cartea sa intitulată Varieties of Religious Experience (Varietatea experienţei religioase), indică o multitudine de căi prin care oamenii l-au găsit pe Dumnezeu. Nu intenţionăm deloc să convingem pe nimeni că ar exista doar o singură cale de ajuns la credinţă. Dacă tot ce am văzut, aflat şi simţit are vreo semnificaţie, atunci aceea este că noi toţi, indiferent de rasă, crez sau culoare, suntem copiii unui Creator viu, cu care putem stabili o relaţie în termeni simpli şi uşor de înţeles, de îndată ce avem destulă bunăvoinţă şi onestitate pentru a încerca. Cei afiliaţi unei religii nu vor găsi aici nimic în conflict cu doctrina sau ceremoniile acesteia. Între noi nu există nici un fel de fricţiuni pe asemenea teme.

Considerăm că nu este treaba noastră la ce religie aderă membrii noştri, la nivel individual. Este bine ca aceasta să rămână total la latitudinea fiecăruia, personal, în lumina vechii sale apartenenţe religioase sau a opţiunii actuale. Nu toţi suntem afiliaţi unei religii, dar majoritatea suntem în favoarea unor asemenea afilieri.

În capitolul următor, veţi găsi o explicaţie cu privire la alcoolism, aşa cum îl înţelegem noi, după care urmează un capitol adresat agnosticilor. Mulţi foşti agnostici sunt azi membri A.A. Oricât de surprinzător ar părea, găsim că asemenea convingeri nu sunt un obstacol prea mare în calea unei experienţe spirituale.

În continuare, sunt precizate reperele drumului nostru către   sănătate. Apoi, urmează patruzeci şi trei de istorisiri personale, în care autorii îşi prezintă, în propriile cuvinte şi din propriul punct de vedere, modul în care şi-au stabilit relaţia cu Dumnezeu. Aceste povestiri sunt reprezentative pentru A.A., în ansamblu şi descriu cu fidelitate ce s-a întâmplat cu adevărat în viaţa autorilor lor.*

Sperăm că nimeni nu va considera că asemenea dezvăluiri ar fi de prost gust. Trăim cu speranţa că mulţi alcoolici, bărbaţi şi femei care au nevoie disperată de ajutor, vor citi aceste pagini. Avem convingerea că doar prin dezvăluiri complete despre noi înşine şi problemele noastre îi vom putea convinge să spună: "Da, şi eu sunt unul dintre ei; şi mie îmi trebuie ce au ei".

 

Capitolul 3

ALTE DATE PRIVIND ALCOOLISMUL

 Foarte puţini dintre noi am fost dispuşi să admitem că eram cu adevărat alcoolici. Nimănui nu-i face plăcere să se considere mintal şi fizic diferit de semenii săi. Deci, nu este de mirare că viaţa noastră de băutori s-a caracterizat prin nenumărate încercări inutile de a demonstra că puteam bea şi noi ca ceilalţi oameni. Marea obsesie a fiecărui băutor care bea anormal este aceea că, în vreun fel sau altul, întro zi, va reuşi să bea rezonabil şi cu plăcere. Este uimitor cât de intens persistă această iluzie. Mulţi o urmează până dincolo de porţile nebuniei sau ale morţii.

Am aflat că trebuia să recunoaştem pe deplin, în adâncul sufletului, că eram alcoolici. Acesta este primul pas în refacerea sănătăţii. Amăgirea că suntem sau vom putea fi curând ca restul lumii trebuie spulberată.

Noi, alcoolicii, suntem bărbaţi şi femei care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla consumul de alcool. Ştim că un alcoolic adevărat nu-şi va recâştiga niciodată puterea asupra alcoolului. Cu toţii am avut din când în când impresia că ne-am recâştigat-o, dar asemenea momente - de obicei scurte - erau urmate inevitabil de şi mai multă lipsă de control, ceea ce ne-a dus cu vremea la o demoralizare jalnică şi nemărginită. Cu toţii suntem acum convinşi că alcoolicii de tipul nostru se luptă cu o boală care se agravează continuu. După o anumită perioadă, starea sănătăţii noastre se înrăutăţeşte constant, fără să se mai amelioreze vreodată.

Suntem precum infirmii care şi-au pierdut picioarele; ele nu le vor mai creşte la loc niciodată. Tot aşa, se pare că nu există nici un fel de tratament care să facă din alcoolici ca noi oameni obişnuiţi. Noi am încercat toate remediile imaginabile. Uneori, avea loc o revenire de scurtă durată, după care urma întotdeauna o recădere şi mai gravă. Medicii care cunosc boala alcoolismului sunt de acord cu părerea că alcoolicul nu poate fi transformat într-un băutor normal. Poate că într-o zi ştiinţa va realiza acest lucru, dar încă n-a făcut-o.

În ciuda a orice am spune noi, mulţi dintre cei care sunt alcoolici veritabili nu vor vrea să creadă că aparţin acestei categorii. Prin nenumărate forme de autoamăgire şi experimentări, vor încerca să-şi dovedească lor înşişi că sunt o excepţie de la regulă, deci ne-alcoolici. Ne vom ridica pălăria în faţa celui care va reuşi să se schimbe atât de mult, încât să poată bea din nou "ca un domn", după ce şi-a dovedit incapacitatea de a bea controlat. Numai Dumnezeu ştie cât de îndelungate şi de mari au fost strădaniile noastre de a bea ca alţi oameni!

Iată ce am încercat, printre multe altele: să bem numai bere; să limităm cantitatea; să nu bem niciodată singuri; să nu bem niciodată de dimineaţă; să bem numai acasă; să nu ţinem băutură în casă; să nu bem niciodată în timpul serviciului; să bem numai la petreceri; să trecem de la scotch la coniac; să bem numai vinuri naturale; să acceptăm că va trebui să ne dăm demisia dacă vom bea la lucru; să călătorim; să nu călătorim; să jurăm (cu sau fără legământ solemn) că ne vom lăsa de băut; să facem mai mult exerciţiu fizic; să citim cărţi însufleţitoare; să ne ducem la o clinică sau la un sanatoriu; să acceptăm de bună voie internarea la azil - lista se poate completa la infinit.

Ne displace să punem noi cuiva eticheta de alcoolic, însă dumneavoastră vă puteţi pune singur diagnosticul destul de repede. Mergeţi la barul cel mai apropiat şi încercaţi să beţi controlat. Încercaţi să beţi şi să vă opriţi brusc. Repetaţi experimentul de mai multe ori. În scurt timp, veţi putea decide, dacă sunteţi onest cu sine, despre ce este vorba. Poate că se merită să înduraţi o criză zdravănă de tremurături, ca să ajungeţi la o cunoaştere deplină stării în care vă aflaţi.

Deşi nu avem cum s-o dovedim, credem că majoritatea dintre noi am fi putut înceta băutul pe când ne aflam la începutul carierei alcoolice. Însă dificultatea cea mai mare coristă în faptul că puţini alcoolici doresc suficient de serios să înceteze până mai este timp.

Am auzit despre cazuri în care, în ciuda semnelor evidente de alcoolism, oamenii au reuşit să înceteze băutul pe perioade lungi, datorită unei dorinţe covârşitoare de a o face. Iată un exemplu.

Un bărbat cam la treizeci de ani o ţinea din beţie în beţie. Era nervos dimineţile de după şi bea ca să se liniştească. Avea ambiţia de a reuşi în afaceri, dar a priceput că nu va ajunge niciunde, dacă se atinge de băutură. De cum începea să bea, nu se mai putea înfrâna. S-a hotărât, prin urmare, să nu mai bea nici un strop de alcool, până după ce va fi reuşit în afaceri, când putea ieşi la pensie. De o tărie cu totul excepţională, omul acesta a rămas complet abstinent timp de douăzeci şi cinci de ani şi s-a retras din afaceri la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, după o carieră fericită şi reuşită. Atunci a căzut victimă concepţiei pe care o au cam toţi alcoolicii şi anume, că lunga perioadă de abstinenţă şi de autodisciplină i-ar fi redat capacitatea de a bea ca alţi bărbaţi. Şi-a pus papucii de casă şi a scos sticla. Două luni mai târziu, era internat la spital, dezorientat şi umilit. O vreme, a încercat să-şi regleze modul de a bea, cu ajutorul unor internări repetate. Apoi, adunându-şi toate forţele, a încercat să înceteze complet băutul, dar a descoperit că nu putea. Datorită poziţiei sale, avea la dispoziţie toate mijloacele financiare pentru rezolvarea problemei. Şi totuşi, fiecare încercare a eşuat. Deşi fusese un om robust la momentul retragerii din afaceri, s-a prăbuşit rapid şi a murit după patru ani.

Acest caz conţine o lecţie importantă. Cei mai mulţi dintre noi am crezut că, după o perioadă îndelungată de abstinenţă, vom putea bea din nou normal. Dar iată că ^{acest om, la cincizeci şi cinci} de ani, a descoperit că se afla exact în situaţia în care fusese la treizeci. Am văzut repetându-se mereu demonstrarea adevărului că "odată alcoolic, eşti alcoolic pentru totdeauna". Reluarea băutului după o perioadă de abstinenţă, ne aruncă în scurt timp înapoi, de unde am plecat. Dacă ne hotărâm să încetăm băutul, nu ne putem permite nici un fel de ezitări, nici un gând ascuns despre posibila imunitate la alcool în viitor.

S-ar putea ca tinerii să se simtă încurajaţi de experienţa acestui om în a crede că vor putea înceta băutul ca şi el, bazându-se pe propria voinţă. Ne îndoim că vor reuşi prea mulţi, pentru că nici unul nu vrea cu adevărat să înceteze. Din cauza deformării mintale caracteristice deja instalate, se va găsi prea rar câte unul care să reuşească. Mulţi dintre noi, la vârsta de treizeci de ani sau mai puţin, care băuseră numai de câţiva ani, s-au pomenit tot atât de neajutoraţi ca şi cei care băuseră timp de douăzeci de ani. Ca cineva să fie grav afectat, nu este neapărat necesar să fi băut mult timp sau în cantităţile băute de noi, ceea ce se verifică mereu, mai ales în cazul femeilor; adesea, femeile potenţial alcoolice devin real alcoolice şi ajung la punctul fără de întoarcere în doar câţiva ani. Unii băutori, care s-ar simţi insultaţi dacă ar fi numiţi alcoolici, se miră de faptul că sunt incapabili să înceteze băutul. Noi, care cunoaştem simptomele, vedem un număr mare de alcoolici potenţiali pretutindeni în rândul tinerilor. Dar numai încercaţi să le deschideţi ochii! (* Constatarea era adevărată la vremea primei ediţii a acestei cărţi. Dar, un sondaj efectuat în 1999, printre membrii A.A. din S.U.A. şi Canada, arăta că aproximativ o optime erau tineri sub treizeci de ani.)

Privind în urmă, avem sentimentul că am continuat să bem mulţi ani după ce trecuserăm de punctul până la care puterea voinţei ne-ar mai fi putut ajuta să ne oprim. În cazul în care cineva nu este sigur dacă a trecut sau nu în acea zonă periculoasă, să încerce să se lase de băut timp de un an. Dacă este alcoolic adevărat şi într-o stare avansată, are foarte puţine şanse de succes. În primii ani ai băutului, nouă ni s-a întâmplat să avem perioade de abstinenţă de un an sau mai mult, după care am devenit din nou băutori înrăiţi, mai târziu. Chiar dacă vă puteţi opri pentru o durată de timp considerabilă, se poate totuşi să fiţi alcoolic potenţial. Credem că prea puţini dintre cei pe care îi interesează această carte pot sta nebăuţi timp de un an de zile. Unii se îmbată chiar în ziua de după luarea hotărârii de a nu mai bea; majoritatea o fac după câteva săptămâni.

Pentru cei incapabili de a bea moderat, problema este cum să înceteze complet băutul. Plecăm, desigur, de la presupunerea că cititorul are dorinţa de a se opri. Dacă o asemenea persoană va putea sau nu să renunţe la băutură pe o cale ne-spirituală, depinde de cât de mult şi-a pierdut deja din puterea de a alege dacă să bea sau nu. Mulţi am crezut în tăria noastră de caracter şi aveam o dorinţă deosebit de puternică de a înceta băutul pentru totdeauna şi, totuşi, ne-a fost imposibil s-o facem. Derutanta trăsătură a alcoolismului, aşa cum îl cunoaştem noi, coristă din totala incapacitate de a sta departe de băutură, indiferent de cât de mari ar fi nevoia sau dorinţa omului în cauză.

Atunci, cum să-i ajutăm pe cititorii noştri să determine, dincolo de orice umbră de îndoială, dacă sunt sau nu şi ei ca şi noi? Încercarea de a renunţa la băutură pentru o perioadă de timp poate ajuta, dar credem că avem ceva şi mai bun de pus în folosul suferinzilor alcoolici şi poate şi al lumii medicale. De aceea, vom descrie câteva dintre stările mintale care preced o recădere la băutură, pentru că în acestea se află esenţa problemei.

Ce fel de gânduri domină alcoolicul care repetă de multe ori experimentul fatal al primului pahar? Prietenii, care tocmai au avut o discuţie cu el după beţia care l-a dus la divorţ sau la faliment, rămân perplecşi când îl văd intrând drept într-un local cu băutură. Oare de ce o face? Ce se petrece în capul lui?

Primul exemplu este acela al unui prieten pe care îl vom numi Jim. Omul are o soţie şi o familie fermecătoare. A moştenit o agenţie rentabilă de vânzări de automobile. S-a întors de pe front cu o reputaţie excelentă. Este un bun comerciant şi toată lumea îl simpatizează. Este inteligent şi, la prima vedere, normal - doar că e cam nervos de felul lui. Nu a băut deloc, până la vârsta de treizeci şi cinci de ani. În doar câţiva ani, a devenit atât de violent la beţie, încât a trebuit să fie internat la azil. La externare, a intrat în legătură cu noi.

I-am spus ce ştiam noi despre alcoolism şi despre soluţia pe care o găsiserăm. A început programul. Familia s-a reunit şi el s-a angajat ca vânzător la agenţia pe care o pierduse din cauza băutului. Totul a mers bine o vreme, numai că Jim şi-a neglijat creşterea spirituală. Spre consternarea sa, s-a pomenit beat de vreo şase ori, la intervale scurte. După fiecare recidivă i-am acordat asistenţa noastră, examinând cu grijă cele întâmplate. A recunoscut că era cu adevărat alcoolic şi într-o stare gravă. Ştia că dacă mai continua să bea, urma iar să fie internat la azil. În plus, risca să-şi piardă familia, la care ţinea foarte mult.

Şi totuşi, s-a îmbătat din nou. I-am cerut să ne povestească exact cum s-a întâmplat. Iată povestea sa: M-am prezentat la serviciu marţi dimineaţa. Îmi amintesc că mă simţeam iritat la gândul că trebuia să fiu vânzător angajat la o firmă care fusese odată proprietatea mea. Am avut un schimb de cuvinte cu şeful, dar nu ceva serios.

Apoi, m-am hotărât să plec cu maşina la ţară, să mă întâlnesc cu un client interesat de cumpărarea unui automobil. Pe drum mi s-a făcut foame, aşa că m-am oprit la un local care avea şi un bar. Nu aveam nici o intenţie să beau. Voiam doar un sandviş. Mă gândeam şi că poate voi da peste un potenţial client, în acel local familiar, pe care îl frecventasem de ani de zile. Mâncasem de multe ori acolo, în timpul lunilor de abstinenţă. M-am aşezat la o masă şi am comandat un sandviş şi un pahar cu lapte. Încă nu mă gândeam la alcool. Apoi, am mai comandat un sandviş şi încă un pahar cu lapte.

Brusc, mi-a trecut prin cap că aş putea adăuga un strop de whiskey în lapte, că n-avea cum să-mi facă rău, nefiind pe stomacul gol. Am comandat un whiskey şi lam turnat în lapte. Simţeam vag că nu era prea înţelept ce făceam, dar m-am liniştit cu gândul că whiskey-ul venea pe stomacul plin. Experimentul s-a desfăşurat atât de bine, încât am mai comandat un whiskey şi încă un pahar cu lapte. Şi, fiindcă nu părea să-mi facă rău, am repetat iar combinaţia".

Astfel, Jim a pornit din nou pe drumul azilului, sub ameninţarea internării, a pierderii familiei şi a serviciului, fără să mai vorbim de suferinţele mintale şi fizice pe care i le aducea întotdeauna băutura. Jim era un om bine informat în legătură cu alcoolismul său. Şi totuşi, toate motivele pe care le avusese ca să nu bea au fost neglijate cu uşurinţă, în favoarea ideii prosteşti că ar putea bea whiskey, dacă l-ar amesteca în lapte!  Oricare ar fi definiţia precisă a cuvântului, noi numim acest lucru curată nebunie. Ce alt cuvânt ar putea fi folosit pentru a numi o asemenea pierdere a simţului măsurii, a puterii raţiunii?

 Poate veţi crede că am descris un caz extrem. Pentru noi nu este nimic exagerat, deoarece acest mod de a gândi ne-a caracterizat pe fiecare dintre noi. Poate că uneori am reflectat asupra consecinţelor ceva mai mult decât a făcut-o Jim. Dar întotdeauna apărea acel straniu fenomen mintal în care, paralel cu un raţionament sănătos, exista inevitabil câte o ridicolă scuză aberantă, care să ne justifice primul pahar. Gândirea sănătoasă nu reuşea să ne ţină sub control. Ideea smintită ieşea învingătoare. A doua zi, ne întrebam serios şi sincer cum de se putuse întâmpla aşa ceva.   În unele situaţii, ne-am îmbătat intenţionat, găsind justificări în faptul că eram nervoşi, mânioşi, îngrijoraţi, deprimaţi, geloşi etc. Dar chiar şi cu asemenea scuze iniţiale, ne vedem obligaţi să admitem că justificările noastre pentru a ne îmbăta erau produsul unor minţi smintite, dacă luăm în considerare ce urma invariabil. Acum înţelegem că, nici în clipa în care ne apucam de băut dinadins, nu doar accidental, nu ne gândeam deloc serios la consecinţele teribile ale gestului nostru.

Comportamentul nostru în faţa primului pahar este tot atât de absurd şi de neînţeles, precum acela al unui om care, de exemplu, ar avea pasiunea de a traversa carosabilul în plin trafic, găsind plăcere în a sări în calea maşinilor aflate în viteză.

În ciuda oricăror atenţionări prieteneşti, aceasta rămâne distracţia lui câţiva ani de zile. Până aici, l-am putea eticheta drept un nerod, cu idei stranii despre distracţii.

Apoi, norocul îl părăseşte şi este accidentat uşor de câteva ori consecutiv. Dacă ar fi un om normal, ne-am aştepta să se astâmpere. Dimpotrivă, el continuă, este lovit din nou şi se alege acum cu capul spart. În prima săptămână de după externarea de la ortopedie, un tramvai în viteză îi fracturează un braţ. Promite că s-a hotărât să renunţe definitiv la traversatul străzii prin trafic, dar doar la câteva săptămâni după aceea, îşi rupe ambele picioare.

Acest comportament persistă de-a lungul mai multor ani, iar el face continuu promisiuni că va fi mai prudent sau că nu va mai ieşi deloc în stradă. În cele din urmă, nu mai poate lucra, soţia dă divorţul şi el rămâne de batjocura lumii. Încearcă, prin toate metodele cunoscute, să-şi scoată din cap ideea traversatului prin trafic. Cere să fie internat într-un azil, cu speranţa că se va îndrepta. Dar, în ziua externării, aleargă în faţa maşinii pompierilor, care-i fracturează spinarea. Numai un nebun poate face aşa ceva, nu?

Vi se pare cumva că exemplul acesta ar fi exagerat de ridicol? Oare aşa să fie? Cei care am trecut prin acelaşi gen de "storcător"

psihic trebuie să admitem că, dacă înlocuim boala traversatului prin trafic cu alcoolismul, exemplul de mai sus ne descrie pe noi. În mod bizar, oricât de inteligenţi am fost în alte privinţe, în faţa alcoolului ne pierdeam minţile. Limbajul este dur, dar cât de bine prezintă el adevărul!

Poate că unii dintre cititori vor gândi ceva de genul: "Da, ce spuneţi voi este adevărat, dar nu în toate cazurile. Recunoaştem că avem şi noi câteva dintre aceste simptome, dar spre deosebire de voi, nu am împins lucrurile la extrem şi nici nu o vom face. Cu câte ştim acum despre noi înşine, datorită celor explicate de voi, astfel de lucruri absurde nu se mai pot întâmpla. Noi nu am pierdut totul în viaţă din cauza alcoolului şi, categoric, nu avem intenţia să pierdem. Mulţumim pentru informaţii".

Astfel de gânduri sunt valabile pentru unii ne-alcoolici care, deşi beau uneori necumpătat, au capacitatea de a se opri sau de a bea iar moderat, deoarece creierul şi corpul lor nu au fost vătămate, cum s-a întâmplat în cazul nostru. Cu foarte rare excepţii, alcoolicul propriu-zis sau potenţial, este absolut incapabil de a înceta băutul doar pe baza cunoaşterii de sine. Acest adevăr, la care am ajuns în urma unor amare experienţe, este un punct la care revenim repetat şi asupra căruia insistăm mereu, pentru a ne asigura că s-a imprimat cât se poate de adânc în mintea cititorilor noştri alcoolici.

Să prezentăm un alt exemplu. Fred este partener la o renumită firmă de contabilitate. Câştigă bine, are un cămin minunat, este fericit în căsnicie şi tatăl unor copii inteligenţi, ajunşi la vârsta studenţiei. Cu o personalitate agreabilă, Fred îşi face prieteni pretutindeni. Dacă a reuşit vreodată cineva ca om de afaceri, acela a fost Fred. După toate aparenţele, este o fiinţă stabilă, echilibrată. Şi totuşi, este alcoolic. L-am întâlnit pentru prima dată acum un an, la spital, unde se internase ca să pună capăt unei crize grave de tremurături nervoase. Era prima sa experienţă de acest gen şi se simţea groaznic de ruşinat. Departe de a admite că era alcoolic, îşi spunea că se internase ca să-şi odihnească nervii. Medicul îi dăduse serios de înţeles că starea în care se afla era mult mai gravă decât credea el. Fred era deprimat din cauza acestei veşti, de mai multe zile şi a luat hotărârea de a se lăsa complet de băut. Nici nu i-a trecut prin cap că s-ar fi putut să nu reuşească, în ciuda tăriei sale de caracter şi a rangului social de care se bucura. Refuza să creadă că era alcoolic şi, cu atât mai puţin, că ar fi fost bine să accepte un remediu spiritual pentru problema sa. I-am spus ce ştiam noi despre alcoolism. Ideile i s-au părut interesante şi a admis că avea câteva dintre simptome, dar era departe de a admite că nu va fi în stare să-şi rezolve singur problema. Era absolut sigur că experienţa umilitoare prin care tocmai trecuse, precum şi cunoştinţele acumulate de la noi îi vor fi suficiente ca să se poată abţine de la alcool, pentru tot restul vieţii. Cunoaşterea de sine îi va rezolva problema.

O vreme nu am mai avut nici o veste de la Fred. Apoi, într-o bună zi, ni s-a comunicat că s-a internat din nou. De data aceasta era zdruncinat. Curând ne-a trimis vorbă că dorea neapărat să ne vadă.

Ce ne-a povestit este deosebit de instructiv, pentru că Fred era un om absolut convins că trebuia să înceteze băutul, că nu avea nici o scuză pentru a bea; era un om cu o superbă capacitate de a gândi raţional şi cu o atitudine hotărâtă în orice altă privinţă, dar care se afla totuşi cu un picior în groapă. Vom reda povestea sa în propriile-i cuvinte:

"Mă impresionase puternic ce-mi spuseserăţi voi, prieteni, despre alcoolism şi vă mărturisesc că n-am crezut că va fi posibil să mai beau vreodată. Am înţeles ideile voastre cu privire la nebunia subtilă care precede băutul primului pahar, dar eram încrezător în faptul că, după cele aflate, mie nu mi se mai putea întâmpla. M-am gândit că boala mea era mai puţin avansată decât a voastră, că eu am reuşit întotdeauna să-mi rezolv singur toate celelalte probleme personale şi că, deci, voi reuşi să fac ceea ce voi n-aţi reuşit. Mi se părea că aveam dreptul să am încredere în mine, că nu era vorba decât de exersarea puterii voinţei şi de a fi în gardă. În această stare de spirit, m-am întors la afacerile mele şi totul a mers bine o vreme. Nu era deloc o problemă să refuz un păhărel si am început să mă gândesc că poate făcusem din ţânţar armăsar. Într-o zi, m-am deplasat la Washington, ca să predau un dosar contabil la un birou guvernamental. Mai călătorisem de când nu mai beam, deci nu era ceva nou. Mă simţeam bine fizic. Nu eram presat de nici o problemă sau grijă. Încheiasem o afacere bună, eram mulţumit şi ştiam că la fel vor fi şi partenerii mei. Era la sfârşitul unei zile perfecte, cu nici un nor la orizont.

M-am dus la hotel şi m-am îmbrăcat calm pentru cină. Pe când treceam pragul restaurantului de la hotel, mi-a trecut prin cap gândul că ar fi plăcut să servesc două cocktail-uri pe lângă mâncare. Asta a fost tot, nimic mai mult. Am comandat un cocktail şi mâncare. Apoi, am mai comandat un cocktail. După cină, m-am hotărât să ies la plimbare. Când m-am reîntors la hotel, mi-a trecut prin cap gândul că un pahar de tărie înainte de culcare ar fi binevenit. Ţin minte că am băut câteva pahare în plus în seara aceea şi o grămadă întreagă dimineaţa următoare. Am nişte amintiri tulburi despre drumul în avion către New York şi despre un simpatic şofer de taxi peste care am dat după aterizare, în locul soţiei. Taximetristul m-a escortat în multe locuri, timp de câteva zile. Ştiu foarte puţine despre unde am umblat, ce-am spus şi făcut. Apoi, a venit spitalul, cu suferinţa fizică şi mintală de neîndurat. De îndată ce mi-am recâştigat capacitatea de a gândi, am trecut în revistă tot ce se întâmplase în seara aceea, la Washington. Nu numai că nu fusesem în gardă, dar nu luptasem deloc împotriva primului pahar. De data aceasta, nu mă gândisem deloc la consecinţe. Începusem să beau cu o totală nonşalanţă, de parcă aş fi băut cocacola, nu cocktail-uri. Mi-am amintit acum ce-mi spuseseră prietenii mei alcoolici, cum mi-au prezis ei că, dacă aveam gândirea tipică de alcoolic, vor veni odată ziua şi locul în care voi bea din nou. Chiar dacă îmi construiam un zid de apărare, spuseseră ei, acel zid se va nărui în faţa unei scuze de două parale. Ei bine, prezicerea lor s-a împlinit, cu vârf şi îndesat, pentru că nu mi-a trecut prin minte nimic din cele învăţate despre alcoolism. Din acel moment, am ştiut că aveam gândirea tipică de alcoolic. Am văzut că puterea voinţei şi cunoaşterea de sine nu-mi erau de nici un ajutor în momentele acelea stranii de vid mintal. Nu putusem niciodată să-i înţeleg pe cei care ziceau că i-a învins vreo problemă şi că nu mai aveau nici o speranţă. Acum ştiam. Era o lovitură zdrobitoare.

Au venit să mă vadă doi membri A.A. Au zâmbit, ceea ce nu mi-a prea plăcut şi, apoi, m-au întrebat dacă mă consideram alcoolic şi dacă de data aceasta eram cu adevărat învins. A trebuit să răspund afirmativ la amândouă întrebările. Mi-au furnizat o grămadă de dovezi grăitoare despre modul de gândire al alcoolicilor, precum cel de care dădusem eu dovadă în Washington, care oglindea o stare fără speranţă. Mi-au citat zeci de situaţii similare, din experienţa lor personală. Toate au avut darul de a stinge în mine orice licărire de convingere că aş putea rezolva această problemă de unul singur.

Apoi, mi-au expus soluţia spirituală şi programul de acţiune pe care îl urmaseră cu succes cam o sută dintre ei. Intelectual vorbind, sugestiile lor nu erau greu de asimilat, deşi eram un membru al bisericii doar pe hârtie. Programul lor de acţiune era cam drastic, dar de bun simţ. Însemna că va trebui să arunc pe fereastră câteva concepţii pe care le avusesem o viaţă întreagă. Nu era lucru uşor. Însă, din clipa în care am luat hotărârea de a intra în acest program, am trăit sentimentul ciudat că am fost eliberat din starea de alcoolic, fapt confirmat curând.

La fel de importantă a fost pentru mine şi descoperirea că principiile spirituale îmi pot aduce soluţii la toate problemele mele. De atunci, am ajuns să trăiesc într-un mod mult mai satisfăcător şi, sper, mai util, decât oricând înainte. Vechiul meu gen de viaţă nu fusese deloc rău, dar n-aş da nici unul dintre cele mai rele momente de acum pe cele mai bune din trecut. Nici dacă aş putea, nu m-aş mai întoarce la ce-a fost "

Mărturisirile lui Fred nu au nevoie de comentarii. Sperăm că ele vor fi convingătoare pentru mii de persoane în situaţii similare. Fred cunoscuse doar prima "tură în storcător". Majoritatea alcoolicilor trebuie să ajungă mult mai rău, înainte de a putea să pornească la rezolvarea problemelor.

Mulţi doctori şi psihiatri sunt de acord cu concluziile noastre. Unul dintre aceştia, medic la un spital renumit în lume, ne-a declarat câtorva dintre noi următoarele:

"Ceea ce spuneţi voi despre condiţia generală disperată a majorităţii alcoolicilor este corect, după părerea mea. În ce vă priveşte pe voi doi, a căror poveste am auzito, nu am nici o îndoială că aţi fi fost sută la sută cazuri fără speranţă, dacă nu primeaţi ajutor divin. De mi-aţi fi cerut să vă internez la mine, v-aş fi refuzat dacă aş fi putut.

Cazuri ca al vostru sunt prea sfâşietoare. Deşi nu sunt religios, am un respect profund pentru măsurile spirituale necesare în astfel de cazuri. Pentru majoritatea alcoolicilor, nici nu există o altă soluţie."

Încă o dată, dorim să subliniem faptul că alcoolicul se află, în anumite momente, fără o apărare mintală eficace împotriva primului pahar. Cu foarte rare excepţii, nici el, nici vreo altă fiinţă umană nu pot asigura o astfel de apărare. Apărarea trebuie săi vină de la o Putere superioară.

Capitolul 4

NOI, AGNOSTICII

În capitolele precedente v-am prezentat anumite lucruri în legătură cu alcoolismul. Sperăm că am clarificat deosebirea dintre alcoolici şi ne-alcoolici.

Dacă vreţi cinstit să vă lăsaţi de băut şi nu reuşiţi sau dacă, atunci când beţi, nu puteţi controla cantitatea, probabil că sunteţi alcoolic. În cazul acesta, s-ar putea să suferiţi de o boală pe care nu o va învinge decât o experienţă spirituală.

O asemenea experienţă poate părea ceva imposibil cuiva care se crede ateu sau agnostic, dar continuând în starea în care se află, omul se îndreaptă sigur spre dezastru, mai ales dacă este un alcoolic din categoria celor fără speranţă. Nu este întotdeauna uşor de ales între a muri de alcoolism şi a trăi o viaţă bazată pe principii spirituale.

Dar nu este nici chiar aşa de greu. Cam jumătate dintre primii membri A.A. au fost din această categorie. La început, unii dintre noi am încercat să evităm subiectul - sperând, în ciuda evidenţei, că nu eram cu adevărat alcoolici. Dar, după un timp, ne-am confruntat cu faptul că trebuia să găsim un fundament spiritual pentru viaţa noastră, pentru că altfel...

Poate că la fel o să fie şi cu dumneavoastră. Nu vă pierdeţi curajul. Cam jumătate dintre noi ne-am crezut agnostici sau atei. Ştim din experienţă că nu este cazul să vă pierdeţi cumpătul.

Dacă pentru învingerea alcoolismului nu ar fi nevoie decât de un simplu cod etic sau o filosofie mai bună de viaţă, mulţi ne-am fi făcut deja bine, cu mult timp în urmă. Dar, am descoperit că asemenea coduri şi filosofii nu ne-au salvat, indiferent de cât de mult am încercat, indiferent de cât de puternic ne-am dorit un comportament nobil, indiferent de câtă alinare am căutat pe plan filosofic. Puterea necesară continua să ne lipsească. Resursele noastre omeneşti, aşa cum erau ele dirijate de voinţă, s-au dovedit insuficiente. De fapt, ele au eşuat jalnic.

Acea stare de neputinţă constituia marea noastră dilemă. Era evident că trebuia să găsim puterea care să ne susţină în viaţă şi trebuia să fie o Putere superioară nouă înşine. Dar unde şi cum să găsim această Putere?

Ei bine, tocmai despre ea este vorba în cartea de faţă, al cărei obiectiv major coristă din a vă ajuta să găsiţi o Putere superioară care să vă rezolve problema. Aceasta înseamnă că am scris o carte care, după părerea noastră, conţine atât principii spirituale, cât şi principii etice. Şi mai înseamnă bineînţeles că urmează să vorbim despre Dumnezeu.

De aici încep dificultăţile pentru agnostici. De multe ori se întâmplă să vorbim cu un nou venit şi să vedem cum i se naşte speranţa în suflet, cât timp discutăm despre problemele alcoolismului său şi-i explicăm cum funcţionează Comunitatea A.A. Dar faţa i se întunecă atunci când vorbim despre partea spirituală, în special când pomenim de Dumnezeu, deoarece redeschidem un subiect pe care omul credea că-l putea ignora complet sau de la care se putuse eschiva mereu, în mod elegant. Ştim ce simte el. Şi noi am avut parte de aceleaşi prejudecăţi şi îndoieli sincere. Unii dintre noi eram violent anti-religioşi. Pentru alţii, cuvântul "Dumnezeu" redeştepta o anumită idee despre El, o imagine cu care cineva încercase să ne impresioneze în copilărie. Poate că am respins acea concepţie pentru că ni se părea inadecvată; şi, dacă am respins-o, am considerat că am abandonat ideea de Dumnezeu pe de-a-ntregul. Ne deranja gândul dependenţei de o Putere supraomenească, pentru că ni se părea un semn de slăbiciune sau chiar de laşitate. Priveam cu profund scepticism această lume, plină de indivizi aflaţi mereu în conflicte unii cu alţii, de sisteme teologice contradictorii şi de calamităţi inexplicabile. Ne uitam cu neîncredere la cei mulţi care se pretindeau a fi evlavioşi. Cum era posibil ca o Fiinţă Supremă să aibă ceva de a face cu toate acestea? Şi, oricum, cine putea să înţeleagă o Fiinţă Supremă? Totuşi, în alte momente, în timp ce priveam la bolta înstelată, ne surprindeam gândind: "Cine o fi creat toate acestea?" Ne străbătea atunci un fior de admiraţie şi uimire, dar care dispărea repede.

Da, noi, agnosticii, am avut parte de asemenea gânduri şi experienţe. Dar vă asigurăm că, de îndată ce am reuşit să lăsăm la o parte prejudecăţile şi să exprimăm chiar şi cea mai mică formă de bunăvoinţă de a crede într-o Putere superioară, am descoperit că rezultatele au început să apară, chiar şi atunci când ne-a fost imposibil să definim sau să înţelegem total această Putere, care este Dumnezeu.

Spre marea noastră uşurare, am descoperit că nu era nevoie să adoptăm concepţiile altora despre Dumnezeu. Propria concepţie, oricât de imperfectă, a fost suficientă pentru a ne permite să ne adresăm Lui şi să stabilim un contact cu El. De îndată ce am admis că era posibil să existe o Inteligenţă Creatoare, un Spirit al Universului aflat la temelia tuturor lucrurilor, ne-am pomenit stăpâniţi de un nou simţământ al puterii şi al direcţiei în viaţă, după care nu mai trebuia să facem decât câţiva paşi simpli. Am descoperit că Dumnezeu este destul de îngăduitor cu cei careL caută. Pentru noi, Tărâmul Spiritului este larg, încăpător, atotcuprinzător, niciodată discriminator, niciodată închis celor care îl caută cu seriozitate. Avem credinţa că este un tărâm deschis tuturor oamenilor.

Prin urmare, când vă vorbim despre Dumnezeu, ne referim la propria dumneavoastră concepţie despre El. Şi la fel este şi cu toate celelalte expresii spirituale pe care le găsiţi în această carte. Nu lăsaţi prejudecăţile pe care le aveţi împotriva termenilor spirituali să vă reţină de la a vă întreba cu onestitate ce înseamnă acei termeni pentru dumneavoastră personal. La început, pentru a porni pe drumul maturizării spirituale, nici nu ne-a trebuit altceva, ca să stabilim prima relaţie conştientă cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam fiecare. Mai pe urmă, ne-am pomenit că am început să acceptăm multe dintre lucrurile care ni se păruseră de neînţeles şi fenomenul acesta se numeşte maturizare.

Fiindcă doream să ne maturizăm, trebuia să începem de undeva, aşa că, am făcut apel la propria noastră concepţie, oricât de limitată era ea.

 Singura întrebare pe care a trebuit să ne-o punem a fost: "Cred eu acum - sau sunt eu măcar dispus să cred - că există o Putere superioară mie?"

 De îndată ce un om poate spune că are această credinţă sau că este dispus să creadă, îl asigurăm că se află pe drumul cel bun. Ni s-a dovedit în mod repetat că, pe această piatră simplă de temelie, se poate construi o structură spirituală de o surprinzătoare eficienţă.* Vă rugăm să nu lăsaţi să vă scape lectura Anexei a II-a, intitulată Experienţa spirituală.

 Aceasta a fost o mare descoperire pentru noi, deoarece iniţial presupuseserăm că nu vom putea folosi principiile spirituale, decât dacă vom accepta şi alte multe lucruri legate de credinţă, în care ne venea greu să credem. Când ni se prezentau idei spirituale, ne spuneam adesea: "Ce n-aş da să am şi eu ce are omul acesta! Numai de-aş putea crede cum crede el! Păcat că atâtea lucruri care lui i se par aşa de simple, mie îmi sunt imposibil de acceptat ca adevăruri sigure, în care să pot crede." Deci, a fost o uşurare să descoperim că puteam porni de la un nivel mai simplu.  Pe lângă incapacitatea noastră aparentă de a accepta multele detalii ale credinţei, ne-am pomenit adesea paralizaţi de încăpăţânare, hipersensibilitate şi prejudecăţi prosteşti. Mulţi eram atât de iritabili, încât chiar şi o aluzie întâmplătoare la chestiuni spirituale ne făcea să ne zburlim la vorbitor. Această atitudine psihică trebuia abandonată. În ciuda rezistenţei iniţiate, am descoperit că nu a fost chiar aşa de greu să alungăm asemenea sentimente. Ameninţaţi de distrugerea prin alcoolism, ne-am deschis rapid la ideile spirituale, aşa cum încercaserăm să o facem şi în celelalte chestiuni. Alcoolul a avut o mare putere de convingere, în această privinţă. Ne-a învins pe toate planurile, obligându-ne să devenim rezonabili. În unele cazuri, bătălia a fost lungă şi extenuantă; sperăm ca nimeni să nu mai ţină la prejudecăţi atât cât am ţinut unii dintre noi.

Cititorul s-ar mai putea întreba şi acum, după toate cele spuse, de ce este necesar să creadă într-o Putere superioară. Credem că există motive întemeiate. Să aruncăm o privire asupra câtorva dintre ele.

Omul practic al zilelor noastre pretinde fapte şi rezultate concrete. Şi totuşi, secolul al XX-lea acceptă prompt teorii de orice fel, cu condiţia ca acestea să aibă rădăcinile solid înfipte în practică. De exemplu, există numeroase teorii asupra electricităţii. Toţi cred în ele, fără vreun murmur de îndoială. Cum se explică această acceptare promptă? Pur şi simplu, pentru că ne-ar fi imposibil să explicăm ce vedem şi simţim, ce dirijăm şi folosim, fără o presupunere rezonabilă de la care să plecăm.

În zilele noastre toţi oamenii cred într-o sumedenie de ipoteze pentru care există destine dovezi valabile, chiar dacă nu se pot vedea cu ochii. De fapt, ştiinţa a demonstrat că dovezile vizuale sunt cele mai slabe! Studiul lumii materiale ne-a tot arătat că aparenţele sunt departe de a fi realitatea. Să ilustrăm această afirmaţie.

Prozaica bârnă de oţel este o masă de electroni, care se rotesc unul în jurul celuilalt, cu o viteză incredibilă. Micile particule sunt guvernate de legi precise, care sunt considerate ca fiind adevărate pentru întreaga lame materială. Aşa susţine ştiinţa şi nu avem nici un motiv să ne îndoim. Dar, atunci când ni se sugerează să presupunem că la baza lumii materiale şi a vieţii vizibile s-ar afla o Inteligenţă Creatoare, Călăuzitoare, Atotputernică, se declanşează în noi acea înclinaţie perversă binecunoscută, care ne face să ducem o intensă muncă de lămurire cu sine că nu poate fi aşa. Citim cărţi bogate în înflorituri verbale şi ne lăsăm purtaţi în dezbateri fără conţinut, convinşi că universul nu are nevoie de un Dumnezeu prin care să fie explicat. Dacă argumentele noastre ar fi adevărate, ar însemna că viaţa nu izvorăşte din nimic, nu înseamnă nimic şi nu duce nicăieri.

În loc să ne considerăm agenţi inteligenţi, avangardă a Creaţiei Divine, noi, agnosticii şi ateii, am preferat să credem că inteligenţa noastră umană era ultimul cuvânt, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Cam înfumuraţi, nu?

Aceia dintre noi care am parcurs pe vremuri acest drum dubios, vă implorăm să lăsaţi la o parte prejudecăţile, chiar şi cele împotriva religiei instituţionalizate. Am descoperit că, oricât de şubrede ar fi unele dintre diversele religii, ele au dat un rost şi o direcţie în viaţă multor milioane de oameni. Credincioşii au o idee logică despre rostul vieţii. Noi nu avuseserăm nici măcar o idee rezonabilă. Ne distram, disecând cu cinism credinţe şi practici spirituale, în loc să remarcăm că mulţi dintre cei cu o orientare spirituală, indiferent de rasă, culoare sau crez, dovedeau o stabilitate, o fericire şi un rost pe lume, pe care ar fi fost mai bine să le căutăm si noi.

În schimb, nu le-am văzut decât slăbiciunile omeneşti şi, câteodată, ne foloseam de defectele lor ca să le condamnăm religia. Îi acuzam pe alţii de intoleranţă, în timp ce noi înşine eram intoleranţi. Nu vedeam cât de frumoasă şi de reală era pădurea, fiind orbiţi de urâţenia câtorva copaci. Nu am acordat niciodată o atenţie cinstită laturii spirituale a vieţii.

În povestirile noastre, veţi întâlni o mare varietate de moduri de concepere şi contactare a Puterii superioare. Nu pare să aibă mare importanţă dacă suntem sau nu de acord cu anumite abordări sau concepţii. Experienţa ne-a învăţat că, în ce priveşte scopul nostru, nu este cazul să ne batem capul cu asemenea chestiuni. Este bine ca stabilirea propriilor concepţii şi căi să rămână la latitudinea fiecăruia.

Există un singur punct asupra căruia am căzut cu toţii de acord. După cum se poate remarca, fiecare dintre noi a câştigat acces la o Putere superioară şi crede în ea. În fiecare caz, această Putere a săvârşit miraculosul, adică ceea ce fusese omeneşte imposibil. Şi, vorba unui respectat om de stat american: "Să lăsăm rezultatele să vorbească".

Este vorba aici despre mii de bărbaţi şi femei din întreaga lame, care declară fără rezerve că, de când au ajuns să creadă într-o Putere superioară, de când au luat o anumită atitudine faţă de Ea şi au făcut câteva lucruri simple, s-a produs o schimbare drastică în modul lor de viaţă şi de gândire. Sub ameninţarea prăbuşirii şi a disperării, văzând cât de complet eşuaseră resursele lor umane, ei s-au simţit pătrunşi de un nou fel de putere, de pace, fericire şi direcţie în viaţă. Fenomenul s-a produs la scurt timp după îndeplinirea, cu inima deschisă, a câtorva cerinţe elementare. Până nu demult tulburaţi şi dezorientaţi de aparenta inutilitate a existenţei, ei dezvăluie acum motivele ascunse din cauza cărora viaţa le fusese atât de grea. Lăsând la o parte problema băutului, ei spun de ce au trăit o viaţă atât de nesatisfăcătoare şi arată cum s-a produs schimbarea. Când multe sute de oameni sunt în stare să spună că cel mai important lucru din viaţa lor este acela că au devenit conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu, mărturiile lor prezintă un motiv puternic în favoarea credinţei. În ultimul secol, omenirea a făcut mai multe progrese în domeniul material decât în toate mileniile anterioare. Se ştie din ce motive. Cercetătorii trecutului istoric ne spun că intelectul celor din vechime era la fel de dezvoltat ca şi cel mai dotat intelect uman din zilele noastre. Şi totuşi, progresul material al trecutului îndepărtat s-a produs într-un ritm penibil de lent. Spiritul ştiinţific iscoditor, care duce la cercetare şi invenţii, le era necunoscut celor de atunci. În domeniul material, mintea oamenilor era bântuită de superstiţii, încătuşată de tradiţii şi de tot felul de idei fixe. Unii contemporani de-ai lui Columb considerau ca ceva absurd să crezi că Pământul e rotund. Alţii aproape că l-au omorât pe Galilei pentru ereziile lui astronomice. Noi ne-am pus următoarea întrebare: oare nu cumva suntem şi (unii dintre) noi la fel de mărginiţi şi de nerezonabili, cu privire la domeniul spiritual, cum erau acei oameni din trecut faţă de domeniul material?

Chiar şi în acest secol, unele ziare americane s-au temut să tipărească o relatare despre primul zbor reuşit al fraţilor Wright la Kitty Hawk. Toate încercările anterioare eşuaseră, nu-i aşa? De exemplu, maşina zburătoare a Profesorului Langley se prăbuşise în fluvial Potomac, nu? Nu-i aşa că cei mai luminaţi matematicieni dovediseră că omul nu poate zbura? Şi, nu spuseseră oamenii că Dumnezeu a rezervat acest privilegiu exclusiv pentru păsări? Numai că, treizeci de ani mai târziu, cucerirea spaţiului aerian devenise un eveniment aparţinând istoriei iar călătoriile cu avionul erau în plin avânt.

În majoritatea domeniilor, generaţia noastră a fost martora unei descătuşări complete a gândirii umane. Astăzi, chiar şi oameni fără prea multă educaţie citesc în suplimentul de duminică, fără să se mire, despre proiectul de explorare a Lunii cu ajutorul unei rachete spaţiale şi-şi spun: "De ce nu? Şi încă nu peste mult timp!" Nu este oare epoca noastră caracterizată printr-o rapidă acceptare a noilor idei, în local celor învechite, printr-o promptă înlocuire a teoriilor sau a tehnologiilor care nu mai corespund, cu altele noi care funcţionează? A trebuit să ne întrebăm: de ce să nu ne schimbăm la fel de prompt şi punctul de vedere în tratarea problemelor noastre omeneşti? Aveam necazuri în relaţiile personale, nu ne puteam controla natura emotivă, eram pradă mizeriei şi depresiei, nu eram în stare să ne câştigăm existenţa, ne simţeam inutili, eram torturaţi de frică şi nefericiţi, nu prea eram de ajutor altora. Atunci, nu era oare mai important să găsim o soluţie la aceste torturi sufleteşti, decât să vizionăm documentare despre zborul spre Lună? Sigur că era.

Văzându-i pe alţii cum îşi rezolvau problemele cu ajutorul Spiritului Universului, a trebuit să încetăm să ne mai îndoim de puterea lui Dumnezeu. În timp ce ideile noastre se dovedeau inutile, ideea de Dumnezeu aducea rezultate.

Credinţa aproape copilărească a fraţilor Wright că vor putea construi o maşină zburătoare, a fost izvorul reuşitei lor. Fără acea credinţă, nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi, cei agnostici şi atei, ne cramponam de ideea că propriile puteri ne-ar fi suficiente. Atunci când alţii ne-au demonstrat cum se iese din impas cu ajutorul lui

Dumnezeu, am început să ne simţim ca cei care garantaseră că fraţii Wright nu vor zbura niciodată.

Logica este ceva măreţ. Ne-a plăcut în trecut şi ne place şi acum. Nu din întâmplare am fost înzestraţi cu puterea de a raţiona, de a examina dovezile aduse de simţuri şi de a trage concluzii. Este unul dintre cele mai grozave atribute ale omului. Noi, cei cu înclinaţii spre agnosticism, nu ne putem mulţumi cu presupuneri ce nu pot fi abordate şi interpretate raţional.

De aceea, ne străduim din răsputeri să explicăm de ce considerăm credinţa pe care o avem acum ca fiind bazată pe raţiune, de ce considerăm că este mai sănătos şi mai logic să credem decât să nu credem, de ce spunem că modul nostru de gândire din trecut fusese vag şi fără consistenţă, atunci când ridicam din umeri cu îndoială, spunând: "Nu ştiu".

Când am devenit alcoolici, copleşiţi de o criză pe care ne-o creaserăm singuri, pentru că n-o mai putuserăm amâna şi din care nu mai puteam ieşi, a trebuit să ne alungăm frica şi să contemplăm ideea de Dumnezeu: fie că El e totul, fie că nu e nimic; ori există Dumnezeu, ori nu există. Pentru ce să optăm?

Ajunşi în acest punct, ne-am văzut confruntaţi cu problema credinţei. Nu mai puteam ocoli subiectul. Unii dintre noi traversaseră deja Podul Raţiunii, către mult doritul ţărm al credinţei. Imaginea şi asigurările venite din acel Tărâm Nou au adus o licărire în priviri obosite şi o undă proaspătă de curaj spiritelor vlăguite. Ne-au fost întinse mâini prietenoase şi eram recunoscători Raţiunii, care ne adusese până aici.

Dar ceva ne ţinea de la a pune piciorul pe ţărm. Poate că ne sprijiniserăm prea puternic pe Raţiune şi acum nu ne surâdea ideea de a ne pierde reazemul cunoscut. Era ceva natural.

Dar, haideţi să privim lucrurile un pic mai îndeaproape. Oare nu cumva, fără ştirea noastră, fuseserăm aduşi unde ne aflam acum tocmai de un anume gen de credinţă? Nu crezuserăm noi în raţiune? Ce altceva să fie fost aceasta, dacă nu un fel de credinţă? Da, fuseserăm credincioşi, credincioşii servili ai Zeului Raţiunii. Am descoperit deci că, sub o formă sau alta, credinţa fusese mereu în joc! Şi am mai descoperit că fuseserăm credincioşi cu înclinaţii spre idolatrie. Ce piele de gâscă ne mai aducea practica aceea de adorare a unor oameni, sentimente, obiecte, bani şi chiar de sine! Sau, din motive mai nobile, nu căzuserăm noi uneori în extaz în faţa unui apus de soare, a mării sau a unei flori? Cine dintre noi n-a iubit ceva sau pe cineva?

Câte dintre aceste sentimente de iubire sau veneraţie au vreo legătură cu raţiunea pură? Puţine sau nici unul, am constatat în fine. În fond, nu cumva formau toate acestea la un loc materialul din care era construită întreaga noastră viaţă? Nu determinaseră aceste sentimente, la urma urmelor, cursul întregii noastre existenţe? Ne-a fost imposibil să spunem că nu aveam capacitatea de a crede, de a iubi sau de a venera. Într-un fel sau altul, trăiserăm pe baza unei credinţe, mar mult decât pe orice altă bază.

Imaginaţi-vă viaţa fără credinţă! Doar prin raţiune, nu ar fi viaţă. Dar noi credeam în viaţă - sigur că da. Nu puteam dovedi viaţa aşa cum ai demonstra că linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte şi, totuşi, ea exista. Mai puteam oare spune că totul este doar o masă de electroni, creaţi din nimic, fără nici o însemnătate, care se îndreaptă vertiginos spre neant? Sigur că nu, pentru că electronii înşişi par să fie mult mar inteligenţi, decât să fie sau să se poarte aşa. Cel puţin aşa spun chimiştii.

Astfel, am înţeles că raţiunea nu este totul. În plus, aşa cum o folosim cei mai mulţi, ea nici nu este ceva pe care să se poată conta exclusiv, chiar dacă este izvorâtă din cele mai strălucite minţi. Ce părere aveţi despre cei care dovediseră raţional că omul nu va putea zbura niciodată?

Iar noi mai văzuserăm şi un alt fel de zbor, o eliberare spirituală din această lume, oameni care se înălţau deasupra problemelor. Ei ziceau că Dumnezeu a făcut posibil acest lucru, iar noi doar zâmbeam. Văzuserăm descătuşări spirituale, dar ne plăcea să ne spunem că nu erau adevărate.

De fapt, ne înşelam pe noi înşine, pentru că adânc, în fiecare bărbat, femeie sau copil, există ideea fundamentală de Dumnezeu. Ea poate fi umbrită de calamităţi, de vanitate sau de cultul altor valori, dar sub o formă sau alta, ea este prezentă. Credinţa într-o Putere superioară, precum şi manifestările miraculoase ale acestei forţe în viaţa umană, există de când a apărut rasa umană.

Am înţeles şi noi, în fine, că această credinţă era o latură a naturii noastre, ceva ce seamănă cu sentimentele faţă de un prieten. Uneori, am avut nevoie de curaj ca să pornim în căutarea lui Dumnezeu, dar El era prezent, la fel de real, precum eram noi înşine. Am descoperit Marea Realitate în adâncul fiinţei noastre. În ultimă analiză, El numai acolo poate fi găsit şi acolo L-am găsit şi noi.

Nu putem face mai mult pentru dumneavoastră decât să defrişăm puţin terenul. Dacă mărturiile noastre vă vor ajuta să vă debarasaţi de prejudecăţi şi să gândiţi cinstit, să prindeţi curaj şi să căutaţi în adâncul propriului suflet, atunci - dacă doriţi - vă puteţi alătura nouă pe Marele Drum. Cu o asemenea atitudine nu veţi da greş şi, fără îndoială, veţi deveni conştient de credinţa dumneavoastră.

Vom prezenta acum pe scurt experienţa unui om care s-a crezut ateu. Povestea este deosebit de interesantă. Transformarea sa interioară a fost înduioşătoare, impresionantă, convingătoare.

Prietenul nostru era fiul unui pastor. Pe când era elev la şcoala parohială, s-a simţit revoltat de ceea ce considera el a fi o supraîncărcare cu religie a programei şcolare. Apoi, au urmat ani mulţi de necazuri şi frustrări: un eşec în afaceri, o boală mintală, o alta fatală, o sinucidere. Aceste nenorociri abătute asupra familiei sale lau umplut de amărăciune şi deprimare. Dezamăgirile perioadei de după război, agravarea continuă a alcoolismului său, apropierea prăbuşirii mintale şi fizice, toate l-au adus la un pas de sinucidere.

Într-o seară, în timpul unei internări forţate la spital, a auzit povestea unui alcoolic care trecuse printr-o experienţă spirituală. Scârbit, prietenul nostru a strigat cu furie amară:

- Dacă Dumnezeu există, ştiu sigur că El n-a făcut nimic pentru mine! Dar, mai târziu, singur în salon, şi-a pus întrebarea: "Oare să se înşele chiar toţi oamenii religioşi pe care-i cunosc?" Şi, în timp ce cumpănea răspunsul, i s-a părut că se afla în chinurile iadului. Apoi, ca un trăsnet, i-a trecut prin cap un gând care lea alungat pe toate celelalte:

"Cine eşti tu, să spui că nu există Dumnezeu?"

Omul povesteşte cum s-a prăbuşit din pat, în genunchi. În câteva secunde, a fost copleşit de convingerea că Dumnezeu era prezent acolo. Prezenţa aceasta l-a învăluit şi pătruns cu siguranţa şi măreţia unui torent. Barierele pe care şi le construise de-a lungul anilor au căzut. Se afla în prezenţa Infinitei Puteri şi Iubiri. Păşise de pe pod, pe mal. Pentru prima oară, era conştient de faptul că trăia în compania Creatorului său.

Astfel a fost pusă piatra de temelie a vieţii prietenului nostru. Nici o nenorocire ulterioară n-a putut-o clinti. Problema alcoolismului său a fost eliminată. Ea a dispărut pe loc chiar atunci, în acea noapte, cu ani în urmă. Cu excepţia câtorva scurte momente de tentaţie, gândul la băutură nu i-a mai revenit niciodată; în clipele de ispită, repulsia se instala rapid. Se pare că nu mai putea bea, nici dacă voia. Dumnezeu îi restabilise sănătatea mintală.

Ce altceva să fie aceasta, dacă nu o însănătoşire miraculoasă? Însă una compusă din elemente simple: circumstanţele l-au făcut dispus să creadă, el s-a oferit cu umilinţă Creatorului său şi ochii i s-au deschis.

Aşa ne-a redat Dumnezeu tuturor sănătatea mintală. Omul acesta a avut o revelaţie bruscă. Pentru alţii, schimbarea s-a produs mai încet. Dar Dumnezeu a venit în viaţa tuturor celor care L-au căutat cu onestitate.  Când ne-am apropiat de El, El ni s-a arătat!

 

Capitolul 5

CUM FUNCŢIONEAZĂ METODA NOASTRĂ

  Rareori s-a întâmplat ca cineva să nu reuşească, atunci când a aplicat metoda noastră în întregime.

 Cei care nu se însănătoşesc, sunt oameni care nu pot sau nu vor să se dedice complet acestui program simplu - de obicei, bărbaţi şi femei care, prin structura lor, sunt incapabili de a fi cinstiţi cu sine. Există asemenea nefericiţi. Nu este vina lor; se pare că s-au născut aşa. Ei sunt din fire incapabili de a înţelege şi dezvolta un mod de viaţă care să nu se abată în nici un fel de la onestitate; şansele lor de a se face bine sunt reduse considerabil.

 Mai există şi aceia care suferă de grave tulburări emoţionale şi mintale. Mulţi dintre ei se fac bine, dacă au capacitatea de a fi oneşti.

 Povestea fiecăruia dintre noi dezvăluie, în general, cum am fost, ce s-a întâmplat şi cum suntem acum. Dacă aţi hotărât că vreţi şi dumneavoastră ceea ce avem noi şi sunteţi dispus să mergeţi până în pânzele albe ca să obţineţi acel ceva, atunci  înseamnă că sunteţi pregătit să faceţi anumiţi paşi.

 Pe unii dintre aceştia, noi am refuzat să-i facem, din încăpăţânare. Credeam că vom putea găsi o metodă mai uşoară, mai puţin drastică. Dar n-am găsit.

 Vorbind cât se poate de serios, vă rugăm fierbinte să vă alungaţi teama şi să acordaţi atenţie maximă amănuntelor metodei, de la bun început. Unii dintre noi am încercat să rămân cramponaţi de vechile noastre idei, dar nu am ajuns la nici rezultat, până când nu ne-am debarasat de ele complet. 

Nu uitaţi că avem de a face cu alcoolul - viclean, derutant, puternic! Fără ajutor, nu prea avem şanse. Dar există Cineva care are toată puterea - şi acel Cineva este Dumnezeu. Fie-vă dat să-L găsiţi acum! Nouă, jumătăţile de măsură nu ne-au adus nimic. Ne aflam la o răscruce a vieţii. Ne-am abandonat complet în grija şi sub ocrotirea Lui. Iată paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de însănătoşire:

 

1.    Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului - că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

2.    Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.

3.    Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi.

4.    Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane.

5.    Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.

6.    Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter. 

7.    Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile. 

8.    Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut  necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.

9.    Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora.

10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.

11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.

12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

Mulţi dintre noi am exclamat: "Ce pretenţii! Eu nu pot urma toate instrucţiunile astea!" Nu vă descurajaţi. Nici unul dintre noi n-a reuşit să urmeze toate aceste principii în mod absolut. 

Nu suntem sfinţi. Ceea ce contează este că suntem dispuşi să progresăm pe baza unor repere spirituale. Principiile aşternute mai sus sunt puncte de reper pentru progres. Noi nu avem pretenţia de a deveni perfecţi, ci de a progresa spiritual.

Modul în care descriem alcoolicul, capitolul consacrat agnosticilor, precum şi cele întâmplate în timpul bolii şi după restabilirea sănătăţii, fac să iasă în evidenţă trei lucruri importante:

(a)                că eram alcoolici şi nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră; 

(b)               că, probabil, nici o putere omenească nu ne-ar fi putut despovăra de alcoolism;

(c)                că Dumnezeu ar putea - şi ar face-o - dacă L-am căuta.

 

Convinşi de toate acestea, am ajuns la Pasul 3, prin care ne-am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam, fiecare. Ce anume înţelegem prin aceasta şi din ce coristă acţiunea noastră la Pasul 3?

Mai întâi, este necesar să fim convinşi de faptul că o viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea poate fi o viaţă împlinită, pentru că intrăm aproape tot timpul în conflict cu ceva sau cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de gânduri bune.

Cei mai mulţi oameni încearcă să trăiască de parcă ei înşişi ar fi regizorii universului. Fiecare om este ca un actor care vrea să dirijeze întregul spectacol aşa cum crede el de cuviinţă, încercând întruna să aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul celorlalţi actori. Ce bine ar fi dacă toate ar rămâne cum le-a rânduit el, dacă toţi ar acţiona  după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar fi un succes, viaţa ar fi minunată şi toţi, inclusiv el însuşi, ar fi mulţumiţi!

În încercarea sa de dirijare a vieţii, poate că actorul dă dovadă de virtuţi reale, precum amabilitate, bunăvoinţă, răbdare, generozitate, ori poate chiar modestie şi sacrificiu de sine. Pe de altă parte, el poate fi meschin, egoist, plin de sine şi necinstit.

Majoritatea oamenilor sunt, de fapt, un amestec de astfel de trăsături. 

Cum se petrec lucrurile de obicei? Spectacolul nu prea reuşeşte iar omul începe să creadă că viaţa este nedreaptă cu el. Se hotărăşte să pună la bătaie mai multă energie. Cu următoarea ocazie, devine şi mai pretenţios sau mai binevoitor, după caz. Piesa tot nu-i iese pe plac. Deşi admite că poate, pe undeva, e şi vina sa, este convins că ceilalţi sunt mai de blamat decât el. Este indignat, se înfurie, se autocompătimeşte. Care este problema lui cea mai mare? Nu cumva caută să-şi satisfacă propriile interese, chiar şi atunci când încearcă să fie bun cu ceilalţi? Nu este cumva un asemenea om victima iluziei că ar putea stoarce fericire şi satisfacţii de la lume, numai de-ar dirija-o el bine? Dar nu este oare evident, pentru toţi ceilalţi actori, ce urmăreşte el să obţină? Şi nu-i face aceasta pe ceilalţi să se răzbune, retrăgând tot ce pot din ce-au investit ei înşişi în spectacol? Nu cumva produce el mai multă confuzie, decât armonie, chiar şi în cele mai bune momente ale sale?

Actorul acesta nu se gândeşte decât la sine. Ca să folosim un termen la modă, este un egocentric. Este precum cel care s-a retras din afaceri şi acum se plânge de starea jalnică a naţiunii, în tip ce stă cu burta la soare iarna, pe plaja Floridei; ca pastorul  care oftează din cauza păcatelor secolului al XX-lea; ca politicienii şi reformatorii convinşi că Utopia s-ar putea înfăptui, dacă restul lumii s-ar purta cum trebuie; ca hoţul care sparge seifuri din cauză că societatea l-a nedreptăţit şi ca alcoolicul care a pierdut totul şi este internat pe viaţă. Oricât am vrea să protestăm, nu suntem oare majoritatea dintre noi preocupaţi de propria persoană, de resentimentele noastre şi de mila de sine?   Egoism - egocentrism! Aici, credem noi, îşi au rădăcina necazurile noastre. Mânaţi de o sută de forme de frică şi autoamăgire, de propriile interese şi autocompătimire, îi călcăm pe bătături pe semenii noştri şi ei se răzbună. Uneori ne rănesc fără vreo provocare din partea noastră; dar, de fiecare dată descoperim că, în anumite momente din trecut, luaserăm hotărâri dictate de egoism, care ne-au adus mai târziu aceste riposte dureroase. 

 Considerăm, deci, că suntem principalii autori ai propriilor necazuri. Acestea izvorăsc din noi înşine. Alcoolicul este un  exemplu de culme a îndărătniciei egoiste neînfrânate, deşi de obicei el nu crede că ar fi aşa. Mai înainte de orice, noi, alcoolicii, trebuie să ne debarasăm de egoismul acesta. Trebuie, pentru că altfel ne ucide! Dumnezeu ne dă posibilitatea. Şi se pare adesea că nici nu putem scăpa de egoism fără ajutorul Lui.

 Mulţi dintre noi am avut un noian de convingeri morale şi filosofice, dar ne-a fost imposibil să ne ridicăm la înălţimea lor, oricât am dorit. N-am prea reuşit nici să devenim mai puţin egocentrici prin dorinţa sau voinţa noastră. Ne trebuia ajutor de la Dumnezeu.

 De aceea s-a născut metoda noastră şi de aceea funcţionează ea aşa cum funcţionează. Mai întâi de toate, a trebuit să încetăm a mai juca rolul lui Dumnezeu, pentru că n-a ţinut. Apoi, am hotărât că de acum înainte Dumnezeu va fi regizorul întregii noastre vieţi. El este Directorul; noi suntem agenţii Lui. El este Părintele,  noi suntem copiii Lui. Conceptul acesta, care a devenit piatra de temelie a noului arc de triumf pe sub care am păşit către libertate, este simplu, ca majoritatea ideilor bune. După ce am adoptat această atitudine în mod sincer, au început să se petreacă tot soiul de lucruri remarcabile. Aveam un nou Patron, care fiind atotputernic, ne-a furnizat cele necesare, cu condiţia ca noi să ne ţinem în preajma Lui şi să-i împlinim lucrarea bine. Ancoraţi pe acest fundament, am devenit din ce în ce mai puţin interesaţi de sine, de măruntele noastre planuri şi proiecte. Ne interesa din ce în ce mai mint să înţelegem cu ce puteam contribui noi la viaţă. Pe măsură ce simţeam pătrunzând în noi o putere nouă şi savuram pacea sufletească, pe măsură ce descopeream că puteam face faţă vieţii cu succes şi deveneam conştienţi de prezenţa Lui - a început să ne părăsească frica de ziua de azi, de cea de mâine şi de viitorul îndepărtat.

Ne renăscuserăm.

Ne aflam acum la Pasul 3. I-am spus Creatorului nostru, aşa cum ni-L închipuiam fiecare: "Doamne, mă las în grija Ta - să faci din mine şi prin mine ceea ce doreşti Tu. Scapă-mă din robia egoismului, ca să pot împlini mai bine voia Ta. Scapă-mă de greutăţi în aşa fel, încât biruinţa mea asupra lor să fie, pentru cei pe care i-aş putea ajuta, o mărturie a Puterii Tale, a Iubirii Tale, a Modului Tău de Viaţă. Fie-mi dat să fac voia Ta întotdeauna!"

Am cumpănit bine înainte de a face acest pas, asigurându-ne că eram pregătiţi să-l facem, că ne puteam în fine abandona lui Dumnezeu pe de-a-ntregul. 

Am descoperit că era de dorit să facem acest pas spiritual împreună cu o persoană înţelegătoare, precum soţia ori cel mai bun prieten ori sfetnicul spiritual. Dar este mai bine să ne ducem la întâlnirea cu Dumnezeu singuri, decât alături de cineva care ne-ar înţelege greşit.

Desigur, ne-am ales noi înşine cuvintele către Dumnezeu, fiind atenţi să exprimăm ideea în sine, fără rezerve. Acesta a fost

doar un început, dar făcut cu onestitate şi smerenie, el a avut uneori un efect foarte puternic şi imediat.

 Pe urmă, ne-am lansat într-un program de acţiune viguroasă, al cărei prim pas este o curăţenie generală interioară, ceea ce mulţi dintre noi nu mai încercaserăm să facem niciodată înainte. Deşi decizia noastră a fost un pas vital, hotărâtor, nu putea avea un efect permanent, dacă nu era urmată imediat de efortul susţinut de a recunoaşte şi elimina obstacolele psihice de care ne împiedecaserăm mereu. Băutura fusese doar un simptom. Deci, trebuia să luăm în considerare cauzele şi stările de spirit.

 De aceea, am început să ne facem un inventar personal. Acesta a fost Pasul 4. Orice afacere comercială nesupusă cu regularitate unui inventar este de obicei sortită eşecului. Inventarul comercial este un efort de dezvăluire a adevărului cu privire la mărfurile aflate în stoc, o confruntare cu realitatea. Unul dintre obiectivele inventarului este acela de a detecta bunurile deteriorate sau nevandabile şi de a scăpa de ele prompt şi fără regrete. Dacă proprietarul vrea ca afacerea să-i meargă bine, nu-şi poate permite să se mintă în privinţa valorilor din stoc.

Exact acest luau l-am făcut noi, cu privire la viaţa noastră. Am inventariat-o cu onestitate. Mai întâi, am căutat să depistăm acele slăbiciuni ale personalităţii noastre care ne-au cauzat nereuşitele. Convinşi fiind că egoismul, manifestat în diverse forme, a fost cel care ne-a înfrânt, i-am studiat modurile de manifestare cele mai frecvente.

Resentimentul este cauza "numărul unu" a durerilor noastre. El devastează spiritul alcoolicului mai rău decât oricare altă stare psihică. Din el se nasc toate formele de boală spirituală, iar noi nu am fost bolnavi doar mintal şi fizic, ci şi spiritual. Odată ce a avut loc însănătoşirea spirituală, urmează refacerea mintală şi cea fizică.

Pentru a ne putea ocupa de problema resentimentelor, le-am aşternut pe hârtie. Am făcut o listă cu oamenii, instituţiile sau principiile faţă de care simţeam mânie şi ne-am întrebat de unde venea acel sentiment. De cele mai multe ori, am descoperit că ne fuseseră rănite sau ameninţate soma de sine, buzunarul, ambiţiile şi relaţiile personale (inclusiv cele sexuale). Deci, eram ofensaţi. Ne simţeam devastaţi.

Pe lista resentimentelor, am scris în dreptul fiecărui nume natura prejudiciilor îndurate. Ce anume fusese afectat? Stima de sine, securitatea, ambiţiile, relaţiile personale sau cele sexuale?

De obicei, am recurs la descrieri precise, precum cele din exemplul următor:

 

Am resentimente         Cauza                       Îmi afectează:

faţă de:
Dl. X	Atenţia pe care i-o	Relaţiile sexuale,
	poartă soţiei mele.	stima de sine (frică)
	M-a pârât soţiei că	Relaţiile sexuale,
	am amantă.	stima de sine (frică)
	X mi-ar putea "sufla"	Securitatea; stima de
	postul la serviciu.	sine (frică)
D-na Y	E nebună - se uită	Relaţie personală,
la mine "de sus".		stima de sine (frică)

                             Şi-a internat soţul                              din cauza beţiilor.

                            El este prietenul meu.

                            Ea este o gură-spartă.

Patronul                   Este nerezonabil,               Stima de sine               nedrept, arogant.               securitatea (frică)            Mă ameninţă că mă            dă afară pentru că beau 

         şi că am încărcat            contul de cheltuieli.

Soţia                   Neînţelegătoare şi              Orgoliu - Relaţii                            pisăloagă.                           personale-sexuale             Îi place de X. 

            Vrea să trecem casa           Securitatea (frică)             pe numele ei.

 

 Ne-am revizuit întreaga viaţă. Singurul lucru care conta era să o facem minuţios şi cinstit. Când am terminat, am examinat totul cu grijă. Cel dintâi lucru evident a fost acela că lumea, oamenii, erau adesea nedrepţi. Că alţii erau nedrepţi, era o constatare la care mai ajunseserăm noi şi înainte. Rezultatul obişnuit era că oamenii continuau să ne nedreptăţească şi noi rămâneam cu sentimentul de ciudă. Uneori aveam motive de remuşcări şi atunci ne era ciudă pe noi înşine. 

 Cu cât ne luptam mai mult  încercând să aranjăm lucrurile în favoarea noastră, cu atât situaţiile se înrăutăţeau. Ca la război, cel ce ieşea victorios era doar în aparenţă învingătorul. Momentele noastre de triumf erau de scurtă durată.

 Era limpede că o viaţă plină de resentimente nu duce decât la sentimentul inutilităţii şi la nefericire. Exact în măsura în care  permitem acestor resentimente să existe, irosim timpul care ar merita trăit. Iar pentru un alcoolic, a cărui unică speranţă este menţinerea şi creşterea experienţei spirituale, resentimentul este ceva deosebit de grav. Noi am descoperit că este fatal. Când întreţinem asemenea sentimente, ne decuplăm de la sursa de lumină a Spiritului. Nebunia alcoolismului revine şi bem din nou. Iar pentru noi, băutul înseamnă moarte.      Trebuia să ne eliberăm din mânie, dacă voiam să rămânem în viaţă. Nu ne mai puteam permite să purtăm pică nimănui, nici să trecem prin zguduiri sufleteşti. Astfel de emoţii pot fi luxul dubios al oamenilor normali, dar pentru alcoolici ele sunt otravă.

Ne-am întors la listă, pentru că în ea se afla cheia viitorului. Eram pregătiţi să ne uităm la ea dintr-un unghi cu totul diferit. Am început să ne dăm seama că, întradevăr, oamenii ne dominaseră. În starea în care ne aflaserăm, răutăţile lor - imaginate sau reale - avuseseră o putere ucigătoare asupra noastră. Cum să le evităm de acum încolo? Am înţeles că resentimentele trebuiau stăpânite, dar cum? Ca şi cu alcoolul, nu puteam scăpa de ele doar pentru că vream noi aşa.

Iată cum am procedat. Ne-am dat seama că se prea putea ca cei care ne prigoneau să fie bolnavi spiritual. Deşi simptomele şi efectele bolii lor asupra noastră ne zdruncinau echilibrul, erau şi ei, ca şi noi, suferinzi. I-am cerut lui Dumnezeu să ne ajute să manifestăm faţă de ei răbdare, milă şi toleranţă, ca faţă de nişte prieteni bolnavi. Când cineva ne irita, ne spuneam în sinea noastră: "Omul acesta este bolnav.

Cum aş putea să-i fiu de ajutor? Doamne, apără-mă de mânie. Facă-se voia Ta".

Evităm răzbunările şi disputele, pentru că ele nu constituie o purtare adecvată faţă de bolnavi. Certurile şi răzbunările ne distrug şansa de a fi de ajutor. Nu-i putem ajuta pe toţi oamenii, dar cel puţin, Dumnezeu ne va arăta cum să-i privim cu blândeţe şi toleranţă pe fiecare în parte.

Am revenit la listă şi nu am mai pus la socoteală ce ne-au făcut alţii nouă. Am căutat cu fermitate să vedem care au fost greşelile noastre. Când am fost egoişti, necinstiţi, timoraţi şi mânaţi de propriile interese? În cazurile în care greşeala nu fusese numai a noastră, am încercat să facem total abstracţie de rolul jucat de ceilalţi. Unde eram noi înşine de blamat? Inventarul era al nostru, nu al celorlalţi! Când am depistat greşelile care ne aparţineau, le-am trecut în listă. Ni le-am pus, negru pe alb, în faţa ochilor. Ne-am admis cinstit răutăţile săvârşite şi am fost dispuşi să le îndreptăm. Observaţi cuvântul "frică" din paranteze, alături de dificultăţi legate de Dl. X, D-na Y, patroni şi soţie. Acest scurt cuvânt atinge, într-un fel sau altul, aproape fiecare aspect al vieţii noastre. Frica era agentul corosiv nefast, care destrăma ţesătura întregii noastre vieţi. Ea a generat nenumărate situaţii încărcate de nenorociri pe care simţeam că nu le meritam. Dar oare nu declanşaserăm noi înşine dezastrul? Uneori ne vine să credem că frica face parte din aceeaşi categorie ca şi furtul. Ba parcă ea aduce mai multe necazuri.

Ne-am trecut în revistă amănunţit toate fricile. Le-am aşternut pe hârtie, chiar şi pe cele care nu antrenau vreun resentiment. Ne-am întrebat de ce le purtam în noi. Oare nu cumva pentru că ne trădase siguranţa de sine? Ea ne dusese până la un anumit punct, dar nu până la capăt. Unii dintre noi am avut o mare încredere în forţele proprii, dar această încredere nu a rezolvat nici pe departe problema fricii - şi nici vreo altă problemă. Iar când ea ne mai făcea şi fuduli, era şi mai rău. Poate că există o cale mai bună. Noi credem că da. Acum avem o altă bază de pornire, aceea a încrederii în Dumnezeu şi în sprijinul Lui. Avem încredere în Dumnezeul infinit şi mai puţin în eul nostru limitat. Suntem pe lume pentru a juca rolul pe care ni l-a atribuit El. În măsura în care facem ceea ce considerăm a fi voia Lui şi ne bazăm pe El cu smerenie, exact în aceeaşi măsură ne dă El puterea să înfruntăm nenorocirile cu seninătate.

Nu ne scuzăm niciodată, în faţa nimănui, pentru faptul că depindem de Creatorul nostru. Ne vine să râdem când ni se spune că spiritualitatea ar fi un semn de slăbiciune. Paradoxal, ea este calea către putere. Avem deja verdictul istoriei în acest sens: credinţa înseamnă curaj. Toţi cei care au credinţă, au şi curaj. Ei au încredere în Dumnezeul lor. Iar noi nu ne cerem iertare pentru credinţa în Dumnezeu, ci îl lăsăm să demonstreze prin noi ce poate face El. Îi cerem să ne ia frica din suflet şi să ne îndrepte atenţia către ceea ce vrea El să fim noi. Astfel, depăşim frica imediat.

Şi acum, despre problema sexuală. Mulţi dintre noi am avut nevoie de o "revizie generală" la acest capitol. Dar, mai presus de orice, am încercat să tratăm problema cu bun simţ, pentru că altfel este atât de uşor s-o luăm razna!

Opiniile oamenilor sar dintr-o extremă într-alta - uneori sunt chiar absurde. Un cor de glasuri ţipă că sexualitatea este pofta carnală de joasă speţă, o necesitate inferioară a procreării. Alte voci ţipă cerând sex - cât mai mult sex. Unii dispreţuiesc instituţia căsătoriei. Alţii cred că majoritatea necazurilor rasei umane au cauze sexuale. Unii sunt de părere că nu ne oferim o viaţă sexuală suficientă sau nu de soiul care ne trebuie, văzând semnificaţii ale sexualităţii pretutindeni. Un curent de opinii interzice omului savoarea acestei hrane, iar un altul ne obligă pe toţi la regim strict de "condimente picante".

Noi dorim să rămânem neutri în această controversă. Nu vrem să fim arbitrii comportamentului sexual al nimănui. Toţi avem probleme sexuale. Nu am fi oameni, dacă nu le-am avea. Ce putem face cu ele?

Ne-am revizuit propriul comportament din trecut. Când am fost egoişti, necinstiţi sau nechibzuiţi? Pe cine am rănit? Am provocat oare, în mod nejustificat, gelozie, suspiciune sau amărăciune? Unde am greşit şi cum ar fi trebuit să procedăm de fapt? Am scris toate acestea pe hârtie şi le-am examinat.

Am încercat, în acest fel, să ne conturăm un ideal sănătos pentru viaţa noastră sexuală în viitor. Ne-am întrebat, în legătură cu fiecare relaţie avută: A fost egoistă sau nu? I-am cerut lui Dumnezeu să ne modeleze idealurile şi să ne ajute să trăim în conformitate cu ele. Am ţinut minte mereu că forţa noastră sexuală este un dar de la Dumnezeu, deci ceva bun, care nici nu se foloseşte  uşuratic sau egoist, nici nu este de tratat cu dispreţ sau cu lehamite.

Oricare ar fi idealul nostru, trebuie să avem bunăvoinţa de a ne maturiza în direcţia lui. Trebuie să avem bunăvoinţa de a repara relele făcute, având grijă să nu înrăutăţim şi mai mult lucrurile prin acţiunea respectivă. Cu alte cuvinte, tratăm problema sexuală aşa cum am trata oricare altă problemă. Prin meditaţie, îi cerem lui Dumnezeu să ne arate ce este necesar să facem, cu fiecare aspect în parte. Răspunsul corect va veni, dacă îl dorim.

Dumnezeu este singurul judecător al situaţiei noastre sexuale. Consultarea altor persoane este adesea de dorit, dar îl lăsăm pe El să fie judecătorul suprem. Ne dăm seama că unii oameni sunt tot atât de porniţi împotriva sexualităţii, pe cât sunt alţii de liberali în favoarea ei, dar noi evităm gândirea sau sfaturile isterice pe această temă.

Presupunând că nu reuşim să atingem idealul ales şi că ne poticnim, să însemne aceasta că ne vom îmbăta? Unii spun că da. Dar nu este întru totul adevărat. Totul depinde de noi şi de motivaţiile noastre. Dacă regretăm cele făcute şi avem dorinţa onestă de a-1 lăsa pe Dumnezeu să ne ducă spre lucruri mai bune, avem convingerea că vom fi iertaţi şi că ne-am învăţat minte. Dacă nu ne pare rău şi comportamentul nostru continuă să rănească alţi oameni, suntem cu siguranţă pe drumul reîntoarcerii la băutură. Noi nu facem teorie. Toate acestea sunt fapte dovedite, din experienţa noastră.

Despre sexualitate, în rezumat: Ne rugăm, cu toată seriozitatea, pentru un ideal cinstit, pentru o călăuzire divină în fiecare situaţie îndoielnică, pentru sănătate mintală şi pentru puterea de a face ceea ce este corect. Dacă problema noastră sexuală este o sursă de tulburare, ne aruncăm cu mai multă râvnă în munca de ajutare a altor alcoolici. Ne gândim la nevoile lor şi încercăm să găsim soluţii. Această activitate ne scoate din frământările legate

de sine şi ne astâmpără dorinţa imperioasă, atunci când a ne supune ei ar aduce dureri sufleteşti.

Dacă am fost conştiincioşi în întocmirea inventarului, am scris multe pe hârtie. Am făcut o listă a resentimentelor şi le-am analizat. Am început să înţelegem cât erau de inutile şi de fatale. Am început să le vedem caracterul teribil de destructiv. Am început să învăţăm toleranţa, răbdarea şi bunăvoinţa faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmanii noştri - şi aceasta, pentru că îi privim ca pe nişte oameni bolnavi. Am făcut o listă cu cei pe care i-am rănit prin comportamentul nostru şi suntem dispuşi să îndreptăm trecutul, dacă se poate.

În această carte, veţi citi în repetate rânduri că ceea ce n-am putut face noi, pentru noi înşine, a făcut credinţa. Sperăm că sunteţi convins acum că Dumnezeu poate face să dispară orice formă de încăpăţânare egoistă care v-a blocat calea către El.

Dacă aţi luat deja o hotărâre şi aţi făcut un inventar al trăsăturilor personale deficitare, aţi început bine. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aţi înghiţit şi digerat câteva felii de adevăr despre dumneavoastră înşivă.

 

 

Capitolul 6

TRANSPUNEREA ÎN FAPTE

Odată terminat inventarul personal, ce facem cu rezultatele obţinute? Până aici, am încercat să adoptăm o atitudine nouă, să construim o relaţie nouă cu Creatorul şi să descoperim obstacolele întâlnite pe drumul vieţii. Ne-am recunoscut câteva defecte; am aflat, în linii generale, cu ce probleme ne confruntăm; am pus degetul pe punctele slabe ale personalităţii noastre.

Acum suntem pregătiţi să ne debarasăm de ele. Pentru aceasta, se cere un gen de acţiune în urma căreia vom şti că ne-am cunoscut natura exactă a defectelor personale în faţa lui Dumnezeu, a propriei conştiinţe şi a unei alte fiinţe umane. Astfel facem Pasul 5 din programul de însănătoşire, menţionat în capitolul precedent. 

Probabil că nu este un pas uşor de făcut, mai ales când vine vorba despre discutarea defectelor noastre cu o altă persoană. Dacă la început am crezut că ar ajunge să ni le recunoaştem doar nouă înşine, acum ne îndoim că doar atât ar fi destul. Practica ne arată că simpla auto-evaluare, făcută în secret, este insuficientă. Am simţit nevoia să facem ceva în plus. Odată ce am înţeles că existau motive întemeiate pentru a discuta problemele noastre de caracter cu altcineva, ne-am împăcat repede cu gândul că era bine s-o facem. Primul dintre acele motive (şi cel mai bun) este că, dacă sărim peste un asemenea pas vital, s-ar putea să nu depăşim niciodată problema băutului. Nenumăraţi debutanţi în A.A. au încercat să ţină pentru sine anumite lucruri referitoare la viaţa personală. În încercarea de a evita un act de smerenie, au căutat metode mai uşoare. Şi, aproape fără excepţie, s-au reîntors la băutură, mirându-se de recidivă - doar fuseseră foarte perseverenţi cu tot restul programului! Ne explicăm eşecul lor prin faptul că nu şi-au dus la bun sfârşit o curăţenie generală completă. Da, şi-au făcut inventarul cum trebuie, dar au rămas cramponaţi de câteva defecte din stoc. Tot ce au făcut, de fapt, a fost să-şi imagineze doar că ar fi scăpat de frică şi de egoism şi că ar fi devenit smeriţi. În realitate, nu învăţaseră destul din lecţia smereniei, curajului şi onestităţii, în sensul în care credem noi că ar fi fost necesar, până când nu au dezvăluit întreaga poveste a vieţii lor în faţa altcuiva.

Mai mult decât oricine altcineva, alcoolicul duce o viaţă dublă. El este un mare actor. Lumii exterioare îi prezintă personajul "pentru scenă", ceea ce vrea el ca alţii să vadă. Vrea să se bucure de o anumită reputaţie, dar în adâncul sufletului ştie că nu o merită.

Inconsistenţa acestui personaj devine şi mai pronunţată prin ce face el când bea. Îndată ce se trezeşte din beţie, se revoltă la gândul unor episoade din care nu mai tine minte prea multe, dar care îl hăituiesc, ca un coşmar. Tremură de groază că l-a văzut cineva. Împinge din răsputeri acele amintiri la fundul sacului memoriei şi speră că ele nu vor apărea niciodată la lumina zilei. Este tensionat şi se teme tot timpul, ceea ce constituie un permanent motiv pentru băut.

Psihologii par să fie de acord cu noi când spunem că am cheltuit sume imense pentru examene medicale, dar fără să le dăm medicilor prea multe şanse de a ne ajuta. Rareori le-am spus întregul adevăr, rareori le-am urmat sfaturile. Nedorind să fim oneşti cu aceşti oameni înţelegători, nu puteam fi oneşti cu nimeni altcineva. Nu este de mirare de ce atâţia medici au aşa o părere proastă despre alcoolici şi atât de mari îndoieli cu privire la şansele lor de însănătoşire!

Trebuie să ne deschidem cu desăvârşită onestitate în faţa cuiva, dacă nădăjduim să trăim mult sau fericiţi în această viaţă.

Natural şi pe bună dreptate, ne gândim bine de tot înainte de a alege persoana sau persoanele la care vom apela, în vederea acestui pas intim şi confidenţial. Cei care aparţinem unei biserici instituţionalizate, în cadrul căreia se solicită spovedania, trebuie şi, desigur, vrem - să apelăm la cel mai în măsură să ne primească mărturisirile. Deşi A.A.-ul nu are nici o legătură cu religiile, ar fi totuşi bine să ne confesăm unui slujitor al bisericii. Adesea am descoperit că un asemenea om ne înţelege cel mai bine problema. Desigur, se poate întâmpla să dăm peste unii care nu-i înţeleg pe alcoolici.

Dacă nu putem sau nu dorim să apelăm la un preot, căutăm printre prietenii noştri un om discret şi înţelegător, precum medicul ori psihologul la care suntem în tratament sau cineva din familie, dar nu vom putea dezvălui în faţa soţiei sau a părinţilor nimic din ce ştim sigur că i-ar răni şi i-ar face nefericiţi. Nu avem nici un drept să ne salvăm propria piele pe socoteala altuia. Părţile acelea dureroase le vom putea mărturisi cuiva care ne va înţelege şi, în acelaşi timp, nu va suferi sufleteşte. Regula jocului este: "Fii aspru cu tine însuti, dar întotdeauna plin de consideraţie faţă de ceilalţi".

Cu toată nevoia reală de a discuta despre sine cu cineva, s-ar putea ca unii să fim în situaţia de a nu avea pe nimeni potrivit, disponibil pentru confesiunea noastră. În acest caz, pasul poate fi amânat, însă numai dacă rămânem complet pregătiţi să-l facem de îndată ce se arată ocazia favorabilă. Afirmăm acest lucru pentru că ţinem foarte mult să ne confesăm unei persoane care merită încrederea noastră.

Este foarte important ca omul respectiv să poată păstra o confidenţă, să înţeleagă şi să aprobe în întregime ţelul către care ne îndreptăm, să nu încerce să ne schimbe planurile. Dar toate acestea nu trebuie să devină simple scuze pentru amânări la nesfârşit.

De îndată ce ne-am hotărât asupra persoanei potrivite, nu mai pierdem nici o secundă. Avem un inventar scris şi suntem pregătiţi pentru o discuţie lungă. Explicăm confesorului nostru ce avem de gând să facem şi de ce este necesar. Trebuie să-l ajutăm să înţeleagă faptul că, pentru noi, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Majoritatea dintre cei abordaţi în acest mod vor fi mai mult decât bucuroşi să ne ajute şi se vor simţi onoraţi de încrederea acordată.

Lăsăm orgoliul la o parte şi povestim totul, aducând la lumină fiecare colţişor întunecat al trecutului. Dacă nu tăinuim nimic, după acest pas ne simţim foarte mulţumiţi sufleteşte.

Acum ne putem uita în ochii oamenilor. Ne putem simţi în largul nostru şi cu pace în suflet, chiar şi atunci când suntem singuri. Fricile se risipesc. Începem să simţim apropierea Creatorului. Chiar dacă avem deja anumite convingeri spirituale, acum începem să trăim o experienţă spirituală. Sentimentul că problema băutului a dispărut se manifestă adesea cu putere. Ne simţim ca şi cum am păşi pe Marele Drum, mână-n mână cu Spiritul Universului.

Ne întoarcem acasă, căutăm un loc în care să putem sta o oră în linişte şi recapitulăm meticulos cele făcute. Îi mulţumim lui Dumnezeu, din adâncul sufletului, pentru că ne-a îngăduit să-l cunoaştem mai bine. Luăm această carte de pe etajeră şi o deschidem la pagina care conţine cei Doisprezece Paşi. Citim cu atenţie primele cinci sugestii şi ne întrebăm dacă nu am omis ceva - şi aceasta, pentru că ne aflăm în procesul construirii unui arc de triumf pe sub care vom păşi, în cele din urmă, către libertate. Este construcţia destul de solidă în acest moment? Este fiecare cărămidă la locul ei? Oare n-am trişat cumva la conţinutul cimentului fundaţiei? Am încercat cumva să facem mortar fără nisip?

Dacă răspunsul ne satisface, atunci reflectăm la Pasul 6. Am accentuat deja faptul că bunăvoinţa ne este indispensabilă. Suntem oare pregătiţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să elimine tot ce am admis ca fiind rău în noi? Le poate El înlătura acum pe toate, până la ultimul? Dacă mai suntem cramponaţi de vreun defect şi nu ne vine să ne rupem de el, îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să dorim această eliberare.  Când simţim că suntem pregătiţi, spunem ceva de genul: "Creatorule, acum sunt dornic să mă abandonez Ţie, cu bune şi cu rele. Mă rog Ţie să înlături din caracterul meu toate acele defecte care mă împiedică să-ţi fiu de folos Ţie şi semenilor mei.

Dă-mi puterea de a-ţi împlini voia, începând chiar din această clipă." Aşa am făcut Pasul 7.

 Acum trebuie să trecem din nou la fapte, pentru că altfel, ne vom pomeni că "Simpla credinţă, fără fapte, este moartă". Să aruncăm o privire asupra Paşilor 8 şi 9.

 Avem o listă cu toate persoanele cărora le-am provocat suferinţe şi faţă de care avem bunăvoinţa de a ne repara greşelile. Am întocmit-o când ne-am făcut inventarul. Ne-am supus unei autoevaluări drastice.

 Acum îi abordăm pe semeni, ca să îndreptăm răul făcut de noi în trecut. Este o încercare de a elimina molozul ruinelor rezultate din eforturile pe care le-am făcut pentru a trăi după bunul nostru plac şi pentru a fi noi înşine regizorii spectacolului. Dacă nu avem dorinţa de a îndrepta lucrurile, recurgem la rugăciune, până ne pătrunde această dorinţă. Să ne reamintim că am căzut de acord, de la început, că vom merge până în pânzele albe, ca să învingem alcoolul.

 Poate că unele temeri mai persistă. Poate că, privind lista de cunoştinţe şi prieteni răniţi de noi, nu ne vine să-i abordăm pe toţi pe o bază spirituală. Să ne liniştim. Faţă de unii nu va fi nevoie şi, probabil, nici cazul - să accentuăm aspectul spiritual, chiar la prima întrevedere. Le-am putea trezi prejudecăţile. În acest moment, noi încercăm să ne facem ordine în propria viaţă. Însă acesta nu este un scop în sine.

Obiectivul nostru real este acela de a ne pregăti pentru a fi de folos maxim lui Dumnezeu şi celor din jur. Rareori se dovedeşte înţelept să ne ducem la cineva care încă suferă de pe urma faptelor noastre nedrepte, ca să-l anunţăm că am descoperit religia. Ar însemna să ne expunem unor posibile, dar inutile sau nemeritate, atacuri. De ce să le creăm altora impresia că ar avea dreptul să ne eticheteze drept fanatici sau pisălogi religioşi? Am rata o ocazie viitoare de a transmite un mesaj benefic. Dar omul nostru va fi cu siguranţă impresionat dacă vom manifesta o dorinţă sinceră de a îndrepta răul făcut. Va fi mult mai interesat de o demonstraţie de bunăvoinţă, decât de un discurs despre descoperirile noastre spirituale. Însă aceasta nu trebuie să devină un pretext pentru a ne jena să vorbim despre Dumnezeu. Când serveşte la ceva, suntem pregătiţi să ne prezentăm convingerile, cu tact şi bun simţ.

Va veni şi vremea când ne vom pune problema cum să-l abordăm pe un om pe care îl urâm. Poate că el ne-a făcut mai mult rău decât i-am făcut noi lui şi, deşi avem acum o atitudine mai bună faţă de el, nu suntem prea entuziasmaţi la ideea de a ne recunoaşte propriile greşeli în faţa lui. Totuşi, luăm frâul în dinţi şi ne asumăm răspunderea faptelor noastre şi faţă de cineva antipatic. Este mai greu de făcut în faţa unui duşman decât a unui prieten, dar pentru noi această acţiune este dintre cele mai benefice. Îl abordăm pe om cu un spirit de întrajutorare şi iertare, mărturisindu-ne resentimentele din trecut şi exprimându-ne regretul pentru că le-am avut.

Oricum ar fi situaţia, ne abţinem total de la a ne certa cu un asemenea om sau de la a-l critica pentru greşelile lui. Îi spunem, pur şi simplu, că nu vom putea depăşi niciodată problema băutului, dacă nu facem toate eforturile să îndreptăm relele trecute. Ne aflăm acolo pentru a curăţa partea noastră de stradă, pentru că am înţeles că nu vom putea realiza nimic, până nu facem acest lucru; dar, în nici un caz, nu vom încerca să-i spunem lui ce are de făcut. Nu sunt puse în discuţie greşelile lui. Ne rezumăm la ale noastre. Dacă ne păstrăm o atitudine calmă, sinceră şi deschisă, rezultatul va fi satisfăcător.

 În nouă cazuri din zece, se întâmplă ceva neaşteptat. Interlocutorul nostru îşi recunoaşte propria greşeală; astfel, duşmănia care a durat ani de zile se topeşte întro oră. Rareori se întâmplă să nu înregistrăm un progres satisfăcător. Cei care ne-au fost duşmani până mai ieri, apreciază acum ce facem şi ne urează succes. Uneori se oferă chiar să ne ajute.

 Dacă, dimpotrivă, suntem daţi afară, nu trebuie să ne supărăm. Noi am fost de bună credinţă şi am făcut ce trebuia să facem. Restul nu mai este problema noastră.  Majoritatea alcoolicilor au datorii financiare. Nu încercăm să fugim de creditori. Le explicăm ce avem de gând să facem, fără să le tăinuim boala de care suferim; în cele mai multe cazuri, asemenea oameni ştiau deja, chiar dacă noi credeam altfel. Nu ne temem să vorbim despre alcoolismul nostru nici pentru motivul că astfel ne-am putea crea necazuri financiare. Abordaţi în acest mod, chiar şi cei mai nemiloşi creditori ne vor surprinde plăcut uneori. În timp ce căutăm împreună cel mai avantajos aranjament cu putinţă, ne exprimăm regretul că, din cauza băutului, nu neam plătit datoriile. Nu trebuie să ne temem de creditori, oricât de departe ar trebui să mergem ca să dregem lucrurile. Dacă îi ocolim din frică, suntem expuşi pericolului de a bea.

 Poate că am comis o faptă reprobabilă, pentru care am face închisoare, dacă sar afla. Poate că din lipsă de bani fapta respectivă nu poate fi corectată. Am recunoscut-o în faţa unui confident, dar suntem siguri că vom sfârşi la închisoare sau ne vom pierde serviciul, dacă lucrurile ies la iveală. Poate că este doar o faptă penală minoră, ca de exemplu, însuşirea unor sume care nu ne aparţineau din contul de cheltuieli al întreprinderii.

Majoritatea dintre noi am făcut ceva de acest gen. Poate că am divorţat de prima soţie şi acum suntem recăsătoriţi, dar datorăm pensia alimentară fostei soţii, care, indignată, ne-a dat în judecată. Şi acest necaz este destul de obişnuit în rândurile noastre.

Deşi există multe căi pentru repararea unor asemenea greşeli, avem câteva principii generale după care ne ghidăm. Reamintindu-ne că am luat hotărârea de a merge până în pânzele albe pentru a trăi o experienţă spirituală, cerem Creatorului să ne dea tăria şi lumina necesare pentru a face ceea ce este corect, indiferent de consecinţe. S-ar putea să ne pierdem serviciul sau reputaţia ori am putea face chiar închisoare, dar avem bunăvoinţă. Avem nevoie de ea. Nu trebuie să dăm înapoi, indiferent de situaţie.

De obicei, sunt şi alţii implicaţi; de aceea, nu este recomandabil să devenim nişte martiri printr-o mărturisire pripită, necugetată, prin care am sacrifica inutil alţi oameni, doar ca să ne salvăm noi din iadul creat de alcoolism.

Un cunoscut de-al nostru, recăsătorit, nu plătise primei soţii pensia alimentară cuvenită, din cauza resentimentelor şi a băuturii. Furioasă, ea 1-a pus sub urmărire penală. Omul pornise deja pe drumul cel nou în viaţă, avea acum o situaţie sigură şi stabilă. Ar fi dat dovadă de un eroism impresionant, dacă s-ar fi predat şi şi-ar fi recunoscut vina. Eram convinşi că bunăvoinţa de a face acest lucru îi era indispensabilă. Numai că, din închisoarea datornicilor, n-ar mai fi avut nici o şansă de a întreţine nici una dintre familii. I-am sugerat să-i scrie fostei soţii, mărturisinduşi greşelile şi cerându-şi iertare. Ne-a urmat sugestia şi i-a trimis şi o mică sumă de bani, asigurând-o că va continua să-i trimită bani în viitor. I-a scris că era perfect de acord să facă închisoare, dacă voia ea aşa. Sigur, femeia nu voia acest lucru şi întreaga situaţie s-a îndreptat (deja de multă vreme).

Înainte de a întreprinde orice acţiune drastică, ne asigurăm că avem consimţământul celor pe care s-ar putea să-i implicăm. Cu permisiunea lor, după ce cerem ajutor de la Dumnezeu şi El ne arată care este pasul radical ce trebuie făcut, nu mai dăm înapoi.

 Această idee ne duce cu gândul la povestea unui alt prieten de-al nostru. Pe când bea, el acceptase o sumă de bani de la un rival în afaceri, pe care îl ura amarnic. Nui dăduse omului nici o chitanţă şi, mai târziu, a refuzat să recunoască acel împrumut; mai mult, a profitat de incidental creat ca să-l discrediteze pe acel rival. Folosinduse de propria nelegiuire, a distrus reputaţia unui om, care astfel a ajuns la ruină.  Prietenul nostru considera acum că făcuse un rău iremediabil. Dacă făcea publică acea faptă, exista riscul de a distruge reputaţia actualului asociat, de a-şi dezonora familia şi de a-şi pierde pâinea. Cine-i dădea dreptul să-i implice pe cei care depindeau de el? Cum să-l reabiliteze, totuşi, în ochii lumii pe fostul rival?

 După ce s-a consultat cu soţia şi asociatul său, a ajuns la concluzia că era mai bine să facă faţă tuturor acestor riscuri, decât să stea vinovat în faţa Creatorului, pentru că defăimase un alt om. A înţeles că singura opţiune rămasă era aceea de a se lăsa în grija lui Dumnezeu, pentru că altfel risca să se întoarcă la băutură şi atunci orice şansă era pierdută. Nu mai fusese la biserică de ani de zile, dar într-o zi s-a dus şi, după slujba religioasă, s-a ridicat şi şi-a explicat faptele în faţa tuturor celor prezenţi, care i-au aprobat fără ezitare gestul de spovedanie iar el a devenit unul dintre cei mai de nădejde cetăţeni ai localităţii. Toate acestea au avut loc cu mulţi ani în urmă.

 Se prea poate că avem mari probleme familiale. Poate că întreţinem relaţii amoroase pe care nu vrem să le facem publice. Ne îndoim că alcoolicii ar avea conştiinţa mai încărcată la acest capitol, decât restul lumii. Dar băutul complică întradevăr relaţiile sexuale dintre soţi. După câţiva ani alături de un alcoolic, soţia devine ranchiunoasă, extenuată, închisă în sine. Cum ar putea fi altfel? Soţul începe să se simtă singur şi îşi plânge de milă. Începe să caute şi altceva, pe lângă băutură, prin localurile de noapte sau echivalentele acestora. Poate că are o aventură secretă, pasionată, cu "femeia care-l înţelege". Cinstit vorbind, se prea poate ca ea să-l înţeleagă, dar ce să facă într-o atare situaţie? Deseori, remuşcările Sunt mari, mai ales dacă este căsătorit cu o femeie curajoasă şi fidelă, care a trecut literalmente prin iad, alături de el.

Oricare ar fi situaţia, trebuie să luăm măsuri de corectare. Dacă avem certitudinea că soţia nu ştie, oare trebuie să-i spunem? Considerăm că nu este întotdeauna necesar. Dacă ea ştie, la modul general, că am făcut multe nebunii, oare trebuie să-i povestim amănuntele? Fără îndoială, este nevoie să ne recunoaştem greşelile. Poate că ea va insista să afle toate detaliile, precum cine este acea femeie şi unde se află ea. Credem că trebuie să-i explicăm că nu avem dreptul să implicăm o altă persoană, că ne pare rău pentru cele făcute şi că, prin graţia divină, nu vom mai repeta asemenea fapte. Este cam tot ce putem face. Nu avem dreptul să mergem mai departe cu amănuntele. S-ar putea să existe excepţii bine întemeiate fie noi nu dorim să trasăm reguli pentru nimeni; dar acesta a fost procedeul care a dat cele mai bune rezultate.

Model nostru de viaţă nu este ca o stradă cu sens uric. Este la fel de valabil pentru ambii soţi. Dacă noi putem uita asemenea incidente, este şi în puterea unei soţii să le dea uitării. Este bine să nu dăm în vileag în mod inutil identitatea unei persoane asupra căreia s-ar putea revărsa gelozia soţiei.

Poate va fi cazul să dovedim o francheţe extremă. Nimeni din afară nu poate judeca o situaţie strict personală, din familia cuiva. Ambii soţi au posibilitatea de a spune: "ce-a fost, a trecut", de a folosi rugăciunile pentru a obţine această bunăvoinţă, fiecare având ca prioritate în suflet fericirea celuilalt. Să nu pierdem din vedere faptul că avem de-a face cu cea mai teribilă dintre toate emoţiile omeneşti - gelozia. Un strateg înţelept ştie că, de multe ori, este mai sănătos să atace prin flanc, decât să se expună riscurilor unui atac frontal.

 Dacă nu ne-am complicat viaţa cu astfel de aventuri, tot mai rămân multe de îndreptat în familie. Uneori îl auzim pe câte un alcoolic spunând că singurul lucru pe care trebuie el să-l facă este să rămână abstinent. Sigur că trebuie să rămână abstinent, pentru că altfel s-ar trezi fără familie. Dar mai are mult de lucrat la îndreptarea tuturor nedreptăţilor la care şi-a supus soţia sau părinţii în trecut, pe când le cauza atâtea zguduieli sufleteşti. De unde au mamele şi soţiile alcoolicilor atâta răbdare, depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dacă ele ar fi fost altfel, muţi dintre noi am fi rămas demult fără cămin ori, probabil, am fi merit cu mult timp în urmă.  Alcoolicul este precum un uragan care face ravagii în vieţile altora, lăsând în urmă inimi zdrobite, ucigând relaţii frumoase, smulgând din rădăcini sentimentele de afecţiune. Familia i s-a dezintegrat din cauza obiceiurilor lui egoiste şi lipsite de consideraţie. Considerăm că cel care spune că abstinenţa este singura necesitate, vorbeşte fără să gândească. Este precum fermierul care iese din adăpostul subteran, după ce a trecut ciclonul, constată că ferma este o ruină şi tot ce are de spus soţiei este: "Nu-i aşa, dragă, ce lucru mare c-a stat vântul? În rest, nu-i nici un necaz!"

Da, avem în faţă o lungă perioadă de reconstrucţie şi iniţiativa trebuie să fie a noastră. Este departe de a fi suficient să bolborosim câteva scuze. Este nevoie să ne aşezăm la masa împăcării cu întreaga familie, ca să analizăm trecutul cu onestitate, aşa cum îl vedem noi astăzi şi evitând cu maximă grijă criticarea celorlalţi. S-ar putea ca şi ei să aibă defecte evidente, dar se prea poate că tocmai acţiunile noastre le-au declanşat pe unele dintre acestea. Punem ordine în viaţa familială şi-l rugăm pe Creator, în toate meditaţiile de dimineaţa, să ne arate calea spre răbdare, toleranţă, bunătate si iubire.

Viaţa spirituală nu este o teorie. Noi trebuie s-o trăim. Dacă membrii familiei nu-şi exprimă dorinţa de a trăi pe baza unor principii spirituale, credem că nu este bine să-i forţăm s-o facă. Nu este cazul să-i năucim cu discursuri interminabile pe această temă. Cu vremea, se vor schimba şi ei. Comportamentul nostru îi va convinge mai mult decât o tonă de cuvinte. Trebuie să ţinem minte că zece sau douăzeci de ani de trai alături de un beţivan pot face pe oricine sceptic.

S-ar putea să existe şi rele care nu se mai pot îndrepta. Dacă putem spune cu onestitate că le-am repara negreşit dacă s-ar putea, nu ne mai frământăm cu ele. Cu unii oamenii este imposibil să ne m întâlnim. Acestora le trimitem o scrisoare onestă. În anumite cazuri, din motive serioase, trebuie să amânăm reparaţiile. Dar, dacă amânarea nu este necesară, nu mai stăm pe gânduri.

Ne trebuie tact, bun simţ şi o smerenie reală (fără servilisme sau plecăciuni). Cu încredere în Dumnezeu, ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre, dar nu suntem slugarnici faţă de nimeni.

Dacă prin eforturile pe care le cere această etapă a dezvoltării noastre ne dovedim serioşi şi nu neglijăm nici un amănunt, rezultatele sunt uimitoare, deja cu mult înainte de a termina ceea ce avem de reparat. Cunoaştem un sentiment al libertăţii si o fericire de o factură cu totul nouă. Nu mai regretăm trecutul şi nu mai dorim să-l dăm uitării. Înţelegem ce înseamnă cuvântul seninătate şi cunoaştem pacea. Nu contează cât de mult ne-am degradat prin băut – vedem cât de folositoare este altora experienţa noastră. Sentimentele de inutilitate şi autocompătimire dispar. Ne pierdem interesul pentru lucruri egoiste şi ni se trezeşte atenţia faţă de soarta semenilor. Nu mai suntem preocupaţi exclusiv de urmărirea propriilor interese. Întreaga atitudine faţă de viaţă şi perspectiva asupra ei ne schimbă complet. Teama de oameni şi insecuritatea financiară ne părăsesc. Intuiţia ne spune cum să rezolvăm situaţii care odinioară ne derutau. Dintr-o dată, ne dăm seama că Dumnezeu săvârşeşte în noi şi pentru noi lucruri pe care nici nu visam să le putem săvârşi noi înşine.

 Să fie acestea nişte promisiuni extravagante? Credem că nu, deoarece ele se împlinesc în A.A. - uneori repede, alteori încet. Materializarea lor are loc, dacă facem efortul necesar,

 Cu această reflecţie, ajungem la Pasul 10, care ne sugerează să continuăm să ne facem inventarul personal şi să continuăm să ne corectăm pe loc greşelile, ca parte integrantă a noului mod de viaţă. Am pornit cu vigoare pe acest drum, pentru că am făcut curăţenie în tot ce dine de trecut. Am intrat în tărâmul Spiritului. Acum urmează să facem efortul de a ne maturiza în înţelegere şi eficienţă. Acest fenomen nu se produce peste noapte. Este ceva ce trebuie să continue pe tot parcursul vieţii. Continuăm să fim atenţi la egoism, la lipsa de onestitate, la resentimente şi frică. Îndată ce le simţim acumulându-se, îl rugăm pe Dumnezeu să le îndepărteze. Discutăm imediat despre ele cu cineva şi ne reparăm greşelile pe loc, dacă am făcut cuiva vreun rău. Apoi, ne îndreptăm gândurile spre o persoană care ar putea beneficia de ajutorul nostru. Iubirea şi toleranţa faţă de alţii constituie codul nostru moral.  Şi încetăm să ne mai războim cu oricine şi orice, inclusiv cu alcoolul, deoarece, dacă am ajuns la această etapă, înseamnă că ne-a fost redată sănătatea mintală. Acum, băutura ne stârneşte interesul mult mai rar. Dacă ispita apare din când în când ne dăm la o parte, ca din faţa unui incendiu. Avem reacţii normale şi sănătoase şi constatăm că ele se produc automat. Ne dăm seama că noua atitudine faţă de alcool ne-a fost dăruită - nu am obţinut-o printr-un jurământ sau angajament. Ea se produce, pur şi simplu! Acesta este miracolul vieţii noastre. Nu ne luptăm cu alcoolul şi nici nu evităm tentaţia. Ne simţim de parcă am fi plasaţi într-o poziţie de neutralitate - protejaţi, în afara primejdiei. N-am rostit nici un jurământ de abstinenţă. Problema a fost eliminată. Toate  acestea fac parte din experienţa noastră actuală. Nu suntem nici plini de sine, nici timoraţi. Şi aceasta ne este mereu atitudinea, câtă vreme ne păstrăm vigoarea spirituală. Nu este deloc greu să ne neglijăm programul spiritual de acţiune şi să ne culcăm pe lauri. Dar, dacă o facem, ne îndreptăm spre necazuri, deoarece alcoolul este un duşman subtil. Noi nu ne-am vindecat de alcoolism. Tot ce avem în realitate este o graţiere zilnică, posibilă numai atunci când ne menţinem într-o formă spirituală bună. Fiecare zi este o zi în care trebuie să transpunem în fapte voia lui Dumnezeu, în toate activităţile noastre. "Cum Te-aş putea sluji cel mai bine? Facă-se voia Ta, nu a mea" - sunt gânduri care trebuie să ne însoţească în mod constant. În direcţia aceasta ne putem exersa voinţa după voia inimii, pentru că este modul sănătos de folosire a voinţei. S-a spus deja mult despre tăria, inspiraţia şi ghidarea care ne vin de la Cel care are toată puterea şi este atoateştiutor. Dacă-i urmăm instrucţiunile cu grijă, începem să-i simţim Spiritul revărsându-se în noi. Am devenit, într-o oarecare măsură, conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Am început să ne dezvoltăm un al şaselea simţ, care are o importanţă vitală pentru noi. Dar trebuie să mergem mai departe pe acest drum şi aceasta înseamnă şi mai multe fapte.

 Pasul 11 sugerează rugăciunea şi meditaţia. Nu trebuie să ne ştim de rugăciune. Oameni mai buni ca noi o folosesc în mod constant. Este un procedeu eficace, dacă apelăm la el cu atitudinea cuvenită şi efortul de rigoare. Ne-ar veni uşor să tratăm vag subiectul acesta. Dar considerăm că putem prezenta câteva sugestii precise şi utile. Când ne retragem seara, pentru odihnă, revizuim constructiv ziua care se încheie. Am fost oare egoişti, lipsiţi de onestitate, măcinaţi de teamă sau de vreun resentiment? Datorăm scuze cuiva? Am ascuns ceva ce-ar trebui imediat discutat cu cineva? Am fost amabili şi binevoitori faţă de toată lumea? Ce anume am fi putut face mai bine decât am făcut? Ne-am gândit numai la noi în cea mai mare parte a timpului sau ne-am gândit la ce-am putea face pentru alţii, la contribuţia noastră la mersul vieţii?Dar trebuie să avem grijă să nu alunecăm în îngrijorări, remuşcări sau reflecţii morbide, deoarece ele ne-ar diminua capacitatea de a-i ajuta pe alţii. După această trecere în revistă a zilei, îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte şi să ne arate ce măsuri de corectare trebuie adoptate. 

 La trezire dimineaţa, ne gândim la cele douăzeci şi patru de ore care ne stau în faţă. Reflectăm la planurile pentru ziua respectivă, după ce-i cerem lui Dumnezeu să ne dirijeze gândurile şi mai ales să ne elimine autocompătimirea, lipsa de onestitate şi interesele egoiste. În asemenea condiţii, ne putem utiliza facultăţile mintale cu încredere, pentru că, la urma urmelor, Dumnezeu ne-a dat creierul ca să ne folosim de el. Intelectul nostru se află pe un plan superior, atunci când gândirea ne este neîmpovărată de motive false. Când ne gândim la ziua care începe, se întâmplă uneori să nu ne putem hotărî în ce direcţie s-o luăm. Într-un asemenea caz, îi cerem lui Dumnezeu inspiraţie, intuiţie sau o decizie. Ne destindem şi rămânem calmi. Nu ne zbuciumăm. De multe ori suntem surprinşi de promptitudinea cu care apar răspunsurile, după ce încercăm o vreme acest exerciţiu spiritual. Ceea ce consideraserăm pe vremuri a fi o presimţire (sau intuiţie) ocazională, devine acum o deprindere mintală. Fiind lipsiţi de experienţă şi la începutul contactului conştient cu Dumnezeu, este destul de puţin probabil că putem fi inspiraţi tot timpul. Şi probabil că plătim pentru această lipsă, prin tot soiul de acţiuni şi idei absurde. 

 Dar descoperim că, odată cu trecerea timpului, gândurile ne devin tot mai inspirate şi că putem coma pe acest fenomen. De obicei, încheiem meditaţia cu o rugăciune prin care cerem ca, pe tot parcursul zilei, să ni se arate care este următorul pas de făcut, să ni se dea tot ceea ce trebuie pentru a ne rezolva problemele  Mai presus de toate, cerem să fim eliberaţi din jugul încăpăţânării egoiste şi avem grijă să nu cerem nimic exclusiv pentru noi înşine. Totuşi, putem cere şi pentru noi orice, dacă este şi în beneficiul altora. Avem grijă să nu ne rugăm niciodată pentru atingerea scopurilor noastre egoiste, deoarece ori de câte ori am făcut-o, nu a adus la nimic, fiind doar o pierdere de vreme. Este uşor de înţeles de ce.

Dacă situaţia o permite, putem invita soţia sau prietenii să ni se alăture pentru meditaţia de dimineaţa. Cei care suntem enoriaşi ai unor biserici în care se practică riguros serviciu religios de dimineaţa, participăm la acel serviciu. Cei care nu aparţinem nici unei biserici, selectăm şi memorăm rugăciuni care accentuează principiile discutate aici. Alţii folosim mute dintre cărţile publicate pe aceste teme. Sugestii în această direcţie se pot obţine fără dificultate de la preoţi, pastori sau rabini. Nu mai sta pe gânduri: aflaţi în ce anume au dreptate oamenii religioşi şi folosiţi ce au ei de oferit.

În timpul zilei, ne oprim atunci când ne simţim agitaţi sau pătrunşi de îndoieli şi îi cerem lui Dumnezeu îndrumare pentru gândul sau acţiunea necesară. Ne străduim constant să ţinem minte că noi nu suntem dirijorii spectacolului, spunândune în sinea noastră cu smerenie: „Facă-se Voia Ta, nu a mea!” Astfel, descreşte cu mult pericolul stării de exaltare, al fricii, mâniei, neliniştii, auto-compătimirii sau al deciziilor negândite şi devenim mult mai eficienţi. Nu mai obosim aşa de repede, pentru că nu ne mai irosim energia prosteşte, cum făceam pe vremea când încercam să regizăm spectacolul vieţii după placul nostru.

Avem aici o metodă eficientă – cu adevărat eficientă!

Noi, alcoolicii, suntem nedisciplinaţi. Aşa că îl lăsăm pe Dumnezeu să ne disciplineze, prin metoda pe care tocmai am schiţat-o.  

 De aceasta nu este încă totul. Mai avem multe de transpus în fapte. Foarte multe. „Credinţa fără fapte este moartă”. Următorul capitol este consacrat în întregime Pasului 12. 

 

 Capitolul 7

ÎNTRAJUTORAREA

            Experienţa ne-a dovedit că nimic nu asigură mai multă imunitate în faţa alcoolului decât munca intensivă cu alţi alcoolici.

Ea dă rezultate, când nici o altă activitate nu ajută. A douăsprezecea sugestie a programului nostru sună aşa: "Transmiteţi acest mesaj altor alcoolici! Dumneavoastră îi puteţi ajuta, atunci când nimeni altul n-o poate face. Dumneavoastră le puteţi câştiga încrederea, atunci când nimeni altcineva nu reuşeşte. Nu uitaţi că aveţi de a face cu oameni foarte bolnavi".

Viaţa capătă un nou sens, pentru că deveniţi martorul însănătoşirii unor oameni, îi vedeţi ajutând ei înşişi pe alţii, remarcaţi o fraternitate crescând în jurul dumneavoastră, ajungeţi să aveţi o mulţime de prieteni - toate acestea constituie o experienţă care nu trebuie scăpată. Ştim că nu doriţi să o scăpaţi. Contactul frecvent cu începătorii şi cu ceilalţi membri este latura luminoasă a vieţii noastre.

Dacă printre cunoştinţele dumneavoastră nu există nici un alcoolic care să dorească să-şi refacă sănătatea, puteţi găsi unul prin intermediul unor doctori, preoţi sau spitale. Veţi găsi astfel oameni care abia aşteaptă să vă ajute. Nu-i abordaţi cu predici sau cu idei reformatoare, pentru că din păcate mai există multe prejudecăţi care, odată stârnite, ridică bariere. Preoţii şi medicii sunt persoane competente, de la care se pot învăţa multe. În acelaşi timp, postura dumneavoastră este remarcabilă prin experienţa proprie cu alcoolul; aveţi o cale unică de ajuta alţi alcoolici. Deci, cooperaţi - nu criticaţi niciodată. Singurul scop urmărit este acela de a fi de ajutor.

Când descoperiţi un candidat pentru Alcoolicii Anonimi, aflaţi tot ce puteţi despre el. Dacă nu doreşte să înceteze băutul, nu pierdeţi vremea cu munca de lămurire, ca să nu rataţi o posibilă  şansă în viitor. Adresăm acelaşi sfat şi membrilor familiei omului respectiv. Ar fi mai bine să aibă răbdare, înţelegând că au de a face cu o persoană bolnavă.

Dacă există un indiciu că omul vrea să înceteze băutul, staţi de vorbă mai întâi cu cineva care are tot interesul să-l vadă fie sănătos, de obicei soţia. Încercaţi să vă faceţi o idee despre comportamentul şi problemele lui, despre cum a ajuns în starea în care se află şi cât de gravă este ea, despre atitudinea lui faţă de religie. Aveţi nevoie de aceste informaţii, ca să vă puteţi pune în pielea lui, să ştiţi cum aţi dori să fiţi abordat, dacă aţi fi în locul lui.

Uneori a mai înţelept să aşteptaţi până la următoarea beţie, chiar dacă ai lui protestează. Dacă starea sa fizică nu este în pericol, merită să riscaţi. Nu vă ocupaţi de el cât timp este beat, decât dacă este violent şi familia lui are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Aşteptaţi până îşi face plinul de băutură sau măcar până la o pauză, când este lucid. Atunci lăsaţi pe cineva din familie sau dintre prietenii săi să-l întrebe dacă vrea să renunţe la băutură de-adevăratelea şi dacă ar merge până în pânzele albe, ca să poată scăpa de alcool. Dacă spune că da, este bine să-i fiţi prezentat ca cineva care a fost ca el, dar s-a restabilit. Ar fi bine să-i fiţi descris ca membru al unei asociaţii în care oamenii, pentru a se face bine ei înşişi, încearcă să-i ajute pe alţii; să i se spună că aţi sta bucuros de vorbă cu el, dacă doreşte o întrevedere cu dumneavoastră. Dacă nu doreşte să vă vadă, nu forţaţi lucrurile.

De asemenea, este bine ca familia să se abţină de la pledoarii isterice prin care să-l forţeze să facă ceva, precum şi de la a-i spune prea multe despre dumneavoastră. Ar fi bine să aştepte ca seria de beţii să ajungă la capăt. Lăsaţi-i cartea aceasta la îndemână, să o poată vedea între timp.

Aici nu se pot prescrie reguli de nici un fel. Este la latitudinea familiei să decidă aceste lucruri. Dar insistaţi că este nevoie de foarte multă răbdare, pentru a nu se rata ocazia.

În cele mai multe cazuri, este bine ca familia să nu încerce să-i spună povestea dumneavoastră. Dacă este posibil, evitaţi stabilirea primei întâlniri prin intermediul cuiva din familie, fiind preferabil să o faceţi prin mijlocirea unui medic, a administraţiei unui spital sau a unui preot.

Dacă omul are nevoie de spitalizare, este bine să fie internat, dar nu cu forţa (cu excepţia cazului în care este violent). Dacă medicul lui vrea, lăsaţi-l pe el să-i spună pacientului despre posibilitatea unei soluţii.

Când bolnavul începe să se simtă bine, doctorul îi poate sugera să primească vizita dumneavoastră. Presupunând că aţi vorbit deja cu familia lui, este mai bine ca aceasta să nu participe la prima discuţie. Astfel candidatul dumneavoastră va înţelege că nu se fac nici un fel de presiuni asupra lui. Se va simţi liber să trateze subiectul în mod deschis, fără să se teamă de cicălelile familiei. Vizitaţi-l înainte de a-i fi trecut tremurăturile. Dacă este deprimat, s-ar putea să fie mai receptiv.

Încercaţi să îl vedeţi când este singur, dacă se poate. Începeţi cu o conversaţie de tip general. După un timp, aduceţi vorba despre anumite faze ale băutului. Menţionaţi suficiente obiceiuri de a bea, simptome şi experienţe de-ale dumneavoastră, pentru a-l încuraja să vorbească despre sine.

Dacă doreşte să vorbească, lăsaţi-l să o facă. În acest mod veţi forma o idee mai clară despre cum ar fi mai bine să procedaţi. Dacă este necomunicativ, prezentaţi-vă pe scurt cariera alcoolică, până la momentul în care aţi încetat-o. deocamdată nu pomeniţi nimic despre metoda folosită. Dacă este îngândurat, insistaţi asupra necazurilor pe care vi le-a cauzat băutura, având grijă să nu-i ţineţi morală sau predici. Dacă e în toane bune, povestiţi-i câteva din escapadele cele mai comice şi încurajaţi-l să vă povestească şi el câteva de-ale lui.

După ce şi-a dat seama că vă pricepeţi la băut, ca un „băutor profesionist”, puteţi începe să vă descrieţi ca alcoolic. Spuneţi-i cât aţi fost de dezorientat, cum aţi aflat în cele din urmă că eraţi bolnav, ce fel de eforturi aţi făcut ca să nu mai beţi. Explicaţi-i cum o ia mintea razna, ducând la acel prim pahar al unei beţii. Vă asigurăm să o faceţi cum am făcut-o noi în capitolul despre alcoolism. Dacă este alcoolic, va înţelege imediat despre ce vorbiţi şi va compara instabilitatea dumneavoastră mintală cu câte ceva ce se petrece în mintea lui.

Dacă sunteţi convins că este alcoolic, începeţi să-i vorbiţi despre natura incurabilă a bolii alcoolismului. Explicaţi-i, prin exemple din experienţa personală, că forţa voinţei nu poate funcţiona normal, din cauza bizarei stări mintale care duce la primul pahar. Nu este încă momentul să menţionaţi această carte, decât dacă a văzut-o deja şi doreşte să discute despre ea. Şi aveţi grijă să nu-l etichetaţi drept alcoolic. Lăsaţi-l să ajungă singur la concluzia respectivă. Dacă tot mai crede că-şi poate controla băutul, spuneţi-i că posibilitatea există  - dacă nu este „prea tare alcoolic”. Dar insistaţi asupra faptului că dacă boala este avansată, şansele de a se face bine prin forţele proprii sunt foarte mici.

Continuaţi să-i vorbiţi despre alcoolism ca de o boală, o maladie fatală. Vorbiţii despre starea fizică şi mintală care o însoţeşte. Ţineţi-i atenţia concentrată mai ales asupra experienţei dumneavoastră personale. Explicaţi-i că soarta multora  este tragic  pecetluită, fără ca ei să înţeleagă vreodată clar primejdiile care-i ameninţă. Medicii detestă, pe bună dreptate, să le spună alcoolicilor întreaga poveste, câtă vreme aceasta nu serveşte la nimic. Dumneavoastră, în schimb, puteţi vorbi despre natura incurabilă a alcoolismului, pentru că oferiţi o soluţie. Curând va admite că are multe, dacă nu chiar toate, dintre trăsăturile unui alcoolic. Şi dacă propriul lui medic este dispus să-i pună diagnosticul de alcoolic, cu atât mai bine. Chiar şi în cazul în care protejatul dumneavoastră nu recunoaşte chiar totul despre starea în care se află, deacuma i-a fost stârnită curiozitatea cu privire la calea prin care v-aţi făcut tine. Lăsaţil să vă întrebe el, dacă doreşte.

Spuneţi-i exact cum s-a întâmplat cu dumneavoastră. Accentuaţi latura spirituală după pofta inimii.

Dacă vă adresaţi unui agnostic sau ateu, precizaţi cât se poate de clan că nu-i cereţi să fie de acord cu concepţia dumneavoastră despre Dumnezeu. Este liber să aleagă orice concepţie care are un înţeles pentru el. Cel mai important lucru este acela de a avea bunăvoinţa de a crede într-o Putere superioară lui însuşi şi de a trăi pe baza unor principii spirituale. Când aveţi de a face cu o asemenea persoană, este preferabil să folosiţi un limbaj simple, de fiecare zi, pentru a-i descrie acele principii spirituale. Nu are nici un rost să-i stârniţi prejudecăţile pe care s-ar putea să le aibă împotriva anumitor termeni teologici care a unor concepţii în legătură cu care este deja derutat. Nu deschideţi asemenea subiecte, oricare v-ar fi convingerile personale.

În cazul în care candidatul dumneavoastră aparţine unei religii, educaţia şi formaţia sa religioasă s-ar putea să le depăşească pe ale dumneavoastră cu mult şi se va întreba ce aţi mai putea dumneavoastră adăuga la ceea ce el ştie deja. Dar va fi curios să afle de ce convingerile sale nu dau rezultate, pe când ale dumneavoastră au dat rezultate foarte bune. Poate că experienţa lui este o ilustrare a ideii că simpla credinţă nu ajunge. Pentru a avea un efect asupra vieţii, credinţa trebuie să fie însoţită de sacrificiul de sine şi de acţiuni constructive, lipsite de egoism. Dovediţi-i că nu vă aflaţi acolo ca să-i faceţi educaţia religioasă. Admiteţi că poate cunoştinţele lui religioase sunt mult mai vaste decât ale dumneavoastră, dar atenţionaţi-l asupra faptului că, indiferent de cât de profunde i-ar fi credinţa şi cunoştinţele de religie, băutul este un semn că nu le pune în practică. Poate că povestea dumneavoastră îl va ajuta să vadă unde nu a reuşit să aplice tocmai acele precepte, pe care le cunoaşte atât de tine. Noi nu reprezentăm nici o religie sau confesiune religioasă anume. Utilizăm doar concepţii generale, comune celor mai multe dintre acestea.

Explicaţi-i cum funcţionează programul de acţiune, prezentaţi-i model în care vaţi făcut inventarul personal, cum aţi corectat faptele săvârşite în trecut şi de ce vă străduiţi acum să-l ajutaţi. Este important să priceapă că încercarea de a-i transmite lui acest mesaj joacă un rol vital în propria dumneavoastră restabilire. De fapt, se prea poate ca el să vă ajute pe dumneavoastră, mai mult decât dumneavoastră pe el. Clarificaţi faptul că nu vă este obligat cu nimic, că sunteţi mânat exclusiv de speranţa că, după ce va scăpa din propriile dificultăţi, va încerca să ajute alţi alcoolici. Sugeraţi-i cât de important este să pună bunăstarea altora deasupra propriei sale bunăstări. Arătaţi-i clar că nu-l presează nimeni şi că nu trebuie să vă mai întâlnească, dacă nu doreşte. Să nu vă simţiţi ofensat dacă nu vrea să vă mai întâlniţi, pentru că el v-a ajutat deja mai mult decât l-aţi ajutat dumneavoastră. Dacă ce i-aţi spus a oglindit bun simţ, calm şi înţelegere umană deplină, poate că v-aţi făcut un prieten. Poate că l-aţi tulburat cu privire la problema alcoolismului. Foarte bine. Cu cât se va simţi mai deznădăjduit, cu atât mai tine. Îi va veni mai uşor să vă urmeze sugestiile.

Candidatul dumneavoastră s-ar putea să aducă argumente conform cărora nu ar avea nevoie de întregul program care chiar să se revolte la gândul unei curăţenii generate drastice de conştiinţă, care să implice neapărat şi o discutare a rezultatelor cu alţi oameni. Nu contraziceţi asemenea puncte de vedere. Spuneţi-i că şi dumneavoastră aţi gândit ca el la început, dar că vă îndoiţi că aţi fi progresat prea mult dacă n-aţi fi acţionat în această direcţie. La prima vizită, spuneţi-i despre Alcoolicii Anonimi. Dacă se arată interesat, împrumutaţi-i un exemplar din cartea noastră.

Nu abuzaţi de bunăvoinţa lui; o vizită mai lungă este justificată doar dacă el doreşte să mai vorbească despre sine. Daţi-i timp de gândire. Dacă vreţi să mai staţi, lăsaţi-l pe el să conducă discuţia în ce direcţie doreşte. Uneori, un asemenea om se poate arăta nerăbdător să înceapă imediat programul fie dumneavoastră veţi fi tentat să-l lăsaţi s-o facă, ceea ce poate fi o greşeală. Dacă dă de necaz mai târziu, va avea motive să spună că l-aţi zorit.

Veţi avea mai mult succes în munca de întrajutorare, dacă nu manifestaţi nici un

fel de angajare pătimaşă într-o cruciadă sau reformă. Nu vă adresaţi niciodată unui alcoolic vorbindu-i de sus despre etică sau spiritualitate. Puneţi-i simple la îndemână uneltele spirituale, ca să le poată cerceta. Arătaţi-i cum v-au fost ele de folos dumneavoastră. Oferiţi-i prietenie. Spuneţi-i că, dacă vrea să se facă bine, veţi face tot ce se poate ca să-l ajutaţi.

Dacă nu-l interesează soluţia pe care i-o prezentaţi, dacă aşteaptă de la dumneavoastră să-i feţe bancherul care îi rezolvă dificultăţile financiare sau dădaca lui pentru când îi este rău după o serie de beţii, ar fi mai bine să-l abandonaţi o vreme, până când îşi schimbă atitudinea. Se prea poate să şi-o schimbe, după încă vreo câteva experienţe dureroase.

Dacă este sincer interesat şi vrea să vă revedeţi, cereţi-i să citească această carte până la următoarea întâlnire. După ce-o va citi, va trebui să decidă singur dacă vrea să meargă mai departe pe acest drum. Este bine să nu fie împins de la spate sau bruscat, nici de dumneavoastră, nici de soţia sau prietenii săi. Dorinţa de a-I găsi pe Dumnezeu trebuie să-i vină din interior.

Dacă omul crede că se va putea descurca printr-o altă metodă sau dacă preferă o altă cale spirituală, încurajaţi-l să-şi urmeze propria conştiinţă. Noi nu deţinem monopolul asupra lei Dumnezeu; tot ce avem, este o metodă care a dat roade în cazul nostru. Subliniaţi faptul că noi, alcoolicii, avem multe puncte comune şi că, fie ce-o fi, doriţi să rămâneţi prieteni. Opriţi-vă aici.

Nu vă descurajaţi dacă cineva nu reacţionează favorabil imediat. Căutaţi un alt alcoolic şi încercaţi din nou. Veţi găsi, mai mult ca sigur, pe cineva suficient de disperat, care să accepte fără ezitare ce-i oferiţi. Considerăm că este o pierdere de vreme să hăituim pe cineva care nu poate sau nu vrea să coopereze. Dacă lăsaţi un asemenea om în pace, s-ar putea să se convingă repede de faptul că nu este în stare să se facă bine singur. Petrecând prea mult timp cu un singur candidat, retezaţi şansele altui alcoolic de a trăi şi de a fi fericit. Unui membru al comunităţii noastre i s-a întâmplat să nu ajungă la nici un rezultat în munca sa cu primii şase candidaţi şi spune adesea că, dacă ar fi continuat strădaniile cu ei, i-ar fi privat de o şansă pe mulţi alţi, care s-au făcut bine de atunci.

Să presupunem că vă aflaţi acum la a doua întrevedere cu acelaşi om. A citit volumul acesta şi declară că este pregătit să facă cei Doisprezece Paşi ai programului de însănătoşire. Având o experienţă proprie în acest program, îi puteţi oferi multe sfaturi practice. Faceţi-i cunoscut faptul că veţi fi la dispoziţia lei dacă va dori să ia decizii sau să-şi spună povestea, dar nu insistaţi, dacă preferă să se consulte cu altcineva.

Poate că este ruinat şi pe drumuri. În acest caz, l-aţi putea ajuta cu un serviciu sau cu o mică sumă de bani. Dar nu este bine să vă lipsiţi familia sau creditorii de banii care le aparţin. Poate veţi dori să-l găzduiţi câteva zile în casa dumneavoastră.

Procedaţi cu discernământ. Asiguraţi-vă că familia este bucuroasă să-l primească şi că el nu va încerca să abuzeze de banii, de legăturile de afaceri sau de căminul dumneavoastră. Dacă îi permiteţi aceste lucruri, îi faceţi numai rău, creându-i posibilitatea de a fi nesincer, contribuind astfel mai degrabă la distrugerea lei decât la însănătoşire. 

Nu ocoliţi niciodată asemenea responsabilităţi, dar asiguraţi-vă că ceea ce vă asumaţi este corect. Ajutorul acordat altora piatra de temelie a restabilirii dumneavoastră. Un act caritabil când în când nu ajunge. Trebuie să acţionaţi ca bunul samaritean în fiecare zi, dacă este nevoie. 

Aceasta s-ar putea să însemne multe nopţi nedormite sau că veţi fi deranjat în orele de recreere sau de serviciu. S-ar putea să însemne că vă veţi împărţi banii şi căminul cu cineva, că veţi tine sfat cu soţii şi rude înnebunite, că veţi face nenumărate drumuri la sediile de poliţie, la clinici şi spitale, la închisori şi aziluri psihiatrice.

Telefonul va suna la orice oră din zi şi din noapte. Soţia vă va spune uneori că o neglijaţi. Poate că un beţiv vă va sparge mobila din casă sau va da foc la o saltea. Poate va trebui să vă luptaţi cu el, dacă este violent. Uneori va trebui să chemaţi un medic şi apoi să administraţi alcoolicului sedative după sfatul acelui medic. Alteori, poate va trebui să chemaţi poliţia sau ambulanţa. Asemenea situaţii vor apărea din când în când.

Noi nu le prea permitem alcoolicilor o şedere îndelungată în casa noastră. Nu este bine pentru ei şi, adesea, se creează nişte complicaţii familiale serioase.

Dacă un alcoolic nu reacţionează favorabil, acesta nu este un motiv pentru a-i neglija familia. Este bine să le rămâneţi prieten şi să le oferiţi lor model dumneavoastră de viaţă. Dacă vor accepta şi vor pune în practică principiile spirituale, va exista o şansă mai mare pentru însănătoşirea capului familiei. Şi, chiar dacă el continuă să bea, familia va suporta mai uşor situaţia.

Alcoolicul care poate şi este dispus să se facă bine, nu are nevoie de prea multe acte de caritate, în sensul obişnuit al cuvântului şi nici nu le vrea. Cei care se tânguie după bani şi adăpost înainte de a ieşi învingători din încleştarea cu alcoolul, se află pe o pistă falsă. Şi totuşi, noi facem imposibilul să le procurăm toate acestea, când avem un motiv să o facem. Deşi poate părea contradictoriu, credem că nu este.

Problema nu este aceea de a da sau a nu da, ci de când şi cum să dăm. Iată unde se află diferenţa dintre reuşită şi nereuşită. Din momentul în care ne punem munca în slujba lor, alcoolicii încep să depindă de asistenţa noastră şi nu de Dumnezeu. Pretind tot soiul de lucruri, inclusiv faptul că nu pot birui alcoolul, până nu le rezolvă cineva nevoile materiale. Prostii. Unii dintre noi am îndurat lovituri foarte dureroase până să ne intre în cap adevărul. Cu serviciu sau fără, cu soţie sau fără, nu ne-am oprit din băut câtă vreme am depins de alţi oameni şi nu de Dumnezeu.

Gravaţi adânc în conştiinţa fiecărui alcoolic ideea că însănătoşirea lei nu depinde de nici o fiinţă umană. Singura condiţie pentru reuşită este ca el să creadă în Dumnezeu şi o conştiinţă curată.

Şi acum, despre problema familială. Poate că alcoolicul este divorţat ori doar separat de soţie sau într-o relaţie tensionată cu ea. După ce a dres tot ce s-a mai putut drege în familie şi le-a explicat alor săi voile sale principii de viaţă, este bine ca el să purceadă imediat la punerea lor în practică acasă, dacă are norocul de a mai avea un cămin. Chiar dacă familia a greşit mult, aceasta nu trebuie să-l frământe pe el. Este bine ca el să se concentreze asupra oglindirii spiritualităţii în propriile-i fapte. Certurile şi căutatul paiului din ochii celorlalţi urmează să fie evitate cu orice preţ. Pentru obţinerea de rezultate pozitive, acest lucru trebuie realizat, chiar dacă în multe familii este ceva dificil. Prin perseverenţă, în câteva luni, efectul asupra familiei va fi remarcabil. Cuplurile cele mai incompatibile descoperă că se pot întâlni pe un teren comun de înţelegere. Încetul cu încetul, membrii familiei îşi văd defectele proprii şi le recunosc. Acestea pot fi discutate într-o atmosferă de întrajutorare amicală.

După ce se vor vedea rezultate tangibile, familia va dori probabil să vă însoţească pe drumul acesta. Toate se vor petrece în mod natural şi la timpul potrivit, atunci când alcoolicul continuă să se dovedească abstinent, chibzuit şi atent cu toţi, indiferent de ce spun sau fac ceilalţi. Evident, ni se întâmplă de multe ori să nu fim la înălţimea acestui ideal. Dar trebuie să încercăm să dregem stricăciunea imediat, dacă nu vrem să plătim printr-o beţie.

 Dacă divorţul a fost deja definitivat sau cuplul este despărţit, este bine să nu se reunească în pripă. Alcoolicul trebuie mai întâi să fie sigur de însănătoşirea sa şi este bine ca soţia să înţeleagă pe deplin noul lui mod de viaţă. O eventuală reluare a vechii relaţii trebuie să se producă pe alte baze, mai bune decât cele găunoase din trecut. Aceasta înseamnă o atitudine şi un spirit cu totul noi. Uneori, este spre interesul tuturor ca respectivul cuplu să rămână separat, dar, evident, nu se pot impune nici un fel de reguli în acest sens. Presupunând că alcoolicul îşi continuă programul zi de zi, amândoi vor recunoaşte semnele propice momentului în care se poate relua viaţa în doi.

Degeaba spun unii alcoolici că nu se pot însănătoşi decât dacă familia se întoarce la ei. Nu este adevărat. În unele cazuri, dintr-un motiv sau altul, soţia nu se va mai întoarce niciodată. Reamintiţi-i unui asemenea alcoolic că refacerea sănătăţii sale nu depinde de oameni, ci de relaţia lui cu Dumnezeu. Am văzut oameni care s-au însănătoşit fără ca familiile să se reîntoarcă la ei. I-am văzut pe alţii care au băut din nou, atunci când familiile s-au reîntors prea devreme.

Atât dumneavoastră, cât şi debutantul în A.A., trebuie să avansaţi zilnic pe calea progresului spiritual. Dacă perseveraţi, se vor petrece lucruri remarcabile. Privind în urmă, ne dăm seama că ce ne-a fost dăruit atunci când ne-am lăsat pe mâna lui Dumnezeu, a fost mai bun decât orice ne-am fi putut plănui noi. Urmaţi directivele unei Puteri superioare şi veţi trăi de îndată într-o lume nouă, minunată, indiferent de situaţia în care vă aflaţi acum!

Este bine ca atunci când ajutaţi un om şi familia acestuia, să aveţi grijă să nu participaţi la certurile lor. Altfel, s-ar putea să daţi cu piciorul şansei de a ajuta. Dar insistaţi pe lângă membrii familiei asupra faptului că el a fost un om foarte bolnav şi că ar fi bine să fie tratat ca stare. Avertizaţi-i în legătură cu pericolul la care îl expun resentimentele sau gelozia. Accentuaţi faptul că defectele lui de caracter nu vor dispărea peste noapte. Explicaţi-le că omul a intrat într-o perioadă de maturizare. Cereţi-le să ţină minte, atunci când îşi pierd răbdarea, că există binecuvântarea abstinentei lui.

În cazul în care aţi reuşit să vă rezolvaţi propriile probleme familiale, relataţi familiei debutantului cum aţi procedat. În felul acesta, îi orientaţi în direcţia corectă fără să simţiţi nevoia de a-i mustra pentru greşelile lor. Relatarea modului în care dumneavoastră şi soţia dumneavoastră aţi rezolvat greutăţile vieţii de familie, valorează mai mult decât toate criticile din lume.

Atunci când suntem într-o formă spirituală bună, ne stă în puteri să facem tot felul de lucruri pe care alcoolicii n-ar trebui să le facă. De pildă, ni s-a spus mereu că nu avem ce căuta prin locurile în care se serveşte alcool; că nu avem voie să-l ţinem în casă; că trebuie să fugim de prietenii care beau; că trebuie să evităm filmele cu scene în care se bea; că nu avem voie să intrăm în baruri; că trebuie ca prietenii să-şi ascundă sticlele când mergem noi în vizită; că trebuie să nu ne gândim deloc la alcool şi să nu ni se amintească de el niciodată.

Experienţa noastră dovedeşte că lucrurile nu stau chiar aşa. Ne aflăm zilnic în asemenea situaţii. Alcoolicul care nu le poate face faţă are încă mentalitatea de alcoolic; ceva nu este în regulă cu starea sa spirituală. Singura lui şansă ar fi să se mute la Polul Nord, ca să se menţină abstinent, dar şi atunci există riscul ca un eschimos să apară cu o sticlă de scotch şi să distrugă totul! Întrebaţi-o pe soţia unui alcoolic care şi-a trimis soţul undeva departe, pe baza teoriei că îl va scăpa astfel de problema alcoolului!

Suntem convinşi de faptul că orice plan de combatere a alcoolismului care se bazează pe izolarea alcoolicului pentru ocrotire în faţa ispitei, este sortit eşecului. Încercarea alcoolicului de a se proteja de tentaţii ajută o vreme, dar el sfârşeşte de obicei într-o explozie de beţii mai urâte decât toate cele anterioare. Noi am încercat asemenea metode. Toate încercările de a face imposibilul au eşuat.

De aceea, nu ne conformăm regulii evitării locurilor cu băutură, dacă avem un motiv întemeiat pentru a fi acolo. Aceasta include barurile, cluburile de noapte, discotecile, recepţiile, nunţile şi chiar reuniunile sociale mondene. Pentru cineva care are experienţă în viaţa cu un alcoolic, ideea poate părea ca o ispitire a Providenţei, dar nu este.

Remarcaţi că am precizat o premisă importantă. Deci, întrebaţi-vă de fiecare dată: "Am eu un motiv întemeiat - social, de afaceri sau personal - ca să mă duc în acel loc? Sau, nu cumva nădăjduiesc să pot retrăi pe furiş ceva din plăcerile de odinioară, în timp ce mă uit la alţii cum beau?" Dacă răspunsul este satisfăcător, nu aveţi de ce să vă temeţi. Mergeţi sau nu, după cum pare că este cel mai bine. Asiguraţi-vă că sunteţi pe un teren spiritual solid înainte de a porni şi că vă mână un motiv foarte serios. Nu vă gândiţi la profitul personal dintr-o asemenea ocazie, ci la contribuţia pe care o puteţi aduce. Dacă vă simţiţi nesigur, este mai bine să ajutaţi un alt alcoolic, în loc să participaţi la o astfel de petrecere!

De ce să staţi mohorât într-un anturaj de băutori, suspinând după bunele zile deodinioară? Dacă este o ocazie fericită, încercaţi să sporiţi atmosfera plăcută; dacă este o petrecere de afaceri, fiţi prezent şi participaţi cu entuziasm. Dacă însoţiţi pe cineva care doreşte să mănânce la un local, nu vă jenaţi să-i ţineţi companie.

Daţi de veste prietenilor că nu trebuie să-şi schimbe obiceiurile din cauza dumneavoastră. La timpul şi local potrivit, explicaţi tuturor prietenilor de ce nu este alcoolul în relaţii bune cu dumneavoastră. Dacă explicaţia este exactă, puţini oameni vă vor mai îndemna să beţi. Pe când beaţi, vă retrăseseţi din lume încetul cu încetul. Acum vă reîntoarceţi în viaţa socială a acestei lume. Nu începeţi să vă retrageţi din nou, numai pentru că prietenii dumneavoastră consumă alcool.

Datoria pe care o aveţi acum este aceea de a fi acolo unde puteţi fi de maxim ajutor altora, deci nu ezitaţi niciodată să vă duceţi undeva, dacă este în folosul cuiva. Este bine să nu ezitaţi să mergeţi şi în cele mai sordide locuri de pe pământ, în acest scop. Rămâneţi în linia întâi a frontului vieţii cu astfel de motive în suflet şi Dumnezeu va avea grijă să ieşiţi la capăt nevătămat.

 Mulţi dintre noi ţinem băutură în casă. Ne este deseori necesară, când trebuie săi ajutăm pe noii "recruţi" să treacă prin răul sevrajului. Unii dintre noi îi servim cu băutură pe aceia dintre prietenii noştri care nu sunt alcoolici; alţii credem că nu este bine să servim băutură nimănui. Dar nu ne certăm niciodată între noi pe această temă. Considerăm că fiecare familie trebuie să decidă pentru sine, în lumina propriilor circumstanţe.

 Avem mereu grijă să nu manifestăm intoleranţă sau sentimente de ură faţă de consumul de alcool ca practică socială. Din experienţă, ştim că o asemenea atitudine nu serveşte nimănui. Fiecare alcoolic, la început, se teme de aşa ceva când îl abordăm şi este incredibil de uşurat când descoperă că noi nu avem atitudinea vânătorilor de vrăjitoare. Spiritul de intoleranţă îndepărtează alcoolici a căror viaţă ar putea fi salvată, dacă ar fi scutiţi de această atitudine stupidă. Cu ea, n-am face bine nici măcar cauzei temperanţei, deoarece nici un băutor dintr-o mie nu suportă păreri legate de alcool de la cineva care urăşte băutura.

  Sperăm că, într-o zi, Alcoolicii Anonimi vor putea ajuta publicul să înţeleagă gravitatea problemei alcoolismului, dar suntem convinşi că nu este de folos nimănui să avem o atitudine de amărăciune sau ostilitate. Băutorii nu o vor tolera.

La urma urmelor, problemele ni le-am făcut cu mâna noastră. Sticla nu a fost decât un simbol. Şi apoi, noi nu ne mai războim cu nimeni şi nimic. Nu avem încotro!

 

Capitolul 8

PENTRU SOŢIILE ALCOOLICILOR*

( Scris în 1939, când existau puţine femei în A.A., acest capitol porneşte de la premisa că alcoolicul din casă este de obicei soţul. Dar multe dintre sugestiile oferite aici pot fi adaptate pentru a folosi persoanei care trăieşte cu o femeie alcoolică, indiferent dacă aceasta mai bea sau se reface prin A.A. O sursă suplimentară de ajutor este menţionată la sfârşitul acestui capitol.)

 

 Cu puţine excepţii, până aici în cartea noastră, a fost vorba despre bărbaţi. Dar aceleaşi lucruri sunt valabile şi în privinţa femeilor. Activitatea noastră de întrajutorare cu femei alcoolice este în creştere. Ni s-a dovedit faptul că femeile îşi recâştigă sănătatea la fel de prompt ca şi bărbaţii, dacă ne urmează sugestiile.

Fiecare persoană care bea îi implică în problema sa pe cei apropiaţi, precum soţia care tremură de frica următoarei beţii si părinţii care îşi văd copilul prăpădinduse.

Printre noi, se află soţii, rude şi prieteni a căror problemă s-a rezolvat, dar şi unii dintre cei care nu au găsit încă o soluţie fericită. Dorim ca soţiile Alcoolicilor Anonimi să comunici cu soţiile bărbaţilor care beau prea mult. Ceea ce au ele de spus este valabil pentru oricine este legal, prin rudenie sau sentimente, de un alcoolic.

Ca soţii ale Alcoolicilor Anonimi, dorim să fiţi convinse că puţini vă înţeleg aşa cum vă înţelegem noi. Dorim să analizăm greşelile pe care le-am făcut şi să vă asigurăm că nici o situaţie nu este atât de dificilă şi nici o nefericire atât de mare, încât să nu poată fi biruite.

Fără nici o îndoială, nu ne-a fost uşor. Am trăit timp îndelungat cu mândria rănită, in frustrare, auto-compătimire, confuzie şi teamă. Ele nu au fost o companie plăcută. Am cunoscut sentimentul dulceag de milă, dar şi resentimentele amare. Unele dintre noi treceam dintr-o extremă psihică într-alta, sperând mereu că, într-o zi, cel drag va redeveni el însuşi.

Din loialitate şi din dorinţa de a ne vedea soţii fie cu fruntea sus, ca alţi bărbaţi, am creat multe situaţii penibile. Da, am fost generoase şi ne-am sacrificat. Dar am minţit de nenumărate ori, ca să ne protejăm nouă mândria şi soţilor reputaţia. Ne-am rugat, am implorat, am avut răbdare; am lovit cu răutate; am fugit de acasă; am fost isterice; am fost îngrozite. Am încercat să stoarcem milă de la alţii. Ne-am răzbunat, prin relaţii amoroase cu alţi bărbaţi.

 De multe ori seara, căminele noastre deveneau teren de bătălie. Dimineaţa următoare ne sărutam şi ne împăcam. Prietenii ne sfătuiau să dăm papucii soţilor noştri şi am făcut şi acest gest, convinse că pentru totdeauna - numai ca să-i primim înapoi în scurt timp, sperând, sperând mereu. Ei jurau solemn că s-au lăsat definitiv de băut; îi credeam, când nimeni nu mai putea sau nu mai voia să-i creadă. Apoi, după câteva zile, săptămâni sau luni, o luau fie de la început.

            Rareori primeam vizite, neştiind niciodată cum sau când o să apară capul familiei. Acceptam foarte puţine invitaţii sociale. Am ajuns să trăim aproape singure. Când eram invitaţi undeva, soţii ni se îmbătau din sticlele ascunse prin buzunare şi ieşirea în oraş era ratată. Sau, dacă se abţineau de la băutură, atitudinea lor de martiri făcea să piară buna dispoziţie a tuturor.

 Securitatea financiară era inexistentă. Fie că serviciul le era mereu periclitat, fie că-l pierduseră. Nici măcar o maşină blindată n-ar mai fi putut aduce acasă plicul cu salariul. Contul din bancă se topea precum zăpada în iunie.

            Uneori erau la mijloc alte femei. Ce sfâşietoare descoperire! Cu ce cruzime ni se spunea că noi nu-i înţelegeam cum îi înţelegeau ele!

Veneau pe capul nostru perceptorii, şerifii, şoferii de taxi furioşi, poliţia, vagabonzii, amicii şi chiar duduile aduse sub acoperişul nostru şi soţii ne reproşau că eram atât de neprimitoare. Ne făceau "pisăloage nesuferite" şi "scârbe". Ne învinovăţeau de stricarea bunei lor dispoziţii. A doua zi erau din nou ei înşişi, fie noi îi iertam şi încercam să uităm.

Am încercat să menţinem iubirea copiilor pentru tata. Celor mai mici le spuneam că tăticu' era bolnav, fără să ştim cât de aproape eram de adevăr. Tăticu' lovea copiii, spărgea uşile, făcea cioburi bibelouri dragi, smulgea din loc clapele pianului. În toiul unor astfel de scandaluri, pleca de acasă trântind uşa şi strigând că se dace să trăiască pentru totdeauna cu cealaltă femeie. Disperate, beam. Ne făceam criţă. Rezultatul neaşteptat era că soţilor părea să le placă.

Unele dintre noi am divorţat, ne-am luat copiii şi ne-am mutat la părinţi, în timp ce socrii ne criticau ca pe nişte dezertoare. Dar, cele mai multe dintre noi nu am divorţat şi am tot amânat plecarea. Până la urmă, ne-am căutat serviciu, pentru că mizeria era prea ameninţătoare. Când beţiile au început să devină tot mai frecvente, am cerut sfatul medicilor. Simptomele fizice şi mintale alarmante, tenebrele din ce în ce mai adânci de remuşcări, deprimare şi de crize de inferioritate care puseseră stăpânire pe soţii noştri dragi ne îngrozeau şi ne înnebuneau. Ca vitele înhămate la roata de ocnă, trăgeam răbdătoare, cu multă trudă şi ne prăbuşeam extenuate după fiecare efort inutil de a atinge pământ tare sub picioare. Cele mai multe dintre noi am rămas alături de ei până în ultimul stadiu, acela al internărilor la sanatoriu ori prin spitale sau chiar al condamnărilor la închisoare. Uneori am avut de a face cu zbierete delirante şi cu accese de nebunie. Moartea a dat adesea târcoale.

Natural, în asemenea condiţii, am făcut multe greşeli. Unele au fost cauzate de necunoaşterea bolii alcoolismului, deşi uneori trăiam cu vaga impresie că aveam de a face cu oameni bolnavi. Dacă am fi cunoscut pe deplin natura bolii, poate că neam fi purtat altfel.

 Cum era posibil ca pişte bărbaţi care îşi iubeau soţiile şi copiii, să fie atât de necugetaţi, de împietriţi, de cruzi? Asemenea oameni nu puteau iubi, gândeam noi. Şi, chiar când eram cel mai convinse că ei nu aveau inimă, ne copleşeau pe neaşteptate cu promisiuni şi atenţii. O vreme, erau iarăşi blânzi şi tandri, numai ca să aibă ce să distrugă din nou curând. Dacă îi întrebam de ce s-au apucat fie de băut, găseau o scuză prostească sau nu găseau nici una. Cât de derutant era total, ce dezolant! Oare ne-am înşelat chiar aşa de tare în privinţa lor, când ne-am căsătorit? Când beau, deveneau nişte străini. Uneori păreau înconjuraţi de un zid invizibil, de nepătruns.

 Fie dacă nu-şi iubeau familia, cum puteau fi atât de orbi în privinţa propriei lor persoane? Ce se întâmplase cu raţiunea lor, cu bunul simţ, cu puterea voinţei?

Cum de nu vedeau că se distrugeau cu băutura? Cum se putea să fie de acord cu noi când le arătam toate pericolele la care se expuneau bând, ca imediat după aceea să se îmbete iar?

 Acestea sunt câteva dintre întrebările cu care se frământă femeile căsătorite cu alcoolici. Sperăm că prezenta carte a adus câteva răspunsuri.

 Poate că soţul dumneavoastră trăieşte de câtva timp în acea lume stranie a alcoolismului, în care total este deformat şi exagerat. Ştiţi că partea bună din el vă iubeşte cu adevărat. Desigur există nepotriviri de caracter între soţ şi soţie, dar de cele mai multe ori, soţul alcoolic este neiubitor şi urâcios numai în aparenţă; de obicei, el spune şi face lucruri îngrozitoare din cauză că are mintea chinuită de boală. Astăzi, majoritatea dintre bărbaţii noştri sunt nişte soţi şi taţi mai buni decât oricând înainte.

Încercaţi să nu vă condamnaţi soţul alcoolic, indiferent de ce spune sau face. El nu este decât un om foarte bolnav şi, boala aceasta îl face nerezonabil. Trataţi-l, dacă puteţi, ca şi cum ar avea pneumonie. Când vă irită rău de tot, amintiţi-vă că e un om foarte grav bolnav.

 La cele spuse mai sus există o excepţie. Suntem conştiente de faptul că unii bărbaţi sunt mânaţi de intenţii foarte rele şi că nici toată răbdarea din lume nu ar putea schimba situaţia. Alcoolicul cu un astfel de temperament poate folosi acest capitol ca armă cu care să vă lovească. Nu-i permiteţi această libertate. Dacă aveţi certitudinea că face parte din această categorie, poate că este preferabil să-l părăsiţi. Trebuie oare să-I lăsaţi să vă distrugă viaţa, dumneavoastră şi a copiilor, mai ales când are la îndemână o metodă pentru a înceta băutul şi maltratările, dacă ar vrea cu adevărat să-şi dea silinţa?

Problema cu care vă luptaţi se încadrează într-una dintre următoarele patru categorii:

1.        Poate că soţul dumneavoastră nu este decât un băutor înrăit. Fie că bea constant, fie că bea în cantităţi mari, o face numai la anumite ocazii. Probabil cheltuieşte prea mult pe băutură. Poate că alcoolul îi vlăguieşte mintea şi trupul, deşi el nu este conştient de acest fenomen. Uneori vă face de ocară, pe dumneavoastră şi pe prietenii săi. Este convins că poate bea cu măsură, că băutura nu-i face nici un rău, că îi este indispensabilă în afaceri. Probabil că s-ar considera insultat, dacă cineva i-ar spune că este alcoolic. Lumea este plină de oameni ca el. Unii reuşesc să se astâmpere sau să înceteze băutul definitiv, alţii nu. Dintre cei care continuă să bea, mulţi vor deveni cu adevărat alcoolici, după o vreme.

2.        Soţul dumneavoastră dovedeşte lipsă de autocontrol, pentru că este incapabil să se lase de băut chiar şi atunci când vrea. Adesea devine insuportabil când bea.

Recunoaşte că aşa stau lucrurile, dar este convins că data viitoare n-o să se mai întâmple. A început, cu sau fără cooperarea dumneavoastră, să caute metode de a bea cu măsură sau de a se abţine. Probabil că prietenii au început să-l părăsească şi are probleme la serviciu. Din când în când este îngrijorat şi devine conştient de faptul că nu poate bea ca alţi oameni. Bea uneori de dimineaţă şi apoi şi în cursul zilei, ca să-şi poată stăpâni nervozitatea. Este chinuit de remuşcări după ce bea mult şi vă spune că vrea să înceteze. Dar, de cum îi trece răul, începe să se gândească din nou la o cale de a bea cu măsură data viitoare. Credem că un asemenea om este în pericol, pentru că are semnele distinctive ale alcoolicului adevărat. Poate că îşi vede încă de afaceri cum trebuie şi este departe de a fi distrus total. Cum se spune adesea printre noi, "el vrea să vrea să înceteze băutul".

3.        Omul acesta a ajuns mult mai rău decât cel din a doua categorie, deşi a fost ca el, până nu demult. Prietenii I-au abandonat, căsnicia este aproape ratată şi nu se poate ţine de serviciu. Probabil că a fost deja nevoie să chemaţi doctoral şi a început ostenitorul tur al spitalelor şi sanatoriilor. Recunoaşte că nu poate bea ca alţi oameni, dar nu înţelege de ce. Se agaţă de ideea că tot va mai putea găsi o tale de a bea normal. Poate că a ajuns la stadiul în care doreşte cu disperare să înceteze băutul, dar nu poate. Cazul lui mai prezintă câteva întrebări la care vom încerca să răspundem pentru folosul dumneavoastră. Există încă speranţe mari într-un asemenea caz.

4.        Poate că soţul dumneavoastră v-a adus la disperare. A fost internat de nenumărate ori. Este violent sau pare de-a dreptul nebun când bea. Uneori, bea chiar pe drumul de la spital spre casă. Probabil că a trecut deja printr-un delirium tremens fie medicii vă sfătuiesc să-l internaţi definitiv. Poate că este deja internat la azil. Dar nici această imagine nu este chiar aşa de sumbră cum pare. Soţii multora dintre noi au ajuns atât de departe. Şi totuşi, s-au făcut bine.

 Să ne întoarcem acum la soţul din prima categorie. Oricât de ciudat ar părea, se ajunge greu la un capăt cu el. Îi place să bea pentru că băutura îi stimulează imaginaţia şi se simte mai aproape de prieteni când bea cu ei. Poate că şi dumneavoastră vă cade bine un păhărel în compania lui, atunci când nu bea prea mult. Aţi petrecut multe seri fericite împreună, tăifăsuind şi bând la gura sobei. Poate că amândurora vă plac acele petreceri care nu sunt plictisitoare tocmai pentru că se serveşte băutură. Şi nouă ne-au căzut bine asemenea seri de amuzament. Ştim ce efect benefic are alcoolul asupra relaţiilor sociale. Unele dintre noi, dar nu în unanimitate, credem chiar că băutura îşi are şi partea ei bună, când este consumată rezonabil.

Cel dintâi principiu al succesului este să nu vă înfuriaţi niciodată. Chiar dacă soţul devine atât de insuportabil încât trebuie să plecaţi de acasă pentru o vreme, faceţi-o fără ranchiună. Răbdarea şi calmul vă sunt indispensabile.

Următoarea sugestie este aceea că ar fi bine să nu-i spuneţi niciodată ce să facă în legătură cu băutul. Dacă îi intră în cap că îl cicăliţi sau că vreţi să-i stricaţi buna dispoziţie, şansa de a realiza ceva vi se reduce la zero. Va fi pentru el o scuză, ca să bea mai mult. Vă va spune că este un neînţeles şi apoi vor veni serile în care veţi fi mereu singură. Îşi va căuta pe cineva care să-l consoleze - şi nu întotdeauna un alt bărbat.

Luaţi hotărârea de a nu lăsa ca băutul soţului să vă ruineze relaţiile cu copiii şi prietenii. Ei au nevoie de compania şi ajutorul dumneavoastră. Chiar dacă soţul bea, viaţa vă poate rămâne plină şi utilă. Noi cunoaştem femei care şi-au păstrat curajul şi fericirea, chiar şi în asemenea condiţii. Nu vă irosiţi vlaga în încercări de îndreptare a soţului. Cu toate eforturile, s-ar putea să nu vă stea în puteri s-o faceţi.

Ştim că asemenea sugestii sunt uneori greu de urmat. Dar vă veţi scuti de multe dureri de inimă, dacă veţi reuşi să le luaţi în considerare. Şi se prea poate ca soţul să vă aprecieze răbdarea şi înţelepciunea. O asemenea atitudine poate crea baza unei discuţii prieteneşti în legătură cu băutul său. Lăsaţi-l pe el să deschidă subiectul. Feriţi-vă de a-l critica într-o asemenea discuţie. Încercaţi să vă puneţi în locul lui. Dovediţi-i că vreţi să-I ajutaţi, nu să-l criticaţi.

Când se iveşte o asemenea discuţie, îi puteţi sugera să citească această carte sau cel puţin capitolul despre alcoolism. Spuneţi-i că îngrijorarea dumneavoastră este mai mult ca sigur neîntemeiată; că sunteţi convinsă că el ştie mai bine despre ce este vorba; că este bine ca fiecare om care bea să înţeleagă clar ce riscuri îşi asumă atunci când bea prea mult. Arătaţi-i că aveţi încredere în puterea sa de a lăsa băutura de-o parte sau de a bea cu măsură. Spuneţi-i că nu vreţi să-i luaţi plăcerile, ci doar ca el să-şi îngrijească sănătatea. Poate veţi reuşi astfel să-i stârniţi interesul pentru înţelegerea alcoolismului.

Probabil că unii dintre cunoscuţii lui Sunt alcoolici. Sugeraţi-i să vă ocupaţi împreună de acei oameni. Băutorilor le place să ajute alţi băutori. Poate că soţul va vrea să stea de vorbă cu unul dintre ei.

Dacă metoda aceasta nu pare să dea roade, este mai bine să renunţaţi la subiect, dar să ştiţi că, după o asemenea discuţie prietenească, îl va redeschide el însuşi mai târziu. Va trebui să aveţi răbdare şi să aşteptaţi, dar merită. Între timp, încercaţi s-o ajutaţi pe soţia altui băutor serios. Dacă acţionaţi pe baza acestor principii, se prea poate ca soţul dumneavoastră să înceteze băutul sau să revină la băutul moderat.

Presupunând că soţul se află în a doua categorie, principiile de mai sus rămân valabile, cu deosebirea că, după proxima beţie, îl veţi întreba dacă ar vrea să se lase de băut cu adevărat. Nu-i cereţi s-o facă de dragul dumneavoastră sau al nimănui altcuiva. Întrebaţi-I doar dacă ar vrea. Şi s-ar putea să vrea.

 Arătaţi-i această carte şi spuneţi-i ce aţi aflat despre alcoolism. Să înţeleagă faptul că autorii cărţii, fiind ei înşişi alcoolici, ştiu despre ce vorbesc. Spuneţi-i câte ceva despre povestirile citite. Dacă se sfieşte de subiectul remediului spiritual, spuneţi-i să arunce o privire asupra capitolului despre alcoolism. Poate că atunci i se va stârni interesul pentru continuarea lecturii.

Dacă este entuziasmat de ideile acestea, cooperarea dumneavoastră va fi foarte importantă pentru el.

Dacă reacţionează cu răceală sau crede că nu este alcoolic, vă sugerăm să-l lăsaţi în pace. Nu-l împingeţi de la spate să urmeze programul. Sămânţa a fost plantată în spiritul lui. Ştie că mii de bărbaţi în situaţia lui s-au făcut bine. Dar nu-i reamintiţi aceste lucruri imediat după ce-a băut, pentru că se va mânia. Mai devreme sau mai târziu, îl veţi găsi recitind cartea, din scoarţă în scoarţă. Lăsaţi-l să se împotmolească de suficiente ori în băutură şi să se convingă singur că trebuie să facă ceva; cu cât îl zoriţi mai mint, cu atât se va îndepărta mai mint momentul însănătoşirii.

Dacă soţul este din categoria a treia, s-ar putea să aveţi noroc. Sunteţi deja sigură că vrea să înceteze băutul, deci vă puteţi dote la el cu această carte, bucuroasă de parcă aţi fi găsit o comoară în fundul grădinii. Poate că nu vă va împărtăşi entuziasmul, dar vă garantăm că va citi cartea, ba mai mult, poate va începe programul imediat. Oricum, nu va trebui să aşteptaţi prea mult. Nu-l presaţi. Lăsaţi-l să decidă singur. Rămâneţi în toane bune, cât durează următoarea serie de beţii. Nu vorbiţi despre situaţia lui sau despre această carte, decât dacă aduce el vorba.

În unele cazuri, este mai bine ca cineva din afara familiei să-i prezinte cartea. O astfel de persoană ar putea avea mai mult spor în a-l stimula să acţioneze, fără să-i trezească ostilitatea.

Dacă soţul este un om normal în celelalte privinţe, aveţi multe şanse cu el, în acest stadiu.

S-ar putea crede că bărbaţii din a patra categorie nu mai au nici o şansă, dar nu este aşa. Mulţi dintre membrii Alcoolicilor Anonimi au fost din această categorie. Nimeni nu-şi mai făcea speranţe în legătură cu ei; înfrângerea părea sigură. Şi totuşi, însănătoşirea lor a fost spectaculoasă şi în forţă.

Există excepţii. Unii sunt atât de rău distruşi de alcool, încât nu se mai pot opri din băut. În unele cazuri, alcoolismul este complicat de alte boli. Un medic sau un psihiatru competent vă poate spune dacă sunt complicaţii de o natură serioasă.

În orice caz, încercaţi să-l faceţi să citească această carte. Poate va reacţiona cu entuziasm. Dacă este internat deja la cronici, dar atât doctorul lui cât şi dumneavoastră sunteţi convinşi că este sincer dornic să se refacă, daţi-i o şansă de a încerca metoda noastră - desigur, în cazul în care medicul nu consideră că pacientul este într-o stare total ieşită din comun sau chiar periculoasă.

Facem această recomandare destul de încrezătoare în ceea ce spunem. Alcoolicii Anonimi lucrează de ani de zile cu alcoolici internaţi la cronici. De la publicarea acestei cărţi, A.A.-ul a ajutat la externarea din aziluri psihiatrice şi spitale de toate felurile a mii de alcoolici. Majoritatea nu au mai fost internaţi niciodată. Puterea lui Dumnezeu pătrunde adânc!

 Dacă situaţia dumneavoastră este diametral opusă celei de mai sus, probabil că soţul este în libertate, dar ar trebui internat. Unii oameni nu pot sau nu vor să se facă bine de pe urma alcoolismului. Considerăm că li se face un bine dacă sunt internaţi, când devin prea periculoşi. Dar este bine să fie întotdeauna consultat mai întâi un medic competent. Soţiile şi copiii acestor oameni trec prin suferinţe oribile, dar nu mai mari decât suferinţa alcoolicilor înşişi.

 În unele cazuri, viaţa trebuie luată de la început. Cunoaştem femei care au făcuto. Dacă se adoptă un mod de viaţă spiritual, drumul este mai puţin anevoios.

Dacă aveţi un soţ care bea, probabil că vă îngrijorează ce gândesc oamenii şi vă a groază să daţi ochii cu prietenii. Vă închideţi din ce în ce mai mult în sine şi sunteţi convinsă că toată lumea vorbeşte despre cum stau lucrurile în căminul dumneavoastră. Ocoliţi subiectul băutului chiar şi când vorbiţi cu propriii părinţi. Nu ştiţi ce să le spuneţi copiilor. Când soţul este într-un hal fără de hal, deveniţi o pustnică înspăimântată şi vă doriţi ca telefonul să nu fi fost inventat.

Considerăm că această stânjeneală este în cea mai mare parte nejustificată. Nu este nevoie să discutaţi cu lux de amănunte situaţia soţului, dar vă puteţi informa discret prietenii cu privire la natura bolii lui, având mare grijă să nu-l puneţi în situaţii neplăcute şi să nu-i faceţi vreun rău.

Dacă le explicaţi cu grijă unor asemenea persoane că soţul dumneavoastră este bolnav, creaţi o atmosferă nouă. Barierele care se ridicaseră între prieteni şi dumneavoastră vor dispărea, odată cu creşterea sentimentelor lor de înţelegere şi simpatie. Nu vă veţi mai simţi jenată, nici obligată să vă scuzaţi mereu soţul, ca şi când ar fi lipsit de voinţă, când în realitate el este un om de caracter. Curajul dumneavoastră de o natură nouă, firea dumneavoastră bună şi stăpânirea de sine vor face minuni în societate.

Acelaşi principiu se aplică şi în faţa copiilor. Este bine să nu vă amestecaţi în certurile dintre ei şi tatăl lor când bea, decât dacă trebuie să-i protejaţi când este violent. Folosiţi-vă întreaga energie pentru a promova o cât mai bună înţelegere a situaţiei. Atunci, acea tensiune teribilă, tipică familiilor cu băutori-problemă, va descreşte în intensitate.

Deseori v-aţi simţit obligată să spuneţi patronului şi prietenilor soţului că era bolnav, când, în realitate, el era beat. Evitaţi cât se poate să răspundeţi la întrebările pe această temă. Lăsaţi-l pe el să se explice, ori de câte ori este posibil. Din dorinţa de a-l proteja, nu trebuie să ajungeţi să recurgeţi la minciuni în faţa unor oameni care au dreptul să ştie unde este el şi ce face. Când a treaz şi în toane bane, discutaţi problema cu el. Întrebaţi-l ce vrea el să faceţi data viitoare când vă va parte în acea postură. Dar aveţi grijă să nu manifestaţi ranchiună pentru ultima dată când a făcuto.

Mai există o teamă care vă poate paraliza, aceea că soţul îşi va pierde postul. Vă gândiţi la ce dezonoare şi ce vremuri grele vă aşteaptă, pe dumneavoastră şi pe copii şi s-ar putea chiar să treceţi prin aşa ceva. Poate aţi mai trecut prin acea experienţă, chiar de multe ori. Dacă se mai repetă, priviţi-o într-o lumină nouă. Poate că va fi o binecuvântare! Poate că este ceea ce-l va convinge pe soţ că vrea să înceteze băutul pentru totdeauna. Iar dumneavoastră ştiţi acum că poate s-o facă dacă vrea! În nenumărate cazuri, această aparentă calamitate s-a dovedit a fi un avantaj, ea deschizând cărarea care ducea spre descoperirea lui Dumnezeu.

După cum am mai spus, viaţa este mai bună, când este trăită pe un plan spiritual. Dacă Dumnezeu poate rezolva dilema veche de când lumea a alcoolismului, vă poate rezolva şi dumneavoastră

Ca soţii de alcoolici, am descoperit că, fiind şi noi oameni, am suferit şi noi de trufie, de auto-compătimire, de vanitate şi de toate celelalte trăsături care definesc o persoană egocentrică; ba am fost multe ori - şi egoiste şi lipsite de onestitate. Când soţii noştri au început să aplice principii spirituale în viaţa lor, am început să vedem că ele erau de dorit şi în ceea ce ne privea pe noi.

La început, o parte dintre noi crezuserăm că ne puteam lipsi acel ajutor. Ne consideram femei cumsecade, în general, capabile de a fi mai drăguţe dacă soţii încetau băutul. Dar ideea că un prea bane ca să avem nevoie de Dumnezeu a fost o idee ridicolă.

Acum, încercăm să aplicăm principii spirituale în toate domeniile vieţii şi descoperim că astfel se rezolvă şi problemele noastre; frica se risipeşte şi nu mai cunoaştem îngrijorarea şi orgoliul rănit, ceea ce este un lucru minunat. Vă îndemnăm să încercaţi programul nostru, deoarece nimic nu-i va fi mai de ajutor soţului dumneavoastră, decât o atitudine radical schimbată faţă de el iar Dumnezeu vă va arăta cum să vi-o însuşiţi. Urmaţi aceeaşi cale cu soţul dumneavoastră, dacă este posibil.

Desigur, veţi fi foarte fericită, dacă veţi găsi o soluţie, împreună cu soţul, la problema gravă a alcoolismului. Însă nu toate problemele vi se vor rezolva peste noapte. Sămânţa a început să încolţească într-un sol nou, dar creşterea este abia la început. Cu toată fericirea nou găsită, vor mai fi urcuşuri şi coborâşuri. Multe dintre vechile probleme vor continua să existe şi este normal să fie aşa.

Şi dumneavoastră şi soţul veţi trece  prin multe încercări la capitolul încrederii şi sincerităţii. Este bine să le priviţi ca parte din educaţia dumneavoastră de viaţă. Veţi face greşeli, dar dacă sunteţi de bună credinţă, ele nu vă vor zădărnici eforturile, dimpotrivă le veţi putea transforma într-un capital util. Cu depăşirea fiecărei dificultăţi, modul de viaţă vi se va îmbunătăţii din ce în ce mai mult.

Printre obstacolele peste care veţi da se află iritarea, sentimentele rănite şi resentimentele. Soţul va fu uneori nerezonabil şi vă va veni să-l criticaţi. Dintr-un norişor de la orizontul căsniciei dumneavoastră, se pot aduna nori grei care ascund trăsnetele certurilor. Aceste disensiuni familiale sunt deosebit de periculoase, în special pentru soţul dumneavoastră. Va trebui adesea să căraţi povara evitării lor sau ţinerii lor sub control. Să nu uitaţi niciodată că resentimentul este un risc mortal pentru alcoolici. Nu vrem să spunem că trebuie să fiţi de acord de fiecare dată cu soţul, atunci când există o diferenţă onestă de opinii. Aveţi doar grijă să nu vă exprimaţi dezaprobarea prin critici sau cu ură.

Amândoi veţi constata că este mai uşor să treceţi peste marile dificultăţi, decât peste cele mărunte. De aceea, la prima discuţie înfierbântată care se va ivi, indiferent pe ce temă, amintiţi-vă că amândoi aveţi privilegiul de a fi primul care să spună, zâmbind: „Nu vreau să ne certăm! Iartă-mă, prea m-am tulburat. Hai să amânăm discuţia pe mai târziu”. Dacă soţul încearcă să trăiască pe baze spirituale, va face şi el tot ce-i stă în puteri pentru a evita conflictele şi disputele.

El ştie că vă datorează multe şi că simpla menţinere a abstinenţei nu este suficientă ca să-şi achite datoriile. Se străduieşte să repare ce-a stricat, dar nu vă aşteptaţi la prea multe. Obiceiurile lui de gândire şi acţiune sunt vechi, fiind acumulate în decursul multor ani. Cuvintele de ordine pentru dumneavoastră acum sunt răbdare, toleranţă, înţelegere şi iubire. Fie ca ceea ce spuneţi şi faceţi să fie o demonstraţie a acestor noţiuni. Atunci, ele se vor răsfrânge şi dinspre el spre dumneavoastră. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască, este regula zilei. Dacă amândoi dovediţi bunăvoinţa de a vă îndrepta propriile greşeli, vor rămâne foarte puţine motive pentru critici de ambele părţi.

Noi, femeile, ne-am format un portret al bărbatului ideal, pe care l-am dori întruchipat în soţii noştri. Este cât se poate de firesc, deci, să gândim că ei se vor ridica la înălţimea acelui nepreţuit ideal, acum că s-a rezolvat problema băutului. Dar aşa ceva nu prea este posibil, pentru simplul motiv că soţul se află, ca şi dumneavoastră, abia la începutul maturizării. Aveţi răbdare.

Un alt sentiment preconceput poate fi acela de resentimente faţă de faptul că iubirea şi loialitatea pe care le-am pus la bătaie nu i-au putut vindeca pe soţii noştri de alcoolism. Detestăm gândul că din conţinutul unei cărţi sau din efortul unui alt alcoolic, s-a realizat în doar câteva săptămâni ceea ce ne zbătuserăm noi să realizăm, fără succes, timp de ani de zile. Acestea sunt momentele în care uităm că alcoolismul este o boală asupra căreia noi nu avem nici o putere. Soţul va fi primul care va recunoaşte că numai devotamentul şi grija dumneavoastră I-au ţinut până a putut avea o experienţă spirituală, s-ar fi prăbuşit demult. Atunci când vi se strecoară în suflet resentimentele, opri~i-vă o clipă şi număraţi de câte ori aţi fost binecuvântată: la urma urmelor, familia este fie împreună, alcoolul nu mai este o problemă fie dumneavoastră, împreună cu soţul, construiţi un viitor la care nici n-aţi îndrăznit să visaţi.

O altă dificultate de semnalat este aceea că s-ar putea să deveniţi geloasă din cauza atenţiei pe care o acordă el din abundenţă alcoolicilor. V-a fost atâta timp dor de compania lui fie acum el petrece ceasuri îndelungi ajutând alţi bărbaţi şi familiile acestora. Consideraţi că acum ar trebui să vă aparţină în exclusivitate. Însă adevărul este că îi face bine să-i ajute pe alţi alcoolici, pentru că numai aşa îşi poate păstra propria abstinenţă. Uneori, această muncă de întrajutorare îl captivează atât de mint, încât neglijează tot restul. Casa vi se umple de străini, dintre care unii vă sunt antipatici fie soţul este deosebit de interesat de problemele acestora, dar este indiferent la ale dumneavoastră. Nu va ajuta la nimic dacă i-o spuneţi de la obraz sau dacă îl presaţi să vă acorde mai multă atenţie. Considerăm că este o mare greşeală să încercaţi să-i stăviliţi entuziasmul pentru întrajutorarea cu alţi alcoolici. Ar fi bine, atât cât vă stă în puteri, să vă alăturaţi lui în ceea ce face. Vă sugerăm să vă gândiţi la soţiile noilor săi prieteni alcoolici, care au nevoie de sfaturile şi iubirea cuiva care a trecut prin ce-aţi trecut dumneavoastră.

Poate că este adevărat că aţi trăit în izolare timp îndelungat, deoarece băutul soţului o izolează în multe cazuri şi pe soţie. Prin urmare, poate că aveţi tot aşa de mare nevoie de ceva nou care să vă intereseze, de o cauză nobilă pentru care să simţiţi că se merită să trăiţi, precum are şi el. Cooperând, în loc să vă plângeţi, veţi descoperi că entuziasmul lui excesiv se va mai tempera. În amândoi se va trezi un nou simţ al responsabilităţii faţă de alţii.

 Este important ca amândoi să vă gândiţi mai mult la cum să contribuiţi la viaţă şi nu la câte aţi putea obţine de la ea. Inevitabil, dacă veţi proceda aşa, viaţa vă va fi mai împlinită, cu mult mai bună decât cea din trecut.

 Se mai poate întâmpla, ca după un start cinstit pe noul drum, soţul să vă descumpănească total, venind acasă beat, tocmai când lucrurile mergeau deosebit de bine. Dacă sunteţi convinsă că vrea să termine cu băutul, nu este nevoie să vă alarmaţi. Deşi este infinit mai bine să nu recidiveze niciodată, după cum s-a dovedit a fi cu mulţi dintre soţii noştri, o recidivă prinde bine în unele cazuri. Soţul va vedea imediat că va trebui să-şi sporească eforturile în activităţile spirituale, dacă are de gând să supravieţuiască. Nu este nevoie să-i reamintiţi deficienţa spirituală de care suferă, pentru că o ştie el prea bine. Încurajaţi-l şi întrebaţi-l cu ce l-aţi putea ajuta mai mult.

 Cel mai mic semn de frică sau de intoleranţă îi poate micşora şansele de însănătoşire. Într-un moment de slăbiciune, îşi poate găsi una dintre acele puerile scuze pentru a bea, ca de pildă faptul că vă sunt antipatici prietenii lui.

 Nu încercăm absolut niciodată să aranjăm treburile în viaţa soţului cu scopul de a-l scuti de tentaţii. El va sesiza chiar şi cea mai mică încercare de-a dumneavoastră de a-i aranja întâlnirile şi afacerile aşa ca să nu fie tentat la băutură. Daţi-i libertate deplină, să vină şi să plece după cum doreşte. Este un lucru foarte important. Dacă se îmbată, nu vă blamaţi. Dumnezeu i-a luat sau nu i-a luat problema băutului. Dacă nu i-a luat-o, este bine s-o aflaţi imediat, pentru că astfel o puteţi amândoi lua fie de la baza lucrurilor. Pentru a preveni o repetare a recidivei, puneţi problema aceasta în mâinile lui Dumnezeu, exact aşa cum faceţi cu toate celelalte.

Suntem conştiente de faptul că v-am dat multe sfaturi şi repere de urmat. Poate vi s-a părut că v-am ţinut prelegeri. Regretăm dacă v-am lăsat cu această impresie, pentru că nici noi nu ne prea dăm în vânt după cei care ne ţin teorii. Însă cele relatate aici se bazează pe experienţa noastră, din care o parte a fost dureroasă. A trebuit să aflăm aceste lucruri cu preţul unor grele încercări. De aceea dorim atât de mint să înţelegeţi ce se petrece. Astfel veţi putea evita dificultăţile care nu sunt necesare. (*Comunitatea Grupurilor Familiale Al-Anon a fost formată la aproximativ treisprezece ani după redactarea acestui capitol. Deşi funcţionează complet separat de Alcoolicii Anonimi, Al-Anon-ul foloseşte principiile generate ale programului A.A., ca un ghid pentru soli, soţii, rude, prieteni şi alte persoane apropiate alcoolicilor. Paginile anterioare, (deşi se adresează numai soţiilor) indică acele probleme cu care se confruntă şi toţi ceilalţi. Alateen, comunitatea pentru adolescenţii care au părinţi alcoolici, este o parte a Al-Anon-ului.)

 

Capitolul 9

VIAŢA FAMILIEI DE ACUM ÎNAINTE

 Femeile din familiile noastre v-au prezentat, în capitolul precedent, câteva    sugestii în legătură cu atitudinea pe care o poate lua soţia faţă de soţul aflat în etapa însănătoşirii, lăsându-vă poate cu impresia că el trebuie învelit în vată şi urcat pe un piedestal. Numai că, pentru ca readaptarea la o viaţă normală de familie să reuşească, procedeul este exact invers. Este bine ca toţi membrii familiei să se afle pe un teren comun de toleranţă, înţelegere şi iubire.

Aceasta implică un proces de dezumflare a orgoliului. Alcoolicul, soţia, copiii, socrii - toţi au, mai mint ca sigur, ideile lor fixe despre ce atitudine ar trebui să aibă familia faţă de ei. Fiecare are interesul ca dorinţele sale să fie respectate. Considerăm că, din ce un membru al familiei pretinde mai mult ca ceilalţi să lase de la ei, din aceea se creează mai multe resentimente din partea acestora fie atmosfera devine încărcată de discordie şi nefericire.

Şi anume de ce? Nu cumva deoarece fiecare vrea să joace rolul principal? Nu cumva fiindcă fiecare doreşte să reorganizeze viaţa de familie după propriile sale idei? Nu cumva fiindcă, inconştient, fiecare încearcă să vadă ce poate obţine de la familie, în lot de ce ar putea dărui el însuşi?

Încetarea băutului nu este decât primul pas de ieşire dintr-o stare extrem de tensionată şi anormală. Cum ne spunea un doctor, "Ani de zile trăiţi alături de un alcoolic transformă orice soţie sau copil într-o persoană nevrotică. Într-o anumită măsură, întreaga familie este bolnavă". Familiile trebuie să înţeleagă de la început că noul drum nu va fi tot timpul sub un cer fără nori; că fiecare, la rândul său, va avea momente în care îl vor durea picioarele sau în care se va abate de la drum şi că îi vor apărea în tale scurtături şi ocolişuri ispititoare, pe care se poate uşor rătăci.

Permiteţi-ne acum să vă arătăm câteva dintre obstacolele peste care va da familia şi să vă sugerăm căi pentru evitarea acestora sau chiar pentru transformarea lor în ceva folositor.

Membrii familiei alcoolicului îşi doresc fierbinte să se simtă iar fericiţi şi în siguranţă. Ei îşi amintesc cum era pe vremea în care tata era prosper, afectuos şi atent. Viaţa actuală este comparată cu viaţa de atunci şi, dacă nu se ridică la acelaşi nivel, familia se consideră nefericită.

Încrederea familiei în tăticu' este mare. Zilele bune de altădată se vor întoarce curând, îşi spun toţi. Uneori, ei au pretenţia ca tăticu' să aducă înapoi acele zile numaidecât, considerând că Dumnezeu le datorează această răsplată aşteptată de atâta timp! Din păcate, capul familiei a petrecut ani de zile distrugându-şi serviciul, sentimentele de afecţiune, prieteniile, sănătatea - toate acestea fiind acum dărâmate sau îngropate în ruină. Va fi nevoie de timp pentru reconstrucţie. Noul edificiu va fi, până la urmă, mai frumos decât cel vechi, dar construirea lui necesită ani de zile.

Tatăl ştie că el este de blamat; s-ar putea să aibă nevoie de ani de muncă pentru a se restabili financiar, dar nu trebuie să i se scoată ochii pentru aceasta. Poate că nu va mai ajunge niciodată să câştige la fel de mulţi bani ca înainte. Dacă familia este înţeleaptă, îl va admira pentru ceea ce încearcă să fie, nu pentru ceea ce încearcă să câştige.

Din când în când, amintiri neplăcute vor înnegura prezentul, pentru că aproape fiecare alcoolic poartă marca escapadelor din vremea băutului, fie ele comice, umilitoare, ruşinoase sau tragice. Primul impuls este acela de a îngropa aceste amintiri sub podeaua unei pivniţe întunecoase şi de a zăvorî uşa cu zece lacăte. Unele familii cred că un viitor fericit nu este posibil decât dacă se dă uitării tot trecutul. Noi considerăm că acesta este un punct de vedere egocentric şi în direct conflict cu noul mod de viaţă.

Henri Lord remarca odată, plin de înţelepciune, că experienţa este lucrul cel mai valoros în viaţă. Este adevărat, dar numai dacă suntem dispuşi să învăţăm din experienţele trecute. Nu ne vom maturiza decât dacă ne vom recunoaşte şi corecta greşelile, astfel ca ele să devină bunuri de preţ. Trecutul alcoolicului devine astfel bunul cel mai de preţ al familiei şi adesea este singura ei avere!

 Acest trecut dureros poate fi de o valoare infinită pentru familiile care încă se mai luptă cu problema alcoolismului. Considerăm că fiecare familie uşurată de acea povară datorează ceva acelora care o mai poartă încă pe umeri şi, atunci când ocazia o cere, este bine ca fiecare membru al familiei respective să aibă bunăvoinţa de a se referi la greşelile trecute, oricât de dureroase. Arătându-le altora, care mai suferă, cum am fost noi înşine ajutaţi, ajungem să cunoaştem valoarea reală a vieţii noastre de acum. Gândiţi-vă mereu la faptul că, pus în grija lui Dumnezeu, întunecatul nostru trecut este un bun de preţ maxim - cheia vieţii şi fericirii altora, cu care puteţi para moartea şi mizeria lor.

 Este adevărat că trecutul poate fi dezgropat pentru a adânci răni şi a crea o adevărată molimă de supărări. De pildă, se cunosc situaţii în care ambii soţi au avut aventuri amoroase. Cu primul val al experienţei spirituale, cei doi îşi iartă reciproc păcatul şi se simt iar apropiaţi. Miracolul reconcilierii este la un pas de ei. Dar, la cine ştie ce provocare, cel întărâtat dezgroapă morţii şi împrăştie scheletele cu mare mânie. Unii dintre noi au trecut prin asemenea situaţii şi declară că sunt foarte dureroase. Unele cupluri au fost nevoite să se despartă pentru o vreme, până când a putut fi recâştigată bătălia împotriva amorului rănit iar lucrurile au putut fi privite dintr-o perspectivă nouă. În majoritatea cazurilor, alcoolicul a supravieţuit acestui chin fără să recidiveze, dar nu în toate. De aceea, considerăm că întâmplările din trecut nu se discută, decât dacă dezgroparea lor serveşte unui scop sănătos şi util.

 Familiile Alcoolicilor Anonimi au puţine schelete ascunse prin dulapuri. Fiecare ştie problemele alcoolice ale celorlalţi.

Oriunde altundeva, în viaţa obişnuită, aceasta ar aduce necazuri de nedescris, bârfe scandaloase, râs pe seama celor în cauză şi tendinţa de a profita de informaţii intime.

Aşa ceva se întâmplă foarte rar printre noi. Vorbim mult unii despre alţii, dar aproape întotdeauna într-un spirit de iubire şi toleranţă.

Un alt principiu pe care îl respectăm cu mare grijă este acela de a nu povesti experienţele intime ale altei persoane, decât dacă suntem siguri că o facem cu aprobarea celui implicat. Considerăm că este mai bine, când se poate, să ne limităm la povestea noastră proprie. Când un om se critică pe sine sau râde de propriile defecte, efectul asupra celorlalţi este pozitiv, în timp ce critica sau ridiculizarea venite de la altcineva au efectul contrar. Membrii oricărei familii ar trebui să fie foarte atenţi în această privinţă, deoarece cea mai mică remarcă nedelicată sau imprudentă produce adesea furtuni violente. Alcoolicii sunt oameni sensibili, acesta fiind un handicap a cărui corectare poate cere mult timp.

Numeroşi alcoolici sunt entuziaşti şi oameni ai extremelor. La începutul reînsănătoşirii, alcoolicul porneşte într-una din următoarele două direcţii: fie că se aruncă frenetic în încercările de a se reface financiar, fie că este atât de încântat de noua sa viaţă, încât nu vorbeşte decât despre ea şi nu se poate gândi la nimic altceva. În ambele cazuri, se nasc anumite probleme de familie. Avem o foarte bogată experienţă în această sferă.

Considerăm că este periculos să ne aruncăm cu capul înainte în rezolvarea problemei economice. Familia va fi şi ea afectată, la început în mod plăcut, toţi crezând că necazurile financiare se vor sfârşi curând iar apoi, mai puţin plăcut, când se simt neglijaţi. Peste zi, tăticu' este ocupat iar seara este obosit. Nu se prea ocupă de copii şi se irită când i se reproşează defectele. Dacă nu e iritat, este posomorât sau agasant, nu vesel şi plin de afecţiune cum şi-ar dori familia să fie. Mama se plânge că nu-i acordă suficientă atenţie. Toţi sunt dezamăgiţi şi deseori o arată pe faţă. Asemenea plângeri încep să ridice bariere, pentru că el este foarte încrâncenat în preocupările de recuperate a timpului pierdut, de refacere a averii şi de recâştigare a reputaţiei şi consideră că face bine ce face.

Numai că uneori soţia şi copiii sunt de o altă părere. După ani de zile în care au fost neglijaţi şi maltrataţi, ei consideră că tata le datorează mai mult decât le dă. Vor ca el să le state multă afecţiune, să le redea bucuriile cunoscute pe vremuri, când nu ajunsese să bea abuziv şi să state că are remuşcări pentru cât au avut ei de suferit. Dar tata nu este prea generos cu toate acestea şi resentimentele cresc; el devine şi mai puţin comunicativ iar uneori explodează dintr-un fleac. Familia este dezorientată şi îl critică pentru că nu urmează cum trebuie programul spiritual.

O asemenea situaţie poate fi evitată. Atât tatăl cât şi restul familiei se înşeală în felul în care gândesc, deşi toţi au motivele lor să creadă ceea ce cred. Discuţiile în contradictoriu nu ajută la nimic, dimpotrivă, agravează momentul de impas. Familia trebuie să priceapă că, deşi sănătatea lui s-a îmbunătăţit, tata este tot în convalescenţă. Este bine să fie recunoscători pentru că mai este viu şi abstinent; să îl laude pentru progresul pe care l-a făcut; să-şi amintească mereu că băutul a creat tot soiul de stricăciuni a căror reparare poate cere timp îndelungat. Dacă înţeleg aceste lucruri, ei nu vor mai pune la suflet perioadele lui de iritare, deprimare sau apatie, care, dacă există toleranţă, iubire şi înţelegere spirituală, vor dispărea încetul cu încetul.

Capul familiei trebuie să-şi amintească mereu că el este principalul responsabil pentru necazurile abătute asupra familiei şi că n-o să-i ajungă tot restul vieţii, ca să le poată drege. Dar trebuie să vadă şi pericolul concentrării excesive asupra refacerii financiare. Deşi această refacere este posibilă pentru mulţi dintre noi, am descoperit că nu putem pune banii pe primul loc. În ce ne priveşte, bunăstarea materială a venit întotdeauna în urma progresului spiritual şi niciodată înainte.

Deoarece viaţa familiei a avut cel mai mult de suferit, este bine ca omul să-şi concentreze eforturile în această direcţie, pentru că nu prea are şanse în nici o alta, dacă nu începe să-şi arate lipsa de egoism şi iubirea în propriul cămin.

Ştim că multe soţii şi multe familii Sunt dificile, dar cine se află pe calea refacerii din alcoolism trebuie să tină mine că a avut o contribuţie majoră la această stare.

Pe măsură ce fiecare membru al unei familii în care abundă resentimentele începe să-şi vadă propriile defecte şi să şi le recunoască în faţa celorlalţi, se pun bazele unor discuţii cu folos. Aceste discuţii Sunt constructive dacă se pot purta fără contraziceri înfierbântate, auto-compătimire, auto-justificări sau critici pline de resentimente. Încetul cu încetul, mama şi copiii vor vedea că au pretenţii prea mari iar tata va vedea că dă prea puţin. Principiul lor călăuzitor va fi acela de a da, nu de a obţine.

Să presupunem acum că tata trece de la bun început printr-o puternică experienţă spirituală şi devine peste noapte un alt om. Este un entuziast al religiei şi nu se poate concentra la nimic altceva. De îndată ce abstinenţa apare ca un dat, poate că familia îl priveşte pe tăticul cel straniu cu teamă, apoi cu iritare. Se vorbeşte despre lucruri spirituale de dimineaţa până seara. Se prea poate că tata pretinde familiei să-I găsească rapid pe Dumnezeu sau îi priveşte pe ai săi cu o uimitoare indiferenţă, el considerându-se deasupra celor lumeşti. Poate că îi spune soţiei, care a fost credincioasă toată viaţa, că ea habar n-are ce este credinţa şi că ar fi bine să îmbrăţişeze genul lui de spiritualitate, până nu-i prea târziu.

Când tata se poartă astfel, reacţia celor din familie poate fi nefavorabilă. Unii dintre ei devin geloşi pe Dumnezeul care a furat afecţiunea tăticului. Deşi sunt recunoscători că nu mai bea, poate că nu le place ideea că Dumnezeu a săvârşit miracolul pe care ei nu l-au putut săvârşi, uitând adesea că tăticu' nu putea fi ajutat de nici o putere omenească. Poate că nu înţeleg de ce toată iubirea şi tot devotamentul lor nu l-au îndreptat pe tata. La urma urmelor, îşi zic în sinea lor, el nici măcar nu dovedeşte cine ştie ce virtuţi spirituale, pentru că poartă grija întregii lumi, dar îşi neglijează familia. Ce vrea să spună cu: "Dumnezeu are grijă de voi"? Oare nu a cam scrântit?

El nu este chiar aşa de dezechilibrat cum s-ar crede. Mulţi dintre noi am trăit acel gen de exaltare şi ne-am permis să ne îmbătăm un pic cu spiritualitate. Aidoma căutătorului de aur care a dat peste un felon tocmai când nu-i mai rămăseseră decât nişte firimituri de mâncare, am cunoscut şi noi bucuria fără margini a eliberării dintro viaţă de frustrări. Tata se simte de parcă ar fi găsit ceva mai preţios decât aurul şi poate că va vrea să ţină o vreme averea cea nouă doar pentru el. Poate că nu înţelege chiar de la început că abia dacă a zgâriat suprafaţa unei mine de aur, care va deveni profitabilă numai dacă el va săpa în lungul filonului tot restul vieţii şi numai dacă va da altora întregul produs.

Dacă familia cooperează, tata îşi va da repede seama că suferă de o distorsionare a valorilor. Va înţelege că balanţa maturizării lui spirituale atârnă prea mint într-o parte, că pentru un om obişnuit - ca el - o viaţă spirituală care nu include obligaţiile de familie, poate că nu este chiar aşa de perfectă cum crezuse. Dacă familia înţelege că purtarea actuală a tăticului nu este decât o fază în dezvoltarea lui, total este aşa cum trebuie. Cu ajutor din partea familiei înţelegătoare şi simţitoare, aceste capricii ale copilăriei spirituale a tăticului dispar repede.

Dacă familia condamnă şi critică, se întâmplă exact opusul. Tăticul va crede poate că, din cauza băutului, a fost mereu nevoit să se dea învins în orice discuţie în contradictoriu din trecut, dar că acum a devenit o persoană superioară, cu Dumnezeu de partea lui. Cu cât se persistă mai mult în criticarea tatălui de către familie, cu atât el se va adânci mai mult în această greşeală a sa. În loc să-şi trateze familia cum se cuvine, el se va închide şi mai mult în sine, convins că gestul este justificat spiritual. Chiar dacă familia nu este întru total de acord cu activităţile spirituale ale tatălui, este bine ca el să fie lăsat în pace. Chiar dacă îşi neglijează într-o oarecare măsură familia şi nu-şi asumă răspunderile ce-i revin, este bine să fie lăsat să-şi desfăşoare activităţile de întrajutorare cu alţi alcoolici cât consideră el de cuviinţă. În perioada de început a convalescenţei, această muncă îi va asigura abstinenţa mai mult decât orice altceva. Cu toate manifestările lui, dintre care unele chiar neplăcute şi alarmante, considerăm că acest gen de tătic se dezvoltă pe un fundament mult mai solid decât cel care îşi pune succesele în afaceri sau cele profesionale înaintea dezvoltării spirituale, pericolul de a bea din nou fiind mai mic şi orice altceva este preferabil reîntoarcerii lui la băutură.

Aceia dintre noi care am petrecut mult timp în lumea fanteziei spirituale, ne-am dat seama până la urmă cât era de copilărească. Acea lume de vis a cedat local simţului profund al unui stop în viaţă iar noi am devenit din ce în ce mai conştienţi de puterea lui Dumnezeu în existenţa noastră. Am ajuns la credinţa că EI vrea să ne păstrăm capul în nori, cu El, dar să avem picioarele ferm stabilite pe pământ, unde se află camarazii noştri de drum şi unde trebuie să se desfăşoare munca noastră. Acestea sunt realităţile în care trăim. Nu am găsit nimic incompatibil între o experienţă spirituală puternică şi o viaţă utilă, sănătoasă şi fericită.

Şi încă o sugestie. Fie că ceilalţi au convingeri spirituale, fie că nu, ar fi foarte bine ca ei să examineze principiile după care încearcă să trăiască alcoolicul din familie. Nu vor prea putea găsi motive să dezaprobe stele principii, chiar dacă alcoolicul nu reuşeşte să le urmeze sută la sută. Nimic nu-i va fi de mai mare ajutor alcoolicului care se ţine doar tangenţial de cele spirituale, decât o soţie care adoptă un program spiritual sănătos şi care pune mult mai bine în practică acel program.  Se vor mai petrece şi alte schimbări în casă. Băutura l-a făcut pe tata incapabil să câştige pâinea familiei. Mama a trebuit să preia acea responsabilitate şi a făcut-o, cu eforturi eroice. Prin forţa împrejurărilor, ea a fost adesea obligată să-l trateze pe tata ca pe un copil bolnav sau capricios. Chiar şi atunci când el voia să-şi afirme autoritatea, n-o putea face, pentru că băutura îl punea mereu pe picior greşit.

Mama făcea toate planurile şi dădea directivele. Când era treaz, de obicei tata se supunea. În acest fel, iară vina ei, mama s-a obişnuit să fie "bărbatul din casă". Reîntors brusc la viaţă, tata începe să-şi afirme autoritatea. Şi astfel se nasc multe necazuri, care pot fi evitate dacă membrii familiei observă aceste tendinţe şi ajung la un acord amical în legătură cu ele. Băutul izolează majoritatea căminelor de lumea exterioară.

 Poate că tata a abandonat de ani de zile orice activităţi normale de club, datorii civice, sporturi. Se poate naşte sentimental de gelozie, atunci când se reînnoieşte interesul lui pentru asemenea lucruri. Familia crede că tata îi aparţine în exclusivitate şi, deci, că nimeni altcineva nu are dreptul să pretindă nici cea mai mică parte din acea "proprietate". În loc să-şi creeze propriile terenuri noi de activitate, copiii şi mama lor îi pretind tatălui să stea acasă şi să le umple viaţa.

 Încă de la început, este necesar ca soţii să accepte cinstit faptul că fiecare va trebui să lase de la sine din când în când, pentru ca familia să poată juca un rol eficient în noua viaţă. Tata va avea nevoie să petreacă mult timp cu alţi alcoolici, dar această activitate trebuie să fie echilibrată. Sfera relaţiilor sociale se va lărgi şi ea va cuprinde şi oameni care nu ştiu nimic despre alcoolism iar familia se poate îngriji de satisfacerea nevoilor acestora. Viaţa localităţii cu problemele ei poate prezenta un interes nou. Chiar dacă nu există convingeri religioase în familie, poate că membrii ei vor dori să intre în contact cu grupuri religioase sau chiar să adere la unul.

Alcoolicii care i-au luat mereu în râs pe credincioşi vor putea beneficia de pe urma unor asemenea contacte. Având acum o experienţă spirituală, ei vor descoperi că au multe lucruri în comun cu acei oameni, chiar dacă au păreri diferite în multe privinţe. Dacă nu intră în discuţii contradictorii pe teme religioase, alcoolicul îşi va face prieteni noi şi va găsi cu siguranţă noi căi de a fi util în mod agreabil. Împreună cu familia sa, el poate forma un punct luminos în astfel de congregaţii, aducând noi speranţe şi curaj multor preoţi, pastori sau rabini care se sacrifică pentru a ajuta zbuciumata lume în care trăim.

Ideea enunţată mai sus nu este decât o sugestie utilă. Din punctul nostru de vedere, nu este o obligaţie. Noi nu suntem o sectă religioasă şi nu putem lua decizii pentru nimeni. Este bine ca fiecare să-şi consulte propria conştiinţă.

V-am vorbit despre lucruri serioase, uneori tragice. Am prezentat aspectele cele mai dureroase ale alcoolismului. Dar noi nu suntem un grup posac. Dacă noul venit nu poate vedea bucuria şi plăcerea noii noastre vieţi, nu şi-o va dori pentru sine. Noi punem un mare accent pe bucuria de a trăi. Încercăm să nu ne permitem prea mult cinism la adresa stărilor de lucruri între naţiuni şi nu cărăm pe umerii noştri necazurile lumii. Atunci când vedem pe cineva care se scufundă în mocirla alcoolismului, îi acordăm primul ajutor şi-i punem la dispoziţie ceea ce avem. Ca săi fim de ajutor, îi povestim şi chiar retrăim amintirile acelea oribile din trecutul nostru.

Aceia dintre noi care am încercat să cărăm întreaga povară şi toate necazurile altora, am descoperit cât de repede ne puteam prăbuşi sub greutatea lor. De aceea, considerăm că voia bună şi râsul ajută mai mult. Cei care ne observă sunt adesea şocaţi de exploziile noastre de veselie, pe când vorbim despre experienţe aparent tragice din trecut. De ce să nu fim veseli? Ne-am făcut bine şi ni s-a dat puterea de a-i ajuta pe alţii.

 Oricine ştie că un om cu o sănătate precară sau care nu se distrează mai niciodată, nu râde prea des. Atunci, de ce să nu gustăm bucuriile distracţiei, atât cât este posibil? Suntem convinşi că Dumnezeu ne vrea fericiţi, veseli şi liberi. Nu ne putem asocia celor care cred că viaţa este o vale a plângerii, deşi ea a fost aşa pentru mulţi dintre noi. Dar ne este clar că am fost creatorii propriei mizerii. Nu Dumnezeu ne-a creat-o. Evitaţi, deci, crearea deliberată a mizeriei, dar, dacă se ivesc necazuri, consideraţi-le a fi nişte ocazii în care să dovediţi cu bucurie atotputernicia Lui.  Şi acum despre sănătate. Tot aşa precum nici starea de deprimare şi gândirea tulbure nu dispar cât ai clipi, nici un trup grav pârjolit de alcool nu se reface de obicei peste noapte. Suntem convinşi că un program spiritual de viaţă contribuie enorm la refacerea sănătăţii. Noi, care ne-am refăcut după consumul abuziv de alcool, suntem nişte miracole de sănătate mintală. Dar am văzut ameliorări remarcabile şi în organismul nostru. Puţini dintre noi mai poartă unele bolii mistuitoare.  Prin aceasta nu vrem să spunem că dispreţuim măsurile omeneşti în lupta cu bolile şi pentru menţinerea sănătăţii. Dumnezeu a creat din abundenţă medici, psihologi şi alţi specialişti capabili, de toate felurile. Nu ezitaţi să apelaţi la aceştia dacă aveţi probleme de sănătate. Cei mai mulţi se dăruiesc cu pasiune profesiunii lor şi, în consecinţă, o minte şi un corp sănătos la semenii lor înseamnă mult pentru ei. Încercaţi să ţineţi minte că, deşi Dumnezeu a creat multe miracole pentru noi, nu trebuie să nesocotim vreodată valoarea unui doctor sau psihiatru competent. Serviciile lor Sunt adesea indispensabile pentru tratarea unui începător în abstinenţă şi pentru supravegherea sănătăţii acestuia după tratament.

 Unul dintre numeroşii medici care a avut ocazia să citească manuscrisul acestei cărţi ne-a spus că dulciurile s-au dovedit deseori de ajutor, desigur dacă nu sunt interzise din alte motive de sănătate. El era de părere ca ar fi bine ca alcoolicii să aibă mereu la ei ciocolata, care este cunoscută ca generatoare de energie imediată, lucru foarte util în momentele de oboseală. EI a mai adăugat că, se poate ca noaptea, unii alcoolici debutanţi în abstinenţă să simtă, din când în când, ceva ca o nevoie nedesluşită dar imperioasă, care pare să treacă după consumarea unei bomboane. Mulţi am observat la noi înşine o tendinţă de a mânca dulciuri şi am găsit-o benefica. Un cuvânt despre relaţiile sexuale. Alcoolul este un asemenea stimulent sexual pentru unii bărbaţi, încât a fost uşor să se abuzeze de el. Partenerii sunt uneori surprinşi când, după încetarea băutului, bărbatul tinde a fi impotent, ceea ce poate produce o criză psihică, dacă motivul rămâne neînţeles. Unii am avut o asemenea experienţă, dar, după câteva luni, am cunoscut cele mai frumoase momente intime din viaţa noastră. În cazul in care starea de impotenţă persistă, nu trebuie să ezitaţi să consultaţi un medic sau un psiholog. Nouă nu ne sunt cunoscute prea multe cazuri în care situaţia dificilă să fi durat prea mult.

S-ar putea ca alcoolicul să aibă greutăţi în restabilirea unor relaţii prieteneşti cu copiii săi. Băutul lui s-a întipărit foarte adânc în minţile lor fragede. Chiar fără să o spună pe faţă, poate că îl detestă cu cordialitate pentru ce le-a făcut lor şi mamei lor. Copiii pot fi uneori dominaţi de o duritate şi un cinism patetic, părând incapabili de a ierta şi uita. Aceasta poate dura multe luni după ce mama lor a acceptat noul mod de viaţă şi de gândire al tatălui.

Cu vremea ei vor vedea ca tata este un om nou şi se vor strădui să găsească o cale de a o arăta. După ce se petrece această transformare, îi puteţi invita să ia parte Ia meditaţia de dimineaţa şi atunci ei vor fi în stare să participe la discuţiile zilnice fără ciuda şi părtinire. Începând din acel moment, progresul va fi rapid, iar reunirea aceasta va fi urmată de rezultate adesea minunate.

Indiferent dacă familia îmbrăţişează sau nu metoda spirituală, alcoolicul trebuie s-o facă, dacă vrea să se însănătoşească; ceilalţi trebuie să ajungă să vadă cu ochii lor acest lucru, ca să nu mai aibă nici o urmă de îndoială, după viaţa trăită alături de un băutor.

De exemplu, unul dintre membrii noştri fumează mult şi bea multă cafea. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că ce-i prea mult nu-i sănătos. Constatând abuzul de tutun şi cafea, soţia, mânată de intenţia de a-l ajuta, a început să-l admonesteze. El a recunoscut că întrecea măsura, dar spunea că nu era încă pregătit să înceteze. Soţia lui fiind una dintre acele persoane care cred că fumatul şi consumul de cafea sunt păcate, l-a pisat întruna, până când intoleranţa ei l-a înfuriat. Şi a băut.

Bineînţeles, prietenul nostru a greşit rău de tot. A trebuit să-şi recunoască greşeala cu durere şi să-şi îmbunătăţească latura spirituală. Este unul dintre cei mai eficienţi membri ai Alcoolicilor Anonimi, dar încă fumează şi bea cafea. Numai că nici soţia lui, nici altcineva nu-l mai judecă. Soţia înţelege că a făcut prea mare caz din subiectul acesta, în timp ce suferinţe mult mai grave se vindecau cu rapiditate. Noi avem trei zicale potrivite pentru asemenea situaţii:

 

Fiecare lucru la timpul său; Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască şi

Cu răbdarea, treci marea.

 

Capitolul 10

PENTRU PATRONI

Printre numeroşii proprietari de întreprinderi din zilele noastre există un cunoscut de-al nostru care a trăit multă vreme în lumea marilor afaceri. El a angajat şi concediat sute de oameni şi ştie cum este văzut alcoolicul din perspectiva patronului. Modul în care priveşte el lucrurile ar putea fi de mare ajutor antreprenorilor de pretutindeni. Să-l lăsăm, deci, pe el să vă spună ce ştie.

Am fost pe vremuri director-adjunct al unui departament într-o mare corporaţie, cu şase mii şase sute de angajaţi. Într-o zi, secretara a intrat în birou sămi spună că dl. B. insista să vorbească cu mine. I-am cerut să-i spună că nu mai aveam ce discuta. Îl avertizasem deja de câteva ori că nu aveam să-i mai tolerez băutul multă vreme. Cu toate acestea, el m-a sunat nu demult din Hartford, în două zile succesive, dar nu putea vorbi de beat ce era. Atunci l-am anunţat că era concediat şi că decizia mea era finală şi definitivă.

Secretara a revenit să-mi spună că la telefon nu era dl. B., ci fratele lui, care avea un mesaj pentru mine. Mă aşteptam la o pledoarie pentru clemenţă, dar în receptor am auzit: "Voiam să vă spun că Paul s-a aruncat pe fereastra unui hotel din Hartford sâmbăta trecută. Ne-a lăsat un bilet în care scrie că aţi fost cel mai bun şef pe care l-a avut el vreodată şi că nu aveţi nici o vină în cele întâmplate."

Altă dată, am primit o scrisoare care continua un decupaj dintr-un ziar cu anunţul despre moartea unuia dintre cei mai buni comis-voiajori de-ai noştri. După două săptămâni de băut neîntrerupt, a apăsat cu degetul de la picior pe trăgaciul puştii încărcate - cu capătul ţevii în gură. ÎI dădusem afară din cauza băuturii cu şase săptămâni în urmă.

În fine, încă o experienţă de-a mea. Într-o zi, prin apel telefonic interurban din Virginia, o femeie m-a întrebat, cu o voce stinsă, dacă asigurarea prin întreprindere a soţului ei mai era în vigoare. Cu patru zile în urmă, omul se spânzurase în magazia lor de lemne. Fusesem obligat să-l concediez din cauza băuturii, deşi era foarte inteligent, ager şi unul dintre cei mai buni organizatori pe care i-am cunoscut vreodată.

Iată, deci, trei oameni excepţionali pe care i-a pierdut lumea, pentru că eu nu am înţeles alcoolismul aşa cum îl înţeleg acum. Şi, culmea ironiei, am devenit eu însumi alcoolic! Dacă n-ar fi intervenit o persoană care a înţeles ce era cu mine, aş fi avut aceeaşi soartă ca cei trei angajaţi pomeniţi mai sus.

Căderea mea în alcoolism a adus lumii afacerilor pierderi financiare imense, pentru ca pregătirea cuiva pentru o poziţie în executivul unei corporaţii înseamnă cheltuieli de cine ştie câte mii de dolari.

Şi, asemenea pierderi continuă intens şi azi. După părerea noastră, există găuri imense în ţesătura economică a ţării, din cauza unei situaţii care nu se poate îmbunătăţi fără o mai bună înţelegere a stării de lucruri din partea tuturor celor implicaţi.

Aproape că nu există nici un patron modern care să nu simtă o responsabilitate morală faţă de prosperitatea salariaţilor săi şi care să nu încerce să-şi îndeplinească acel gen de responsabilităţi. Nu este greu de înţeles atitudinea multor patroni faţă de angajaţii alcoolici, care li se par, cel mai adesea, a fi nişte mari netoţi. Din cauza calităţilor lor profesionale excepţionale sau din ataşamentul sau faţă de asemenea salariaţi, patronul îi ţine în serviciu mult timp după ce ar fi trebuit să-i concedieze. Unii patroni au încercat chiar şi toate remediile cunoscute. Foarte puţini au dovedit nerăbdare şi intoleranţă iar noi, cei care i-am costat o avere, nu-i prea putem blama pentru momentele în care ne-au luat din scurt.

Iată un exemplu tipic. Directorul uneia dintre cele mai mari bănci din America ştie că eu nu mai beau şi, într-o zi, mi-a vorbit despre un membru al executivului la acea bancă. Din cele descrise, era clar că omul acela suferea de alcoolism, ceea ce mi s-a părut a fi pentru mine o şansă de a ajuta. I-am vorbit timp de două ore despre alcoolism ca boală, descriind simptomele şi rezultatele, cât m-am priceput eu mai bine. Răspunsul interlocutorului meu a fost:

-          Foarte interesant ce spui, dar sunt sigur că omul s-a lăsat de băut pentru totdeauna. Tocmai s-a întors dintr-un concediu fără plată de trei luni, în timpul căruia a fost la cură şi acum arată întremat, iar şefii din consiliul de administraţie l-au avertizat că asta-i ultima lui şansă.

N-am putut replica altceva decât că, dacă omul urma acelaşi tipar ca alţii ca el, va sfârşi prin a trage o beţie mai gravă decât oricând. Eram convins că era ceva inevitabil şi mă gândeam dacă nu cumva cei de la bancă îi făceau o nedreptate. De ce să nu fie pus în contact cu câţiva membri A.A.? Aceasta i-ar putea da o şansă. Am subliniat faptul că eu nu mai beam de trei ani, în ciuda unor situaţii care i-ar fi făcut pe nouă din zece oameni să-şi bea minţile. De ce să nu i se dea şansa de a auzi povestea mea?

-          O, nu, a spus prietenul meu, individul ăsta ori s-a lăsat de băut, ori zboară din serviciu. Dacă are voinţa şi curajul tău, o să reuşească.

Mi-a venit să urlu de descurajare, văzând că nu am reuşit să-l fac pe prietenul meu să înţeleagă. Pur şi simplu nu putea crede că un confrate din executiv era grav bolnav. Nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să aştept.

Nu după mult timp, omul a recidivat şi a fost dat afară. Imediat după aceea, Iam contactat noi. A acceptat, iară multe

fandoseli, principiile şi metoda noastră. În prezent, este mai mult ca sigur pe drumul refacerii sănătăţii. Pentru mine, acest incident este o ilustrare a faptului că boala care îl macină pe alcoolic nu este înţeleasă corect şi că patronii nu sunt conştienţi de rolul pozitiv pe care îl pot juca, acţionând în interesul firmei, pentru a-şi salva salariaţii alcoolici.

Dacă doriţi să ajutaţi pe cineva, este mai bine să începeţi prin a pune deoparte gândurile despre cum beţi sau nu beţi dumneavoastră înşivă. Fie că beţi abuziv sau moderat, fie că nu beţi deloc, se prea poate să aveţi unele convingeri destul de pronunţate şi poate chiar prejudecăţi. De obicei, celor care beau moderat li se face lehamite mai repede de alcoolici decât nebăutorilor. Pentru că beţi ocazional şi vă înţelegeţi propriile reacţii la băutură, este foarte posibil că v-aţi format anumite păreri, dar acestea nu sunt valabile în cazul unui alcoolic. Ca băutor moderat, dumneavoastră puteţi bea sau nu, după cum doriţi. Ori de câte ori vreţi, vă puteţi controla băutul. Poate că beţi într-o seară un păhărel în plus, dar dimineaţa următoare, scuturaţi din cap şi vă duceţi la serviciu. Pentru dumneavoastră, băutura nu este o problemă şi nu puteţi înţelege de ce ar fi pentru oricine altcineva care are voinţă şi nu este tâmpit.

Uneori, în relaţiile cu alcoolicii, este natural să vă simţiţi agasat de slăbiciunea, stupizenia şi iresponsabilitatea lor. Poate că veţi avea acest sentiment chiar şi după ce veţi înţelege boala mai bine.

Urmărind comportamentul unui salariat alcoolic, de obicei veţi constata că este un om sclipitor, ager la minte, plin de imaginaţie şi simpatic. Când este nebăut munceşte din greu şi nu se lasă până nu rezolvă lucrurile. Dacă nu ar bea, cu aceste calităţi ar fi un angajat valoros, care merită ţinut în postul respectiv. Vă întrebaţi dacă să-i acordaţi aceeaşi consideraţie ca altor salariaţi bolnavi, dacă se merită să fie salvat. În cazul în care răspunsul este afirmativ, indiferent dacă din motiv umanitar sau de afaceri sau din amândouă, atunci sugestiile care urmează s-ar putea să vă fie utile.

Oare puteţi lăsa deoparte impresia pe care o aveţi că ar fi vorba despre un obicei prost, încăpăţânare sau lipsă de voinţă? Dacă vă vine greu s-o faceţi, recitiţi capitolele doi şi trei, în care problema bolii alcoolismului este tratată în amănunt. Ca om de afaceri, vreţi să ştiţi, în primul rând, dacă o acţiune este necesară sau nu, înainte de a vă gândi la rezultate.

În cazul în care puteţi admite că salariatul respectiv este bolnav, consideraţi că poate fi iertat pentru faptele lui trecute? Puteţi da uitării absurdităţile săvârşite de el în trecut? Puteţi crede că a fost victima unei gândiri anormale, cauzate direct de acţiunea alcoolului asupra creierului său?

Îmi amintesc limpede ce şocat am fost când un eminent doctor din Chicago mi-a vorbit despre cazuri în care presiunea fluidului din coloana vertebrală a provocat rupturi pe creier. Nu este de mirare că alcoolicii Sunt atât de straniu iraţionali. Cine n-ar fi, cu un creier atât de torturat? Băutorii normali nu sunt afectaţi în acest mod şi nici nu pot înţelege aberaţiile minţii alcoolicului.

Poate că salariatul dumneavoastră a încercat deja să ascundă câteva buclucuri în care a intrat, unele fiind destul de penibile sau de-a dreptul revoltătoare. Poate că nu ştiţi ce să mai gândiţi despre faptul că un individ situat deasupra mediei, ca el, îşi permite să intre în asemenea necazuri. În general, indiferent de gravitatea lor, aceste necazuri pot fi puse pe seama acţiunii anormale a alcoolului asupra mintii sale. Poate că este un model de onestitate când nu bea, dar atunci când bea sau când se dezlănţuie la o petrecere, alcoolicul este în stare de lucruri incredibile. După aceea, dezgustul său este teribil. Aproape întotdeauna, prostiile făcute nu sunt decât un indiciu al unor stări temporare.

Prin aceasta nu vreau să spun că toţi alcoolicii ar fi oneşti sau virtuoşi atunci când Sunt treji. Desigur, lucrurile nu stau aşa. Astfel de oameni pot fi pişte profitori, care încearcă adesea să abuzeze de bunătatea şi ajutorul dumneavoastră.

Dacă sunteţi sigur că el nu vrea să înceteze băutul, cu cât îl daţi afară mai repede, cu atât mai bine. Nu-i faceţi nici o favoare dacă îl ţineţi în serviciu. Concedierea s-ar putea să fie o binecuvântare pentru el. Poate va fi scuturarea de care are nevoie. În cazul meu, ştiu că nimic din ce ar fi făcut corporaţia mea pentru mine, nu m-ar fi putut opri din băut; atâta vreme cât îmi păstram postul, nu-mi puteam da seama defel de gravitatea situaţiei în care mă aflam. Dacă m-ar fi dat afară mai întâi şi apoi ar fi luat măsuri ca să mi se aducă la cunoştinţă soluţia prezentată în cartea aceasta, probabil că aş fi revenit la serviciu după şase luni cu sănătatea restabilită.

Există mulţi alcoolici care vor să înceteze băutul şi cu aceştia puteţi ajunge departe. Tratarea lor cu înţelegere va plăti dividende. Poate că vă gândiţi deja la un asemenea om, care vrea să renunţe la băutură şi pe care doriţi să-l ajutaţi, chiar dacă numai din motivul aportului pe care îl aduce el la prosperitatea firmei atunci când nu bea. Acum ştiţi mai multe despre alcoolism. Vă este clar că omul e bolnav mintal şi fizic. Sunteţi dispus să-i treceţi cu vederea greşelile trecute. Îl puteţi aborda în felul următor:

Spuneţi-i că ştiţi că bea şi că trebuie să înceteze. Dacă doriţi, adăugaţi faptul că îi apreciaţi calităţile profesionale şi vreţi să-l ţineţi în postul acela, dar că nu puteţi, câtă vreme continuă să bea. O atitudine fermă din partea şefilor într-un astfel de moment ne-a ajutat multora.

Apoi, îl puteţi asigura că nu intenţionaţi nici să-i faceţi morală, nici să-l condamnaţi; că, dacă l-aţi dăscălit în trecut, a fost din lipsă de înţelegere a situaţiei. Dacă se poate, spuneţi-i că nu-i purtaţi ranchiună. Ar fi bine ca, în acest punct al conversaţiei să-i explicaţi alcoolismul ca boală. Spuneţi-i că, după opinia dumneavoastră, el - fiind marcat de alcoolism - este un om foarte grav bolnav, probabil cu un picior în groapă. Întrebaţi-l dacă vrea să se facă bine. Spuneţi-i că îl întrebaţi acest lucru deoarece mulţi alcoolici cu mintea în ceaţă nu vor să renunţe la băutură. Oare el vrea? Vrea el să facă paşii necesari pentru a se face bine, pentru a înceta băutul pentru totdeauna?

Dacă spune că vrea, este el sincer sau gândeşte adânc în sinea lui că vă dace cu zăhărelul şi că, după odihnă şi tratament o să-i meargă, din când în când, să bea un păhărel sau două? Suntem convinşi că alcoolicul trebuie scrutat serios în privinţa sincerităţii. Asiguraţi-vă că nu se minte pe sine şi nu încearcă să vă înşele.

Este la latitudinea dumneavoastră dacă să-i menţionaţi sau nu cartea aceasta. Dacă ezită

şi tot mai crede că mai poate bea, măcar bere, este mai bine să-l daţi afară după următoarea beţie, pe care o va trage aproape sigur, în cazul în care este într-adevăr alcoolic. Trebuie să înţeleagă toate acestea foarte clar. Aveţi de a face cu un om care fie că poate şi vrea să se facă bine, fie că nu. Dacă nu, atunci de ce să vă pierdeţi vremea cu el? Aceasta pare a fi o măsură severă, dar este de obicei calea cea mai bună.

După ce v-aţi asigurat că salariatul dumneavoastră vrea să se însănătoşească şi că este dispus să ia chiar şi măsuri radicale în acest sens, îi puteţi sugera o direcţie clară de acţiune. Pentru majoritatea alcoolicilor care beau sau care tocmai îşi revin dintr-o beţie, se dovedeşte a fi de dorit sau chiar imperios necesar să treacă printr-o anumită doză de tratament fizic. Pentru aceasta apelaţi, desigur, la medicul dumneavoastră şi oricare ar fi metoda de tratament, ea va avea ca obiectiv eliminarea efectelor alcoolului din mintea şi organismul bolnavului. Dacă medicul este competent, acest tratament rareori durează sau costă mult. Este în avantajul angajatului dumneavoastră să fie adus într-o stare fizică în care poate gândi normal şi în care nu mai tânjeşte după alcool. Dacă îi propuneţi acest procedeu, s-ar poate să fie nevoie să plătiţi dumneavoastră costul tratamentului în avans, dar credem că este bine să-i spuneţi clar că toate acele cheltuieli i se vor reţine mai târziu din salariu. Este mai bine pentru el să se simtă din plin responsabil.

Dacă acceptă oferta, ar fi bine să-i subliniaţi faptul că tratamentul fizic nu este decât o mică parte din ce are de făcut. Trebuie să înţeleagă limpede că, deşi dumneavoastră îi puneţi la dispoziţie îngrijirea medicală de maximă calitate, el însuşi va trebui să facă efortul de a trece printr-o schimbare interioară. Ca se poată debarasa de alcool, va trebui să-şi transforme gândurile şi atitudinile. Fiecare dintre noi a trebuit să-şi pună însănătoşirea pe primul plan, pentru că fără însănătoşire ne-am fi pierdut familia şi afacerile. Credeţi că puteţi avea încredere totală în capacitatea lui de a se face bine?

Şi, vorbind de încredere, credeţi că aţi putea adopta atitudinea că, în ce vă priveşte, toate acestea vor rămâne ceva strict personal şi că neglijenţele în serviciu, cauzate de alcool, precum şi tratamentul care urmează, nu vor fi discutate cu altcineva fără asentimentul său?

Va fi probabil bine să aveţi o convorbire lungă cu el, atunci când revine la lucru.

Să revenim la tema principală a acestei cărţi. Ea conţine o serie completă de sugestii care îi vor permite salariatului să-şi rezolve problema. Unele dintre ideile de aici vor fi noi pentru dumneavoastră. Poate că nu prea agreaţi metoda pe care o sugerăm. Ea nu este în nici un fel ultimul cuvânt în materie, dar funcţionează în cazul nostru. Şi, la urma urmelor, nu căutăm noi toţi mai degrabă rezultate decât metode? Că-i va plăcea sau nu, angajatul dumneavoastră va afla sumbrul adevăr despre alcoolism, ceea ce nu-i va strica deloc, chiar dacă nu va urma metoda.

Vă sugerăm să arătaţi această carte medicului care se ocupă de omul dumneavoastră pe parcursul tratamentului. Dacă bolnavul apucă să o citească îndată ce poate citi, până mai este în faza de deprimare acută, probabil că va înţelege mai bine situaţia în care se află.

Sperăm că pacientul va afla de la doctor adevărul despre starea sa, oricare ar fi ea. Este bine ca, atunci când i se pune la dispoziţie această carte, să nu-i spună nimeni că va trebui să urmeze sugestiile noastre. Omul trebuie să decidă singur.

Vă vine să pariaţi pe faptul că noua dumneavoastră atitudine, plus conţinutul acestei cărţi, vor da rezultatele sperate? În unele cazuri se va întâmpla aşa, în altele nu. Dar considerăm că, dacă perseveraţi, procentajul de succese vă va răsplăti eforturile. Sperăm că, pe măsură ce se va extinde munca noastră de întrajutorare şi numărul membrilor A.A. va creşte, salariaţii dumneavoastră vor putea fi puşi în legătură directă cu noi. Până atunci, suntem convinşi că se pot realiza multe chiar şi numai prin lectura acestei cărţi.

După revenirea angajatului respectiv la serviciu, staţi de vorbă cu el. Întrebaţi-l dacă crede că a găsit soluţia. Dacă simte că poate discuta deschis despre problema sa cu dumneavoastră, dacă ştie că îl înţelegeţi şi că nu vă veţi supăra pe el, indiferent de ce este dispus să vă mărturisească, va avea probabil şansa de a-şi reface repede sănătatea.

În legătură cu aceasta, credeţi că veţi putea rămâne netulburat, dacă vă va mărturisi lucruri şocante? S-ar putea, de exemplu să vă dezvăluie că v-a înşelat la bani, umflând suma cheltuielilor de călătorii de serviciu sau că avea planuri să vă fure cei mai buni clienţi. De fapt, s-ar putea să vă mărturisească multe, dacă a acceptat soluţia noastră care, după cum ştiţi, cere o onestitate riguroasă. Credeţi că veţi putea şterge total cu buretele, ca să-i daţi şansa unui nou început? Dacă vă datorează bani, poate veţi aranja termene de plată în rate.

Dacă vă vorbeşte despre situaţia familială, fără îndoială că îi veţi putea da sugestii utile. Credeţi că îi veţi putea permite să vorbească deschis, câtă vreme nu-şi pâreşte, critică sau bârfeşte colegii? O asemenea atitudine din partea dumneavoastră faţă de un astfel de salariat, vă va aduce loialitatea lui nemărginită.  Cei mai mari duşmani ai alcoolicilor Sunt resentimentele, gelozia, invidia, frustrarea şi frica. În toate colectivele de muncă şi afaceri există rivalităţi şi, din cauza lor, anumite politici de birou. Unii dintre alcoolici trăiesc cu impresia că oamenii încearcă să-i distrugă şi, cel mai adesea, se înşeală. Dar, uneori, trecutul nostru de beţivi este folosit "politic" împotriva noastră.

 Mă gândesc acum la un caz în care un individ răutăcios făcea tot timpul mici glume la adresa isprăvilor făcute la beţie de un coleg alcoolic, ceea ce nu era decât un mod viclean de sabotare a colegului. Într-un alt caz, în care alcoolicul a fost trimis la spital pentru tratament, curând vestea a apărut la toate gazetele de perete din întreprindere, deşi foarte puţini ştiuseră iniţial de faptul acesta. Natural, o asemenea publicitate a diminuat şansele de însănătoşire ale salariatului în cauză. Patronul are adesea puterea de a proteja victima de astfel de tactici. El nu poate arăta favoritisme, dar are autoritatea de a-l apăra pe omul în cauză de provocări inutile şi critici nedrepte. În general, alcoolicii sunt plini de energie şi muncesc din greu, nu glumă. Omul dumneavoastră stă probabil pe jăratec să ducă toate sarcinile de serviciu la bun sfârşit. Fiind într-o oarecare măsură slăbit de boală şi având de a face cu reajustarea fizică şi mintală la o viaţă fără alcool, poate că munceşte exagerat şi va trebui să-i temperaţi dorinţa de a lucra şaisprezece ore pe zi. Poate va trebui să-l încurajaţi să se destindă din când în când. Dacă doreşte să ajute serios alţi alcoolici, de multe ori va trebui să o facă din timpul orelor de serviciu şi ar fi sănătos pentru el să-i lăsaţi puţină libertate în acest sens, fiind o muncă necesară în menţinerea abstinenţei.

După mai multe luni fără băutură, a veţi putea folosi serviciile în ajutorul altor angajaţi care vă dau bătăi de cap cu alcoolismul lor - cu condiţia, desigur, ca aceştia să accepte o a treia persoană la discuţie. Un alcoolic restabilit, aflat, să zicem, într-o poziţie de serviciu relativ minoră, poate vorbi cu cineva care deţine un post superior; deoarece priveşte viaţa acum dintr-un unghi radical diferit, el nu va încerca să câştige avantaje de pe urma situaţiei.

Puteţi avea încredere în el, deşi experienţa îndelungată cu scuzele la care recurg alcoolicii vă va face mereu suspicios. Data următoare când vă sună soţia lui să-l scuze că a bolnav, probabil că veţi trage imediat concluzia că a beat. Dacă a băut într-adevăr, dar încă mai doreşte să se însănătoşească, v-o va spune el însuşi, chiar cu riscul de a-şi pierde serviciul, deoarece ştie că, dacă vrea să mai trăiască, trebuie să fie cinstit.

Va fi fericit să ştie că nu vă bateţi capul cu suspiciuni în ce-l priveşte şi că nu încercaţi să trageţi sforile în viaţa lui astfel încât el să nu fie tentat la băutură. Dacă urmează programul de restabilire în mod conştiincios, poate fi trimis oriunde o cere serviciul.

Dacă are o recidivă, va trebui să decideţi dacă este cazul să fie dat afară. Dacă sunteţi sigur că omul nu este serios, iară îndoială trebuie concediat. Dacă, dimpotrivă sunteţi convins că face tot ce-i stă în puteri, mai daţi-i o şansă. Dar nu vă simţiţi obligat să-l ţineţi, pentru că nu mai aveţi această obligaţie.

Mai există ceva ce aţi putea face, dacă doriţi. În cazul în care aveţi o întreprindere mare, puteţi pune această carte la dispoziţia adjuncţilor din direcţia executivă, asigurându-i că nu sunteţi în război cu alcoolicii din întreprindere. Adjuncţii sunt adesea prieteni cu subalternii lor, deci se află într-o poziţie dificilă. Din diverse motive, ei îi acoperă pe subalterni, cu speranţa că lucrurile se vor îndrepta. Deseori îşi riscă propriul post, în încercarea de a ajuta băutorii-problemă care ar fi trebuit concediaţi de multă vreme sau cărora se merită să li se dea ocazia de a se face bine.

După ce citeşte el însuşi această carte, un adjunct din executiv îl poate apoi aborda pe cel vizat, spunându-i ceva de genul: "Uite ce-i, omule, vrei să încetezi băutul sau nu? Eu trebuie să ţin spinarea pentru tine, ori de câte ori te îmbeţi. Nu-i cinstit - nici pentru mine, nici pentru firma noastră. Am aflat câteva lucruri despre alcoolism. Dacă eşti alcoolic, eşti foarte bolnav. Te porţi ca atare. Firma vrea să te ajute să te faci bine. Dacă te interesează, să ştii că există o cale şi, în cazul în care vrei să-ţi rezolvi problema, trecutul va fi şters cu buretele iar faptul că te-ai dus la tratament nu se va menţiona în public. Dar dacă nu poţi sau nu vrei să încetezi băutul, cred că ar fi mai bine să demisionezi".

Dacă adjunctul dumneavoastră nu este de acord cu conţinutul acestei cărţi, nu este nevoie să i-o prezinte subalternului alcoolic şi, de multe ori, nici nu este cazul. Dar este bine că, cel puţin, acum înţelege problema şi nu se va mai lăsa prostit cu obişnuitele promisiuni, va putea lua o poziţie justă şi onestă faţă de asemenea subalterni şi, în viitor, nu va mai avea de ce să acopere un salariat

În rezumat: nimeni nu trebuie să fie concediat pentru că este alcoolic, dacă vrea să înceteze băutul. Este bine să i se dea o şansă reală. Dacă nu poate sau nu vrea să înceteze, este bine să fie dat afară. Excepţiile de la cele două alternative sunt puţine.

 Considerăm că această abordare va rezolva câteva lucruri. Va permite reabilitarea unor oameni buni şi, în acelaşi timp, dumneavoastră nu veţi mai avea reţineri când vine vorba de scăpat de cei care nu pot sau nu vor să se facă bine. Alcoolismul poate cauza firmei dumneavoastră pierderi considerabile în timp, oameni şi reputaţie. Sperăm că sugestiile noastre vor contribui la repararea acestor fisuri. Credem că avem dreptate când vă îndemnăm să puneţi capăt pierderilor de acest gen şi să daţi o şansă de mare preţ cuiva care merită osteneala.

 Acum câteva zile, cineva din A.A. l-a abordat pe această temă pe vicepreşedintele unui mare concern industrial, care a replicat:

- Sunt foarte bucuros că voi, băieţi, nu mai beţi. Dar politica noastră este să nu ne amestecăm în obiceiurile personale ale salariaţilor noştri. Dacă cineva bea atât de mult încât aduce prejudicii muncii sale, îl dăm afară. Nu văd cum ne-aţi putea ajuta, când, după cum vedeţi, noi nu avem nici o problemă cu alcoolismul.

Acea companie cheltuieşte, în fiecare an, milioane de dolari pentru cercetări. Costurile de producţie sunt calculate până la cea mai mică zecimală. Au locuri de recreere şi asigurări pentru salariaţi. Se manifestă un interes real pentru bunăstarea salariaţilor, atât din motive umanitare cât şi pentru bunul mers al afacerilor. Doar cu alcoolismul... ei n-au nici o problemă. Aşa cred ei.

Poate că este o atitudine tipică. Noi, cei care avem o vastă experienţă în lumea afacerilor şi am văzut lucrurile din unghiul de vedere al alcoolicilor, n-am putut să nu zâmbim în faţa opiniei sincere a domnului respectiv. Ar fi şocat rău de tot, dacă ar şti cât de mult pierde anual concernul lui din cauza alcoolismului. În acea industrie lucrează probabil un mare număr de alcoolici, activi sau potenţiali. Suntem convinşi că directorii marilor întreprinderi nu au decât o foarte vagă idee despre cât de răspândită este problema aceasta. Chiar şi în cazul în care consideraţi că la firma dumneavoastră nu există probleme legate de alcoolism, se merită să mai aruncaţi o privire din când în când asupra situaţiei, în viitor. S-ar putea să descoperiţi lucruri interesante.

Desigur, în capitolul acesta este vorba despre alcoolici, oameni bolnavi, oameni tulburaţi mental. Vice-preşedintele la care ne-am referit mai sus se gândea probabil la băutorii care beau dintr-un obicei prost sau fără să gândească. Cu privire la aceştia, politica întreprinderii lui este, fără îndoială sănătoasă, dar el nu face distincţia între asemenea băutori si alcoolici.

Nu i se poate pretinde nimănui să acorde salariatului alcoolic o cantitate exagerată de timp şi atenţie sau favoritisme de vreun fel. Cine se însănătoşeşte cu adevărat, nu va aştepta aşa ceva niciodată şi nu va pretinde nimic de la nimeni. Dimpotrivă, va munci ca un apucat şi vă va fi recunoscător până la sfârşitul vieţii Eu sunt astăzi proprietarul unei mici întreprinderi şi am doi angajaţi alcoolici care aduc venituri cât cinci oameni normali. Şi de ce nu? Au o atitudine nouă şi au fost salvaţi de la groapă când mai aveau zile. Fiecare minut petrecut în ajutarea lor să iasă la liman, a fost o mare bucurie pentru mine.

 

Capitolul 11

O IMAGINE A VIITORULUI DUMNEAVOASTRĂ

Pentru majoritatea oamenilor normali, băutul merge mână-n mână cu voia bună, tovărăşia semenilor şi stimularea imaginaţiei. Alcoolul face să dispară încordarea, sentimentul de lehamite şi supărările. Băutura aduce bucuria apropierii de prieteni şi sentimentul că viaţa este frumoasă.

Lucrurile au stat cu total altfel în cazul nostru, mai ales în perioada finală, de băut peste măsură. Vechea plăcere de a bea dispăruse, rămânând doar sub forma unei amintiri. Nu mai puteam nicidecum retrăi momentele înălţătoare cu care ne obişnuiserăm în trecut. Ne era tot timpul dor de bucuria de a trăi pe care o cunoscuserăm pe vremuri şi eram obsedaţi de ideea că, printr-un miracol de vreun fel sau altul, vom fi iar capabili să cunoaştem acea bucurie. Dar fiecare încercare din partea noastră era sortită eşecului.

Oamenii ne tolerau din ce în ce mai puţin, iar noi ne retrăgeam, din ce în ce mai mult, din societate, din viaţa însăşi. După ce am devenit vasalii Regelui Alcool, cetăţeni îngroziţi ai tărâmului nebuniei alcoolice, s-a aşternut peste noi pâcla înfiorătoare a singurătăţii, care cu vremea a devenit tot mai densă şi mai întunecată. Unii dintre noi am început să frecventăm locuri sordide, sperând să găsim pe cineva care să ne înţeleagă şi să ne accepte. La început am găsit - dar urma uitarea totală şi apoi venea teribila trezire în faţa celor Patru Făpturi hidoase ale Apocalipsului - Teroarea, Confuzia, Frustrarea şi Disperarea. Băutorii nefericiţi care citesc aceste rânduri, ştiu foarte bine la ce ne referim!

Din când în când, un băutor înrăit care reuşeşte să se abţină o vreme, afirmă: "Nu-mi lipseşte deloc băutura. Mă simt mai bine fără. Lucrez mai bine. Mă distrez mai bine.” Ca foşti băutori-problemă, zâmbim când auzim asemenea vorbe de duh.

Ştim că omul respectiv este ca un băieţel care fluieră în întuneric, pentru a-şi face curaj. Se prosteşte singur. În sinea lui, ar da orice să poată bea câteva pahare de alcool fără consecinţele cunoscute. Le va bea nu peste mult timp, deoarece nu este fericit în abstinenţă; nu-şi poate imagina viaţa fără alcool. Şi, va veni o zi în care nu şi-o va putea imagina nici cu, nici fără alcool. Atunci, el va cunoaşte însingurarea, la o cotă pe care puţini oameni o ating; se află la marginea râpei, dorindu-şi să moară. V-am arătat cum am ieşit noi din acea situaţie şi poate că aţi vrea să replicaţi: "Da, sunt dispus să încerc. Dar oare voi ajunge şi eu să fiu un habotnic, anost şi ursuz, ca cei câţiva evlavioşi pe care îi cunosc? Ştiu că trebuie să trăiesc fără băutură, dar cum? Aveţi voi un înlocuitor pentru alcool?"

Da, avem ceva care este mult mai mult decât un simplu înlocuitor al băuturii. Este fraternitatea pe care o puteţi găsi în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi. Acolo este local în care dispar încordarea, senzaţia de lehamite şi supărările. Este local în care vi se stimulează imaginaţia. Viaţa, în fine, are sens. Anii cei mai plini de satisfacţii din existenţa dumneavoastră vă stau în faţă. Aşa este în A.A. pentru noi şi aşa poate fi şi pentru dumneavoastră.

Vă întrebaţi unde se găseşte Comunitatea A.A. şi cum se poate intra în rândurile ei?  Vă puteţi întâlni noii prieteni chiar în oraşul sau satul în care locuiţi. Nu departe de unde vă aflaţi, alcoolici fără speranţă, precum pasagerii de pe un vapor care se scufundă, mor peste tot în jurul dumneavoastră. Dacă locuiţi într-un oraş mare, alcoolicii sunt cu sutele. Din vârful sau de la baza scării sociale, bogaţi sau săraci, aceşti alcoolici Sunt viitorii membri ai Comunităţii A. A. Vă veţi face, printre ei, prieteni pentru tot restul vieţii. Se vor crea minunate relaţii noi cu aceşti oameni, pentru că împreună, veţi scăpa de la dezastru şi veţi porni umăr la umăr pe noul drum. Atunci veţi şti ce înseamnă acea dăruire de sine datorită căreia alţi pot supravieţui şi redescoperi viaţa. Veţi afla înţelesul deplin al vorbei: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".

Poate că pare ceva imposibil ca acei oameni să cunoască din nou fericirea, să redevină curând respectaţi şi utili. Cum vor putea scăpa ei de mizeria, proasta reputaţie şi situaţia disperată în care se află? Răspunsul izvorăşte din faptul că, din moment ce asemenea lucruri ni s-au întâmplat nouă, vi se pot întâmpla şi dumneavoastră. Odată ce vi le veţi dori mai presus de orice şi veţi fi dispus să vă folosiţi de experienţa noastră, ele nu se vor lăsa prea îndelung aşteptate. Era miracolelor este la timpul prezent. Avem dovada: reînsănătoşirea noastră!

Trăim cu speranţa că, odată lansată în oceanul mondial al alcoolismului, această carte va ajunge ca un colac de salvare la băutorii învinşi de alcool, care se vor agăţa de sugestiile conţinute în ea. Avem siguranţa că mulţi se vor ridica pe propriile picioare şi-şi vor regăsi drumul în viaţă. La rândul lor, ei vor sta de vorbă cu alţii care sunt încă bolnavi iar Comunitatea Alcoolicilor Anonimi se va paşte în fiecare oraş sau cătun, ca un liman pentru cei care trebuie să găsească ieşirea din alcoolism.

Din capitolul "Întrajutorarea", v-aţi făcut o idee despre modul în care îi abordăm noi pe alţi şi despre cum îi ajutăm întru restabilirea sănătăţii. În cazul în care aţi ajutat deja câteva familii să îmbrăţişeze acest mod de viaţă, poate că doriţi să ştiţi mai multe despre cum să procedaţi în continuare. Ne gândim că cea mai bună cale de a vă furniza o imagine a viitorului dumneavoastră ar fi să vă descriem maniera în care a crescut fraternitatea noastră. Iată, pe scurt, cum au decurs lucrurile:

Cu ani în urmă, în 1935, unul dintre noi a făcut o călătorie într-un oraş din vestul ţării. Din punctul de vedere al afacerilor, călătoria a Post un eşec. Dacă ar fi fost o reuşită, ea i-ar fi adus banii necesari refacerii financiare care, la vremea respectivă, părea de o importanţă vitală. Numai că afacerea a ajuns la tribunal, de unde rezultatul a fost neconcludent. În timpul procedurii legate omul nostru a trecut prin resentimente intense şi controverse aprinse.

            Îngrozitor de descurajat, se afla într-un loc complet străin lui, discreditat şi aproape ruinat financiar. Fiind încă slăbit fizic şi abstinent doar de câteva luni, el a înţeles că se găsea într-o situaţie primejdioasă. Voia tare mult să stea de vorbă cu cineva, dar cu cine?

 În după-amiaza unei zile mohorâte, în timp ce măsura cu pasul holul hotelului, se frământa să găsească o cale prin care să-şi poată plăti factura camerei de hotel. La un capăt al încăperii, se afla un panou de sticlă sub care se putea citi lista bisericilor din localitate. La capătul opus, era uşa care dădea într-un bar atrăgător. Omul se uita la mulţimea veselă din bar şi se gândea că acolo ar putea găsi tovărăşie şi uşurare sufletească. Fără un păhărel sau două, se prea putea că nu va avea curaj să intre în vorbă cu alţii şi îl aştepta un sfârşit de săptămână de adâncă însingurare.

 Ştia că nu putea bea, dar de ce să nu stea la o masă, cu nişte apă minerală în faţă? La urma urmelor, era abstinent de şase luni, nu? Poate că, de fapt, va reuşi să bea să zicem trei păhărele de alcool, nu mai mult! La acest gând, l-a cuprins teama. Se afla pe teren alunecos. Avea iar gândul acela smintit - primul pahar. S-a cutremurat, s-a întors stânga-mprejur şi a pornit către panoul cu lista bisericilor, în timp ce tot mai putea auzi muzica şi vocile vesele din bar.

 El avea acum responsabilităţi - faţă de familie şi faţă de oamenii care vor muri, dacă nu vor afla cum să se facă bine, adică faţă de acei alţi alcoolici. Probabil că erau o mulţime şi în acel oraş. S-a hotărât să sune la o parohie. Sănătatea mintală îi revenise şi el i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Apoi, a ales un număr la întâmplare şi I-a format.

Ca urmare a acelui telefon, a fost îndrumat către un anume locuitor al oraşului, pe vremuri un om capabil şi respectat, dar acum un alcoolic fără speranţă. Situaţia era cea obişnuită: căminul în primejdie de destrămare, soţia bolnavă, copiii dezorientaţi, facturile neplătite, reputaţia pătată. Omul avea o dorinţă disperată de a înceta băutul, dar nu vedea nici o cale de ieşire din situaţia de beţiv. Le încercase deja pe toate cele cunoscute. Deşi era dureros de conştient că nu era un om normal, el nu înţelegea încă ce înseamnă să fii alcoolic.(*Relatarea se referă la prima vizită pe care a făcut-o Bill W. Doctorului Bob. Cei doi aveau să devină co-fondatorii A.A.-ului. Povestea lui Bill se află la începutul acestei cărţi, în Capitolul I.

Povestea Doctorului Bob este redată după Capitolul 11, sub titlul Coşmarul Doctorului Bob.)

Ascultând povestea prietenului nostru, omul a admis faptul că nici o măsură de voinţă de care era capabil nu-I putea ajuta să se abţină de la băutură pe o perioadă mai lungă de timp. A fost de acord şi cu faptul că o experienţă spirituală era absolut necesară, dar restul sugestiilor păreau să ceară un preţ cam mare. A mărturisit că trăia cu groaza constantă că alcoolismul lui va fi dat în vileag. Trăia, desigur, cu binecunoscuta obsesie a alcoolicului că puţini oameni ştiu de băutul lui. Pretextul lui era: de ce să piardă şi ce i-a mai rămas din afaceri? Dacă se va apuca să mărturisească, în faţa celor de la care îi vine pâinea zilnică, prin ce trece el, aceasta va aduce şi mai multă suferinţă familiei sale. Era dispus să facă tot restul, în afară de acele dezvăluiri.

Metoda îl interesa, aşa că l-a invitat pe prietenul nostru să plece de la hotel şi să stea la ei. După scurt timp, exact când părea mai convins că era pe punctul de a-şi recâştiga controlul asupra băuturii, a tras o beţie monumentală. Pentru el, aceasta a fost beţia care a pus capacul. Acum, a înţeles că va trebui mai întâi să-şi ia problemele în serios, pentru ca Dumnezeu săi poată da puterea de a se stăpâni în faţa alcoolului.

 Într-o dimineaţă, a apucat taurul de coarne şi s-a pregătit să treacă pe la cei de care se temea şi să le spună adevărul. Toţi l-au primit cu surprinzătoare bunăvoinţă şi mulţi i-au spus că ştiau de necazurile lui legate de alcool. Apoi a trecut pe la cei cărora le crease mari supărări. Tremura tot timpul de teamă că aceasta îi putea aduce ruina, mai cu seamă dacă lua în considerare domeniul profesiunii sale.

S-a întors acasă la miezul nopţii, epuizat dar fericit. De atunci nu a mai băut. După cum vom vedea, el este acum o personalitate foarte bine văzută în localitatea sa si cele mai multe dintre relele săvârşite în treizeci de ani de băut au fost reparate în patru.

Dar viaţa celor doi prieteni nu a fost uşoară. Au avut de înfruntat multe greutăţi şi au înţeles că era imperios necesar să rămână activi din punct de vedere spiritual. Întro zi, au luat legătura cu o soră de la un spital din localitate. I-au explicat nevoia lor şi au întrebat-o dacă avea internat vreun pacient care să fie alcoolic clasa întâi.

Ea a răspuns:

- Da, avem unul. Tocmai a bătut măr două asistente. Îşi pierde de tot minţile când bea. Dar a un om cumsecade când e treaz. A fost internat aici de opt ori în ultimele şase luni. Se spune că a fost pe vremuri un avocat binecunoscut în oraşul ăsta, dar acum a fost nevoie să-l punem în cămaşa de forţă.*

Din descrierea aceasta, reieşea că omul era într-adevăr un candidat pentru abstinenţă, dar care nu părea să aibă prea multe şanse de reuşită; utilizarea principiilor spirituale în asemenea cazuri nu era prea bine înţeleasă în acele zile. Dar unul dintre cei doi a spus:

* Este vorba despre prima vizită a lui Bill şi Dr. Bob la membrul A.A. numărul trei, vizită în urma căreia s-a format primul grup A.A., la Akron, Ohio, în 1935.                    - Mutaţi-l într-un salon cu un singur pat. Vom reveni. 

            Peste două zile, un viitor membru al Alcoolicilor Anonimi se      zgâia iară vlagă la cei doi străini de lângă patul lui. 

-                      Cine sunteţi voi, băieţi? Şi de ce am fost izolat în salonul ăsta?    Până acum, m-au ţinut numai la comun. 

       Unul dintre vizitatori a replicat:

-                      Am venit să-ti administrăm un tratament pentru alcoolism. 

       Lipsa de speranţă era scrisă cu litere mari pe faţa bolnavului, pe când zicea:

-                      O, dar n-are nici un rost. Nimic nu mă mai poate face bine pe mine. Sunt sfârşit. Ultimele trei dăţi când m-au externat, m-am îmbătat pe drumul de la spital până acasă. Mi-a frică să ies pe poarta spitalului. Nu înţeleg ce se întâmplă cu mine.  Timp de o oră, cei doi i-au povestit experienţa lor cu alcoolul. Omul exclama mereu: 

-                      Şi eu tot aşa. Şi eu tot aşa. Aşa beau şi eu.           

 I s-a spus despre otrăvirea acută de care suferea şi din cauza căreia i se deteriora corpul şi i se tulbura mintea. I s-a vorbit mult despre starea mintală care precede primul pahar. 

-                      Da, a spus bolnavul, este povestea mea. M-aţi descris foarte exact. Se pare că voi, băieţi, ştiţi toată treaba asta foarte bine, dar nu văd la ce-ar folosi. Voi sunteţi cineva. Eu am fost odată, dar acum sunt un nimeni. Din câte mi-aţi spus, mi s-a întărit convingerea, mai mult decât oricând, că eu n-o să mă pot opri din băut niciodată.

       Amândoi vizitatorii au izbucnit în râs, la care viitorul "coleg anonim" a spus:

-                      Nu văd ce-i de râs în asta. Cei doi prieteni i-au relatat despre experienţa lor spirituală şi despre direcţia în care au acţionat. El i-a întrerupt, zicând: 

-                      Pe vremuri, am fost un membru convins al bisericii. Asta nu ajută. M-am rugat mult lui Dumnezeu în dimineţile mahmure de după beţii, când îmi era aşa de rău şi juram că nu mai beau cât trăiesc, dar nu treceau două-trei ore şi eram iar criţă.  Ziua următoare, candidatul a fost mai receptiv. Avusese timp să cugete la sugestie.

-                      Poate că aveţi dreptate, a spus el. Dumnezeu trebuie să fie în stare să facă orice. Apoi, a adăugat: Deşi n-a prea făcut mare lucru pentru mine, atunci când am încercat să duc lupta asta de unul singur.

 A treia zi, avocatul nostru şi-a pus viaţa în grija şi sub comanda Creatorului său şi a declarat că era dispus să facă tot ce era necesar. A venit şi soţia să-l vadă. Deşi i s-a părut că ceva se schimbase în soţul ei, nu avea curajul să mai spere. Dar el  începuse să trăiască o experienţă spirituală. 

 În acea după-amiază, s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi a plecat din spital - redevenise un om liber. 

 A intrat în politică, a ţinut discursuri, s-a dus la adunări într-o varietate de locuri, adesea nedormind câte o noapte întreagă. A pierdut alegerile la o diferenţă foarte mică de voturi. Dar l-a găsit pe Dumnezeu şi, găsindu-l pe Dumnezeu, s-a regăsit pe sine.

 Toate acestea s-au întâmplat în 1935. El nu a mai băut niciodată şi a devenit un cetăţean activ şi respectat al localităţii sale. A ajutat mulţi alcoolici să se facă bine şi este anal dintre pilonii bisericii de la care absentase atât de mult timp.  Astfel, după cum vedeţi, în oraşul acela erau acum trei alcoolici care simţeau că trebuia să dea altora ce-au descoperit ei, ca să se menţină pe linia de plutire. După câteva eşecuri, a apărut a fi un tânăr zvăpăiat, ai cărui părinţi nu puteau spune dacă fiul vrea sau nu să înceteze băutul. Ei erau profund religioşi şi foarte  şocaţi de refuzul fiului de a avea ceva de-a face cu biserica. Tânărul suferea groaznic de pe urma beţiilor, dar se părea că nu se putea face nimic pentru el. Şi totuşi, a consimţit să se lase internat şi a fost repartizat în salonul din care tocmai plecase avocatul. A avut trei vizitatori. După o vreme, a declarat:

-                      Felul în care puneţi voi problema spirituală, are sens. Sunt pregătit să încerc. Se pare că totuşi bătrânii mei avut dreptate.

Şi aşa s-a mai adăugat un membru la Comunitatea A.A.

În tot acest interval, prietenul nostru (cel cu incidental din holul hotelului) a rămas în acel oraş. Trecuseră trei luni. Acum s-a întors acasă, lăsând în urmă trei membri - primul său cunoscut, avocatul şi tânărul zvăpăiat.

Oamenii aceştia găsiseră ceva foarte nou în viaţă. Ştiau că trebuia să-i ajute pe alţii, ca să rămână abstinenţi ei înşişi, dar principalul lor motiv a devenit fericirea găsită în dăruirea de sine în ajutarea altora, cărora le-au pus la dispoziţie şi căminele şi modestele lor resurse financiare, pe lângă ajutorul spiritual. Ei şi-au dedicat cu bucurie orele libere întrajutorării cu alţi alcoolici. Erau dispuşi, zi şi noapte, să aranjeze internări pentru noi candidaţi şi să-i viziteze la spital. Numărul membrilor a crescut. Au fost şi câteva eşecuri descumpănitoare, dar în acele cazuri, s-a făcut efortul de a aduce familia oamenilor respectivi pe un drum spiritual de viaţă, ajutând astfel la uşurarea multor poveri de necaz şi suferinţă.

Timp de un an şi şase luni, celor trei au reuşit să li se adauge încă şapte. Se vedeau des; nu trecea seară în care să nu se întâlnească în casa vreunuia dintre ei, împreună cu soţiile, fericiţi de uşurarea poverii şi mereu cu gândul la cum ar putea prezenta descoperirea şi altor nou-veniţi. Pe lângă aceste întruniri amicale degajate, s-a născut obiceiul de a rezerva o seară pe săptămână pentru întruniri la care să poată participa oricine era interesat de un mod spiritual de viaţă. Pe lângă oferirea de camaraderie şi de ocazii pentru întruniri frăţeşti, obiectivul major era acela de a asigura un loc şi o oră în care să aibă şi alţii posibilitatea de a-şi prezenta problemele.

 Aceasta a stârnit interesul multora. Un cuplu şi-a pus casa spaţioasă la dispoziţia mulţimii celei diverse şi activităţilor ei. Multe soţii cu sufletul răvăşit au fost în vizită în acea casă, unde au găsit iubire şi înţelegere printre femeile care le înţelegeau problemele, unde au putut auzi, din gura bărbaţilor adunaţi acolo, ce se întâmplase cu ei, unde li s-au dat sfaturi în legătură cu internarea propriilor soţi şi cu abordarea acestora după următoarea beţie.

 Mulţi bărbaţi, cu mintea încă tulbure, abia ieşiţi din spital, şi-au găsit eliberarea, odată ce au trecut pragul acelei case. Mulţi alcoolici care au intrat acolo, au ieşit cu un răspuns. Ei se predau acelei mulţimi vesele, care râdea de propriile necazuri şi înţelegea problemele alcoolicilor. Impresionaţi de cei care îi vizitaseră la spital, mulţi dintre aceşti alcoolici capitulau complet, după ce auzeau, într-una din încăperile de la etaj, povestea unuia dintre bărbaţii din mulţimea adunată acolo, o poveste deosebit de similară cu a lor proprie. Expresia de pe feţele femeilor, acel ceva care nu putea fi definit din ochii bărbaţilor, atmosfera stimulatoare şi electrizantă din acea casă - totul contribuia la a-i asigura pe nou-veniţi că au găsit, în fine, un liman.

 Abordarea practică a propriilor probleme, absenţa intoleranţei de orice fel, lipsa formalismelor, democraţia autentică, înţelegerea care domnea acolo, erau irezistibile. Alcoolicul împreună cu soţia lui plecau extaziaţi de gândul la ce vor putea ei face pentru unele cunoştinţe de-ale lor, care sufereau de alcoolism şi pentru familiile acestora. Ştiau că aveau acum o armată de prieteni noi, care li se păreau cunoscuţi de când lumea, deşi erau pişte străini. Văzuseră miracole şi aveau încrederea că un miracol va cobori şi asupra lor. Şi-au făcut o imagine despre Marea Realitate - iubitorul şi Atotputernicul lor Creator.

 Casa aceea a devenit neîncăpătoare pentru vizitatorii săptămânali, al căror număr se ridică acum de regulă la şaizeci sau chiar optzeci. Alcoolicii vin de la mică sau mare distanţă. Familii întregi vin cu maşinile din oraşele dimprejur. O localitate la cincizeci de kilometri depărtare are un grup de cincisprezece membri A.A. Fiind o localitate mare, ne aşteptăm ca A.A.-ul de acolo să ajungă la câteva sute de membri. * Scris în 1939

Dar viaţa în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu înseamnă doar participarea la întruniri şi vizite la spitale. Îndreptarea unor vechi gafe penibile, ajutarea unor familii să ajungă la împăcare, explicarea cazului unui fiu dezmoştenit părinţilor mânioşi, împrumutatul de bani şi procurarea unui loc de muncă pentru unii membri, când ajutorul de acest gen este justificat - toate aceste activităţi sunt desfăşurate în fiecare zi de membrii Comunităţii noastre. Nimeni nu este considerat ca fiind prea compromis sau prea decăzut pentru o primire caldă, cordială - dacă este serios în privinţa abstinenţei. Printre noi, deosebirile de clasă socială, măruntele rivalităţi şi gelozii Sunt considerate ridicole. Deoarece am naufragiat în aceeaşi luntre şi am fost salvaţi şi uniţi prin puterea aceluiaşi Dumnezeu şi deoarece ne dedicăm inima şi spiritul bunăstării altora, unele lucruri ce li se par atât de importante unora, nu mai au nici o importanţă pentru noi. Nici nu s-ar putea altfel.

În condiţii foarte puţin diferite, acelaşi lucru se petrece în multe oraşe din estul ţării. Într-unul dintre acestea, există un spital vestit pentru tratamentul dependenţei la alcool şi droguri. Acum şase ani, unul dintre noi a fost internat acolo. De atunci, mulţi am simţit pentru prima dată Prezenţa şi Puterea lei Dumnezeu între acele ziduri. Suntem foarte îndatoraţi medicului care ne-a îngrijit acolo, pentru că, deşi risca să-şi pericliteze postul, ne-a spus că are încredere în noi.

Tot la câteva zile, acest doctor sugerează câte unui pacient metoda noastră. Înţelegând cum ne desfăşurăm munca, el poate face acest lucru, alegându-i pentru noi pe aceia care Sunt dispuşi şi capabili să se refacă pe o bază spirituală. Mulţi dintre noi, foştii lei pacienţi, ne ducem acolo să-i ajutăm pe acei alcoolici.

Apoi, mai există în acest oraş din est întruniri obişnuite, de tipul celor pe care leam descris deja, la care participă un mare număr de membri. Prieteniile se formează la fel de repede, oamenii se ajută între ei cu aceeaşi eficienţă ca în oraşul vestic. Distanţa dintre cele două localităţi este măricică, dar întrevedem deja o colaborare crescută între noi.

Sperăm că, într-o zi, fiecare alcoolic care călătoreşte va găsi un grup al Alcoolicilor Anonimi când ajunge la destinaţie. Într-o oarecare măsură aşa şi este deja. Unii dintre noi sunt comis-voiajori şi călătoresc mult. Prin contacte stabilite cu ajutorul celor două centre A.A. mai mari, mici grupuri de doi sau trei sau cinci de-ai noştri au apărut şi în alte localităţi.(*Scris în 1939. În 1999 existau peste 98.000 grupuri, cu activitate A.A. desfăşurată în 150 de ţări şi un număr total de membri estimat la peste două milioane). Aceia dintre noi care călătoresc, se duc la întrunirile micilor grupuri cât se poate mai des. Această practică ne permite să acordăm ajutor acelor începători şi, în acelaşi timp, să evităm anumite "diversiuni" tentante (de la marginea şoselelor), despre care vă poate da informaţii orice comis-voiajor.

Astfel, ne maturizăm noi. La fel vă puteţi maturiza şi dumneavoastră, chiar dacă nu sunteţi decât un singur om, cu cartea aceasta în mână. Avem încrederea şi speranţa că ea conţine tot ce vă trebuie ca să începeţi. Ştim ce gândiţi. Vă spuneţi: "Sunt sincer şi scuturat de tremurături. Eu nu pot face aceste lucruri." Ba da, puteţi. Aţi uitat că acum tocmai aţi descoperit o sursă de putere mult superioară dumneavoastră. Cu un asemenea sprijin, ca să puteţi realiza ce-am realizat noi, nu vă trebuie nimic altceva decât bunăvoinţă, răbdare şi muncă.

Unul dintre membrii A.A., care locuieşte doar de câteva săptămâni într-un oraş mare, a descoperit de curând că probabil există acolo mai mulţi alcoolici pe kilometru pătrat decât în oricare alt oraş din ţară. Am aflat acest fapt acum câteva zile. Autorităţile sunt foarte neliniştite din cauza situaţiei. Prietenul nostru a contactat un psihiatru de vază care şi-a asumat deja câteva responsabilităţi legate de sănătatea mintală a populaţiei localităţii. Doctorul s-a dovedit foarte competent - şi nerăbdător să adopte orice metodă care funcţionează, pentru corectarea situaţiei, deci a vrut imediat să ştie ce avea prietenul nostru de oferit.

Efectul a fost atât de puternic, încât doctorul a acceptat să încerce metoda noastră cu câţiva dintre pacienţii săi de la spital şi cu alţi câţiva alcoolici de la o clinică la care mai lucrează, pe lângă orele de la spital. S-a stabilit o înţelegere şi cu psihiatrulşef de la un mare spital public, pentru selectarea unor alcoolici din nenorociţii internaţi acolo cu duiumul.

Deci, prietenul nostru va avea în curând un mare număr de prieteni noi. Poate că unii vor recădea şi nu se vor mai face bine niciodată, dar dacă a să ne luăm după criteriul experienţei noastre, peste jumătate dintre cei abordaţi vor deveni membri ai Comunităţii Alcoolicilor Anonimi. După ce câţiva oameni din acest oraş se vor regăsi pe sine şi vor descoperi bucuria de a-i ajuta pe alţii să facă faţă vieţii, nimic nu-i va mai putea opri până când nu vor oferi fiecărui alcoolic din oraş ocazia de asi reface sănătatea dacă poate şi vrea.

Şi totuşi, poate că vă mai spuneţi: "Dar eu nu voi putea beneficia de contactul cu voi, cei care aţi scris această carte.” Nu putem fi siguri de acest lucru. Dumnezeu decide, aşa că trebuie să  ţineţi minte că sprijinul dumneavoastră vă vine întotdeauna de la El. El vă va arăta cum să creaţi fraternitatea căreia îi duceţi dorul.

 Cartea aceasta a fost scrisă doar cu intenţia de a oferi sugestii. Ne dăm seama că ştim puţine lucruri. Dumnezeu ne va dezvălui constant mai multe - şi dumneavoastră şi nouă. Întrebaţi-l, în meditaţia de dimineaţă, ce puteţi face în fiecare zi pentru cei care sunt încă bolnavi. Dacă v-aţi făcut ordine în propria viaţă, răspunsul va veni.

 Desigur nu puteţi transmite altora ceva ce nu aveţi dumneavoastră înşivă. Aveţi grijă ca relaţia cu El să fie corectă. Atunci, mari evenimente vor putea avea loc, în viaţa dumneavoastră şi a altora. Acesta este Marele Fapt pentru noi.  Abandonaţi-vă lui Dumnezeu aşa cum vi-l puteţi imagina dumneavoastră.

Recunoaşteţi-vă greşelile în faţa Lui şi a semenilor. Curăţaţi balastul trecutului. Daţi altora gratis ce aţi descoperit şi alăturaţi-vă nouă. Vom fi mereu cu dumneavoastră în Fraternitatea Spiritului şi suntem siguri că-i veţi întâlni pe unii dintre noi, în timp ce străbateţi dificilul Drum al Destinului Fericit.

               Fiţi binecuvântat şi în paza lui Dumnezeu!

 

COŞMARUL DOCTORULUI BOB

Aceasta este povestea unuia dintre co-fondatorii Alcoolicilor Anonimi. Data de 10 iunie 1935, prima sa zi de abstinenţă neîntreruptă, marchează naşterea Comunităţii noastre.

Până în 1950, anul morţii lui, Dr. Bob a transmis mesajul A.A. unui număr de peste 5000 de alcoolici, bărbaţi şi femei, cărora le-a acordat şi serviciile sale medicale, fără să ceară plată.

În acest extraordinar serviciu pus în slujba semenilor, a fost asistat de către Sora Ignaţia, de la Spitalul Sf. Thomas din Akron, Ohio - una dintre prietenele cele mai grozave pe care le va cunoaşte vreodată Comunitatea noastră.

M-am născut într-un sătuc din Noua Anglie, care număra cam şapte mii de suflete. Standardul moral al localităţii, aşa cum îl ţin eu minte, era deasupra mediei. Nu exista comerţ de băuturi alcoolice, nici măcar bere, decât la Regia de Alcool a Statului, unde puteai probabil procura un litru, dacă reuşeai să-l convingi pe agent că aveai într-adevăr nevoie de alcool.

Fără o dovadă în sensul respectiv, cumpărătorul dornic de băutură se vedea silit să plece cu mâinile goale, fără acel leac (după cum am ajuns mai târziu să cred) al tuturor durerilor omeneşti. Oamenii care comandau băutură prin poştă de la Boston sau New York, îşi pierdeau încrederea şi buna apreciere din partea cetăţenilor cumsecade ai locului. Satin era dotat cu multe biserici şi şcoli şi acolo mi-am început eu educaţia.

Tatăl meu era respectat pentru competenţa sa profesională şi ambii părinţi erau membrii activi în viaţa bisericii. Amândoi erau de o inteligenţă cu mult deasupra mediei.

Din nefericire pentru mine, am fost singurul lor copil, ceea ce explică probabil egoismul, care a jucat un rol atât de mare în declanşarea alcoolismului meu.

Din copilărie, până la terminarea liceului, am fost mai mult sau mai puţin forţat să merg la biserică - şcoala de duminică dimineaţa şi slujba de seara, cuminecătura de lunea şi uneori slujba de miercuri seara. Aceasta a avut ca efect decizia ca, de îndată ce voi scăpa de sub dominaţia părinţilor, să nu mai pun piciorul în vreo biserică. În următorii patruzeci de ani, nu mi-am încălcat hotărârea, decât atunci când era înţelept să fac act de prezenţă.

După liceu, au urmat patru ani la una dintre cele mai bone universităţi din ţară. Acolo băutul părea să fie o activitate extraşcolară majoră. Aproape toţi păreau să ia parte la ea. Personal, beam din ce în ce mai mult, cu multă voie bună, fără prea mari dureri fizice sau financiare. Aparent, eu îmi reveneam mai uşor dimineaţa următoare, decât majoritatea amicilor băutori, care sufereau de blestemul (sau poate binecuvântarea) răului de a doua zi. Nu am suferit niciodată de migrenele beţiei, ceea ce mă face să cred că am fost alcoolic de la bun început. Întreaga mea viaţă se învârtea în jurul a ceea ce voiam să fac eu, fără să-mi pese de drepturile, dorinţele sau privilegiile altora, o stare de spirit care, odată cu trecerea anilor a devenit tot mai predominantă. Am absolvit facultatea "suma cum laude" în ochii fraternităţii băutorilor, dar nu şi în ai Decanului.

Am petrecut următorii trei ani la Boston, Chicago şi Montreal, ca angajat al ^A unui mare concern industrial, vânzând utilaje pentru căile ferate, motoare de toate tipurile şi multe alte produse de industrie metalurgică. În tot acest timp, am băut cât mi-a permis buzunarul, tot fără prea mari necazuri, deşi au început să apară, din când în când, tremurăturile de dimineaţă. În trei ani, nu am lipsit de la lucru decât o singură jumătate de zi.

Apoi, m-am hotărât să studiez medicina şi am intrat la una dintre cele mai mari universităţi din ţară. Acolo am început să beau mult mai serios decât înainte. Datorită capacităţii mele de a bea cantităţi enorme de bere, am fost admis ca membru într-o societate de băutori, în care am ajuns curând unul dintre spiritele de frunte. Am avut multe dimineţi în care mă prezentam la cursuri complet pregătit, dar nevoit să fac stânga-mprejur şi să mă întorc la dormitor, din cauza tremurăturilor; nu îndrăzneam să păşesc pragul sălii de curs, ca să nu mă fac de pomină, în cazul în care eram scos la tablă.

Situaţia s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult, iar în primăvara anului doi de facultate, după o perioadă prelungită de băut, mi-am spus că nu-mi voi putea termina studiile; mi-am împachetat lucrurile şi am plecat în sud, unde am petrecut o lună la ferma unui prieten. După ce mi s-a risipit ceaţa de pe creier, am considerat că abandonarea studiilor era o mare prostie şi am decis să revin, ca să le continui. Reîntors la universitate, aveam să constat că profesorii mei erau de o altă părere. După multă muncă de lămurire, am obţinut permisiunea de a mă reînscrie şi a-mi da examenele. Le-am luat cu note destul de bune, dar profesorilor le era lehamite de mine şi mi-au spus că, în viitor, nu vor precupeţi nici un efort pentru a face ca facultatea să-şi continue activitatea fără prezenţa mea. După multe discuţii dureroase, mi-au dat în fine hârtiile pentru transfer la o altă universitate de frunte, la care m-am înscris în anal trei, în acea toamnă.

Băutul mi s-a înrăutăţit într-atât, încât colegii de dormitor s-au văzut siliţi să-l cheme pe tatăl meu, care a făcut un drum lung, cu speranţa (deşartă) de a mă îndrepta. Dar călătoria lui a fost în zadar, pentru că eu am continuat să beau şi acum consumam mult mai multe băuturi tars decât în anii anteriori.

Cu puţin timp înainte de examenele finale, am tras o serie de beţii deosebit de epuizante. La examenele scrise, mâna îmi tremura atât de rău, încât nu puteam ţine stiloul. Am predat cel puţin trei caiete de examen fără să scriu nimic. Desigur, am căzut. Şi a trebuit să repet două semestre, după care urma să promovez numai dacă mă menţineam abstinent. N-am băut şi rezultatele i-au mulţumit pe profesori, atât din punctul de vedere al conduitei, cât şi al învăţăturii.

Notele obţinute au fost atât de bone, încât mi-au adus un mult râvnit post de intern(*Aprox. "medic stagiar". În S.U.A., imediat după terminarea facultăţii, pentru obţinerea licenţei de practicare a medicinei, absolvenţii trebuie să lucreze ca interni, timp de doi ani sub oblăduirea unei echipe de medici consacraţi. Mulţi preferă să locuiască la spitalul respectiv, din cauza turelor neregulate şi a muncii foarte intense. [Nota trad.]) într-un oraş din vestul ţării, unde am petrecut doi ani. În acest interval, mi s-a trasat zilnic un program de lucru atât de încărcat, încât rareori aveam timp să părăsesc incinta spitalului. În consecinţă, n-am avut cum să intru la necaz cu băutura. La sfârşitul celor doi ani, mi-am deschis un cabinet particular în central oraşului. Aveam ceva bani, foarte mult timp la dispoziţie şi mari dureri de stomac. Curând am descoperit că un pahar sau două de alcool puteau potoli măcar pentru câteva ore acele dureri gastrice, aşa că nu mi-a fost greu să revin la obiceiul de a bea excesiv. Fizic, am început să plătesc din greu "tratamentul" şi, în speranţa că voi găsi alinare, m-am internat de cel puţin douăsprezece ori, de bună voie, la sanatoriile din localitate. Numai că fugeam de dracu' şi dădeam de taică-su: dacă nu beam, mă torturau durerile de stomac; dacă beam, mă torturau nervii. După trei ani de chinuri, am fost internat la spital, unde medicii au încercat să mă ajute, dar eu îi convingeam pe prieteni să-mi strecoare băutură în salon sau furam alcool de prin spital, aşa că starea mi s-a înrăutăţit şi mai mult.

În cele din urmă, tatăl meu a trebuit să trimită un doctor din oraşul nostru, care a reuşit, nu ştiu cum, să mă ducă acasă la părinţi. Acolo am sta două luni în pat înainte de a avea curajul să ies din casă. Am stat cu ai mei încă vreo două luni, apoi m-am întors în localitatea unde aveam cabinetul. Cred că mă speriase foarte tare fie ce mi se întâmplase, fie doctorul, fie ambele la un loc, deoarece nu m-am atins de băutură până când s-a instaurat Prohibiţia.

După ce s-a votat legea, m-am simţit în siguranţă, ştiam că toţi îşi vor cumpăra câteva sticle sau lăzi de băutură, după cum le va permite buzunarul, după care nu va mai exista alcool în  magazine. Deci, chiar dacă voi bea, nu voi putea bea mult, aşa că nu prea va mai conta. La vremea respectivă, nu ştiam că guvernul va pune la dispoziţia medicilor cantităţi nelimitate de alcool, nici nu auzisem de vânzători de alcool de contrabandă, care aveau curând să apară la orizont. Am băut moderat la început,  dar nu mi-a trebuit mult timp ca să alunec din nou în vechiul obicei de băut excesiv, din cauza căruia sfârşisem atât de rău nu demult.

În următorii câţiva ani, am dezvoltat două fobii distincte. Una era frica de insomnii, cealaltă, că aş putea rămâne fără băutură. Nefiind un om înstărit, ştiam că, dacă nu mă abţineam de la băutură suficient ca să pot câştiga bani, aveam să rămân fără băutură. Astfel, cel mai adesea, în  ciuda nevoii imperioase, evitam băutul de dimineaţa. În schimb, luam doze mari de sedative, ca să-mi potolesc tremurăturile care mă chinuiau teribil. Uneori, cedam nevoii de băutură de dimineaţa şi atunci, ajungeam rapid într-o stare în care nu mai eram capabil de lucru, ceea ce însemna că nu mai putem aduce băutura pe ascuns acasă, seara, ceea ce însemna că urma o noapte întreagă de zvârcolit inutil în pat şi, după aceea, o dimineaţă de tremurături insuportabile. Pe tot parcursul următorilor cincisprezece ani, am fost destul de inteligent să nu mă duc niciodată la spital dacă băusem înainte, nici să primesc pacienţi la cabinet. Uneori mă ascundeam la unul dintre cluburile la care eram membru. Alteori, mă duceam la câte un hotel, sub nume fals. Dar, de obicei, prietenii mă găseau iar eu acceptam să mă duc acasă, dacă-mi promiteau că nu voi fi certat.

Dacă soţia trebuia să iasă în oraş după-amiaza, îmi aduceam acasă pe furiş o cantitate mare de băutură, pe care o ascundeam în lada de cărbuni, în coşul de rufe murdare, deasupra cadrului de lemn al uşilor, în pivniţă – pe bârnele tavanului sau în crăpăturile din dosul faianţei. Am folosit ca ascunzătoare şi geamantanele şi lăzile de haine vechi, recipientul pentru tinichea veche, recipientul pentru cenuşă. N-am ascuns niciodată sticle în rezervorul W.C.-ului, pentru că părea prea uşor. Mai târziu, aveam să aflu că soţia inspecta rezervorul acela cu regularitate. Puneam câte o sticlă de „sfert” sau de „jumate” într-o mănuşă îmblănită, pe care o ascundeam pe prispa din spatele casei, când zilele de iarnă deveneau suficient de întunecoase. Furnizorul meu de băuturi de contrabandă ascundea alcool la treptele din spatele casei, unde era la îndemâna mea, oricând doream să beau. Uneori aduceam băutură în buzunare, dar acestea erau inspectate, deci procedeul era prea riscant. Mai puneam băutură şi în câteva sticluţe mici, pe care le ascundeam apoi în manşeta şosetelor. Stratgema a mers perfect până în ziua în care am scos-o pe soţie la cinema şi un personaj din film mi-a trădat secretul sticluţei din şosetă!

Nu voi irosi spaţiu aici ca să relatez toate experienţele mele de prin spitale şi sanatorii. În toată această perioadă, am început să fim ocoliţi de majoritatea prietenilor. Nu puteam fi invitaţi niciunde, pentru că mă îmbătam. Soţia nu îndrăznea să invite pe nimeni la noi, din acelaşi motiv. Groaza mea de insomnii mă obliga să mă îmbăt în fiecare seară, dar ca să pot aduce acasă băutură pentru seara următoare, trebuia să mă abţin în cursul zilei, până la ora patru. Cu foarte puţine întreruperi, aceasta mi-a fost rutina zilnică timp de şaptesprezece ani. A fost un coşmar îngrozitor: lucram ca să câştig bani, cumpăram băutură, o aduceam acasă pe ascuns, mă îmbătam, dimineaţa tremuram şi trebuia să iau mari cantităţi de sedative, ca să fiu în stare să lucrez ca să câştig bani - şi tot aşa, la nesfârşit. Promiteam soţiei, prietenilor şi copiilor că nu voi mai bea deloc - promisiuni care rar de tot mă ţineau nebăut o zi întreagă, deşi eram foarte sincer când le făceam.

Pentru cei cărora le place să experimenteze cu diverse băuturi, cred că este bine să menţionez aici aşa-zisul experiment cu bere. Când s-a reintrodus berea pe piaţă, m-am considerat în afara oricărui pericol. Puteam bea oricâtă bere doream. Era nevătămătoare; nimeni nu s-a îmbătat vreodată cu bere. Deci, cu permisiunea bunei mele soţii, mi-am umplut până la refuz pivniţa cu lăzi de bere. În scurt timp, beam cel puţin o ladă şi jumătate pe zi. Am pus peste treisprezece kilograme în două luni, arătam ca un porc şi abia puteam respira. Mi s-a năzărit apoi că, dacă put a bere, nimeni nu ştie ce altceva am mai băut, aşa că am început să-mi fortific berea cu alcool carat. Desigur, neplăcerile rezultate au fost foarte mari şi astfel s-a încheiat experimental cu berea.

Cam în perioada acelui experiment, am făcut cunoştinţă cu un grup ai cărui membri m-au atras prin ţinuta demnă, sănătatea şi fericirea pe care le invidiam. Ei vorbeau fără stânjeneală, ceea ce eu nu puteam; păreau foarte sănătoşi şi în largul lor în toate ocaziile. Mai presus de toate, păreau fericiţi. Eu eram foarte complexat şi crispat în cea mai mare pane a timpului, sănătatea mi se ducea pe apa sâmbetei şi mă simţeam deosebit de nefericit. Simţeam că oamenii aceia aveau ceva ce mie îmi lipsea, ceva de care aş fi fost bucuros să am şi eu parte. Am aflat că era ceva de natură spirituală, ceea ce mi-a displăcut, dar am considerat că nu-mi putea face nici un rău. Am studiat şi reflectat asupra subiectului doi ani şi jumătate, dar mă îmbătam în continuare, în fiecare seară. Am citit tot ce se găsea, am stat de vorbă cu oricine părea că ştie ceva despre subiect.

Interesul soţiei a fost captivat imediat, fapt care mi-a menţinut şi mie interesul treaz, deşi nu mi se păruse nici o clipă că acolo s-ar afla un răspuns la problema băutului meu. Cum Dumnezeu şi-a păstrat ea credinţa şi curajul în toţi acei ani, nu voi şti niciodată! Cert este că şi le-a păstrat. Ştiu că, dacă şi le-ar fi pierdut, aş fi murit cu mult timp în urmă. Cine ştie din ce motiv, noi, alcoolicii, părem înzestraţi cu talentul de a ne însura cu cele mai bone femei din lume. Nu-mi pot explica defel de ce trebuie să treacă ele prin torturile la care le supunem noi!

 Apoi, într-o sâmbătă după-amiaza, soţia a fost sunată la telefon de o doamnă, care mă invita la ea, cu scopul de a-l întâlni pe un prieten de-al ei care ar putea să mă ajute. Era ajunul Zilei Femeii,(* În orig. "Mother's Day ", sărbătorită în S.U.A. în a doua duminică din luna mai. [ Nota trad]) eu venisem acasă torpilat, cu o plantă în ghiveci, pe care am pus-o pe o masă, după care m-am suit la etaj, unde era dormitorul şi n-am mai ştiut de mine. A doua zi, doamna aceea a sunat din nou. Din politeţe, deşi îmi era foarte rău, am zis "hai să mergem" şi i-am smuls soţiei promisiunea că nu vom sta mai mult de cincisprezece minute.

 Am intrat în casa acelei doamne la ora cinci fix şi se făcuse unsprezece noaptea, când am plecat. Am mai avut câteva convorbiri scurte cu omul respectiv după aceea şi am încetat băutul brusc. Perioada "uscată" a durat cam trei săptămâni; apoi, am plecat la Atlantic City, ca să particip la o şedinţă care se întindea pe durata mai multor zile, şedinţă a unei societăţi naţionale din care făceam parte. Am băut tot scotch-ul existent în tren şi mi-am cumpărat câţiva litri pe drumul către hotel. Acestea se întâmplau într-o duminică. M-am îmbătat tare de tot în acea seară, am stat nebăut toată ziua de luni, până după ora cinei şi apoi m-am pus iar pe îmbătat. Am băut cât am putut mai mult la bar, apoi m-am retras în camera mea de hotel, ca să termin treaba. Marţi, am "luat-o pe ulei" de dimineaţă şi, până la amiază, m-am făcut turtă.

Cum nu voiam să mă fac de râsul lumii, am plătit factura şi am părăsit hotelul. În drum spre gară, mi-am mai cumpărat nişte băutură. Trebuia să aştept sosirea trenului. Din acel moment încolo, nu-mi mai amintesc nimic, decât că m-am trezit în casa unui prieten dintr-un oraş învecinat cu al meu. Oamenii aceia cumsecade au anunţat-o pe soţie, care l-a trimis pe noul meu prieten după mine, să mă ducă acasă. El a venit, m-a dus acasă, m-a pus în pat, mi-a dat să beau câteva pahare în seara aceea şi o sticlă de bere dimineaţa următoare.

Era 10 iunie 1935 şi aceasta a fost ultima mea băutură. Au trecut de atunci, până în momentul în care scriu aceste rânduri, aproape patru ani.

Întrebarea care vă vine natural în minte este probabil: "Ce mi-a spus sau ce-a făcut omul acela, de era atât de diferit de ce-mi spuseseră sau ce făcuseră alţii?" Reţineţi că eu citisem enorm de mult şi vorbisem cu toţi cei care ştiau sau credeau că ştiu ceva despre alcoolism. Acum, deosebirea constă din faptul că omul acesta trăise pe pielea lui experienţa multor ani de băut înfricoşător, cunoştea direct aproape toate experienţele prin care trec beţivii şi se făcuse bine folosind exact stele mijloace pe care încercasem să le folosesc şi eu, adică mijloacele spirituale. Mi-a dat informaţii de mare ajutor, în privinţa alcoolismului. Dar, de cea mai mare importanţă a fost faptul că el era prima fiinţă umană cu care am stat vreodată de vorbă, care ştia despre ce vorbeşte, cu privire la alcoolism, din experienţa personală. În alte cuvinte, vorbea pe limba mea. Deţinea toate răspunsurile şi aceasta nu din cauză că le luase de prin lecturi.

Ce minunată binecuvântare să fii eliberat de sub teribilul blestem, ca acela de care am suferit eu! Am parte de sănătate şi mi-am recâştigat atât respectul de sine, cât şi respectul colegilor de breaslă. Viaţa de familie este cea ideală acum iar afacerile îmi merg bine, dacă luăm în considerare vremurile în care trăim.

Îmi petrec o foarte mare parte din timp transmiţând altora (care vor şi au mare nevoie de) ceea ce am aflat. O fac din patru motive:

1.  - din simţul datoriei;

2.  - este o plăcere pentru mine;

3.  - pentru că astfel îmi plătesc o parte din datoria pe care o am faţă de omul care şi-a făcut timp să-mi transmită mie ce ştia el; 

4.  - pentru că, de fiecare dată când o fac, mă mai îndepărtez cu un pas de o posibilă recidivă.

Spre deosebire de majoritatea celor din grupul nostru, în cazul meu nevoia imperioasă de a bea a persistat în primii doi ani şi jumătate de abstinenţă. N-am scăpat de ea aproape nici o clipă. Dar am fost tot timpul foarte departe de a mă supune ei. Mă necăjeam foarte tare când vedeam cum beau prietenii mei şi ştiam că eu nu puteam bea, dar am dus muncă de lămurire cu mine însumi până am ajuns să fiu convins că, deşi m-am bucurat şi eu odată de acel privilegiu, am abuzat de el şi mia fost retras. Nu am motive reale să mă plâng de această situaţie, pentru că, de fapt, nimeni nu m-a legal burduf ca să-mi toarne cu forţa băutura pe gât.

Dacă vă consideraţi ateu, agnostic ori sceptic sau dacă aveţi orice altă formă de trufie intelectuală care nu vă permite să acceptaţi metoda descrisă în această carte, îmi pare rău pentru dumneavoastră. Dacă tot mai credeţi că sunteţi suficient de puternic, ca să învingeţi boala singur, este treaba dumneavoastră.

Dar, dacă vreţi cinstit, cu adevărat, să încetaţi complet şi pentru totdeauna consumul de alcool şi simţiţi sincer că aveţi nevoie de ajutor, noi ştim sigur că avem o soluţie pentru dumneavoastră. Metoda noastră nu dă greş niciodată, dacă o îmbrăţişaţi cu măcar jumătate din zelul de care dădeaţi dovadă când era vorba de a obţine încă un pahar de alcool. Tatăl Ceresc, aşa cum vi-l imaginaţi dumneavoastră, nu vă va înşela aşteptările!

 

 

I.  TRADIŢIA A.A.

Membrii Comunităţii Alcoolicilor Anonimi au făcut tranziţia de la mizerie la abstinenţa fericită şi, în multe cazuri, de la moarte la viaţă. A.A.-ul poate produce, desigur, această schimbare în viaţa unui număr nelimitat dintre alcoolicii care nu au primit încă mesajul nostru.

De aceea, nici o altă asociaţie nu a avut vreodată o atât de stringentă nevoie de a fi neîncetat eficientă şi permanent unită, precum o are Comunitatea noastră. Noi, alcoolicii, am înţeles că trebuie să conlucrăm şi să rămânem uniţi - dacă nu vrem să murim, în cele din urmă, în singurătate.

Cele "12 Tradiţii" ale Alcoolicilor Anonimi Sunt, după părerea noastră, a celor din A.A., cele mai bune soluţii derivate din experienţă - la chestiuni presante, de genul: "Cum să procedăm pentru ca A.A.-ul să poată funcţiona cu maximă eficientă?" şi "Cum să facem ca A.A.-ul să rămână nedezbinat, ca să-şi continue existenţa?"

În cele ce urmează, Sunt prezentate cele "12 Tradiţii A.A." în "forma scurtă", utilizată în zilele noastre. Această formă este versiunea condensată a celei originale, "forma lungă" a Tradiţiilor A.A., tipărită iniţial în 1946. Datorită faptului că este mai explicită şi că s-ar putea să aibă o oarecare valoare istorică, o reproducem şi pe aceasta, după forma scurtă.

 

CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII

1.       Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se afle pe primul loc; restabilirea personală depinde de unitatea Comunităţii A.A.

2.       Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubirii aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup.

3.       Singura cerinţă pentru a deveni membru A.A. este dorinţa de a înceta băutul.

4.       Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate privinţele, cu excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în ansamblu.

5.       Nici un grup nu are alt stop primordial unic decât să transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.

6.       Este foarte necesar ca nici un grup A.A. să nu sprijine, să nu finanţeze şi să nu intituleze ca A.A. nici un alt organism, înrudit sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu cumva problemele de bani, proprietate sau prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru primordial.

7.       Este bine ca fiecare grup A.A. să se autofinanţeze după nevoi şi să refuze contribuţii din afară. 

8.       Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămână mereu neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii pot angaja personal calificat.

9.       Este bine ca A.A.-ul, ca şi comunitate, să nu aibă o organizare strictă vreodată, dar putem constitui consilii sau comitete de servicii direct responsabile faţă de cei în slujba cărora se află.

10.   Comunitatea A.A. nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior; este foarte important ca numele A.A.-ului să nu fie amestecat niciodată în controverse publice.

11.   Politica noastră de relaţii publice se bazează mai degrabă pe atragere decât pe reclamă; ne este întotdeauna necesară păstrarea anonimatului personal la nivel de presă, radio, film.

12.   Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor noastre şi ne reaminteşte neîncetat să plasăm principiile deasupra personalităţilor.

 

CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII (Forma lungă)

Experienţa noastră, ca membri A.A., ne-a învăţat că:

1.        Fiecare membru al Alcoolicilor Anonimi este doar o părticică dintr-un mare întreg. Comunitatea A.A. trebuie să continue să existe; fără ea, cei mai mulţi dintre noi vom muri, mai mult ca sigur. De aceea, bunăstarea noastră comună vine pe primul loc, urmată imediat de cea individuală.

2.        Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup.

3.        Este foarte necesar ca A.A-ul să se afle la dispoziţia tuturor celor care suferă de alcoolism. Din acest motiv, nu putem refuza să ajutăm pe nici unul dintre cei care vor să se însănătoşească. În plus, este de dorit ca adeziunea la A.A. să nu fie condiţionată de contribuţii băneşti sau de supunerea la nişte reguli. De îndată ce doi sau trei alcoolici se întrunesc, având abstinenţa ca scop prioritar, ei se pot considera un grup A.A., dacă acel grup nu are şi o altă afiliere.

4.        În privinţa "politicii" sale interne, este necesar ca fiecare grup A.A. să răspundă în faţa unei singure autorităţi: conştiinţa grupului. Dar atunci când planurile unui grup privesc şi bunăstarea grupurilor învecinate, este nevoie să fie consultate şi acestea. De asemenea, nu este de dorit ca vreun grup sau comitet zonal ori vreun membru A.A. să facă ceva ce ar afecta profund A.A.-ul ca întreg, fără să se consulte mai întâi cu Administraţia Consiliului Serviciilor Generale. În astfel de cazuri, bunăstarea noastră comună este de o importanţă supremă.

5.        Este necesar ca fiecare grup al Alcoolicilor Anonimi să constituie o entitate spirituală, care are un singur stop prioritar - acela de a transmite mesajul său alcoolicilor care mai suferă.

6.        Problemele de bani, proprietate şi autoritate ne pot distrage mult prea uşor de la scopul nostru spiritual primordial. De aceea, considerăm că este bine ca orice proprietate, chiar dacă este de reală utilitate pentru A.A., să aparţină unei organizaţii sau societăţi cu administraţie ne-A.A., separând astfel aspectul material de cel spiritual. Este important ca grupul A.A., ca atare, să nu intre niciodată în afaceri. Organismele care sprijină A.A.-ul, precum cluburile sau spitalele, care nu pot funcţiona fără achiziţionarea şi gestionarea de proprietăţi, trebuie să funcţioneze separat de A.A., aşa încât grupurile A.A. să poată avea libertatea de a se detaşa oricând de astfel de organisme. În consecinţă, este necesar ca acestea să nu poarte numele de A.A. Administrarea lor trebuie să intre doar în responsabilitatea celor care le susţin financiar. Se pare că o administraţie A.A. este fructuoasă în cazul unora dintre cluburi, dar nu şi în acela al spitalelor sau al altor centre de sănătate, care trebuie să rămână exterioare A.A.-ului şi sub controlul direct al medicilor. Un grup A.A. poate coopera cu oricine, dar nu este indicat ca această cooperare să meargă mai departe, către afiliere (implicită sau explicită). Este nevoie ca grupul A.A. să rămână complet independent.

7.        Este important ca problema banilor să fie rezolvată exclusiv prin autofinanţare, adică prin contribuţiile benevole ale membrilor. Considerăm că este înţelept să se ajungă la metoda autofinanţării cât mai curând după constituirea grupului; că orice solicitare publică de fonduri în numele Alcoolicilor Anonimi este deosebit de primejdioasă, indiferent de cine o face - grupurile A.A., cluburile, spitalele sau alte organisme exterioare; că acceptarea de donaţii mari din orice sursă sau de contribuţii care implică obligaţii de orice fel, este neînţeleaptă. Considerăm ca îngrijorătoare orice acumulări de fonduri care depăşesc nivelul unei rezerve prudente pentru nevoile reale ale grupului. Experienţele repetate ne-au arătat că nimic nu ne poate distruge mai sigur moştenirea spirituală decât disputele inutile cu privire la proprietate, bani şi autoritate.

8.        Este foarte important ca Alcoolicii Anonimi să rămână pentru totdeauna o comunitate fără specialişti. Prin specialişti înţelegem persoane experte în psihologia alcoolismului, care sunt angajate sau care acordă consultaţii cu plată. Putem utiliza, la nevoie, serviciile unor alcoolici calificaţi ca psihologi (ca să nu fie nevoie să angajăm ne-alcoolici) şi-i putem recompensa financiar. Dar serviciul adus în cadrul "Pasului 12", aşa cum se practica el în A.A., urmează să se facă întotdeauna pe gratis. 9. Fiecare grup A.A. necesită doar un minim de organizare. Conducerea cea mai bună este cea prin rotaţie. Grupurile mici îşi pot alege un secretar; grupurile mari supun rotaţiei un comitet; grupurile din oraşele mari îşi formează un comitet central sau intergrupal, pentru care este nevoie de un secretar cu normă întreagă. Administraţia Serviciilor Generale constituie, de fapt, comitetul serviciilor generale ale Alcoolicilor Anonimi. Membrii acestuia au rolul de paznici ai Tradiţiilor noastre şi administrează banii din contribuţiile voluntare care servesc sprijinirii financiare a Biroului Serviciilor Generale, de la New York. Grupurile conferă celor din Administraţia Serviciilor Generale autoritatea de a se ocupa de relaţiile noastre publice şi prin ei este garantată integritatea principalei noastre reviste, The A.A. Grapevine ("Viţa de vie a A.A.ului"*Cititorul va înţelege mai bine umorul membrilor A.A. care au optat pentru acest titlu, dacă va şti că în engleza americană, în jargon, "grapevine" este echivalentul jargonului românesc "radio şanţ ". [Nota trad]

. Toţi reprezentanţii din conducerea A.A.-ului sunt aleşi dintre acei membri care au dovedit că sunt animaţi de spiritul dăruirii de sine. În calitatea de conducători ai A.A.ului, ei nu sunt decât slujitori de încredere şi cu experienţă, care acţionează spre binele întregii Comunităţi. Titlurile nu le conferă nici un fel de autoritate reală; ei nu guvernează. Ca să poată sluji cu folos, ei trebuie mai întâi să se bucure de respectul general al membrilor A.A.

10.    Este imperios necesar că nici un grup sau membru A.A. să nu exprime vreodată opinii în numele Comunităţii A.A. - în special opinii care ar duce la controverse de natură politică, de luptă împotriva alcoolului, de reforme morale sau sociale ori de crez religios. Grupurile de Alcoolici Anonimi nu se opun nimănui şi nu pot exprima nici o opinie referitoare la astfel de subiecte.

11.    Este bine ca relaţiile noastre cu marele public să se caracterizeze prin anonimatul personal. Considerăm că este necesar ca A.A.-ul să evite reclama senzaţională. Este bine ca numele şi fotografiile noastre, în calitate de membrii A.A., să nu fie făcute publice prin mass-media. Este important ca relaţiile noastre publice să fie călăuzite după principiul atracţiei, nu al reclamei. Nu este niciodată nevoie să ne aducem singuri elogii. Simţim că este mai bine să-i lăsăm pe prieteni să ne recomande.

12.    Şi în fine, noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că principiul anonimatului are o semnificaţie spirituală imensă. El ne ajută să nu uitam să plasăm principiile deasupra personalităţilor şi să practicăm o smerenie reală - cu scopul ca binecuvântarea de care ne bucurăm să nu ne dea niciodată "fumuri" şi ca să trăim mereu cu cea mai profundă recunoştinţă faţă de Cel Care domneşte peste noi toţi.

 

EXPERIENŢA SPIRITUALĂ

Termenii de „experienţă spirituală” şi „trezire spirituală” sunt folosiţi de multe ori în această carte care, la o lectură atentă, arată ca schimbarea de personalitate necesară pentru a aduce cu sine însănătoşirea din alcoolism, s-a manifestat în cazul nostru într-o mare varietate de forme.

Însă este adevărat că prima ediţie a cărţii noastre i-a lăsat pe mulţi cititori cu impresia că aceste schimbări de personalitate (sau trăiri religioase) ar trebui să fie neapărat bruşte şi spectaculoase. Din fericire pentru toată lumea, această concluzie este eronată.

În primele capitole, sunt descrise câteva asemenea schimbări drastice şi bruşte. Deşi nu a fost în atenţia noastră să creăm o astfel de impresie, mulţi alcoolici au tras concluzia că, pentru a-şi reface sănătatea, ar trebui să ajungă să fie „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu” printr-o revelaţie imediată, copleşitoare, după care să urmeze imediat o vastă schimbare în starea de spirit şi în perspectiva asupra vieţii. Pentru membrii Comunităţii A.A., al căror număr creşte fără încetare, astfel de transformări – deşi frecvente – nu constituie defel o regulă. Majoritatea trăirilor noastre sunt ceea ce psihologul William James (*Psiholog şi filosof american (18421910). [Nota trad.]) numea „experienţe instructive” care se produc încet, cu vremea. Deseori prietenii debutantului în A.A. îi văd transformarea cu mult timp înainte  ca le să fie conştient de acest fenomen. În cele din urmă, va descoperi că s-a schimbat foarte profund în modul în care reacţionează la viaţă, precum şi că n-ar fi putut provoca el singur o asemenea schimbare. Ce se petrece acum în câteva luni, în rare cazuri s-ar fi putut petrece după ani şi ani e autodisciplină. Cu foarte puţine excepţii, membrii A.A. descoperă că au dat peste o neaşteptată resursă interioară, pe care o pot identifica imediat ca propria lor concepţie despre puterea Superioară. Cei mai mulţi dintre noi considerăm că a fi conştienţi de prezenţa unei Puteri superioare nouă înşine constituie esenţa trăirii noastre spirituale. Acei membrii A.A. care au şi o credinţă religioasă, spun că sunt „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu”. Dorim să insistăm asupra faptului că experienţa noastră ne dovedeşte că orice alcoolic care are capacitatea de a-şi privi problemele cu onestitate se poate restabili – cu condiţia de a rămâne, măcar puţin, deschis la conceptele spirituale. Alcoolicul nu poate fi învins decât de propria sa atitudine bătăioasă de respingere sau de intoleranţă. După părerea noastră, latura spirituală a programului nu trebui să stea în calea nimănui ca o piedică. Reuşita însănătoşirii este condiţionată doar de bunăvoinţă, onestitate şi o minte deschisă – însă acestea sunt indispensabile.

“Există un principiu care blochează receptarea oricărei informaţii, care poate rezista oricăror dovezi şi care reuşeşte întotdeauna să-l ţină pe om în necontenită ignoranţă – şi anume, principiul care constă din a respinge ceva cu dispreţ, înainte de cerceta despre ce este vorba.”

Herbet Spencer

Filosof englez (1820-1903) 

 

PAŞII ALCOOLICILOR ANONIMI

 

PASUL 1

“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.”

 Care om ţine să-şi recunoască înfrângerea totală? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se răzvrătesc împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr groaznic să recunoaştem că, ducând paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea salva. 

 Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe toată autonomia şi toată voinţa de a opune rezistenţa presiunilor sale. Odată  ce acceptăm acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă.   Dar, la scurt timp după intrarea în AA, obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări de umilinţă. Pricepem că doar printr-o înfrângere absolută devenim capabili de primii paşi spre eliberare şi putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final, temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un rost. 

            Ştim că prea puţine lucruri bune i se pot întâmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el nu şi-a acceptat mai întâi devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui – dacă există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu va găsi nici o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA – dovedit, şi imposibil de tăgăduit. Principiul că nu vom găsi tăria durabilă până nu ne vom admite mai întâi înfrângerea completă, este puternica rădăcină din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră. 

 Când am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne recunoaştem înfrângerea, cei mai mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de încredere în sine. Atunci, ni s-a spus că, în  ce privea alcoolul, încrederea în sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru handicap. Naşii noştri neau explicat că eram victimele unei obsesii mintale, pe cât de puternică, pe atât de perfidă, încât nici o cantitate de putere de voinţă omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil să stăpânim o asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor. Adâncindu-ne, fără menajamente, dilema, naşii ne-au scos în evidenţă sensibilitatea crescândă la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool mânuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întâi, ne-a pălit cu o nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ; apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în cursul acestui proces. Mult prea puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să reuşească vreodată să obţină o victorie de unul singur. Statistic, era dovedit că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii. Şi aşa a tot fost, de când a stors omul prima dată strugurii. 

 În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de dificil să priceapă cât de disperată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi când au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută când existau puţini membri, nu relata decât astfel de cazuri extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi. 

Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa alcoolismului. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum au reuşit ei să facă Pasul 1, care ne cere să admitem că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră?

 Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi – la nivelul afecţiunii lor alcoolice.  Privind retrospectiv cariera noastră de băutori, puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control, cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja atunci, băutul nu mai era un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sunteţi alcoolic. Ce-ar fi să încercaţi, încă  o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damigeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru. 

 De ce se insistă atât asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, până n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi energia, încercând să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul de rând, egocentric până la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decât dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.

 Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci-şi numai atunci – ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, suntem gata să facem orice, numai să scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila. 

PASUL 2

“Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”

 De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi debutanţi AA se văd confruntaţi cu o dilemă, uneori foarte serioasă. De câte ori nu i-am auzit plângându-se cu voce tare: “Ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut! Ne-aţi convins că suntem alcoolici şi că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum veniţi şi ne spuneţi că numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii dintre noi nu vrem să credem în Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu, n-avem nici o urmă de încredere că El va săvârşi acest miracol. Da, ne-aţi tras pe sfoară – şi acum, unde op s-ajungem?”

Să-l abordăm mai întâi pe cel care spune că nu vrea să creadă în Dumnezeu – cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi descrisă drept sălbatică, şi nu altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care este atât de mândru, se vede ameninţată. Este şi aşa destul de penibil, crede el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpân absolut. Şi acum, că şi-a muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se vede faţă în faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cât de mult iubeşte sufletul lui gândul că omul – ridicat atât de majestuos de la stadiul de celulă unică a materiei primordiale – este vârful de lance al evoluţiei  şi prin urmare, singurul zeu al universului său! Trebuie să renunţe el la acest crez ca să-şi salveze viaţa? Văzându-l în această situaţie, naşul lui AA surâde, de obicei. Noul venit crede că nu se mai ţine decât de un fir de pai: că acesta nu este decât începutul sfârşitului. Şi aşa şi este – este începutul sfârşitului vechii sale vieţi şi începutul scufundării sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul de foc, prin care trebuie să sari, este cu mult mai larg decât crezi

tu. Cel puţin aşa am descoperit în situaţia mea. Şi la aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu, acre mai fusese pe vremuri vice-preşedintele Societăţii

Americane a Ateilor; când a sărit prin cercul acela, zice el acum, mai aveau loc să sară câţiva pe lângă el.”

 “Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul este plin de oameni care, odată, gândiseră ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta vreau să ştiu.”

 “Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă naşul. “Cred că pot spune exact cum să faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei constatări; unu: Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sunt doar sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i nevoie să înghiţi întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă, constat că şi eu l-am servit cu bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de controversă şi nu-ţi mai frământa creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întâi, oul sau găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”

 Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat, am respectat, am venerat ştiinţa, am avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi sentimente, mai puţin cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte ale unui spirit deschis. Când am aruncat prima privire asupra metodei AA, am avut exact reacţia ta. AA-ul este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa ceva, gândeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să mă opresc asupra acestui nonsens.

Curând, m-am deşteptat. Nu puteam să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi încă prodigioase. Am constatat că atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de ştiinţifică. Nu AA-ul avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început să-mi pătrundă în viaţă, treptat şi cu blândeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu ce ocazie, sau în ce zi, am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar, sigur, am această credinţă acum. Ca s-o obţin, n-a fost nevoie decât să încetez lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot entuziasmul de care eram în stare.  Desigur, asta nu-i decât o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi spun chiar acum că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi mai mult ca sigur o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început soluţionarea problemei prin metoda substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-însăşi, “puterea ta superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună – fără îndoială – o putere mai mare decât tine singur, care n-ai ajuns, nici pe departe, la o soluţie. Fii sigur că poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri care au trecut, exact în acest mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut, credinţa lor a crescut şi s-a adâncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa inexplicabil de transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi cei mai mulţi au început să vorbească despre Dumnezeu.”

Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar şi-au pierdut-

o. Aici intră cei care au alunecat în indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de legătură, cei care au acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au adoptat o atitudine de sfidare deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile. Ce spune experienţa AA în legătură cu existenţa vreunei şanse pentru aceşti oameni de a-şi regăsi credinţa?

 Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor care şi-au pierdut credinţa sau care au ajuns s-o respingă până la urmă, decât celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au încercat să creadă, fără să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi amărăciune, au ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce. Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie, prejudecăţile şi atitudinea de sfidare faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti oameni, obstacole mai solide şi mai teribile decât cele pe care le ridică un agnostic nehotărât sau un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită; agnosticul spune că nu poate fi dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă tulburare sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei convingeri. Nu poate atinge nici cel mai mic grad de siguranţă – a credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este un om complet dezorientat.

          O mulţime de membrii AA îi pot spune: ‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa deprinsă în copilărie. Ne era imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm, desigur, ca familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi, încă, de faptul că era necesar să fim cât de cât oneşti, toleranţi şi drepţi – că era nevoie ş fim ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste reguli. De fair play şi decenţa, erau îndeajuns.

         Din moment ce succesul material nu avea nevoie decât de aceste elemente de bază şi am obţinut acel succes, simţeam că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne făcea fericiţi. La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum, erau destul. Voinţa de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a început să ne joace pe degete. În final, când a reuşit să ne reducă la zero şi când am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc pentru totdeauna – ne-am simţit nevoiţi să ne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am redescoperit-o în AA. Ţi se poate întâmpla şi ţie.”

 Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea a intelectualului care se complace în auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca să ne facă asta vreun bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de educaţia primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă. Nutream în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin forţa creierului nostru progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul să nu poată face. Cunoaşterea este atotputernică. Intelectul uman supune natura. De vreme ce eram mai sclipitori decât cei mai mulţi semeni (aşa credeam noi) era de-ajuns să gândim ca să culegem roadele oricărei victorii. Zeul intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna Damigeană avea cu totul alte idei. Noi, care câştigaserăm atât de uşor totul, am ajuns să pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim. În AA, am dat peste mulţi care gândiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să revenim la dimensiunea noastră normală. Prin exemplul lor, ne-au arătat ca smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm smerenia pe primul loc. Când ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemâna ta.”

 O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur şi simplu dezgustaţi de religie şi de învăţăturile ei. Biblia, ziceam noi, e plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete, dar unde erau promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea bigoţilor. Denunţam în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de care dădeau dovadă şi când băteau mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de ‘credincioşi’ se mai ucideau între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau, desigur, că substituiam o gândire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem că acel gen de gândire ne hrănise ego-ul. Tocând mărunt păcatele unora dintre credincioşi, ne simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli examinarea propriilor noastre slăbiciuni. Ipocrizia, atât de superior condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile noastre defecte. Această falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în AA, am învăţat mult mai multe. ”

 Aşa cum au observat adesea psihiatrii, atitudinea de sfidare este trăsătura caracteristică a multor alcoolici. Nu este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada noastră de sfidare a lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra bunătăţile vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram năpăstuiţi de soartă şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne abandonase. 

            Fata pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă să şi le schimbe, dar ea rămânea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi aveam copii bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu, dar promovarea nu venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau răpite de lângă noi, prin aşa numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a întâmplat aşa şi ni s-a părut o mare cruzime din partea Lui. ‚Fie afurisită, credinţa asta!’, ne-am zis.

 Când am întâlnit Comunitatea AA, ne-a apărut clar, în faţa ochilor, eroarea săvârşită prin această sfidare. Niciodată nu-l întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi; în schimb, îi spuneam noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate şi să creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne bazăm pe el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi şi femei fuseseră salvaţi din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool. I-am văzut întâmpinând, şi depăşind, dureri şi încercări ale vieţii. I-am văzut apoi acceptând calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele, fără să înjure sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul umilinţei de data aceasta – îl vom plăti.”

 Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut credinţa, dar care încă duhneşte a băutură. El se crede foarte pios. Respectă cu scrupulozitate perceptele religioase. Este convins că mai crede în Dumnezeu, dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o promisiune solemnă peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată decât data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorând ajutorul lui Dumnezeu, dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?

 Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie, alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată silinţa este o enigmă sfâşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr dintre noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de aspectul calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea noastră: credeam că suntem umili, dar –în realitate – nu eram. Credeam că practicăm principiile religioase cu seriozitate, când – la o evaluare atentă – am constatat cât de superficiali fuseserăm. Sau, căzând în cealaltă extremă, ne bălăciserăm în emoţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul nostru avea nevoie de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să poată pătrunde acolo şi să ne ia obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici un inventar interior, profund şi serios; nu încercasem să reparăm relele sau să întindem o mână cuiva, fără să cerem ceva în schimb. Nici măcar nu ne rugaserăm cuviincios. Ziceam mereu: „împlineştemi dorinţele”, în loc de „Fie voia Ta!”. Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici, toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda sănătatea mintală.

 Sunt foarte puţini acei alcoolici care să aibă o cât de vagă idee despre cât sunt de iraţionali, sau care – văzând cât sunt de iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-intitula „băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sunt foarte bolnavi mintal. Sunt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa dintre băutul normal şi alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”. Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi care îşi analizează comportarea destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra fibrei sale morale – nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.

 Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură, numitorul nostru comun. Agnostici, atei sau foşti credincioşi, ne unim prin acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot conduce spre credinţă. Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va restabli mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.

PASUL 3

„Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în  grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi.”

Când facem Pasul 3 este ca şi când am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este încă zăvorâtă. Deci, tot ce ne trebuie este o cheie, precum şi hotărârea de a deschide larg acea uşă. Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu bunăvoinţă, uşa se deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o inscripţie: „Acesta este drumul către o credinţă care funcţionează”. În primii doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram neputincioşi asupra alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar acceptare.

Ca toţi Paşii care rămân de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă. Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută. Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice, să-L lăsăm să intre.

Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de cât de bine şi de serios am încercat să ajungem la hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.

Oricărui nou membru cu spirit practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil. Indiferent de cât de mult îşi doreşte omul să încerce, cum anume poate proceda, pentru a-şi lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei care am încercat acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om, absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricât de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trânteşte şio închide la loc, cum se întâmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care folosim din nou cheia bunăvoinţei. 

Poate că toate aceste par misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui Einstein sau ca o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cât de practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are intenţia să rămână,  a făcut – fără să-şi dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte alcoolul, hotărârea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea Alcoolicilor Anonimi? Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la voinţa personală şi la ideile proprii, în favoarea celor sugerate de AA în privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul este singurul port sigur în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei bine, dacă aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mâinile unei Providenţe proaspăt găsite, cum altfel să-i spunem?

Dar, să presupunem că instinctul protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi va spune: „Da, în ce priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte privinţe, trebuie să rămân independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea. Dacă-mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se va alege de mine? Voi arăta precum gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a ne cultiva în continuare ego-ul, frânându-ne astfel dezvoltarea spirituală. Necazul este că, un asemenea mod de gândire este rupt de realitate. Faptele reale par să fie următoarele: cu cât devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o Putere superioară, cu atât suntem – de fapt- mai independenţi. Prin urmare, dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu adevărat o cale către câştigarea adevăratei independenţe a spiritului.   Să examinăm, pentru o clipă, ideea de dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel descoperim cu uimire cât suntem de dependenţi, în realitate; şi cât suntem de inconştienţi de această dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru energie şi lumină. Suntem încântaţi de această dependenţă; principala noastră speranţă este să nu cumva să ni se întrerupă furnizarea de curent electric. Acceptând astfel dependenţa de acest miracol al ştiinţei, ne simţim mai independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne simţim mai comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie de ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea – această stranie energie pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice simple, precum şi nevoi dintre cele mai disperate. Ne-o poate spune, de pildă, cel suferind de poliomelită, închis într-un plămân de oţel şi care depinde – cu o încredere desăvârşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.

 Dar, în clipa în care este în joc autonomia noastră mintală sau emoţională, cât de repede ni se schimbă întreaga atitudine. Cât de mult insistăm asupra dreptului nostru de a decide singuri ce trebuie să gândim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă, pe toate feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărârile urmează să fie toate ale noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră individuală la acest nivel. La urma urmei, gândim noi, nici nu poţi avea încredere deplină în nimeni. Suntem siguri că inteligenţa dublată de voinţă controlează cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează succesul în lumea de afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de Dumnezeu sună frumos. Dar, la o probă decisivă, cât din ea mai stă în picioare? O privire atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.

 Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat (şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce privirea către rezultatele obţinute de oameni normali, din vanitatea automulţumirii. Pretutindeni în jur, va vedea oameni furioşi şi înspăimântaţi, o societate fărâmiţată în mii de bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu voi!” Şi, fiecare grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune autoritatea, convins că numai el are dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se întâmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu uriaş de autoritate nu face decât să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este decât roata de sfărâmat oasele, a cărei finalizare este ruina.

 De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne putem considera într-adevăr norocoşi. Fiecare dintre noi ne-am sfărâmat câteva oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat destulă tortură sub greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci, am ajuns în AA, nea-m admis înfrângerea şi am achiziţionat câteva rudimente de credinţă, mai degrabă prin jocul întâmplării, decât prin cel al vreunei virtuţi personale. Iar acum, tot prin acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei Puteri superioare.   Observăm că termenul de „dependenţă” le este la fel de antipatic unor psihiatri şi psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi suntem conştienţi de faptul că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe pielea noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine prea dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost „înţărcaţi” din vreme sau ar fi bine dacă s-ar trezi la realitate. Această formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi alcoolici răzvrătiţi să ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de dăunătoare. Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o consecinţă nefericită.  Când a izbucnit al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată, prin proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspândiţi în lumea largă. Vor putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile războiului? Îi va ajuta, oare, genul de dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au remarcat mai puţine recidive alcoolice şi crize emoţionale decât la cei rămaşi acasă. Ei au dovedit tot atâta capacitate de îndurare şi tot atâta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În Alaska, ori cu prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere superioară şi-a făcut efectul. Şi, departe de a fi o slăbiciune, această dependenţă a fost principala lor sursă de tărie. 

 Deci, cum anume poate cineva continua să-şi lase voinţa şi viaţa în grija Puterii superioare? Am văzut că persoana respectivă a făcut un prim pas când a început să se bazeze pe AA ca soluţie pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a ajuns să fie convins că are mai multe probleme decât numai alcoolul – şi că unele refuză să se rezolve, în ciuda hotărârii ferme şi a curajului de care dispune el. nimic nu pare să le clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este încă victima remuşcărilor şi a sentimentului de vinovăţie când se gândeşte la trecutul său. Amărăciunea îl copleşeşte încă, ori de câte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau îi urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la gândul că alcoolul i-a ars toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai îndrepte el vreodată prăpădul care a distrus afecţiunea familiei şi l-a separat de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i sunt de îndeajuns. Cu siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.

La început, acest „altcineva” poate fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se bazează pe asigurarea că multele sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate folosi alcoolul să ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi este încă scăpată din frâu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim pas timid, în programul AA. A câştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin recunoaşterea alcoolismului şi prin participarea la câteva şedinţe AA, ceea ce este foarte bine, într-adevăr, dar de aici până la abstinenţa permanentă şi la o viaţă împlinită şi utilă, rămâne cale lungă. Este exact locul şi momentul pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o acţiune neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele mult dorite. 

Apoi, i se explică faptul că ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes numai după ce Pasul 3 a fost încercat cu hotărâre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va dezechilibra pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare. Au ajuns să fie convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lângă cea a alcoolului, nu se vor îmblânzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt, numai pe baza puterii individului. Dar acum apar situaţii în care anumite lucruri nu pot fi făcute decât de individul- însuşi. Singur-singurel, în lumina împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărârea de a trudi mai departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă personală. Toţi cei 12 Paşi ne solicită o strădanie personală susţinută, de a ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi şi deci, voinţei lui Dumnezeu;-suntem convinşi de aceasta. Începem să ne folosim voinţa personală cum se cuvine atunci când încercăm s-o punem în acord cu voia lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea greşită a puterii voinţei. Încercaserăm să ne bombardăm problemele cu ea, în loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este scopul Celor 12 Paşi AA, iar Pasul 3 ne deschide poarta.

Odată ce am căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem punerea în practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de nehotărâre, putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu calm: Doamne, dă-mi seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”

 

 

FORMATUL ÎNTÂLNIRII ALCOOLICII ANONIMI

1.     Deschiderea…….Un moment de linişte pentru alcoolicii care mai suferă încă.

2.     Rugăciunea pentru Seninătate… “Doamne dă-mi Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, Curaj să schimb ceea ce pot şi Înţelepciune să le deosebesc. Fie voia Ta şi nu a mea”.

3.     Roagă pe cineva să citească Preambulul: 

 

Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului.

Singura cerinţa pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre.

AA-ul nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; nu doreşte să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză.

Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.

 

4.       Persoana care conduce întâlnirea este rugată să se prezinte.

5.       Roagă pe cineva să citească prima parte a Capitolului 5 din Cartea Mare a AA.

6.       Întreabă dacă sunt noi membrii şi urează-le bun venit. 

7.       Roagă pe cei cere au băut în ziua respectivă sau se află la prima întâlnire să nu vorbească în timpul întâlnirii. Dacă vor dori, după întâlnire, cineva din grup va discuta cu ei. 

8.       Prezentarea tipului de întâlnire (închisă sau deschisă) şi a temei de discuţie fixată la precedenta întâlnire.

9.       Se face o referire la politica Grupului “Speranţa”: a) fiţi cât de scurt posibil astfel încât toţi să poată să vorbească; b) încercaţi să spuneţi odată ce vreţi să spuneţi, acordând şi celorlalţi o şansa; c) dacă este o întâlnire tematică, vă rog să vă menţineţi la subiect; d) vă rog să lăsaţi orice confidenţă auzită în această încăpere după ce plecaţi.    Discuţii.

10.   Referire la Tradiţia 7  

 

11.   Încheierea cu rugăciunea „Tatăl Nostru”.