ALCOOLICII ANONIMI
Aceasta este "Cartea cea Mare”, textul de bază pentru Alcoolicii Anonimi. ALCOOLICII
ANONIMI sunt o comunitate de bărbaţi şi femei, care îşi împărtăşesc experienţa,
puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta
şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului.
Singura cerinţă pentru participare ca
membru este dorinţa de a înceta băutul. A.A.-ul nu percepe nici cotizaţii, nici
taxe de înscriere; ne finanţăm prin contribuţiile noastre.
A.A.-ul nu se afiliază nici unei secte,
nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau
instituţii; nu doreşte să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu
contestă nici o cauză.
Scopul nostru primordial este acela de a
rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.
© A.A. Grapevine
OPINIA UNUI MEDIC
Noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că părerea
unui medic asupra programului de
refacere a sănătăţii, descris în această carte, i-ar putea interesa pe
cititorii noştri. Desigur, o mărturie convingătoare nu poate veni decât din
partea medicilor, care au acordat îngrijirea necesară membrilor A.A. suferinzi
şi care sunt martorii însănătoşirii noastre. Un bine cunoscut medic, director
al unui spital de renume naţional, specialist în tratarea alcoolismului şi a
dependenţei de droguri, a înmânat
Alcoolicilor Anonimi următoarea
scrisoare. Spre a servi la nevoie: Sunt specialist în tratamentul
alcoolismului, de mulţi ani.
La sfârşitul anului 1934, am
tratat un pacient care, deşi fusese un om de afaceri competent, cu un venit
considerabil, era alcoolic într-un stadiu pe care am ajuns săl consider ca fără
speranţă.
În timpul celei de-a treia
internări pentru tratament, acest om şi-a însuşit anumite idei în legătură cu o
posibilă cale de refacere a sănătăţii. Ca parte a programului său de
însănătoşire, a început să-şi prezinte concepţiile altor alcoolici, insistând
ca şi ei să facă la fel, la rândul lor, cu alţii. Acest procedeu a stat la baza
asocierii lor şi a familiilor lor într-o comunitate care creşte numeric rapid.
Vechiul meu pacient, împreună cu alţi peste o sută de alcoolici, par a se fi
restabilit.
Personal, cunosc numeroase cazuri de
alcoolici pentru care alte metode s-au dovedit complet ineficace.
Aceste fapte sunt deosebit de importante din punct de
vedere medical; graţie posibilităţilor extraordinare de creştere inerente
acestui grup, s-ar putea să ne aflăm în zorii unei epoci noi din analele
alcoolismului. Este foarte posibil ca aceşti oameni să posede un remediu pentru
mii de situaţii similare.
Puteţi avea încredere deplină în tot
ce povestesc ei despre sine.
Al dumneavoastră
sincer,
William D. Silkworth, Doctor în medicină
Medicul, care ne-a dat această scrisoare la rugămintea
noastră, a avut bunătatea să adauge şi punctul său personal de vedere într-un
alt text, pe care îl vom reproduce în continuare. În această declaraţie, el
confirmă ceea ce noi, cei care am îndurat tortura alcoolismului, trebuie să credem,
şi anume, că organismul alcoolicului este aproape tot atât de anormal ca şi
spiritul său. Nu ne putuse convinge nimeni cu vorbe despre faptul că nu puteam
controla băutul doar pentru că trăiam într-un haos psihologic sau pentru că
dezertaserăm din realitate ori pentru că eram cam scrântiţi la cap. Într-o
anumită măsură, toate acestea erau adevărate; de fapt, pentru unii dintre noi,
chiar într-o mare măsură. Dar suntem siguri că şi corpul ne era la fel de
bolnav În ce ne priveşte, orice descriere a alcoolicului în care nu se
menţionează factorul fizic, este incompletă.
Teoria medicului, care afirmă că suntem alergici la
alcool, prezintă interes pentru noi. Părerea noastră de profani în materie de
medicină în legătură cu această idee nu înseamnă mare lucru. Dar, ca foşti
băutori-problemă, putem spune că interpretarea aceasta are sens. Ea explică
multe dintre lucrurile care altfel ar rămâne un mister.
Este adevărat că formulăm o
soluţie pe baze spirituale şi altruiste pentru problema noastră, dar suntem în
favoarea spitalizării pentru alcoolicul care este foarte agitat sau cu mintea
înceţoşată. Cel mai adesea, limpezirea totală a minţii omului se dovedeşte a fi
de o importanţă majoră înainte ca el să poată fi abordat, deoarece prin aceasta
i se dă o şansă sporită de a înţelege şi a accepta ce avem noi de oferit. Medicul scrie următoarele:
Subiectul prezentat în această carte mi se pare a fi
de o importanţă capitală pentru cei bolnavi de alcoolism.
Spun aceasta după mulţi ani de experienţă ca medic şi
ca director al unuia dintre cele mai vechi spitale din ţară, în care sunt
trataţi alcoolicii şi cei cu dependenţă la narcotice. De aceea, am acceptat cu
reală plăcere, când mi s-a cerut să contribui cu câteva cuvinte la un subiect
care este tratat în aceste pagini cu o remarcabilă măiestrie a detaliului.
Noi, medicii, ne-am dat seama de multă vreme că o
anumită formă de psihologie morală era ceva imperios necesar pentru alcoolici,
dar aplicarea ei prezenta nişte dificultăţi de neînţeles. Poate că din cauza
standardelor noastre ultramoderne şi a abordării strict ştiinţifice a tuturor
problemelor, nu suntem echipaţi adecvat pentru punerea în practică a acelor
forţe ale binelui care se află în afara cunoştinţelor noastre sintetice.
Cu mulţi ani în urmă, unul dintre principalii autori
ai acestei cărţi se găsea sub îngrijirea noastră în acest spital şi, în timpul
internării, şi-a însuşit câteva idei pe care le-a pus imediat în practică.
Mai târziu, a cerut permisiunea de a-şi spune povestea
altor pacienţi internaţi aici şi, cu oarecare îndoieli, i-am acordat-o.
Cazurile respective, pe care le-am urmărit îndeaproape, sunt dintre cele mai
interesante; de fapt, unele sunt chiar uimitoare.
Altruismul acestor oameni, pe care am
ajuns să-i cunosc astfel, totala absenţă a oricărui interes pecuniar şi
spiritul lor de comunitate, sunt o adevărată sursă de inspiraţie pentru cineva
care trudeşte de mult timp în extenuantul domeniu al tratării alcoolismului.
Aceşti oameni au încredere în sine şi, mai ales, într-o Putere care smulge
alcoolicii din ghearele morţii.
Desigur, înainte ca măsurile psihologice să le poată
fi de maxim ajutor, alcoolicii trebuie eliberaţi mai întâi din nevoia fizică de
alcool şi aceasta cere adesea proceduri spitaliceşti specifice.
Aşa cum am sugerat acum câţiva ani, cred că acţiunea
alcoolului asupra acestor alcoolici cronici este manifestarea unei alergii; că
fenomenul de nevoie aprigă de alcool este limitat la această categorie şi nu
apare niciodată la băutorii normali, temperaţi. Aceste persoane alergice nu pot
folosi alcoolul niciodată fără pericol, sub absolut nici o formă; şi, odată ce
s-au deprins la băutură şi descoperă că nu se mai pot dezvăţa, odată ce şi-au
pierdut încrederea de sine şi în lucrurile omeneşti pe care nu se mai pot baza,
problemele lor se acumulează şi devin uluitor de greu de rezolvat. Sfaturile, îndemnurile, apelul la sentimente
ajută mult prea rar. Mesajul care să trezească şi să menţină interesul acestor
alcoolici trebuie să aibă profunzime şi greutate. Majoritatea dintre ei trebuie
să-şi sprijine idealurile pe o putere superioară lor înşişi, pentru a-şi putea
reface viaţa.
Dacă unii cititori au impresia că cele spuse
aici sună a sentimentalisme de psihiatru-director de spital, îi invit să vină
să lucreze cot la cot cu noi o vreme, să vadă pe viu tragediile şi disperarea
soţiilor şi a copiilor; odată ce rezolvarea acestor probleme va deveni o parte
integrantă a muncii lor cotidiene şi chiar a orelor lor de somn, nici cei mai
cinici dintre critici nu se vor mai mira de ce am acceptat şi de ce încurajez
această mişcare. Consider, după mulţi ani de experienţă, că nu am găsit nimic
care să contribuie la reabilitarea acestor oameni mai mult decât o face
mişcarea altruistă care se dezvoltă acum printre ei.
În esenţă, bărbaţii şi femeile beau pentru că le place
efectul produs de alcool. Senzaţia beţiei este atât de înşelătoare, încât -
deşi recunosc că le face rău - după o vreme, ei nu mai pot distinge adevărul de
amăgire. Viaţa lor alcoolică li se pare a fi singura viaţă normală. Sunt
nervoşi, iritaţi şi nemulţumiţi, dacă nu pot regăsi senzaţia de destindere şi
de confort care se instalează imediat după câteva păhărele - păhărele pe care
ei îi văd pe alţii bându-le fără nici un fel de consecinţe sancţionabile. După
ce cedează dorinţei de a bea (cum se li se întâmplă multora) şi se dezvoltă
fenomenul de nevoie aprigă de alcool, trec prin binecunoscutele stadii ale
beţiilor în lanţ, din care ies plini de remuşcări, cu decizia fermă de a nu se
mai atinge de băutură. Aceasta se repetă de multe ori iar dacă o astfel de
persoană nu trece printr-o schimbare psihică totală, îi rămân foarte puţine
speranţe de însănătoşire.
Pe de altă parte, oricât de straniu le poate părea
celor care nu înţeleg fenomenul, odată ce a apărut schimbarea psihică, persoana
care păruse pierdută şi care avusese atâtea probleme, de nu credea că le mai
putea rezolva vreodată, se pomeneşte
brusc capabilă de a-şi controla fără dificultate dorinţa de alcool şi aceasta,
pentru că singurul efort necesar coristă din respectarea câtorva reguli simple.
Mulţi oameni au plâns în faţa mea, făcând un apel sincer şi disperat: "-
Domnule doctor, nu mai pot continua aşa! Am toate motivele să vreau să trăiesc!
Trebuie să încetez băutul, dar nu pot! Trebuie să mă ajutaţi!"
Confruntat cu o asemenea problemă,
medicul cinstit cu sine simte probabil că nu este la înălţimea situaţiei. Deşi
dă tot ce are mai bun, adesea nu este destul. El simte, că, pentru a se produce
esenţiala transformare psihică, este nevoie de ceva mai mult decât puterea
umană. Cu toate că numărul total al reabilitărilor rezultate din efortul
psihiatriei este considerabil, noi, medicii, trebuie să admitem că influenţa
noastră asupra problemei în ansamblu nu este cine ştie ce semnificativă. Multe
tipuri de alcoolici nu reacţionează la abordarea psihologică obişnuită.
Nu sunt de
părerea celor care consideră că alcoolismul ar fi exclusiv o problemă de
control mintal. Am tratat mulţi oameni care, de exemplu, lucraseră luni de zile
la rezolvarea unei probleme sau la pregătirea unei tranzacţii care urma să se
încheie favorabil la o anumită dată. Cam cu o zi înainte de data respectivă, au
băut un păhărel şi, imediat s-a instalat nevoia irezistibilă de alcool, anulând
orice alt interes, astfel încât nu s-au prezentat la întâlnirea cea importantă.
Aceşti oameni nu băuseră ca să evadeze din realitate; băuseră ca să astâmpere o
sete de alcool ce depăşea orice putere de control mintal.
Există multe situaţii, născute din fenomenul nevoii
arzătoare de alcool, care îi împing pe oameni la sinucidere, ei nemaiputând
continua lupta.
Clasificarea alcoolicilor este, se pare, dificilă iar
intratul în amănunte nu constituie obiectivul acestei cărţi. Există, desigur,
psihopaţii, care sunt instabili psihic. Ei ne sunt binecunoscuţi tuturor, fiind
aceia care "se lasă de băut pentru totdeauna", sunt roşi de
remuşcări, îşi iau multe angajamente, dar niciodată o hotărâre.
Există genul de oameni cărora le lipseşte bunăvoinţa
de a recunoaşte că nu pot bea alcool. Aceştia îşi plănuiesc cât şi cum să bea.
Schimbă mereu băuturile şi mediul ambiant.
Există aceia care cred că, după o perioadă de nebăut,
pot bea din nou, fără nici un risc. Există depresivii, care sunt probabil cel
mai puţin înţeleşi de prieteni şi despre care se poate scrie un capitol întreg.
Apoi, există oamenii normali din toate punctele de
vedere, cu excepţia efectului pe care îl are alcoolul asupra lor. Ei sunt, cel
mai adesea, competenţi, inteligenţi, prietenoşi.
Toţi aceştia, precum şi mulţi alţii, prezintă un
simptom comun: sunt incapabili de a bea fără să dezvolte nevoia irezistibilă de
alcool. Fenomenul, cum am sugerat deja, poate fi manifestarea unei alergii,
care îi distinge pe aceşti oameni ca o categorie aparte. Nici un tratament
cunoscut nu a pus vreodată capăt pentru totdeauna acestui fenomen. Singurul
remediu pe care îl pot sugera este abstinenta totală de la alcool.
Această afirmaţie ne aruncă imediat
într-o controversă înfierbântată. S-au scris multe pagini pro şi contra; dar,
în mediile medicale, opinia generală pare a fi aceea că majoritatea
alcoolicilor cronici sunt fără speranţă.
Care este, atunci, soluţia? Cred că aş putea răspunde
cel mai bine relatând una dintre experienţele mele.
Cam cu un an înainte de această experienţă a fost
internat la noi un om pentru tratarea alcoolismului său cronic. Se recuperase
doar parţial dintr-o hemoragie gastrică şi părea să prezinte un caz de
deteriorare mintală patologică. Pierduse tot ce avusese vreo valoare în viaţa
sa şi s-ar putea spune că nu mai trăia decât pentru a bea. Recunoştea şi credea
sincer că nu mai exista nici o speranţă pentru el. După dezalcoolizare, s-a
constatat că nu se produsese nici o vătămare permanentă a creierului. A
acceptat planul expus în această carte. Un an mai târziu, a revenit să mă vadă
şi am avut o senzaţie foarte ciudată. Îl cunoşteam după nume şi i-am recunoscut
câteva dintre trăsături, dar orice asemănare se oprea aici. O epavă scuturată
de tremurături, disperată şi nervoasă, se transformase într-un om din care
radiau mulţumirea şi încrederea de sine. Am stat de vorbă cu el un timp, dar nu
mă puteam convinge că îl mai cunoscusem înainte - şi cu acest sentiment ne-am
despărţit atunci. De la acea vizită, a trecut timp îndelungat, iar el nu s-a
mai întors la alcool.
Când simt nevoia de o încurajare sufletească, mă
gândesc adesea la un alt caz, adus la noi de către un medic de vază din New
York. Pacientul îşi pusese singur diagnosticul şi, considerându-se într-o
situaţie fără speranţă, se ascunsese într-un hambar părăsit, hotărât să moară.
A fost salvat de grupul care pornise să-l caute şi mi-a fost adus într-o stare
disperată. După reabilitarea fizică, a stat de vorbă cu mine şi mi-a declarat
deschis că avea convingerea că tratamentul era un efort irosit, dacă nu-i
puteam garanta ceva ce nimeni nu-i garantase vreodată şi anume, că în viitor va
avea "voinţa" de a rezista impulsului de a bea.
Problema alcoolismului său era atât de complexă iar
depresia atât de profundă, încât am simţit că singura speranţă se afla în ceea
ce, la vremea aceea, numeam "psihologia morală", dar mă îndoiam de
eficacitatea metodei în cazul lui. Şi totuşi, s-a lăsat convins de ideile
conţinute in această carte. Nu s-a mai atins de băutură de foarte mulţi ani. Îl
văd din când în când. Este un frumos exemplu de fiinţă umană, un om pe care îţi
doreşti să-i cunoşti.
Recomand fiecărui alcoolic, cu toată seriozitatea, să
citească această carte. Şi, chiar dacă o începe cu gânduri de sfidare, poate o
va termina cu o rugăciune.
William D. Silkworth,
Doctor în medicină
Capitolul
1
POVESTEA LUI BILL
Atmosfera pregătirilor de război era
înfierbântată în orăşelul din Noua Anglie, în care fuseserăm repartizaţi noi,
tinerii ofiţeri din Plattsburg, iar ospitalitatea cetăţenilor de frunte ai
locului ne măgulea şi ne făcea să ne simţim ca nişte eroi. Eram iubiţi şi
aplaudaţi, plecam la război - momente sublime presărate cu clipe hazlii. În
fine, mă lansasem şi eu în viaţă şi, în vâltoarea emoţiei generate, am
descoperit băutura. Uitasem serioasele avertizări din partea părinţilor şi
îndoielile lor în legătură cu alcoolul.
Când s-a dat semnalul plecării, ne-am îmbarcat şi am
pornit să navigăm către "dincolo de ocean". Mă simţeam foarte singur
şi m-am apucat iar de băut.
Am debarcat în Anglia. Acolo, am vizitat catedrala
Winchester. Foarte emoţionat, am ieşit la aer şi atenţia mi-a fost atrasă de un
epitaf gravat pe o veche piatră de mormânt:
"Aicea zace-un grenadier din
Hampshire, Care-a dat ortul popii
Bând bericică de la gheaţă. Un brav oştean
nu-i niciodată dat uitării,
Dac-a murit de flintă,
Ori de halbă. "
Sinistru avertisment - pe care nu l-am luat în serios.
La douăzeci şi doi de ani, mam întors acasă, veteran de război în străinătate.
Şi, pentru că soldaţii din bateria mea îmi dovediseră, nu-i aşa, cât de mult mă
apreciau, mi-am imaginat că aveam stofă de conducător. Talentul meu de şef mă
va plasa desigur în conducerea unor întreprinderi uriaşe, pe care eu le voi
administra cu o siguranţă de nezdruncinat.
Am făcut un curs de drept la seral şi am obţinut un post de
inspector la o companie
de asigurări. Cursa spre succes
demarase. Aveam să arăt lumii că eram cineva.
Serviciul m-a dus în Wall Street* (Stradă din New York, în care se află sediul
Bursei de Valori. [Nota trad.]) şi,
încet-încet, au început să mă intereseze afacerile Bursei. Mulţi oameni
pierdeau bani - dar unii deveneau foarte bogaţi. De ce nu şi eu?
Pe lângă drept, am studiat şi ştiinţele economice şi
de afaceri. Cu tendinţele mele alcoolice, era cât pe ce să ratez unul dintre
examenele finale de drept, fiind prea beat pentru a gândi sau a scrie.
Încă nu beam întruna, dar soţia era deja îngrijorată.
Purtam lungi discuţii, în cursul cărora încercam s-o liniştesc, spunându-i că
oamenii de geniu avuseseră cele mai bune idei pe când erau beţi; şi că la fel
s-au născut şi cele mai măreţe sisteme de gândire filosofică.
La absolvirea cursului, ştiam deja că legislaţia nu
era de mine. Eram prins în fascinaţia vâltorii din Wall Street. Liderii
afacerilor şi ai finanţelor erau eroii mei. Din aliajul de băutură şi
speculaţii la Bursă, am început să-mi făuresc arma care, întro bună zi, avea să
se întoarcă împotriva mea ca un bumerang, să mă facă ferfeniţă.
Trăind modest, soţia mea şi cu mine economisiserăm o
mie de dolari. I-am investit în nişte obligaţiuni ieftine şi prost cotate la
vremea aceea. Îmi imaginasem, corect, că ele vor creşte cândva mult în valoare.
N-am reuşit să-i conving pe prietenii mei de la Bursă să mă trimită să adun
date pentru o analiză a pieţei pentru investiţii, în funcţie de modul de
gestionare a fabricilor, dar soţia mea şi cu mine ne-am hotărât s-o facem
oricum. Îmi formulasem eu o teorie, conform căreia oamenii pierdeau la Bursă
pentru că nu cunoşteau piaţa. Mai târziu am descoperit şi alte multe motive. Am demisionat amândoi şi am pornit la
drum, pe o motocicletă cu ataşul încărcat cu un cort, pături, un rând de haine
de schimb şi trei volume uriaşe dintr-un anuar financiar. Prietenii ne-au
considerat nebuni de legat. Poate că aveau dreptate.
Prin pişte speculaţii bursiere reuşite, strânsesem
ceva bani de cheltuială, dar, la un moment dat, a trebuit să lucrăm timp de o
lună la o fermă, ca să nu ne atingem de micul nostru capital. Aceasta avea să
fie ultima mea muncă fizică cinstită, pentru că după aceea au trecut mulţi ani
fără serviciu.
Am trecut prin toate statele de pe coasta de răsărit într-un
an. Rapoartele trimise la Wall Street mi-au adus acolo un post şi accesul la un
cont mare de cheltuieli. Şi, datorită unei tranzacţii reuşite, care a adus ceva
bani în plus, am încheiat acel an cu un profit de câteva mii de dolari.
În cursul următorilor ani, norocul mi-a adus bani şi
onoruri. Reuşisem. Opiniile şi ideile mele privitoare la investiţii au fost
adoptate de mulţi, care astfel au ajuns să învârtă afaceri de milioane de
dolari în titluri de bursă. Marele val de prosperitate de la sfârşitul anilor
'20 era aproape de apogeu. Băutul începuse să joace un rol important în viaţa
mea. Găseam veselie mare la localurile de jazz din oraş unde se vorbea tare, se
cheltuiau mii de dolari şi se turuia întruna în termeni de milioane.
Zeflemiştii n-aveau decât să-şi bată
joc şi să se ducă naibii. Eu îmi făcusem o mulţime de prieteni de vreme bună.
Am început să beau din ce în ce mai mult, pe tot
parcursul zilei şi aproape în fiecare seară. Dojenile din partea prietenilor
duceau la certuri, aşa că am devenit un tip singuratic. S-au petrecut multe
scene nefericite în somptuosul nostru apartament. Însă niciodată nu mi-am
înşelat soţia cu adevărat; loialitatea faţă de ea, ajutată uneori de stările de
extremă beţie, m-a ţinut departe de astfel de buclucuri.
În 1929, am contractat febra jocului
de golf. Am plecat imediat la ţară, pentru ca soţia mea să mă aplaude în timp
ce mă puneam să-l întrec pe Walter Hagen.*
Campion la golf, în acele zile. [Nota
trad.]
Însă băutura m-a ajuns din urmă înainte ca eu să ajung
la calibrul lui Walter. Au început tremurăturile de dimineaţă. Jocul de golf
permitea băutul zi de zi şi seară de seară. Îmi plăcea acest joc, rezervat
exclusiv unei elite şi care mă impresionase aşa de mult în tinereţe. Mă
bronzasem impecabil, cum se bronzau numai cei ajunşi. Cu un aer de scepticism
amuzat, bancherul din localitate mă urmărea depunând şi scoţând sume grase.
Brusc, în octombrie, 1929, s-a
dezlănţuit infernul la Bursa din New York.
La sfârşitul uneia din acele zile de iad, mă îndreptam
pe patru cărări, dinspre barul unui hotel, către un birou de bursă. Era ora opt
- cinci ore după ce se încheiaseră tranzacţiile zilei. Telegraful încă mai
păcănea. Mă zgâiam la panglica de hârtie pe care era scris XYZ-32. De
dimineaţă, căzuse de la 52. Eram ruinat, la fel ca mulţi dintre prietenii mei.
Ziarele scriau despre oameni care se sinuciseseră,
aruncându-se din turnurile clădirilor Bursei. Era dezgustător. Eu n-aveam să
fac aşa ceva. M-am întors la bar. Prietenii mei pierduseră câteva milioane, de
la ora zece - şi ce-i cu asta? Mâine va fi o zi nouă. Şi, în timp ce beam, mi-a
revenit vechea mea hotărâre îndârjită de a câştiga.
Dimineaţa următoare, i-am telefonat unui prieten din
Montreal. El mai avea încă bani din belşug şi ne-a sfătuit să ne mutăm în
Canada. Primăvara următoare ne-a găsit trăind în stilul nostru obişnuit. Mă
simţeam ca Napoleon întors din Elba. Categoric, eu nu aveam să ajung pe insula
Sf. Elena! Dar băutura m-a ajuns din urmă, iar generosul meu prieten s-a văzut
nevoit să se debaraseze de mine. De data aceasta eram ruinaţi cu adevărat.
Ne-am mutat la părinţii soţiei. Am găsit un serviciu, pe
care apoi l-am pierdut ca urmare a unei
încăierări cu un taximetrist. Prin mila Cerului, nimeni nu-şi putea închipui la
vremea aceea că, în următorii cinci ani, eu voi fi fără serviciu şi nu voi mai
fi treaz nici un minut.
Soţia şi-a găsit un post la un magazin
universal; când se întorcea acasă, ruptă de oboseală, mă găsea beat. Am devenit
un scai nedorit pe la oficiile de Bursă.
Băutura a încetat să mai fie un lux; a devenit o necesitate. Două sau
chiar trei sticle de gin de contrabandă erau cantitatea zilnică obişnuită.
Uneori, o mică afacere aducea câteva sute de dolari, din care îmi plăteam
datoriile la baruri şi restaurante. Şi aceasta se repeta la nesfârşit. Mă
trezeam cu noaptea-n cap şi tremuram violent. Îmi erau necesare cel puţin un
pahar mare de gin şi vreo şase sticle de bere, ca să pot dejuna. Dar chiar şi
în aceste condiţii, tot mai credeam că pot controla situaţia şi aveam perioade
de abstinenţă care reînnoiau speranţele soţiei.
Treptat lucrurile s-au înrăutăţit.
S-a pus sechestru pe casă, soacra mea a murit iar soţia şi socrul s-au
îmbolnăvit.
Într-o zi, mi s-a oferit o afacere
promiţătoare. Acţiunile se aflau la nivelul lor cel mai scăzut din acel an. Era
1932 iar eu reuşisem cumva să adun un mic grup dispus să cumpere acţiuni. Urma
să-mi revină o parte generoasă din profituri. Dar am tras o beţie monumentală
şi şansa s-a dus pe copcă.
M-am trezit la realitate. Beţiile
trebuiau să înceteze. Mi-am dat seama că numi mai puteam permite nici un pahar
de băutură; aşa că m-am lăsat de băut pentru totdeauna. În trecut, scrisesem pe
hârtie o mulţime de promisiuni drăguţe, dar de data aceasta soţia a fost
fericită să observe că eram cât se putea de serios. Pentru că eram,
într-adevăr.
La scurt timp după aceea, am venit
acasă beat. Nu opusesem nici o rezistenţă impulsului de a bea. Unde fusese
serioasa mea hotărâre? Habar n-aveam. Nici măcar nu mi-o amintisem. Cineva mi-a
pus un pahar în faţă şi eu l-am băut. Oare îmi pierdusem minţile? Am început
să-mi pun serios această întrebare, pentru că o asemenea înspăimântătoare
incapacitate de a prevedea consecinţele băutului semăna cu nebunia.
Am încercat din nou, reînnoindu-mi hotărârea. A
trecut o vreme şi îngâmfarea a luat locul încrederii. Puteam trece cu nasul pe
sus prin faţa birturilor. Aveam puterea de a mă abţine de la alcool.
Într-o zi, am intrat într-o cafenea, ca să dau un
telefon. Aproape imediat mă aflam la bar, bătând în tejghea şi întrebându-mă
cum de era cu putinţă aşa ceva. Pe când whisky-ul mi se suia la cap, mi-am spus
că voi fi mai precaut data viitoare, dar că acum, dacă tot am început, hai să
mă fac criţă. Şi m-am făcut.
Nu voi putea uita niciodată remuşcările, oroarea şi
disperarea de a doua zi dimineaţa. Curajul de a lupta mă părăsise. Gândurile
îmi goneau incontrolabil şi mă apăsa groaza de un fel de catastrofă ce părea că
mă ameninţă. Cu greu am îndrăznit să trec strada, ca nu cumva să mă calce vreun
camion, pentru că abia se crăpase de ziuă. La un local nori-stop, am golit o
duzină de halbe de bere şi zvârcolirea nervilor mi s-a potolit, în fine. Un
ziar de dimineaţă anunţa că Bursa se dusese iar dracului.
La fel şi eu. Bursa îşi va reveni, eu
nu. Era un gând dur. Să mă sinucid? Nu - nu acum. Apoi mi s-a aşternut o pâclă
peste minte. Ginul o să dreagă totul. Două sticle şi... uitarea.
Mintea şi trupul sunt nişte mecanisme minunate. Ale
mele au îndurat această agonie încă doi ani.
Uneori, când teroarea şi nebunia dimineţii puneau stăpânire
pe mine, furam din poşeta mai mult goală a soţiei. Ameţit, mă clătinam adesea
în faţa câte unei ferestre deschise sau a dulăpiorului de medicamente unde se
găsea otravă, blestemându-mă pentru cât eram de laş.
Împreună cu soţia, am încercat să scap din această
situaţie, fugind de la oraş la ţară, apoi reîntorcându-ne la oraş.
În fine, a venit noaptea în care tortura fizică şi
mintală ajunsese atât de infernală, încât m-am temut că mă voi arunca pe
fereastră, cu cercevea cu tot. Am reuşit cumva să-mi târăsc salteaua la parter,
ca să nu fac acel gest fatal.
A fost chemat un doctor, care mi-a dat un sedativ
puternic. A doua zi beam sedative cu gin. Combinaţia m-a împins la marginea
prăpastiei. Cei apropiaţi se temeau că-mi voi pierde minţile. La fel mă temeam
şi eu. Când beam, nu puteam mânca nimic sau aproape nimic. Cântăream cu
optsprezece kilograme sub greutatea normală.
Cumnatul meu este medic şi, prin bunătatea lui şi a
mamei mele, am fost internat la un spital care se bucura de un renume naţional
în privinţa reabilitării mintale şi fizice a alcoolicilor. Prin aşa-numitul
tratament cu beladonă, creierul mi s-a limpezit. Mi-au ajutat mult hidroterapia
şi exerciţiile fizice uşoare. Dar cel mai important a fost că am întâlnit un
medic cumsecade, care mi-a explicat că, dincolo de a fi fost într-adevăr un
egoist şi un nechibzuit, fusesem deosebit de grav bolnav, fizic şi mintal.
M-am simţit oarecum uşurat, când am aflat că voinţa
alcoolicilor este uimitor de slăbită când este vorba de lupta cu alcoolul, deşi
ea rămâne puternică în multe alte privinţe. Comportamentul meu incredibil, care
fusese în totală opoziţie cu dorinţa disperată de a nu mai bea, avea acum o
explicaţie. Acum înţelegeam ce era cu mine. M-am externat cu mari speranţe
care, timp de trei sau patru luni, s-au menţinut la acel nivel. Ieşeam în oraş
cu regularitate. Ba chiar am făcut şi ceva bani. Cu siguranţă, aceasta era
soluţia - cunoaşterea de sine.
Numai că nu era aşa, căci a venit teribila zi în care
am băut din nou. Sănătatea mea, psihică şi fizică, s-a prăbuşit rapid. După un
timp, m-am reîntors la spital. Venise sfârşitul, căderea cortinei, aşa mi se
părea. Soţiei mele extenuate şi disperate i s-a spus că total se va termina în
mai puţin de un an, fie cu o criză cardiacă în timpul unui delirium tremens,
fie cu etilism impregnat. Curând urma să mă dea în grija cioclilor sau a
azilului psihiatric.
Mie n-a fost nevoie să mi se spună. Ştiam. Şi aproape
că-mi părea bine. Era o lovitură devastatoare pentru orgoliul meu. Eu, care
avusesem aşa o părere bună despre mine şi inteligenţa mea, despre capacitatea
mea de a depăşi obstacolele, eram în fine înfrânt. Urma să plonjez în tenebrele
minţii, alăturându-mă cortegiului nesfârşit de beţivani care decăzuseră deja în
acea stare. M-am gândit la sărmana mea soţie. La urma urmelor, cunoscuserăm şi
multă fericire. Ce n-aş fi dat să pot repara totul! Dar acum era prea târziu.
Nu există cuvinte prin care să pot descrie
singurătatea şi disperarea trăite în acea mlaştină amară de auto-compătimire.
Mă aflam în mijlocul unui teren de nisipuri mişcătoare. Rivalul mă biruise.
Fusesem învins. Alcoolul îmi era stăpân.
Tremurând, am plecat din spital un om sfârşit. Frica
m-a ţinut nebăut o vreme. Apoi a venit nebunia aceea perfidă a primului pahar
şi, de Ziua Armistiţiului*( 11 noiembrie
1918; a marcat sfârşitul primului război mondial. [Nota trad.])
În 1934, iar am
început să beau. Toţi se resemnaseră la gândul că, în curând, avea să urmeze
fie internarea la nebuni, fie o moarte mizerabilă.
Ce întuneric e înainte de venirea zorilor! În
realitate, eram la începutul ultimei serii de beţii. Curând aveam să fiu
catapultat în ceea ce-mi place să numesc a patra dimensiune a existenţei. Aveam
să cunosc fericirea, pacea şi sentimentul de a fi util, într-un mod de viaţă a
cărui minunăţie creşte incredibil cu fiecare zi.
Spre sfârşitul acelui sumbru noiembrie, stăteam în
bucătărie şi beam. Cu un fel de satisfacţie, reflectam la faptul că mai era
destul gin ascuns prin casă, să-mi ajungă toată noaptea şi ziua următoare.
Soţia era la serviciu. Mă întrebam dacă să îndrăznesc să ascund la capul
patului o sticlă plină, care o să-mi trebuiască înainte de a se lumina de ziuă.
Telefonul mi-a întrerupt reveria. Cu o
voce jovială, un vechi prieten din vremea şcolii m-a întrebat dacă poate veni
în vizită. Amicul era nebăut. Nu-mi
mai aminteam să-l fi văzut venit treaz la New York, de ani de zile. Eram uluit.
Circulaseră zvonuri că ar fi fost internat pentru demenţă alcoolică. M-am
întrebat cum de-o fi scăpat. Bineînţeles, el va cina iar apoi eu voi putea bea
pe faţă, cu el. Fără să mă sinchisesc de binele lui, mă gândeam Doar la
regăsirea spiritului din vremuri trecute. Odată, noi doi închiriaserăm un avion
particular (* O cheltuială imensă. Autorul face aluzie la neghiobiile de care
poate fi în stare un alcoolic aflat sub
influenţa alcoolului. [Nota trad.)
ca să putem face una lată de tot. Vizita lui era ca o oază în deşertul mohorât
al inutilităţii mele. Cu adevărat o oază! Aşa văd băutorii lucrurile. Am
deschis uşa şi el stătea acolo, în prag, cu o faţă proaspătă şi luminoasă. Era
ceva deosebit în privirea lui. Nu-mi puteam explica ce anume se schimbase la
el. Ce i s-o fi-ntâmplat?
I-am
împins un pahar peste masă. L-a refuzat. Dezamăgit dar curios, m-am întrebat ce
l-o fi apucat pe tip. Nu mai era el însuşi.
- Ce
vrei să spui cu asta? l-am descusut eu.
S-a uitat drept în ochii mei. Mi-a
spus simplu, dar zâmbind:
- Mi-am
găsit credinţa.
Eram consternat. Deci, aşa stăteau lucrurile, vara
trecută ţâcnit de alcool; acuma, un pic ţâcnit de religie. Privirea îi
scânteia. Fără îndoială, vechiul meu prieten şedea pe jăratecul cine ştie cărei
religii. Doamne ţine-l, o să-l las să-mi predice! Provizia mea de gin o să ţină
mai mult decât predica lui.
Dar nu mi-a ţinut nici o predică.
În cuvinte simple, mi-a povestit cum veniseră la tribunal (**Omul fusese arestat din cauza stării de ebrietate şi dat pe mâna
justiţiei. [Nota trad.])doi
bărbaţi, care l-au convins pe judecător să suspende verdictul internării la
psihiatrie. Apoi, i-au vorbit amicului meu despre o idee religioasă simplă şi
despre un program practic de acţiune. Acestea se întâmplaseră cu două luni în
urmă iar rezultatele se vedeau cu ochiul liber. Metoda dăduse roade! Venise
să-mi transmită experienţa sa - numai dacă voiam s-o primesc. Eram şocat, dar
interesat. Sigur că eram interesat. Trebuia să fiu, pentru că nu mai aveam nici
o speranţă. Mi-a vorbit ore în şir, timp în care mi-au revenit în minte
amintirile copilăriei. Aproape că puteam auzi sunetul vocii predicatorului,
care ajungea până la mine, pe când şedeam afară, pe coasta dealului, în câte o
duminică liniştită; mi-am amintit acel legământ de temperanţă care-mi fusese
pus în faţă la un moment dat şi pe care nu l-am semnat niciodată; mi-am amintit
dispreţul nerăutăcios al bunicului faţă de anumite feţe bisericeşti şi faptele
lor, precum şi insistenţa cu care credea că sferele îşi au muzica lor, fără să
permită predicatorului să-i spună lui cum să asculte acea muzică; mi-am amintit
îndrăzneala cu care vorbise el despre asemenea lucruri chiar şi înainte de a
închide ochii. Aceste amintiri au năvălit din trecut şi m-au făcut să înghit cu
noduri.
Mi-a revenit în memorie acea zi din timpul războiului,
când vizitasem Catedrala Winchester.
Eu crezusem întotdeauna într-o Putere superioară şi
cugetasem adesea la astfel de lucruri. Nu eram ateu. Foarte puţini oameni sunt
cu adevărat atei, ateismul însemnând o credinţă oarbă în strania sugestie că
acest univers s-ar fi născut din nimic şi se precipită fără nici o ţintă, către
nicăieri. Eroii mei intelectuali chimiştii, astronomii, chiar şi evoluţioniştii
- sugerau că ar exista legi şi forţe imense în acţiune. În ciuda unor semne
contrare, eu nu prea aveam îndoieli cu privire la faptul că existau un scop şi
un echilibru grandios dincolo de toate. Cum ar putea să existe legi universale
atât de precise şi de neschimbătoare, fără intervenţia unei inteligenţe? Pur şi
simplu, nu puteam să nu cred într-un
Spirit al Universului, care nu cunoaşte nici
timp, nici limite. Dar niciodată nu mersesem mai departe de acest punct.
Aici mă separam de oamenii
cultelor, de religiile lumii. Ori de câte ori mi se vorbea despre un Dumnezeu
pe care l-aş putea cunoaşte personal şi care este iubire, putere supraomenească
şi providenţă, deveneam iritat şi spiritul mi se închidea brusc în faţa unei
asemenea teorii.
Lui Cristos, îi recunoşteam valoarea de om
excepţional, pe care nu se prea osteneau să-l urmeze în fapte cei care-l
slăveau. Învăţămintele sale morale - excelente. În ce mă privea, adoptasem
acele părţi care-mi păreau convenabile şi nu prea dificile; restul, nici nu
l-am luat în seamă.
Eram dezgustat de războaiele, arderile pe rug
şi tertipurile pe care le înlesniseră disputele religioase. Mă îndoiam sincer,
când făceam bilanţul, că religiile lumii ar fi făcut vreun bine omenirii.
Judecând după cele văzute în Europa şi de atunci încoace, puterea lui Dumnezeu
în treburile omeneşti era neglijabilă iar Frăţia dintre Oameni era o farsă
macabră. Dacă exista un Diavol, atunci el părea să fie Marele Şef şi, cu
siguranţă, stăpânul meu.
Numai că amicul acela şedea în faţa mea şi
declara categoric că Dumnezeu făcuse pentru el ceea ce el nu fusese în stare să
facă pentru sine. Voinţa sa umană nu fusese destul de puternică.
Doctorii îl declaraseră incurabil. Societatea
fusese pe punctul de a-l interna la nebuni. Ca şi mine, se recunoscuse complet
învins. Şi atunci, a fost realmente înviat din morţi, scos brusc din groapa de
ciurucuri şi adus la un nivel de viaţă mai bună decât tot ce cunoscuse el
înainte!
Fusese acesta rezultatul propriei sale puteri?
Evident, nu. El avusese tot atâta putere, câtă aveam eu în acel moment - adică
nici un dram.
Faptul m-a lăsat fără replică. Am început să
cred că oamenii religioşi aveau, la urma urmelor, dreptate. Într-o inimă
omenească acţiona ceva ce săvârşise imposibilul. Pe loc, mi-am revizuit drastic
toate ideile mele despre miracole. Nu mai avea importanţă ce crezusem în
trecut; un miracol viu şedea în faţa mea, la celălalt capăt al mesei din
bucătărie. Şi-mi aducea veşti formidabile.
Am observat că prietenul meu nu era refăcut numai
sufleteşte. Viaţa sa evolua acum pe un plan nou. Prinsese rădăcini într-un
pământ nou.
În ciuda exemplului viu al prietenului meu, încă mai
purtam în sinea mea acele vestigii ale vechilor prejudecăţi. Cuvântul Dumnezeu
tot îmi mai trezea un fel de antipatie. Acest sentiment s-a intensificat la
gândul că ar fi vorba despre un
Dumnezeu al meu, personal. Ideea îmi
displăcea. Puteam accepta anumite concepţii, ca de pildă, aceea de Inteligenţă
Creatoare, Minte Universală sau Spirit al Naturii, dar respingeam noţiunea de
Împărat Ceresc, oricât de iubitoare i-ar fi fost guvernarea. De atunci, am
vorbit cu mulţi oameni care simţeau la fel.
Prietenul meu mi-a sugerat ceva ce
părea să fie o idee nouă. Mi-a spus:
- Ce-ar fi să-ţi alegi tu însuţi propria concepţie despre Dumnezeu?
M-a lovit drept în inimă. Mi-a topit muntele de
gheaţă intelectuală, în umbra căruia trăisem dârdâind atâţia ani. În sfârşit,
stăteam în lumina soarelui.
Nu era vorba decât
despre bunăvoinţa de a crede într-o Putere superioară mie.
Nu
mi se cerea nimic altceva, ca să pot începe. Am înţeles că maturizarea
putea începe din acel punct. Pe un fundament de totală bunăvoinţă, puteam
construi ceea ce văzusem la prietenul meu. Voiam să am ce avea el? Bineînţeles
că voiam! Astfel, m-am convins că Dumnezeu are grijă de noi, oamenii, atunci
când îl dorim suficient de mult. În fine, vedeam, simţeam, credeam. Pojghiţa
groasă de orgoliu şi prejudecăţi mi-a căzut de pe ochi, lăsându-mă să văd o
lume nouă.
Mi s-a desluşit adevărata semnificaţie a
experienţei mele din Catedrala Winchester. Pentru o clipă, avusesem nevoie de
Dumnezeu şi-l dorisem. Avusesem o dorinţă smerită de a-l avea cu mine. Şi El a
venit. Dar curând după aceea, sentimentul prezenţei Lui fusese estompat de
larma lumească, mai ales de cea din interiorul meu. Şi aşa o dusesem, de atunci
încoace. Cât am fost de orb! La spital a
avut loc separarea mea de alcool, pentru ultima oară. Tratamentul s-a dovedit a
fi ceva înţelept, pentru că prezentam simptome de delirium tremens. Acolo m-am oferit cu umilinţă lui Dumnezeu,
aşa cum mi l-am închipuit eu atunci, să facă ce vrea El cu mine. M-am lăsat în
grija şi sub ocrotirea Lui, fără rezerve. Am admis pentru prima oară că, de capul
meu, eram un nimeni; că fără El eram pierdut. Mi-am privit păcatele în faţă
fără menajamente şi am consimţit ca noul meu Prieten să mă scape de ele, cu
rădăcini şi ramuri cu tot. Nu am mai băut de atunci.
Fostul coleg de şcoală m-a vizitat şi l-am pus
la curent cu toate problemele şi carenţele mele. Am făcut împreună o listă cu
oamenii pe care îi rănisem sau faţă de care aveam resentimente. Mi-am exprimat
o bunăvoinţă totală de a-i aborda pe aceşti oameni, pentru a-mi recunoaşte
faptele în faţa lor, fără să-i critic pe ei. Urma să îndrept tot ce făcusem eu
rău, cât puteam mai bine.
Urma să-mi verific gândirea prin filtrul noii
mele relaţii de conştiinţă cu Dumnezeu. Bunul simţ urma să fie un simţ
deosebit. Urma ca, atunci când aveam dubii, să meditez calm, necerând decât
îndrumare şi putere pentru rezolvarea problemei respective aşa cum voia El.
Nu-mi mai puteam permite să mă rog pentru mine, decât dacă împlinirea nevoilor
mele avea să fie de folos altora. Numai atunci puteam aştepta ca rugăciunile să
mi se împlinească. Şi îmi vor fi împlinite din belşug. Prietenul meu mi-a garantat că după ce voi
face toate acestea, voi intra într-o relaţie nouă cu Creatorul; că voi avea
toate elementele componente ale unui mod de viaţă în care toate problemele mele
vor putea fi rezolvate. Credinţa în puterea lui Dumnezeu, plus suficientă
bunăvoinţă, onestitate şi umilinţă, erau cerinţe esenţiale pentru instalarea şi
menţinerea noii ordini a lucrurilor.
Simplu, dar deloc uşor; un anumit preţ trebuia plătit.
Egocentrismul trebuia distrus. Trebuia să las totul în grija Tatălui Luminii
care domneşte peste noi toţi. Mi se propuneau schimbări radicale, drastice; dar
când le-am acceptat pe deplin, efectul a fost electrizant. Am trăit un
sentiment al victoriei, urmat de o pace şi o seninătate cum nu mai cunoscusem
niciodată înainte. Am simţit o încredere desăvârşită; parcă eram purtat pe sus
de un neostoit vânt proaspăt din vârf de munte. De cele mai multe ori, Dumnezeu
li se arată oamenilor treptat. Dar impactul Lui asupra mea a fost fulgerător şi
profund.
Pentru moment, m-am alarmat şi am cerut să vorbesc cu
prietenul meu, doctorul, ca să-l întreb dacă mai eram în toate minţile. El m-a
ascultat, minunându-se. În cele din urmă, a dat din cap şi mi-a spus:
- S-a întâmplat cu tine ceva ce eu nu înţeleg, dar
cred că ar fi bine să perseverezi pe drumul acesta. Orice este mai bine, decât
halul în care ai fost.
Bunul meu doctor vede acum mulţi oameni care trec
prin asemenea experienţe. Şi el ştie că sunt reale.
Pe când eram încă la spital, mi-a trecut prin cap
gândul că existau mii de alcoolici fără speranţă, care s-ar fi bucurat să aibă
ceea ce mi se dăruise mie pe gratis. Poate că îi puteam ajuta pe unii dintre
ei. La rândul lor, puteau ajuta şi ei pe alţii.
Prietenul meu accentuase faptul că era absolut necesar
să pun acele principii în practică, în toate domeniile vieţii mele. Era
deosebit de important să încerc să-i ajut pe alţii, exact aşa cum mă ajutase el
pe mine. Credinţa neînsoţită de fapte este lipsită de viaţă, îmi zicea el. Cât
de teribil de adevărată este vorba aceasta pentru alcoolici! Dacă alcoolicii nu
reuşesc să-şi îmbunătăţească şi să-şi îmbogăţească viaţa spirituală prin munca
de întrajutorare şi prin sacrificiul de sine în folosul altora, ei nu vor fi în
stare să depăşească anumite experienţe dureroase de viaţă sau momentele de
deprimare care mai pot apărea. Dacă nu vor practica întrajutorarea, ei vor bea
din nou, mai mult ca sigur. Şi, mai mult ca sigur, dacă vor bea, vor muri. Iar
atunci, credinţa va fi într-adevăr ceva lipsit de viaţă. Aşa stau lucrurile cu
noi. Soţia mea şi cu mine ne-am dăruit cu
entuziasm ideii de a ajuta alţi alcoolici să ajungă la soluţia pentru problema
lor. Am avut norocul să nu prea găsesc de lucru cam un an şi jumătate, fiindcă
asociaţii mei de afaceri îşi aveau îndoielile lor în ce mă privea. Sănătatea
îmi era precară şi mă chinuiau valuri puternice de autocompătimire şi
resentimente. Din cauza lor a fost cât pe ce să beau din nou, dar am descoperit
curând că, atunci când nimic nu părea să-mi ajute, salvarea îmi venea prin
încercarea de a ajuta un alt alcoolic. De multe ori, mă duceam la spital
disperat şi, stând de vorbă cu câte un pacient de acolo, mă repuneam pe
picioare, îmi simţeam moralul uimitor de ridicat. Acest mod de viaţă dă roade
în clipele dificile. Ne-am făcut rapid
prieteni şi, odată cu începutul acestei prietenii, s-a încropit o fraternitate
din care este minunat să simţi că faci parte. Împreună, ne bucurăm de viaţă
chiar şi în clipele dificile şi tensionate. Am văzut sute de familii pornind pe
un drum care duce cu adevărat spre o destinaţie; am văzut îndreptându-se
situaţii familiale imposibile şi certuri şi amărăciuni de toate felurile
dispărând fără urmă. Am văzut oameni externaţi din aziluri, care şi-au reluat
locul şi rolul în viaţa familiei şi a localităţii lor. Oameni de afaceri şi
specialişti în diferite profesii şi-au recâştigat rangul social. Foarte puţine
necazuri şi mizerii au rămas nerezolvate în vieţile noastre.
În vestul ţării, într-un oraş şi suburbiile
lui, numărul nostru cu familii cu tot se ridică la o mie. Ne întrunim des,
astfel încât cei nou veniţi să poată găsi prietenia pe care o caută. La aceste
adunări amicale se întrunesc adesea între cincizeci şi două sute de persoane.
Creştem în număr şi forţă.*(În 1999, A.A.-ul era compus din 98.000 de grupuri.)
Alcoolicii beţi nu sunt fiinţe drăguţe. Strădaniile
noastre cu aceştia sunt, de la caz la caz, istovitoare, comice sau tragice. Un
sărman nefericit s-a sinucis în casa mea. El n-a putut sau n-a vrut să
înţeleagă modul nostru de viaţă.
Dar există şi multă veselie în activitatea aceasta.
Presupun că unii oameni ar putea fi şocaţi de aparenta noastră frivolitate sau
neseriozitate. Dar, sub această aparenţă, suntem de o seriozitate
extraordinară. Credinţa trebuie să fie în acţiune, în şi prin noi, douăzeci şi
patru de ore din zi; altfel, am pieri.
Majoritatea dintre noi simţim că nu
mai trebuie să căutăm Utopia. (*Aluzie la
societatea umană de o perfecţiune
ideală, imaginată de Thomas Morus în cartea sa intitulată Utopia (1516). [Nota trad.]) O avem
chiar aici şi în acest moment.
În fiecare zi, conversaţia simplă,
întreţinută odată cu prietenul acela în bucătăria noastră, se multiplică
transmiţându-se într-un cerc mereu crescând de pace pe pământ şi bunăvoinţă
printre oameni.
Bill W., co-fondator al A.A.-ului, decedat
la 24 ianuarie, 1971
Capitolul
2
EXISTĂ O SOLUŢIE
Noi, Alcoolicii Anonimi, cunoaştem mii de
bărbaţi şi femei care au fost odată la fel de lipsiţi de speranţă ca şi Bill.
Aproape toţi s-au făcut bine; şi-au rezolvat problema alcoolismului.
Suntem americani obişnuiţi,
proveniţi din toate regiunile ţării şi din diverse domenii de activitate umană;
suntem de provenienţe sociale, economice, religioase şi politice foarte
variate. În condiţii normale, nu ne-ar lega nimic. Şi totuşi, ne leagă un extraordinar
spirit de fraternitate, de bunăvoinţă şi înţelegere reciprocă, imposibil de
descris în cuvinte. Suntem precum călătorii de pe un vapor ce tocmai a scăpat
dintr-un naufragiu, când toţi - de la proră până la pupă - se simt camarazi,
fericiţi, egali.
Însă, spre deosebire de
sentimentele pasagerilor de pe vapor, bucuria izvorâtă din faptul că am scăpat
de la dezastru nu se stinge după ce ne reluăm drumul propriu în viaţă.
Sentimentul că am trecut prin aceeaşi primejdie este unul dintre elementele care
ne cimentează relaţia.
Dar mai există şi alte elemente care contribuie la ce
ne leagă atât de puternic în prezent. Descoperirea unei soluţii comune este
ceva extraordinar pentru fiecare dintre noi. Avem o cale de ieşire cu care
putem fi absolut de acord şi prin care ne putem uni într-o acţiune frăţească
armonioasă. În aceasta coristă marea veste pe care o transmite cartea de faţă
celor care suferă de alcoolism.
Noi am ajuns la convingerea că alcoolismul este o
boală şi că această boală afectează anturajul suferindului mai profund decât
oricare altă maladie. Un bolnav de cancer atrage compasiunea tuturor celor din
jur, nicidecum mânie sau sentimente rănite. Alcoolismul, însă, aduce cu sine
distrugerea a tot ce este valoros în viaţă. Această boală îi afectează pe toţi
cei care vin în legătură cu alcoolicul, pentru că aduce neînţelegeri şi
resentimente cumplite, insecuritate financiară, dezgustul prietenilor şi al
patronilor, o viaţă chinuită copiilor nevinovaţi, tristeţe în sufletul soţiei
şi al părinţilor. Lista durerilor poate fi continuată la infinit.
Sperăm că volumul acesta îi va informa şi alina, acum
sau în viitor, pe cei afectaţi. Căci sunt mulţi.
Psihiatrii de înaltă competenţă profesională care
ne-au tratat, au constatat că uneori le este aproape imposibil să convingă un
alcoolic să discute deschis despre situaţia sa. Lucru straniu, faţă de soţiile
noastre şi de prietenii intimi suntem şi mai închişi decât faţă de medici.
Dar fostul băutor-problemă care a găsit soluţia la care ne referim
aici, este înarmat cum trebuie cu date despre sine şi poate, în general,
câştiga încrederea deplină a altui alcoolic, în câteva ore. Nu se poate realiza
mai nimic, înainte de câştigarea unei astfel de încrederi.
Iată ce s-a dovedit foarte eficient în experienţa
noastră: Bolnavul este abordat de cineva care a trecut prin aceleaşi
dificultăţi şi este clar că ştie despre ce vorbeşte. Întregul comportament al
alcoolicului abstinent stă mărturie de netăgăduit a faptului că el deţine un
răspuns real, că nu are atitudinea cuiva care face pe sfântul, că - sincer
- nu vrea nimic altceva decât să fie
de ajutor, că nu cere plată pentru consultaţie şi că nu urmăreşte nici un scop
egoist. Bolnavul vede că nu trebuie să facă nimănui pe plac şi că nu i se ţine
morală. După o astfel de abordare, mulţi "îşi iau patul lor şi
umblă".
Nici unul dintre noi nu-şi face o
carieră din acest gen de muncă şi nu credem că am fi mai eficienţi dacă am
face-o. Suntem siguri că eliminarea băuturii nu este decât un început. Ne
rămâne apoi ceva mult mai important de făcut şi anume, punerea în aplicare a
principiilor noastre acasă, la locul de muncă şi în afaceri. Cu toţii, însă, ne
petrecem o mare parte din timpul liber în efortul pe care urmează să-l descriem
aici. Câţiva au norocul de a-şi putea consacra aproape tot timpul acestei
munci.
Nu ne îndoim de faptul că, pe calea menţionată aici,
se vor obţine multe rezultate bune. Dar cu aceasta abia dacă atingem problema
la suprafaţă. Cei care locuim în marile oraşe suntem copleşiţi de gândul că,
zilnic, nu departe de noi, neantul înghite sute de alcoolici, dintre care mulţi
s-ar face bine, dacă s-ar putea bucura de şansa de care ne bucurăm noi. Cum să
facem să le punem şi lor la dispoziţie ceea ce ne-a fost dat nouă pe gratis?
Cu aceste gânduri, am decis să publicăm un volum fără
nume de autor, volum în care să expunem problema aşa cum o vedem noi, îmbinând
experienţa şi cunoştinţele noastre comune în ceva care să constituie un program
folositor tuturor celor care au o problemă cu băutul.
Va fi nevoie să includem chestiuni de ordin medical,
psihiatric, social şi religios. Suntem conştienţi de faptul că asemenea
subiecte sunt, prin natura lor, o sursă de controverse. Nimic nu ne-ar face mai
mare plăcere decât să putem redacta o carte care să nu conţină nici un motiv de
dispută sau polemică. Vom face tot ce ne stă în puteri, ca să ne realizăm
idealul.
Majoritatea dintre noi suntem convinşi că toleranţa
faţă de slăbiciunile altora şi de punctele lor de vedere, precum şi respectul
faţă de opiniile lor sunt atitudini care ne permit să le fim de mare ajutor.
Însăşi viaţa noastră, de foşti băutori-problemă, depinde de gândul constant la
alţi alcoolici şi la cum să le fim mai de folos. Poate că v-aţi pus deja
întrebarea cum de ne-a îmbolnăvit băutul pe toţi atât de grav. Sunteţi, fără
îndoială, curios să descoperiţi cum şi de ce ne-am însănătoşit totuşi, dintr-o
condiţie fizică şi mintală disperată, în ciuda opiniei contrare a experţilor în
alcoolism. Dacă sunteţi alcoolic şi vreţi să vă faceţi bine, poate că vă
întrebaţi deja: "Ce am de făcut?"
Obiectivul cărţii noastre este tocmai acela de
a da răspunsuri unor astfel de întrebări. Vă vom spune ce-am făcut noi înşine.
Înainte de a intra în amănunte, poate ar fi bine să vă prezentăm pe scurt cum
vedem noi câteva lucruri.
De câte ori nu ni s-a spus: "Eu pot să beau sau să nu
beau deloc. El de ce nu poate?"; "Dacă nu poţi bea cu măsură, de ce
nu te laşi de băut?"; "Omul acesta nu ştie să bea."; "De ce
nu încerci să bei bere sau vin?"; "Renunţă la băuturile tari!";
"Nare voinţă!"; "Dacă ar vrea, s-ar lăsa el!"; "Ar
putea să se lase de băut măcar de dragul ei, că-i aşa o fată bună!";
"Doctorul i-a spus că dacă mai bea, o să moară; iar el bea din nou".
Acestea sunt cele mai obişnuite
observaţii care se fac la adresa băutorilor. Ele se bazează pe un noian de
neştiinţă şi confuzie. Este evident că sunt generate de oameni care
reacţionează la băutură altfel decât noi.
Băutorii temperaţi renunţă total la băutură fără nici
o dificultate, dacă au un motiv întemeiat s-o facă. A bea sau a nu bea nu
prezintă o problemă pentru ei. Apoi, există tipul de băutori care beau excesiv.
Poate că băutul a devenit un obicei prost de-al lor care le afectează rău
sănătatea fizică şi mintală. Poate că se îndreaptă chiar spre o moarte
prematură. Dacă apare un motiv destul de serios - precum o sănătate şubrezită,
o nouă iubire, o schimbare de mediu sau o avertizare din partea medicului,
aceşti băutori vor reuşi fie să se lase de băut, fie să revină la băutul
moderat, chiar dacă le este greu şi poate au nevoie de atenţie medicală.
Dar ce se întâmplă cu alcoolicul
veritabil?
Poate că la început este doar un băutor moderat, care
mai târziu devine sau nu băutor abuziv; dar, la un anumit stadiu în cariera sa
alcoolică, ajunge la faza în care pierde orice control asupra cantităţii
consumate, imediat după prima înghiţitură.
Este tipul de om care te lasă
perplex, mai ales prin lipsa de auto-control. Când bea, face lucruri absurde,
incredibile, tragice. Este un om bun când a treaz, dar devine un monstru când
bea. Rareori e doar afumat. Întotdeauna este mai mult sau mai puţin mort de
beat. Când bea este de nerecunoscut. Poate fi unul dintre cei mai cumsecade
oameni din lume, dar, când bea, devine dezgustător de anti-social şi chiar
periculos. Are darul de a se îmbăta în cele mai nepotrivite momente, mai ales
atunci când trebuie să ia o decizie importantă sau când trebuie să-şi
îndeplinească un angajament. Este, adesea, un om echilibrat şi plin de bun simţ
cu privire la orice, în afară de băutură; în privinţa băuturii este incredibil
de egoist şi de lipsit de onestitate. Adesea, este un om deosebit de dotat, cu
aptitudini speciale şi cu o carieră promiţătoare înaintea lui. Îşi foloseşte
aceste haruri pentru a-şi construi un viitor strălucit familiei şi sieşi,
pentru ca apoi, printr-o suită de beţii fără noimă, să năruie tot ce a clădit.
Este omul care se duce la culcare aşa de beat, încât ai zice că va dormi
ne-ntors cel puţin vreo douăsprezece ore. Numai că se scoală cu noaptea-n cap
şi caută înnebunit sticla pe care nu mai ştie unde a ascuns-o în ajun. Dacă îi
permite buzunarul, îşi ascunde băutură prin toată casa, de teamă ca nu cumva să
i se ia toate proviziile şi să i se toarne la chiuvetă. Pe măsură ce lucrurile
se înrăutăţesc, începe să combine alcoolul cu sedative puternice, ca să-şi
calmeze nervii şi să poată merge la lucru. Apoi vine ziua în care pur şi simplu
strategia lui nu mai ţine şi el iar bea până se îmbată. Poate că se va duce la
doctor şi va primi morfină sau un sedativ ca să o poată lăsa mai moale treptat.
Apoi, încep internările la spital şi sanatoriu.
Aşa cum l-am schiţat aici, portretul adevăratului
alcoolic este departe de a fi complet, deoarece tiparele comportamentului
nostru sunt diferite de la om la om. Dar cele de mai sus îl descriu în linii
generale.
De ce se comportă el astfel? Dacă
sute de experienţe i-au arătat că "un singur pahar" înseamnă
întotdeauna începutul dezastrului, cu toate suferinţele şi umilinţele care
urmează, atunci de ce bea el acel pahar? De ce nu se poate ţine departe de
băutură? Ce s-a întâmplat cu bunul lui simţ şi cu voinţa lui, de care mai dă
dovadă în alte domenii?
Poate că nu va exista niciodată un răspuns complet la
aceste întrebări. Opiniile diferă considerabil în privinţa reacţiei
alcoolicului la băutură, reacţie atât de diferită de cea a oamenilor normali.
Nu ştim sigur de ce, odată ce s-a atins un anumit punct, prea puţine se mai pot
face pentru el. Nu avem răspunsul la această enigmă.
Ştim că, atâta timp cât stă departe de băutură - şi o
poate face pe perioade de luni sau de ani - el are reacţii de om normal. Ştim
tot aşa de bine că, de îndată ce o cantitate (oricât de mică şi sub orice
formă) de alcool pătrunde în organismul său, se întâmplă ceva la nivel fizic şi
mintal care îl face să nu se poată opri. Experienţa oricărui alcoolic confirmă
cu prisosinţă acest fenomen.
Observaţiile acestea ar rămâne teoretice şi fără sens
dacă un asemenea om nu ar bea niciodată acel prim pahar cu care se pune în
mişcare teribilul ciclu. De aceea, considerăm că marea problemă a alcoolicului
se află mai degrabă în mintea lui şi nu în trup. Întrebat de ce s-a apucat iar
de băut, el va găsi uşor motive. Uneori scuzele cu care vine sunt aproape
plauzibile, dar în realitate nici una nu este întemeiată, dacă ţinem cont de
ravagiile create de beţii în cazul alcoolismului. Acele alibiuri seamănă cu teoriile
pe care se bazează cineva care se loveşte cu ciocanul în cap, pentru că are o
migrenă şi nu vrea să simtă durerea. Dacă cineva îi atrage atenţia asupra
absurdităţii raţionamentului său, alcoolicul fie că schimbă vorba într-o glumă,
fie că devine iritat şi refuză discuţia.
Din când în când, s-ar putea să
spună adevărul. Şi, straniu, adevărul este că nu are nici cea mai vagă idee de
ce a băut acel prim pahar. Unii băutori îşi găsesc scuze pentru a bea, cu
care sunt mulţumiţi o vreme. Dar, în
adâncul inimii, ei habar n-au de ce o fac. Odată ce boala pune stăpânire pe ei,
alcoolicii sunt cei mai derutaţi dintre toţi şi trăiesc cu obsesia că într-o zi
vor ieşi învingători, dar adesea şi cu bănuiala că sunt definitiv învinşi.
Puţină lume ştie cât de adevărat este acest lucru.
Familia şi prietenii alcoolicului simt vag că el nu este un băutor normal, dar
toţi trăiesc cu speranţa că va veni ziua în care suferindul se va ridica din
letargie şi îşi va pune voinţa la bătaie.
Tragicul adevăr este că, dacă omul este alcoolic cu adevărat,
fericita zi s-ar putea
să nu mai vină. El
a pierdut orice control asupra situaţiei. Fiecare alcoolic ajunge să treacă un
prag dincolo de care chiar şi cea mai puternică dorinţă de a înceta băutul se
dovedeşte zadarnică. În cele mai multe cazuri, această tragică situaţie se
instalează cu mult înainte ca cineva să o bănuiască măcar.
Realitatea
este că, din motive încă necunoscute, majoritatea alcoolicilor îşi pierd
puterea de a alege dacă să bea sau să nu
bea. Aşa-zisa noastră putere a voinţei devine
practic inexistentă. În anumite momente, suntem incapabili de a ne aminti
suficient de puternic toate suferinţele şi umilirile îndurate doar cu o
săptămână sau o lună în urmă. Suntem fără apărare în faţa primului pahar.
Consecinţele aproape sigure pe care le aduce chiar şi
un "nevinovat pahar de bere" nu ne vin în minte, ca să ne abată de la
băut. Chiar dacă apare un astfel de gând, este ceva neclar, care face loc
imediat vechii idei că, de data aceasta, vom bea şi noi ca alţii.
Ne lipseşte cu desăvârşire acel instinct care îl
opreşte pe om de la a pune mâna pe o sobă încinsă. Poate că alcoolicul îşi
spune în sinea sa: "De data asta n-o să mă frigă, fiindcă ştiu cum s-o
fac". Sau poate că nici nu gândeşte deloc. De câte ori nu ne-am apucat de
băut fără nici un gând anume, ca după al doilea sau al treilea pahar să batem
în tejghea, întrebându-ne: "Pentru numele lui Dumnezeu, cum de-am început
iar?" Şi, imediat după aceea:
"Las' c-o să mă opresc după al
şaselea pahar" sau "Oricum, ce mai contează?"
După ce un asemenea mod de gândire a pus stăpânire pe
un om cu tendinţe alcoolice, el se află probabil în afara oricăror posibilităţi
de ajutor omenesc şi, dacă nu este internat sub strictă supraveghere, va muri
sau îşi va pierde sănătatea mintală pentru totdeauna. Aceste lucruri hidoase şi
dure au fost confirmate de legiuni întregi de alcoolici, de-a lungul istoriei.
Fără îndurarea lui Dumnezeu, ar mai fi existat mii de astfel de demonstraţii
convingătoare. Sunt foarte mulţi cei care vor să înceteze băutul, dar nu pot!
Există o
soluţie. Rari au fost aceia dintre noi cărora ne-a plăcut să ne
autoexaminăm, să ne dezumflăm orgoliul, să ne mărturisim defectele - ca cerinţe
ale unei însănătoşiri reuşite şi depline. Dar am văzut succesul altora prin
această metodă.
Ajunseserăm la convingerea că, aşa cum o trăiam noi,
viaţa noastră era inutilă şi lipsită de speranţă. De aceea, atunci când am fost
abordaţi de către cei care îşi rezolvaseră problema, nu ne mai rămăsese nimic
altceva de făcut decât să apucăm acele unelte spirituale simple, care ne-au
fost puse la dispoziţie. Am găsit un colţ de paradis şi am fost propulsaţi
într-o nouă dimensiune a vieţii, la care nici nu visaserăm vreodată.
Faptul esenţial, imposibil de diminuat, este
următorul: noi am cunoscut experienţe spirituale profunde şi eficiente*, care
ne-au schimbat drastic întreaga atitudine faţă de viaţă, faţă de semeni şi faţă
de universul lui Dumnezeu. În central vieţii noastre actuale se află
certitudinea absolută că, printr-un miracol de netăgăduit, Creatorul a intrat
în viaţa şi în inimile noastre. El a început să înfăptuiască pentru noi lucruri
pe care nu reuşiserăm să le facem singuri niciodată.
Dacă sunteţi la fel de grav afectat de alcoolism precum am
fost şi noi, credem că nu există o cale de mijloc nici pentru dumneavoastră.
Pentru noi, viaţa devenise tot mai imposibilă şi, odată trecut pragul într-o
stare din care nu ne mai puteam reveni prin ajutor omenesc, nu ne mai rămâneau
decât două alternative: fie să continuăm pe vechiul drum până la capăt,
ignorându-ne total conştiinţa care ne spunea că situaţia era de netolerat, fie
să acceptăm ajutor spiritual. Am ales a doua alternativă pentru că am dorit-o
sincer şi pentru că am fost dispuşi să facem efortul respectiv.
Iată povestea unui om de afaceri
american, cunoscut pentru caracterul, chibzuinţa şi calităţile sale
excepţionale. Ani de zile, se internase din sanatoriu în sanatoriu. Consultase
cei mai de vază psihiatri americani. Apoi, a plecat în Europa, pentru a se pune
în grija unui medic celebru (Dr. Jung, psihiatrul) care i-a prescris un
tratament. Deşi experienţa îl făcuse sceptic, omul a încheiat tratamentul acela
cu o neobişnuită încredere, într-o stare fizică şi mintală neobişnuit de bună.
Şi, mai presus de orice, avea credinţa că acumulase o cunoaştere atât de
profundă a mecanismelor interne ale minţii sale şi a resorturilor ei ascunse,
încât orice recidivă părea de neconceput. Şi totuşi, în scurt timp, s-a îmbătat
din nou. Cel mai mult îl descumpănea faptul că nu putea găsi nici o explicaţie
satisfăcătoare pentru acea recidivă.
S-a dus din nou să-l vadă pe
medicul pe care îl admira şi i-a cerut să-i spună fără menajamente de ce nu se
putea face bine. Dorinţa sa cea mai mare era să-şi recâştige controlul de sine.
Părea destul de raţional şi de echilibrat în alte privinţe. De ce nu avea nici
o urmă de control asupra alcoolului?
L-a implorat pe doctor să-i spună întregul adevăr şi doctorul
i 1-a spus. În opinia sa, cazul era lipsit de orice speranţă. Omul acesta nu-şi
mai putea recâştiga niciodată locul în societate şi, dacă mai spera la o viaţă
lungă, trebuia să se pună sub lacăt sau să angajeze o gardă personală. Aşa suna
opinia marelui medic.
Dar omul trăieşte încă şi se află în
libertate. Nu are nevoie de nici o gardă personală şi nu este internat
niciunde. Se poate deplasa oriunde pe acest pământ, ca orice om liber şi este
în afara oricărui pericol, câtă vreme are bunăvoinţa de a-şi menţine o anumită
atitudine simplă.
Poate că unii dintre alcoolicii care citesc această
carte cred că vor reuşi fără ajutor spiritual. Să relatăm, deci, restul
conversaţiei dintre medic şi prietenul nostru. Medical i-a spus:
-
Ai psihicul alcoolicului cronic. N-am văzut niciodată
vreun pacient restabilit, odată ajuns în starea mintală în care te afli
dumneata.
Prietenul nostru a avut senzaţia că tocmai s-au
trântit şi zăvorât porţile iadului în jurul lui. L-a întrebat pe doctor:
-
Nu există nici o excepţie?
-
Ba da, a răspuns doctoral. Excepţii în cazuri ca al
dumitale se cunosc de când lumea. Ici şi colo, din când în când, unii alcoolici
au avut ceea ce numim experienţe spirituale vitale. Eu consider acele
evenimente ca fiind adevărate fenomene care, prin natura lor, seamănă cu nişte
gigantice transformări şi rearanjări psihice. Ideile, emoţiile, atitudinile
care dictaseră odinioară viaţa acelor oameni sunt brusc date la o parte şi un
ansamblu cu totul nou de concepţii şi motivaţii începe să ocupe locul dominant.
De fapt, chiar am încercat să-ţi produc o asemenea rearanjare psihică. Metodele
mele au avut succes în multe cazuri, dar niciodată cu vreun alcoolic de
calibrul dumitale.* Pentru detalii, vezi Anexa II.
Auzind aceste
lucruri, prietenul nostru s-a simţit ceva mai uşurat; la urma urmelor, era un
fidel membru al bisericii. Însă speranţele i-au fost spulberate, când medical a
afirmat că, deşi convingerile sale religioase erau foarte bune, ele nu aveau
forţa necesară pentru a constitui o experienţă spirituală vitală.
Prietenul nostru se afla în această teribilă dilemă,
când a trăit extraordinara experienţă prin care, cum am spus, a devenit un om
liber.
Şi noi, la rândul nostru, am căutat să ne eliberăm
prin aceeaşi metodă, cu disperarea celui care se află în pericol de înec. Ceea
ce păruse la început o trestie fragilă, s-a dovedit a fi mâna puternică şi
iubitoare a lui Dumnezeu. Ni s-a dăruit o nouă viaţă sau, dacă preferaţi, ni
s-a schiţat un "plan de viaţă" cu adevărat eficace.
Distinsul psiholog american, William James, în cartea
sa intitulată Varieties of Religious
Experience (Varietatea experienţei religioase), indică o multitudine de căi
prin care oamenii l-au găsit pe Dumnezeu. Nu intenţionăm deloc să convingem pe
nimeni că ar exista doar o singură cale de ajuns la credinţă. Dacă tot ce am
văzut, aflat şi simţit are vreo semnificaţie, atunci aceea este că noi toţi,
indiferent de rasă, crez sau culoare, suntem copiii unui Creator viu, cu care
putem stabili o relaţie în termeni simpli şi uşor de înţeles, de îndată ce avem
destulă bunăvoinţă şi onestitate pentru a încerca. Cei afiliaţi unei religii nu
vor găsi aici nimic în conflict cu doctrina sau ceremoniile acesteia. Între noi
nu există nici un fel de fricţiuni pe asemenea teme.
Considerăm că nu este treaba noastră la ce religie
aderă membrii noştri, la nivel individual. Este bine ca aceasta să rămână total
la latitudinea fiecăruia, personal, în lumina vechii sale apartenenţe
religioase sau a opţiunii actuale. Nu toţi suntem afiliaţi unei religii, dar
majoritatea suntem în favoarea unor asemenea afilieri.
În capitolul următor, veţi găsi o explicaţie cu
privire la alcoolism, aşa cum îl înţelegem noi, după care urmează un capitol
adresat agnosticilor. Mulţi foşti agnostici sunt azi membri A.A. Oricât de
surprinzător ar părea, găsim că asemenea convingeri nu sunt un obstacol prea
mare în calea unei experienţe spirituale.
În continuare, sunt precizate reperele drumului nostru
către sănătate. Apoi, urmează patruzeci
şi trei de istorisiri personale, în care autorii îşi prezintă, în propriile
cuvinte şi din propriul punct de vedere, modul în care şi-au stabilit relaţia
cu Dumnezeu. Aceste povestiri sunt reprezentative pentru A.A., în ansamblu şi
descriu cu fidelitate ce s-a întâmplat cu adevărat în viaţa autorilor lor.*
Sperăm că nimeni nu va considera că asemenea
dezvăluiri ar fi de prost gust. Trăim cu speranţa că mulţi alcoolici, bărbaţi
şi femei care au nevoie disperată de ajutor, vor citi aceste pagini. Avem
convingerea că doar prin dezvăluiri complete despre noi înşine şi problemele noastre
îi vom putea convinge să spună: "Da, şi eu sunt unul dintre ei; şi mie îmi
trebuie ce au ei".
Capitolul
3
ALTE DATE PRIVIND ALCOOLISMUL
Foarte puţini dintre noi am fost dispuşi să
admitem că eram cu adevărat alcoolici. Nimănui nu-i face plăcere să se
considere mintal şi fizic diferit de semenii săi. Deci, nu este de mirare că
viaţa noastră de băutori s-a caracterizat prin nenumărate încercări inutile de
a demonstra că puteam bea şi noi ca ceilalţi oameni. Marea obsesie a fiecărui
băutor care bea anormal este aceea că, în vreun fel sau altul, întro zi, va
reuşi să bea rezonabil şi cu plăcere. Este uimitor cât de intens persistă
această iluzie. Mulţi o urmează până dincolo de porţile nebuniei sau ale
morţii.
Am aflat că trebuia să recunoaştem pe deplin, în
adâncul sufletului, că eram alcoolici. Acesta este primul pas în refacerea
sănătăţii. Amăgirea că suntem sau vom putea fi curând ca restul lumii trebuie
spulberată.
Noi, alcoolicii, suntem bărbaţi şi femei care ne-am
pierdut capacitatea de a ne controla consumul de alcool. Ştim că un alcoolic
adevărat nu-şi va recâştiga niciodată puterea
asupra alcoolului. Cu toţii am avut din când în când impresia că ne-am
recâştigat-o, dar asemenea momente - de obicei scurte - erau urmate inevitabil
de şi mai multă lipsă de control, ceea ce ne-a dus cu vremea la o demoralizare
jalnică şi nemărginită. Cu toţii suntem acum convinşi că alcoolicii de tipul
nostru se luptă cu o boală care se agravează continuu. După o anumită perioadă,
starea sănătăţii noastre se înrăutăţeşte constant, fără să se mai amelioreze
vreodată.
Suntem precum infirmii care şi-au pierdut picioarele;
ele nu le vor mai creşte la loc niciodată. Tot aşa, se pare că nu există nici
un fel de tratament care să facă din alcoolici ca noi oameni obişnuiţi. Noi am
încercat toate remediile imaginabile. Uneori, avea loc o revenire de scurtă durată,
după care urma întotdeauna o recădere şi mai gravă. Medicii care cunosc boala
alcoolismului sunt de acord cu părerea că alcoolicul nu poate fi transformat
într-un băutor normal. Poate că într-o zi ştiinţa va realiza acest lucru, dar
încă n-a făcut-o.
În ciuda a orice am spune noi, mulţi dintre cei care
sunt alcoolici veritabili nu vor vrea să creadă că aparţin acestei categorii.
Prin nenumărate forme de autoamăgire şi experimentări, vor încerca să-şi
dovedească lor înşişi că sunt o excepţie de la regulă, deci ne-alcoolici. Ne
vom ridica pălăria în faţa celui care va reuşi să se schimbe atât de mult,
încât să poată bea din nou "ca un domn", după ce şi-a dovedit
incapacitatea de a bea controlat. Numai Dumnezeu ştie cât de îndelungate şi de
mari au fost strădaniile noastre de a bea ca alţi oameni!
Iată ce am încercat, printre multe
altele: să bem numai bere; să limităm cantitatea; să nu bem niciodată singuri;
să nu bem niciodată de dimineaţă; să bem numai acasă; să nu ţinem băutură în
casă; să nu bem niciodată în timpul serviciului; să bem numai la petreceri; să
trecem de la scotch la coniac; să bem numai vinuri naturale; să acceptăm că va
trebui să ne dăm demisia dacă vom bea la lucru; să călătorim; să nu călătorim;
să jurăm (cu sau fără legământ solemn) că ne vom lăsa de băut; să facem mai
mult exerciţiu fizic; să citim cărţi însufleţitoare; să ne ducem la o clinică
sau la un sanatoriu; să acceptăm de bună voie internarea la azil - lista se
poate completa la infinit.
Ne displace să punem noi cuiva eticheta
de alcoolic, însă dumneavoastră vă puteţi pune singur diagnosticul destul de
repede. Mergeţi la barul cel mai apropiat şi încercaţi să beţi controlat.
Încercaţi să beţi şi să vă opriţi brusc. Repetaţi experimentul de mai multe
ori. În scurt timp, veţi putea decide, dacă sunteţi onest cu sine, despre ce
este vorba. Poate că se merită să înduraţi o criză zdravănă de tremurături, ca
să ajungeţi la o cunoaştere deplină stării în care vă aflaţi.
Deşi nu avem cum s-o dovedim, credem că majoritatea
dintre noi am fi putut înceta băutul pe când ne aflam la începutul carierei
alcoolice. Însă dificultatea cea mai mare coristă în faptul că puţini alcoolici
doresc suficient de serios să înceteze până mai este timp.
Am auzit despre cazuri în care, în ciuda semnelor
evidente de alcoolism, oamenii au reuşit să înceteze băutul pe perioade lungi,
datorită unei dorinţe covârşitoare de a o face. Iată un exemplu.
Un bărbat cam la treizeci de ani o ţinea din beţie în
beţie. Era nervos dimineţile de după şi bea ca să se liniştească. Avea ambiţia
de a reuşi în afaceri, dar a priceput că nu va ajunge niciunde, dacă se atinge
de băutură. De cum începea să bea, nu se mai putea înfrâna. S-a hotărât, prin
urmare, să nu mai bea nici un strop de alcool, până după ce va fi reuşit în
afaceri, când putea ieşi la pensie. De o tărie cu totul excepţională, omul
acesta a rămas complet abstinent timp de douăzeci şi cinci de ani şi s-a retras
din afaceri la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, după o carieră fericită şi
reuşită. Atunci a căzut victimă concepţiei pe care o au cam toţi alcoolicii şi
anume, că lunga perioadă de abstinenţă şi de autodisciplină i-ar fi redat
capacitatea de a bea ca alţi bărbaţi. Şi-a pus papucii de casă şi a scos
sticla. Două luni mai târziu, era internat la spital, dezorientat şi umilit. O
vreme, a încercat să-şi regleze modul de a bea, cu ajutorul unor internări
repetate. Apoi, adunându-şi toate forţele, a încercat să înceteze complet
băutul, dar a descoperit că nu putea. Datorită poziţiei sale, avea la dispoziţie
toate mijloacele financiare pentru rezolvarea problemei. Şi totuşi, fiecare
încercare a eşuat. Deşi fusese un om robust la momentul retragerii din afaceri,
s-a prăbuşit rapid şi a murit după patru ani.
Acest caz conţine o lecţie importantă. Cei mai mulţi
dintre noi am crezut că, după o perioadă îndelungată de abstinenţă, vom putea
bea din nou normal. Dar iată că acest om, la cincizeci şi cinci de ani, a
descoperit că se afla exact în situaţia în care fusese la treizeci. Am văzut
repetându-se mereu demonstrarea adevărului că "odată alcoolic, eşti
alcoolic pentru totdeauna". Reluarea băutului după o perioadă de
abstinenţă, ne aruncă în scurt timp înapoi, de unde am plecat. Dacă ne hotărâm
să încetăm băutul, nu ne putem permite nici un fel de ezitări, nici un gând
ascuns despre posibila imunitate la alcool în viitor.
S-ar putea ca tinerii să se simtă încurajaţi de
experienţa acestui om în a crede că vor putea înceta băutul ca şi el,
bazându-se pe propria voinţă. Ne îndoim că vor reuşi prea mulţi, pentru că nici
unul nu vrea cu adevărat să înceteze. Din cauza deformării mintale
caracteristice deja instalate, se va găsi prea rar câte unul care să reuşească.
Mulţi dintre noi, la vârsta de treizeci de ani sau mai puţin, care băuseră
numai de câţiva ani, s-au pomenit tot atât de neajutoraţi ca şi cei care
băuseră timp de douăzeci de ani. Ca cineva să fie grav afectat, nu este
neapărat necesar să fi băut mult timp sau în cantităţile băute de noi, ceea ce
se verifică mereu, mai ales în cazul femeilor; adesea, femeile potenţial
alcoolice devin real alcoolice şi ajung la punctul fără de întoarcere în doar
câţiva ani. Unii băutori, care s-ar simţi insultaţi dacă ar fi numiţi
alcoolici, se miră de faptul că sunt incapabili să înceteze băutul. Noi, care
cunoaştem simptomele, vedem un număr mare de alcoolici potenţiali pretutindeni
în rândul tinerilor. Dar numai încercaţi să le deschideţi ochii! (* Constatarea
era adevărată la vremea primei ediţii a acestei cărţi. Dar, un sondaj efectuat
în 1999, printre membrii A.A. din S.U.A. şi Canada, arăta că aproximativ o
optime erau tineri sub treizeci de ani.)
Privind în urmă, avem sentimentul că am continuat să
bem mulţi ani după ce trecuserăm de punctul până la care puterea voinţei ne-ar
mai fi putut ajuta să ne oprim. În cazul în care cineva nu este sigur dacă a
trecut sau nu în acea zonă periculoasă, să încerce să se lase de băut timp de
un an. Dacă este alcoolic adevărat şi într-o stare avansată, are foarte puţine
şanse de succes. În primii ani ai băutului, nouă ni s-a întâmplat să avem
perioade de abstinenţă de un an sau mai mult, după care am devenit din nou
băutori înrăiţi, mai târziu. Chiar dacă vă puteţi opri pentru o durată de timp
considerabilă, se poate totuşi să fiţi alcoolic potenţial. Credem că prea
puţini dintre cei pe care îi interesează această carte pot sta nebăuţi timp de
un an de zile. Unii se îmbată chiar în ziua de după luarea hotărârii de a nu
mai bea; majoritatea o fac după câteva săptămâni.
Pentru cei incapabili de a bea moderat, problema este
cum să înceteze complet băutul. Plecăm, desigur, de la presupunerea că
cititorul are dorinţa de a se opri. Dacă o asemenea persoană va putea sau nu să
renunţe la băutură pe o cale ne-spirituală, depinde de cât de mult şi-a pierdut
deja din puterea de a alege dacă să bea sau nu. Mulţi am crezut în tăria
noastră de caracter şi aveam o dorinţă deosebit de puternică de a înceta băutul
pentru totdeauna şi, totuşi, ne-a fost imposibil s-o facem. Derutanta trăsătură
a alcoolismului, aşa cum îl cunoaştem noi, coristă din totala incapacitate de a
sta departe de băutură, indiferent de cât de mari ar fi nevoia sau dorinţa
omului în cauză.
Atunci, cum să-i ajutăm pe cititorii noştri să
determine, dincolo de orice umbră de îndoială, dacă sunt sau nu şi ei ca şi
noi? Încercarea de a renunţa la băutură pentru o perioadă de timp poate ajuta,
dar credem că avem ceva şi mai bun de pus în folosul suferinzilor alcoolici şi
poate şi al lumii medicale. De aceea, vom descrie câteva dintre stările mintale
care preced o recădere la băutură, pentru că în acestea se află esenţa
problemei.
Ce fel de gânduri domină alcoolicul care repetă de multe ori
experimentul fatal al primului pahar? Prietenii, care tocmai au avut o discuţie
cu el după beţia care l-a dus la divorţ sau la faliment, rămân perplecşi când
îl văd intrând drept într-un local cu băutură. Oare de ce o face? Ce se petrece
în capul lui?
Primul exemplu este acela al unui prieten pe care îl
vom numi Jim. Omul are o soţie şi o familie fermecătoare. A moştenit o agenţie
rentabilă de vânzări de automobile. S-a întors de pe front cu o reputaţie
excelentă. Este un bun comerciant şi toată lumea îl simpatizează. Este
inteligent şi, la prima vedere, normal - doar că e cam nervos de felul lui. Nu
a băut deloc, până la vârsta de treizeci şi cinci de ani. În doar câţiva ani, a
devenit atât de violent la beţie, încât a trebuit să fie internat la azil. La
externare, a intrat în legătură cu noi.
I-am spus ce ştiam noi despre alcoolism şi despre
soluţia pe care o găsiserăm. A început programul. Familia s-a reunit şi el s-a
angajat ca vânzător la agenţia pe care o pierduse din cauza băutului. Totul a
mers bine o vreme, numai că Jim şi-a neglijat creşterea spirituală. Spre
consternarea sa, s-a pomenit beat de vreo şase ori, la intervale scurte. După
fiecare recidivă i-am acordat asistenţa noastră, examinând cu grijă cele
întâmplate. A recunoscut că era cu adevărat alcoolic şi într-o stare gravă.
Ştia că dacă mai continua să bea, urma iar să fie internat la azil. În plus,
risca să-şi piardă familia, la care ţinea foarte mult.
Şi totuşi, s-a îmbătat din nou. I-am cerut să ne
povestească exact cum s-a întâmplat. Iată povestea sa: M-am prezentat la
serviciu marţi dimineaţa. Îmi amintesc că mă simţeam iritat la gândul că
trebuia să fiu vânzător angajat la o firmă care fusese odată proprietatea mea.
Am avut un schimb de cuvinte cu şeful, dar nu ceva serios.
Apoi, m-am hotărât să plec cu maşina
la ţară, să mă întâlnesc cu un client interesat de cumpărarea unui automobil.
Pe drum mi s-a făcut foame, aşa că m-am oprit la un local care avea şi un bar.
Nu aveam nici o intenţie să beau. Voiam doar un sandviş. Mă gândeam şi că poate
voi da peste un potenţial client, în acel local familiar, pe care îl
frecventasem de ani de zile. Mâncasem de multe ori acolo, în timpul lunilor de
abstinenţă. M-am aşezat la o masă şi am comandat un sandviş şi un pahar cu
lapte. Încă nu mă gândeam la alcool. Apoi, am mai comandat un sandviş şi încă
un pahar cu lapte.
Brusc, mi-a trecut prin cap că aş putea adăuga un strop de whiskey în
lapte, că n-avea cum să-mi facă rău, nefiind pe stomacul gol. Am comandat un
whiskey şi lam turnat în lapte.
Simţeam vag că nu era prea înţelept ce făceam, dar m-am liniştit cu gândul că
whiskey-ul venea pe stomacul plin. Experimentul s-a desfăşurat atât de
bine, încât am mai comandat un whiskey şi încă un pahar cu lapte. Şi, fiindcă
nu părea să-mi facă rău, am repetat iar combinaţia".
Astfel, Jim a pornit din nou pe drumul azilului, sub
ameninţarea internării, a pierderii familiei şi a serviciului, fără să mai
vorbim de suferinţele mintale şi fizice pe care i le aducea întotdeauna
băutura. Jim era un om bine informat în
legătură cu alcoolismul său. Şi totuşi, toate motivele pe care le avusese ca să
nu bea au fost neglijate cu uşurinţă, în
favoarea ideii prosteşti că ar putea bea whiskey, dacă l-ar amesteca în lapte! Oricare ar fi definiţia precisă a cuvântului,
noi numim acest lucru curată nebunie. Ce alt cuvânt ar putea fi folosit pentru
a numi o asemenea pierdere a simţului măsurii, a puterii raţiunii?
Poate veţi crede că am descris un caz extrem.
Pentru noi nu este nimic exagerat, deoarece acest mod de a gândi ne-a
caracterizat pe fiecare dintre noi. Poate că uneori am reflectat asupra
consecinţelor ceva mai mult decât a făcut-o Jim. Dar întotdeauna apărea acel
straniu fenomen mintal în care, paralel cu un raţionament sănătos, exista
inevitabil câte o ridicolă scuză aberantă, care să ne justifice primul pahar.
Gândirea sănătoasă nu reuşea să ne ţină sub control. Ideea smintită ieşea
învingătoare. A doua zi, ne întrebam serios şi sincer cum de se putuse întâmpla
aşa ceva. În unele situaţii, ne-am
îmbătat intenţionat, găsind justificări în faptul că eram nervoşi, mânioşi,
îngrijoraţi, deprimaţi, geloşi etc. Dar chiar şi cu asemenea scuze iniţiale, ne
vedem obligaţi să admitem că justificările noastre pentru a ne îmbăta erau
produsul unor minţi smintite, dacă luăm în considerare ce urma invariabil. Acum
înţelegem că, nici în clipa în care ne apucam de băut dinadins, nu doar
accidental, nu ne gândeam deloc serios la consecinţele teribile ale gestului
nostru.
Comportamentul nostru în faţa primului pahar este tot
atât de absurd şi de neînţeles, precum acela al unui om care, de exemplu, ar
avea pasiunea de a traversa carosabilul în plin trafic, găsind plăcere în a
sări în calea maşinilor aflate în viteză.
În ciuda oricăror atenţionări
prieteneşti, aceasta rămâne distracţia lui câţiva ani de zile. Până aici, l-am
putea eticheta drept un nerod, cu idei stranii despre distracţii.
Apoi, norocul îl părăseşte şi este accidentat uşor de
câteva ori consecutiv. Dacă ar fi un om normal, ne-am aştepta să se astâmpere.
Dimpotrivă, el continuă, este lovit din nou şi se alege acum cu capul spart. În
prima săptămână de după externarea de la ortopedie, un tramvai în viteză îi
fracturează un braţ. Promite că s-a hotărât să renunţe definitiv la traversatul
străzii prin trafic, dar doar la câteva săptămâni după aceea, îşi rupe ambele
picioare.
Acest comportament persistă de-a
lungul mai multor ani, iar el face continuu promisiuni că va fi mai prudent sau
că nu va mai ieşi deloc în stradă. În cele din urmă, nu mai poate lucra, soţia
dă divorţul şi el rămâne de batjocura lumii. Încearcă, prin toate metodele
cunoscute, să-şi scoată din cap ideea traversatului prin trafic. Cere să fie
internat într-un azil, cu speranţa că se va îndrepta. Dar, în ziua externării,
aleargă în faţa maşinii pompierilor, care-i fracturează spinarea. Numai un
nebun poate face aşa ceva, nu?
Vi se pare cumva că exemplul acesta
ar fi exagerat de ridicol? Oare aşa să fie? Cei care am trecut prin acelaşi gen
de "storcător"
psihic trebuie să admitem că, dacă
înlocuim boala traversatului prin trafic cu alcoolismul, exemplul de mai sus ne
descrie pe noi. În mod bizar, oricât de inteligenţi am fost în alte privinţe,
în faţa alcoolului ne pierdeam minţile. Limbajul este dur, dar cât de bine
prezintă el adevărul!
Poate că unii dintre cititori vor gândi ceva de
genul: "Da, ce spuneţi voi este adevărat, dar nu în toate cazurile.
Recunoaştem că avem şi noi câteva dintre aceste simptome, dar spre deosebire de
voi, nu am împins lucrurile la extrem şi nici nu o vom face. Cu câte ştim acum
despre noi înşine, datorită celor explicate de voi, astfel de lucruri absurde
nu se mai pot întâmpla. Noi nu am pierdut totul în viaţă din cauza alcoolului
şi, categoric, nu avem intenţia să pierdem. Mulţumim pentru informaţii".
Astfel de gânduri sunt valabile pentru unii
ne-alcoolici care, deşi beau uneori necumpătat, au capacitatea de a se opri sau
de a bea iar moderat, deoarece creierul şi corpul lor nu au fost vătămate, cum
s-a întâmplat în cazul nostru. Cu foarte rare excepţii, alcoolicul propriu-zis
sau potenţial, este absolut incapabil de
a înceta băutul doar pe baza cunoaşterii de sine. Acest adevăr, la care am
ajuns în urma unor amare experienţe, este un punct la care revenim repetat şi
asupra căruia insistăm mereu, pentru a ne asigura că s-a imprimat cât se poate
de adânc în mintea cititorilor noştri alcoolici.
Să prezentăm un alt exemplu. Fred este partener la o
renumită firmă de contabilitate. Câştigă bine, are un cămin minunat, este
fericit în căsnicie şi tatăl unor copii inteligenţi, ajunşi la vârsta
studenţiei. Cu o personalitate agreabilă, Fred îşi face prieteni pretutindeni.
Dacă a reuşit vreodată cineva ca om de afaceri, acela a fost Fred. După toate
aparenţele, este o fiinţă stabilă, echilibrată. Şi totuşi, este alcoolic. L-am
întâlnit pentru prima dată acum un an, la spital, unde se internase ca să pună
capăt unei crize grave de tremurături nervoase. Era prima sa experienţă de
acest gen şi se simţea groaznic de ruşinat. Departe de a admite că era
alcoolic, îşi spunea că se internase ca să-şi odihnească nervii. Medicul îi
dăduse serios de înţeles că starea în care se afla era mult mai gravă decât
credea el. Fred era deprimat din cauza acestei veşti, de mai multe zile şi a
luat hotărârea de a se lăsa complet de băut. Nici nu i-a trecut prin cap că
s-ar fi putut să nu reuşească, în ciuda tăriei sale de caracter şi a rangului
social de care se bucura. Refuza să creadă că era alcoolic şi, cu atât mai
puţin, că ar fi fost bine să accepte un remediu spiritual pentru problema sa. I-am
spus ce ştiam noi despre alcoolism. Ideile i s-au părut interesante şi a admis
că avea câteva dintre simptome, dar era departe de a admite că nu va fi în
stare să-şi rezolve singur problema. Era absolut sigur că experienţa umilitoare
prin care tocmai trecuse, precum şi cunoştinţele acumulate de la noi îi vor fi
suficiente ca să se poată abţine de la alcool, pentru tot restul vieţii.
Cunoaşterea de sine îi va rezolva problema.
O vreme nu am mai avut nici o veste de la Fred. Apoi,
într-o bună zi, ni s-a comunicat că s-a internat din nou. De data aceasta era
zdruncinat. Curând ne-a trimis vorbă că dorea neapărat să ne vadă.
Ce ne-a povestit este deosebit de instructiv, pentru
că Fred era un om absolut convins că trebuia să înceteze băutul, că nu avea nici
o scuză pentru a bea; era un om cu o superbă capacitate de a gândi raţional şi
cu o atitudine hotărâtă în orice altă privinţă, dar care se afla totuşi cu un
picior în groapă. Vom reda povestea sa în propriile-i cuvinte:
"Mă impresionase puternic ce-mi spuseserăţi voi,
prieteni, despre alcoolism şi vă mărturisesc că n-am crezut că va fi posibil să
mai beau vreodată. Am înţeles ideile voastre cu privire la nebunia subtilă care
precede băutul primului pahar, dar eram încrezător în faptul că, după cele aflate,
mie nu mi se mai putea întâmpla. M-am gândit că boala mea era mai puţin
avansată decât a voastră, că eu am reuşit întotdeauna să-mi rezolv singur toate
celelalte probleme personale şi că, deci, voi reuşi să fac ceea ce voi n-aţi
reuşit. Mi se părea că aveam dreptul să am încredere în mine, că nu era vorba
decât de exersarea puterii voinţei şi de a fi în gardă. În această stare de
spirit, m-am întors la afacerile mele şi totul a mers bine o vreme. Nu era
deloc o problemă să refuz un păhărel si am început să mă gândesc că poate
făcusem din ţânţar armăsar. Într-o zi, m-am deplasat la Washington, ca să
predau un dosar contabil la un birou guvernamental. Mai călătorisem de când nu
mai beam, deci nu era ceva nou. Mă simţeam bine fizic. Nu eram presat de nici o
problemă sau grijă. Încheiasem o afacere bună, eram mulţumit şi ştiam că la fel
vor fi şi partenerii mei. Era la sfârşitul unei zile perfecte, cu nici un nor
la orizont.
M-am dus la hotel şi m-am îmbrăcat calm pentru cină. Pe când treceam pragul restaurantului de la
hotel, mi-a trecut prin cap gândul că ar fi plăcut să servesc două cocktail-uri
pe lângă mâncare. Asta a fost tot, nimic mai mult. Am comandat un cocktail
şi mâncare. Apoi, am mai comandat un cocktail. După cină, m-am hotărât să ies
la plimbare. Când m-am reîntors la hotel, mi-a trecut prin cap gândul că un
pahar de tărie înainte de culcare ar fi binevenit. Ţin minte că am băut câteva
pahare în plus în seara aceea şi o grămadă întreagă dimineaţa următoare. Am
nişte amintiri tulburi despre drumul în avion către New York şi despre un
simpatic şofer de taxi peste care am dat după aterizare, în locul soţiei.
Taximetristul m-a escortat în multe locuri, timp de câteva zile. Ştiu foarte
puţine despre unde am umblat, ce-am spus şi făcut. Apoi, a venit spitalul, cu
suferinţa fizică şi mintală de neîndurat. De îndată ce mi-am recâştigat
capacitatea de a gândi, am trecut în revistă tot ce se întâmplase în seara
aceea, la Washington. Nu numai că nu
fusesem în gardă, dar nu luptasem deloc împotriva primului pahar. De data
aceasta, nu mă gândisem deloc la consecinţe. Începusem să beau cu o totală
nonşalanţă, de parcă aş fi băut cocacola, nu cocktail-uri. Mi-am amintit acum
ce-mi spuseseră prietenii mei alcoolici, cum mi-au prezis ei că, dacă aveam
gândirea tipică de alcoolic, vor veni odată ziua şi locul în care voi bea din
nou. Chiar dacă îmi construiam un zid de apărare, spuseseră ei, acel zid se va
nărui în faţa unei scuze de două parale. Ei bine, prezicerea lor s-a împlinit,
cu vârf şi îndesat, pentru că nu mi-a trecut prin minte nimic din cele învăţate
despre alcoolism. Din acel moment, am ştiut că aveam gândirea tipică de
alcoolic. Am văzut că puterea voinţei şi cunoaşterea de sine nu-mi erau de nici
un ajutor în momentele acelea stranii de vid mintal. Nu putusem niciodată să-i
înţeleg pe cei care ziceau că i-a învins vreo problemă şi că nu mai aveau nici
o speranţă. Acum ştiam. Era o lovitură zdrobitoare.
Au venit să mă vadă doi membri A.A. Au zâmbit, ceea ce
nu mi-a prea plăcut şi, apoi, m-au întrebat dacă mă consideram alcoolic şi dacă
de data aceasta eram cu adevărat învins. A trebuit să răspund afirmativ la
amândouă întrebările. Mi-au furnizat o grămadă de dovezi grăitoare despre modul
de gândire al alcoolicilor, precum cel de care dădusem eu dovadă în Washington,
care oglindea o stare fără speranţă. Mi-au citat zeci de situaţii similare, din
experienţa lor personală. Toate au avut darul de a stinge în mine orice
licărire de convingere că aş putea rezolva această problemă de unul singur.
Apoi, mi-au expus soluţia
spirituală şi programul de acţiune pe care îl urmaseră cu succes cam o sută
dintre ei. Intelectual vorbind, sugestiile lor nu erau greu de asimilat, deşi
eram un membru al bisericii doar pe hârtie. Programul lor de acţiune era cam
drastic, dar de bun simţ. Însemna că va trebui să arunc pe fereastră câteva
concepţii pe care le avusesem o viaţă întreagă. Nu era lucru uşor. Însă, din
clipa în care am luat hotărârea de a intra în acest program, am trăit
sentimentul ciudat că am fost eliberat din starea de alcoolic, fapt confirmat
curând.
La fel de importantă a fost pentru mine şi
descoperirea că principiile spirituale îmi pot aduce soluţii la toate
problemele mele. De atunci, am ajuns să trăiesc într-un mod mult mai
satisfăcător şi, sper, mai util, decât oricând înainte. Vechiul meu gen de
viaţă nu fusese deloc rău, dar n-aş da nici unul dintre cele mai rele momente
de acum pe cele mai bune din trecut. Nici dacă aş putea, nu m-aş mai întoarce
la ce-a fost "
Mărturisirile lui Fred nu au
nevoie de comentarii. Sperăm că ele vor fi convingătoare pentru mii de persoane
în situaţii similare. Fred cunoscuse doar prima "tură în storcător".
Majoritatea alcoolicilor trebuie să ajungă mult mai rău, înainte de a putea să
pornească la rezolvarea problemelor.
Mulţi doctori şi psihiatri sunt de
acord cu concluziile noastre. Unul dintre aceştia, medic la un spital renumit
în lume, ne-a declarat câtorva dintre noi următoarele:
"Ceea ce spuneţi voi despre condiţia generală
disperată a majorităţii alcoolicilor este corect, după părerea mea. În ce vă
priveşte pe voi doi, a căror poveste am auzito, nu am nici o îndoială că aţi fi
fost sută la sută cazuri fără speranţă, dacă nu primeaţi ajutor divin. De
mi-aţi fi cerut să vă internez la mine, v-aş fi refuzat dacă aş fi putut.
Cazuri ca al vostru sunt prea
sfâşietoare. Deşi nu sunt religios, am un respect profund pentru măsurile
spirituale necesare în astfel de cazuri. Pentru majoritatea alcoolicilor, nici
nu există o altă soluţie."
Încă o dată, dorim să subliniem faptul că alcoolicul
se află, în anumite momente, fără o apărare mintală eficace împotriva primului
pahar. Cu foarte rare excepţii, nici el, nici vreo altă fiinţă umană nu pot
asigura o astfel de apărare. Apărarea trebuie săi vină de la o Putere
superioară.
Capitolul 4
NOI, AGNOSTICII
În capitolele precedente v-am
prezentat anumite lucruri în legătură cu alcoolismul. Sperăm că am clarificat
deosebirea dintre alcoolici şi ne-alcoolici.
Dacă vreţi cinstit să vă lăsaţi de băut şi nu reuşiţi
sau dacă, atunci când beţi, nu puteţi controla cantitatea, probabil că sunteţi
alcoolic. În cazul acesta, s-ar putea să suferiţi de o boală pe care nu o va
învinge decât o experienţă spirituală.
O asemenea experienţă poate părea ceva imposibil cuiva
care se crede ateu sau agnostic, dar continuând în starea în care se află, omul
se îndreaptă sigur spre dezastru, mai ales dacă este un alcoolic din categoria
celor fără speranţă. Nu este întotdeauna uşor de ales între a muri de alcoolism
şi a trăi o viaţă bazată pe principii spirituale.
Dar nu este nici chiar aşa de greu. Cam jumătate
dintre primii membri A.A. au fost din această categorie. La început, unii
dintre noi am încercat să evităm subiectul - sperând, în ciuda evidenţei, că nu
eram cu adevărat alcoolici. Dar, după un timp, ne-am confruntat cu faptul că
trebuia să găsim un fundament spiritual pentru viaţa noastră, pentru că
altfel...
Poate că la fel o să fie şi cu dumneavoastră. Nu vă
pierdeţi curajul. Cam jumătate dintre noi ne-am crezut agnostici sau atei. Ştim
din experienţă că nu este cazul să vă pierdeţi cumpătul.
Dacă pentru învingerea alcoolismului nu ar fi nevoie
decât de un simplu cod etic sau o filosofie mai bună de viaţă, mulţi ne-am fi făcut
deja bine, cu mult timp în urmă. Dar, am descoperit că asemenea coduri şi
filosofii nu ne-au salvat, indiferent de cât de mult am încercat, indiferent de
cât de puternic ne-am dorit un comportament nobil, indiferent de câtă alinare
am căutat pe plan filosofic. Puterea necesară continua să ne lipsească.
Resursele noastre omeneşti, aşa cum erau ele dirijate de voinţă, s-au dovedit
insuficiente. De fapt, ele au eşuat jalnic.
Acea stare de neputinţă constituia marea noastră
dilemă. Era evident că trebuia să găsim puterea care să ne susţină în viaţă şi
trebuia să fie o Putere superioară nouă
înşine. Dar unde şi cum să găsim această Putere?
Ei bine, tocmai despre ea este vorba în cartea de
faţă, al cărei obiectiv major coristă din a vă ajuta să găsiţi o Putere
superioară care să vă rezolve problema. Aceasta înseamnă că am scris o carte
care, după părerea noastră, conţine atât principii spirituale, cât şi principii
etice. Şi mai înseamnă bineînţeles că urmează să vorbim despre Dumnezeu.
De aici încep dificultăţile pentru agnostici. De multe
ori se întâmplă să vorbim cu un nou venit şi să vedem cum i se naşte speranţa
în suflet, cât timp discutăm despre problemele alcoolismului său şi-i explicăm
cum funcţionează Comunitatea A.A. Dar faţa i se întunecă atunci când vorbim
despre partea spirituală, în special când pomenim de Dumnezeu, deoarece
redeschidem un subiect pe care omul credea că-l putea ignora complet sau de la
care se putuse eschiva mereu, în mod elegant. Ştim ce simte el. Şi noi am avut
parte de aceleaşi prejudecăţi şi îndoieli sincere. Unii dintre noi eram violent
anti-religioşi. Pentru alţii, cuvântul "Dumnezeu" redeştepta o
anumită idee despre El, o imagine cu care cineva încercase să ne impresioneze
în copilărie. Poate că am respins acea concepţie pentru că ni se părea
inadecvată; şi, dacă am respins-o, am considerat că am abandonat ideea de
Dumnezeu pe de-a-ntregul. Ne deranja gândul dependenţei de o Putere
supraomenească, pentru că ni se părea un semn de slăbiciune sau chiar de
laşitate. Priveam cu profund scepticism această lume, plină de indivizi aflaţi
mereu în conflicte unii cu alţii, de sisteme teologice contradictorii şi de
calamităţi inexplicabile. Ne uitam cu neîncredere la cei mulţi care se
pretindeau a fi evlavioşi. Cum era posibil ca o Fiinţă Supremă să aibă ceva de
a face cu toate acestea? Şi, oricum, cine putea să înţeleagă o Fiinţă Supremă?
Totuşi, în alte momente, în timp ce priveam la bolta înstelată, ne surprindeam
gândind: "Cine o fi creat toate acestea?" Ne străbătea atunci un fior
de admiraţie şi uimire, dar care dispărea repede.
Da, noi, agnosticii, am avut parte de asemenea gânduri
şi experienţe. Dar vă asigurăm că, de îndată ce am reuşit să lăsăm la o parte
prejudecăţile şi să exprimăm chiar şi cea mai mică formă de bunăvoinţă de a
crede într-o Putere superioară, am descoperit că rezultatele au început să
apară, chiar şi atunci când ne-a fost imposibil să definim sau să înţelegem
total această Putere, care este Dumnezeu.
Spre marea noastră uşurare, am descoperit că nu era
nevoie să adoptăm concepţiile altora despre Dumnezeu. Propria concepţie, oricât
de imperfectă, a fost suficientă pentru a ne permite să ne adresăm Lui şi să
stabilim un contact cu El. De îndată ce am admis că era posibil să existe o
Inteligenţă Creatoare, un Spirit al Universului aflat la temelia tuturor
lucrurilor, ne-am pomenit stăpâniţi de un nou simţământ al puterii şi al
direcţiei în viaţă, după care nu mai trebuia să facem decât câţiva paşi simpli.
Am descoperit că Dumnezeu este destul de îngăduitor cu cei careL caută. Pentru
noi, Tărâmul Spiritului este larg, încăpător, atotcuprinzător, niciodată
discriminator, niciodată închis celor care îl caută cu seriozitate. Avem
credinţa că este un tărâm deschis tuturor oamenilor.
Prin urmare, când vă vorbim despre
Dumnezeu, ne referim la propria dumneavoastră concepţie despre El. Şi la fel
este şi cu toate celelalte expresii spirituale pe care le găsiţi în această
carte. Nu lăsaţi prejudecăţile pe care le aveţi împotriva termenilor spirituali
să vă reţină de la a vă întreba cu onestitate ce înseamnă acei termeni pentru
dumneavoastră personal. La început, pentru a porni pe drumul maturizării
spirituale, nici nu ne-a trebuit altceva, ca să stabilim prima relaţie
conştientă cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam fiecare. Mai pe urmă, ne-am
pomenit că am început să acceptăm multe dintre lucrurile care ni se păruseră de
neînţeles şi fenomenul acesta se numeşte maturizare.
Fiindcă doream să ne maturizăm, trebuia să începem de
undeva, aşa că, am făcut apel la propria noastră concepţie, oricât de limitată
era ea.
Singura întrebare pe care a trebuit să ne-o
punem a fost: "Cred eu acum - sau sunt eu măcar dispus să cred - că există
o Putere superioară mie?"
De îndată ce un om poate spune că are această
credinţă sau că este dispus să creadă, îl asigurăm că se află pe drumul cel
bun. Ni s-a dovedit în mod repetat că, pe această piatră simplă de temelie, se
poate construi o structură spirituală de o surprinzătoare eficienţă.* Vă rugăm
să nu lăsaţi să vă scape lectura Anexei a II-a, intitulată Experienţa spirituală.
Aceasta a fost o mare descoperire pentru noi,
deoarece iniţial presupuseserăm că nu vom putea folosi principiile spirituale,
decât dacă vom accepta şi alte multe lucruri legate de credinţă, în care ne
venea greu să credem. Când ni se prezentau idei spirituale, ne spuneam adesea:
"Ce n-aş da să am şi eu ce are omul acesta! Numai de-aş putea crede cum
crede el! Păcat că atâtea lucruri care lui i se par aşa de simple, mie îmi sunt
imposibil de acceptat ca adevăruri sigure, în care să pot crede." Deci, a
fost o uşurare să descoperim că puteam porni de la un nivel mai simplu. Pe lângă incapacitatea noastră aparentă de a
accepta multele detalii ale credinţei, ne-am pomenit adesea paralizaţi de
încăpăţânare, hipersensibilitate şi prejudecăţi prosteşti. Mulţi eram atât de
iritabili, încât chiar şi o aluzie întâmplătoare la chestiuni spirituale ne
făcea să ne zburlim la vorbitor. Această atitudine psihică trebuia abandonată.
În ciuda rezistenţei iniţiate, am descoperit că nu a fost chiar aşa de greu să
alungăm asemenea sentimente. Ameninţaţi de distrugerea prin alcoolism, ne-am
deschis rapid la ideile spirituale, aşa cum încercaserăm să o facem şi în
celelalte chestiuni. Alcoolul a avut o mare putere de convingere, în această privinţă.
Ne-a învins pe toate planurile, obligându-ne să devenim rezonabili. În unele
cazuri, bătălia a fost lungă şi extenuantă; sperăm ca nimeni să nu mai ţină la
prejudecăţi atât cât am ţinut unii dintre noi.
Cititorul s-ar mai putea întreba
şi acum, după toate cele spuse, de ce este necesar să creadă într-o Putere
superioară. Credem că există motive întemeiate. Să aruncăm o privire asupra
câtorva dintre ele.
Omul practic al zilelor noastre
pretinde fapte şi rezultate concrete. Şi totuşi, secolul al XX-lea acceptă
prompt teorii de orice fel, cu condiţia ca acestea să aibă rădăcinile solid
înfipte în practică. De exemplu, există numeroase teorii asupra electricităţii.
Toţi cred în ele, fără vreun murmur de îndoială. Cum se explică această
acceptare promptă? Pur şi simplu, pentru că ne-ar fi imposibil să explicăm ce
vedem şi simţim, ce dirijăm şi folosim, fără o presupunere rezonabilă de la
care să plecăm.
În zilele noastre toţi oamenii cred
într-o sumedenie de ipoteze pentru care există destine dovezi valabile, chiar
dacă nu se pot vedea cu ochii. De fapt, ştiinţa a demonstrat că dovezile
vizuale sunt cele mai slabe! Studiul lumii materiale ne-a tot arătat că
aparenţele sunt departe de a fi realitatea. Să ilustrăm această afirmaţie.
Prozaica bârnă
de oţel este o masă de electroni, care se rotesc unul în jurul celuilalt, cu o
viteză incredibilă. Micile particule sunt guvernate de legi precise, care sunt
considerate ca fiind adevărate pentru întreaga lame materială. Aşa susţine
ştiinţa şi nu avem nici un motiv să ne îndoim. Dar, atunci când ni se sugerează
să presupunem că la baza lumii materiale şi a vieţii vizibile s-ar afla o
Inteligenţă Creatoare, Călăuzitoare, Atotputernică, se declanşează în noi acea
înclinaţie perversă binecunoscută, care ne face să ducem o intensă muncă de
lămurire cu sine că nu poate fi aşa. Citim cărţi bogate în înflorituri verbale
şi ne lăsăm purtaţi în dezbateri fără conţinut, convinşi că universul nu are
nevoie de un Dumnezeu prin care să fie explicat. Dacă argumentele noastre ar fi
adevărate, ar însemna că viaţa nu izvorăşte din nimic, nu înseamnă nimic şi nu
duce nicăieri.
În loc să ne considerăm agenţi inteligenţi, avangardă
a Creaţiei Divine, noi, agnosticii şi ateii, am preferat să credem că
inteligenţa noastră umană era ultimul cuvânt, alfa şi omega, începutul şi
sfârşitul tuturor lucrurilor. Cam înfumuraţi, nu?
Aceia dintre noi care am parcurs pe vremuri acest drum
dubios, vă implorăm să lăsaţi la o parte prejudecăţile, chiar şi cele împotriva
religiei instituţionalizate. Am descoperit că, oricât de şubrede ar fi unele
dintre diversele religii, ele au dat un rost şi o direcţie în viaţă multor
milioane de oameni. Credincioşii au o idee logică despre rostul vieţii. Noi nu
avuseserăm nici măcar o idee rezonabilă. Ne distram, disecând cu cinism
credinţe şi practici spirituale, în loc să remarcăm că mulţi dintre cei cu o
orientare spirituală, indiferent de rasă, culoare sau crez, dovedeau o
stabilitate, o fericire şi un rost pe lume, pe care ar fi fost mai bine să le
căutăm si noi.
În schimb, nu le-am văzut decât
slăbiciunile omeneşti şi, câteodată, ne foloseam de defectele lor ca să le
condamnăm religia. Îi acuzam pe alţii de intoleranţă, în timp ce noi înşine
eram intoleranţi. Nu vedeam cât de frumoasă şi de reală era pădurea, fiind
orbiţi de urâţenia câtorva copaci. Nu am acordat niciodată o atenţie cinstită
laturii spirituale a vieţii.
În povestirile noastre, veţi întâlni o mare varietate de
moduri de concepere şi contactare a Puterii superioare. Nu pare să aibă mare
importanţă dacă suntem sau nu de acord cu anumite abordări sau concepţii.
Experienţa ne-a învăţat că, în ce priveşte scopul nostru, nu este cazul să ne
batem capul cu asemenea chestiuni. Este bine ca stabilirea propriilor concepţii
şi căi să rămână la latitudinea fiecăruia.
Există un singur punct asupra căruia am căzut cu toţii
de acord. După cum se poate remarca, fiecare dintre noi a câştigat acces la o
Putere superioară şi crede în ea. În fiecare caz, această Putere a săvârşit
miraculosul, adică ceea ce fusese omeneşte imposibil. Şi, vorba unui respectat
om de stat american: "Să lăsăm rezultatele să vorbească".
Este vorba aici despre mii de bărbaţi şi femei din
întreaga lame, care declară fără rezerve că, de când au ajuns să creadă într-o
Putere superioară, de când au luat o anumită atitudine faţă de Ea şi au făcut
câteva lucruri simple, s-a produs o schimbare drastică în modul lor de viaţă şi
de gândire. Sub ameninţarea prăbuşirii şi a disperării, văzând cât de complet
eşuaseră resursele lor umane, ei s-au simţit pătrunşi de un nou fel de putere,
de pace, fericire şi direcţie în viaţă. Fenomenul s-a produs la scurt timp după
îndeplinirea, cu inima deschisă, a câtorva cerinţe elementare. Până nu demult
tulburaţi şi dezorientaţi de aparenta inutilitate a existenţei, ei dezvăluie
acum motivele ascunse din cauza cărora viaţa le fusese atât de grea. Lăsând la
o parte problema băutului, ei spun de ce au trăit o viaţă atât de
nesatisfăcătoare şi arată cum s-a produs schimbarea. Când multe sute de oameni
sunt în stare să spună că cel mai important lucru din viaţa lor este acela că
au devenit conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu, mărturiile lor prezintă un
motiv puternic în favoarea credinţei. În ultimul secol, omenirea a făcut mai
multe progrese în domeniul material decât în toate mileniile anterioare. Se
ştie din ce motive. Cercetătorii trecutului istoric ne spun că intelectul celor
din vechime era la fel de dezvoltat ca şi cel mai dotat intelect uman din
zilele noastre. Şi totuşi, progresul material al trecutului îndepărtat s-a
produs într-un ritm penibil de lent. Spiritul ştiinţific iscoditor, care duce
la cercetare şi invenţii, le era necunoscut celor de atunci. În domeniul
material, mintea oamenilor era bântuită de superstiţii, încătuşată de tradiţii
şi de tot felul de idei fixe. Unii contemporani de-ai lui Columb considerau ca
ceva absurd să crezi că Pământul e rotund. Alţii aproape că l-au omorât pe
Galilei pentru ereziile lui astronomice. Noi ne-am pus următoarea întrebare:
oare nu cumva suntem şi (unii dintre) noi la fel de mărginiţi şi de
nerezonabili, cu privire la domeniul spiritual, cum erau acei oameni din trecut
faţă de domeniul material?
Chiar şi în acest secol, unele ziare americane s-au
temut să tipărească o relatare despre primul zbor reuşit al fraţilor Wright la
Kitty Hawk. Toate încercările anterioare eşuaseră, nu-i aşa? De exemplu, maşina
zburătoare a Profesorului Langley se prăbuşise în fluvial Potomac, nu? Nu-i aşa
că cei mai luminaţi matematicieni dovediseră că omul nu poate zbura? Şi, nu
spuseseră oamenii că Dumnezeu a rezervat acest privilegiu exclusiv pentru
păsări? Numai că, treizeci de ani mai târziu, cucerirea spaţiului aerian
devenise un eveniment aparţinând istoriei iar călătoriile cu avionul erau în
plin avânt.
În majoritatea domeniilor,
generaţia noastră a fost martora unei descătuşări complete a gândirii umane.
Astăzi, chiar şi oameni fără prea multă educaţie citesc în suplimentul de
duminică, fără să se mire, despre proiectul de explorare a Lunii cu ajutorul
unei rachete spaţiale şi-şi spun: "De ce nu? Şi încă nu peste mult
timp!" Nu este oare epoca noastră caracterizată printr-o rapidă acceptare
a noilor idei, în local celor învechite, printr-o promptă înlocuire a teoriilor
sau a tehnologiilor care nu mai corespund, cu altele noi care funcţionează? A
trebuit să ne întrebăm: de ce să nu ne schimbăm la fel de prompt şi punctul de
vedere în tratarea problemelor noastre omeneşti? Aveam necazuri în relaţiile
personale, nu ne puteam controla natura emotivă, eram pradă mizeriei şi
depresiei, nu eram în stare să ne câştigăm existenţa, ne simţeam inutili, eram
torturaţi de frică şi nefericiţi, nu prea eram de ajutor altora. Atunci, nu era
oare mai important să găsim o soluţie la aceste torturi sufleteşti, decât să
vizionăm documentare despre zborul spre Lună? Sigur că era.
Văzându-i pe alţii cum îşi
rezolvau problemele cu ajutorul Spiritului Universului, a trebuit să încetăm să
ne mai îndoim de puterea lui Dumnezeu. În timp ce ideile noastre se dovedeau
inutile, ideea de Dumnezeu aducea rezultate.
Credinţa aproape copilărească a fraţilor Wright că vor
putea construi o maşină zburătoare, a fost izvorul reuşitei lor. Fără acea
credinţă, nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi, cei agnostici şi atei, ne cramponam
de ideea că propriile puteri ne-ar fi suficiente. Atunci când alţii ne-au
demonstrat cum se iese din impas cu ajutorul lui
Dumnezeu, am început să ne simţim ca
cei care garantaseră că fraţii Wright nu vor zbura niciodată.
Logica este ceva măreţ. Ne-a
plăcut în trecut şi ne place şi acum. Nu din întâmplare am fost înzestraţi cu
puterea de a raţiona, de a examina dovezile aduse de simţuri şi de a trage
concluzii. Este unul dintre cele mai grozave atribute ale omului. Noi, cei cu
înclinaţii spre agnosticism, nu ne putem mulţumi cu presupuneri ce nu pot fi
abordate şi interpretate raţional.
De aceea, ne străduim din răsputeri
să explicăm de ce considerăm credinţa pe care o avem acum ca fiind bazată pe
raţiune, de ce considerăm că este mai sănătos şi mai logic să credem decât să
nu credem, de ce spunem că modul nostru de gândire din trecut fusese vag şi
fără consistenţă, atunci când ridicam din umeri cu îndoială, spunând: "Nu
ştiu".
Când am devenit alcoolici, copleşiţi de o criză pe
care ne-o creaserăm singuri, pentru că n-o mai putuserăm amâna şi din care nu
mai puteam ieşi, a trebuit să ne alungăm frica şi să contemplăm ideea de
Dumnezeu: fie că El e totul, fie că nu e nimic; ori există Dumnezeu, ori nu
există. Pentru ce să optăm?
Ajunşi în acest punct, ne-am văzut confruntaţi cu problema
credinţei. Nu mai puteam ocoli subiectul. Unii dintre noi traversaseră deja
Podul Raţiunii, către mult doritul ţărm al credinţei. Imaginea şi asigurările
venite din acel Tărâm Nou au adus o licărire în priviri obosite şi o undă
proaspătă de curaj spiritelor vlăguite. Ne-au fost întinse mâini prietenoase şi
eram recunoscători Raţiunii, care ne adusese până aici.
Dar ceva ne ţinea de la a pune
piciorul pe ţărm. Poate că ne sprijiniserăm prea puternic pe Raţiune şi acum nu
ne surâdea ideea de a ne pierde reazemul cunoscut. Era ceva natural.
Dar, haideţi să privim lucrurile un pic mai
îndeaproape. Oare nu cumva, fără ştirea noastră, fuseserăm aduşi unde ne aflam
acum tocmai de un anume gen de credinţă? Nu crezuserăm noi în raţiune? Ce
altceva să fie fost aceasta, dacă nu un fel de credinţă? Da, fuseserăm
credincioşi, credincioşii servili ai Zeului Raţiunii. Am descoperit deci că,
sub o formă sau alta, credinţa fusese mereu în joc! Şi am mai descoperit că
fuseserăm credincioşi cu înclinaţii spre idolatrie. Ce piele de gâscă ne mai
aducea practica aceea de adorare a unor oameni, sentimente, obiecte, bani şi
chiar de sine! Sau, din motive mai nobile, nu căzuserăm noi uneori în extaz în
faţa unui apus de soare, a mării sau a unei flori? Cine dintre noi n-a iubit
ceva sau pe cineva?
Câte dintre aceste sentimente de iubire sau veneraţie
au vreo legătură cu raţiunea pură? Puţine sau nici unul, am constatat în fine.
În fond, nu cumva formau toate acestea la un loc materialul din care era
construită întreaga noastră viaţă? Nu determinaseră aceste sentimente, la urma
urmelor, cursul întregii noastre existenţe? Ne-a fost imposibil să spunem că nu
aveam capacitatea de a crede, de a iubi sau de a venera. Într-un fel sau altul,
trăiserăm pe baza unei credinţe, mar mult decât pe orice altă bază.
Imaginaţi-vă viaţa fără credinţă! Doar prin raţiune,
nu ar fi viaţă. Dar noi credeam în viaţă - sigur că da. Nu puteam dovedi viaţa aşa cum ai demonstra că
linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte şi, totuşi, ea
exista. Mai puteam oare spune că totul este doar o masă de electroni, creaţi
din nimic, fără nici o însemnătate, care se îndreaptă vertiginos spre neant?
Sigur că nu, pentru că electronii înşişi par să fie mult mar inteligenţi, decât
să fie sau să se poarte aşa. Cel puţin aşa spun chimiştii.
Astfel, am înţeles că raţiunea nu este totul. În plus,
aşa cum o folosim cei mai mulţi, ea nici nu este ceva pe care să se poată conta
exclusiv, chiar dacă este izvorâtă din cele mai strălucite minţi. Ce părere
aveţi despre cei care dovediseră raţional că omul nu va putea zbura niciodată?
Iar noi mai văzuserăm şi un alt fel
de zbor, o eliberare spirituală din această lume, oameni care se înălţau
deasupra problemelor. Ei ziceau că Dumnezeu a făcut posibil acest lucru, iar
noi doar zâmbeam. Văzuserăm descătuşări spirituale, dar ne plăcea să ne spunem
că nu erau adevărate.
De fapt, ne înşelam pe noi înşine,
pentru că adânc, în fiecare bărbat, femeie sau copil, există ideea fundamentală
de Dumnezeu. Ea poate fi umbrită de calamităţi, de vanitate sau de cultul altor
valori, dar sub o formă sau alta, ea este prezentă. Credinţa într-o Putere
superioară, precum şi manifestările miraculoase ale acestei forţe în viaţa
umană, există de când a apărut rasa umană.
Am înţeles şi
noi, în fine, că această credinţă era o latură a naturii noastre, ceva ce
seamănă cu sentimentele faţă de un prieten. Uneori, am avut nevoie de curaj ca
să pornim în căutarea lui Dumnezeu, dar El era prezent, la fel de real, precum
eram noi înşine. Am descoperit Marea Realitate în adâncul fiinţei noastre. În
ultimă analiză, El numai acolo poate fi găsit şi acolo L-am găsit şi noi.
Nu putem face mai mult pentru dumneavoastră decât să
defrişăm puţin terenul. Dacă mărturiile noastre vă vor ajuta să vă debarasaţi
de prejudecăţi şi să gândiţi cinstit, să prindeţi curaj şi să căutaţi în
adâncul propriului suflet, atunci - dacă doriţi - vă puteţi alătura nouă pe
Marele Drum. Cu o asemenea atitudine nu veţi da greş şi, fără îndoială, veţi
deveni conştient de credinţa dumneavoastră.
Vom prezenta acum pe scurt experienţa unui om care
s-a crezut ateu. Povestea este deosebit de interesantă. Transformarea sa
interioară a fost înduioşătoare, impresionantă, convingătoare.
Prietenul nostru era fiul unui pastor. Pe când era
elev la şcoala parohială, s-a simţit revoltat de ceea ce considera el a fi o
supraîncărcare cu religie a programei şcolare. Apoi, au urmat ani mulţi de
necazuri şi frustrări: un eşec în afaceri, o boală mintală, o alta fatală, o
sinucidere. Aceste nenorociri abătute asupra familiei sale lau umplut de
amărăciune şi deprimare. Dezamăgirile perioadei de după război, agravarea
continuă a alcoolismului său, apropierea prăbuşirii mintale şi fizice, toate
l-au adus la un pas de sinucidere.
Într-o seară, în timpul unei internări forţate la
spital, a auzit povestea unui alcoolic care trecuse printr-o experienţă
spirituală. Scârbit, prietenul nostru a strigat cu furie amară:
- Dacă Dumnezeu există, ştiu sigur că El n-a făcut
nimic pentru mine! Dar, mai târziu, singur în salon, şi-a pus întrebarea:
"Oare să se înşele chiar toţi oamenii religioşi pe care-i cunosc?"
Şi, în timp ce cumpănea răspunsul, i s-a părut că se afla în chinurile iadului.
Apoi, ca un trăsnet, i-a trecut prin cap un gând care lea alungat pe toate
celelalte:
"Cine eşti tu, să spui că nu există Dumnezeu?"
Omul povesteşte cum s-a prăbuşit din pat, în genunchi.
În câteva secunde, a fost copleşit de convingerea că Dumnezeu era prezent
acolo. Prezenţa aceasta l-a învăluit şi pătruns cu siguranţa şi măreţia unui
torent. Barierele pe care şi le construise de-a lungul anilor au căzut. Se afla
în prezenţa Infinitei Puteri şi Iubiri. Păşise de pe pod, pe mal. Pentru prima
oară, era conştient de faptul că trăia în compania Creatorului său.
Astfel a fost pusă piatra de temelie a vieţii
prietenului nostru. Nici o nenorocire ulterioară n-a putut-o clinti. Problema
alcoolismului său a fost eliminată. Ea a dispărut pe loc chiar atunci, în acea
noapte, cu ani în urmă. Cu excepţia câtorva scurte momente de tentaţie, gândul
la băutură nu i-a mai revenit niciodată; în clipele de ispită, repulsia se
instala rapid. Se pare că nu mai putea bea, nici dacă voia. Dumnezeu îi
restabilise sănătatea mintală.
Ce altceva să fie aceasta, dacă nu o însănătoşire
miraculoasă? Însă una compusă din elemente simple: circumstanţele l-au făcut
dispus să creadă, el s-a oferit cu umilinţă Creatorului său şi ochii i s-au
deschis.
Aşa ne-a redat Dumnezeu tuturor sănătatea mintală.
Omul acesta a avut o revelaţie bruscă. Pentru alţii, schimbarea s-a produs mai
încet. Dar Dumnezeu a venit în viaţa tuturor celor care L-au căutat cu
onestitate. Când ne-am apropiat de El,
El ni s-a arătat!
Capitolul
5
CUM FUNCŢIONEAZĂ METODA NOASTRĂ
Rareori s-a întâmplat ca cineva să nu reuşească, atunci când a aplicat
metoda noastră în întregime.
Cei care nu se însănătoşesc, sunt oameni care
nu pot sau nu vor să se dedice complet acestui program simplu - de obicei,
bărbaţi şi femei care, prin structura lor, sunt incapabili de a fi cinstiţi cu
sine. Există asemenea nefericiţi. Nu este vina lor; se pare că s-au născut aşa.
Ei sunt din fire incapabili de a înţelege şi dezvolta un mod de viaţă care să
nu se abată în nici un fel de la onestitate; şansele lor de a se face bine sunt
reduse considerabil.
Mai există şi aceia care suferă de grave
tulburări emoţionale şi mintale. Mulţi dintre ei se fac bine, dacă au
capacitatea de a fi oneşti.
Povestea fiecăruia dintre noi dezvăluie, în
general, cum am fost, ce s-a întâmplat şi cum suntem acum. Dacă aţi hotărât că
vreţi şi dumneavoastră ceea ce avem noi şi sunteţi dispus să mergeţi până în
pânzele albe ca să obţineţi acel ceva, atunci
înseamnă că sunteţi pregătit să faceţi anumiţi paşi.
Pe unii dintre aceştia, noi am refuzat să-i
facem, din încăpăţânare. Credeam că vom putea găsi o metodă mai uşoară, mai
puţin drastică. Dar n-am găsit.
Vorbind cât se poate de serios, vă rugăm
fierbinte să vă alungaţi teama şi să acordaţi atenţie maximă amănuntelor
metodei, de la bun început. Unii dintre noi am încercat să rămân cramponaţi de
vechile noastre idei, dar nu am ajuns la nici rezultat, până când nu ne-am
debarasat de ele complet.
Nu uitaţi că avem de a face cu
alcoolul - viclean, derutant, puternic! Fără ajutor, nu prea avem şanse. Dar
există Cineva care are toată puterea - şi acel Cineva este Dumnezeu. Fie-vă dat
să-L găsiţi acum! Nouă, jumătăţile de măsură nu ne-au adus nimic. Ne aflam la o
răscruce a vieţii. Ne-am abandonat complet în grija şi sub ocrotirea Lui. Iată
paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de însănătoşire:
1.
Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului - că
nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
2.
Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine
ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3.
Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui
Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare
dintre noi.
4. Am
făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane.
5. Am
mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a
greşelilor noastre.
6.
Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de
toate aceste defecte de caracter.
7.
Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze
slăbiciunile.
8.
Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să
reparăm aceste rele.
9.
Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane,
acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun
rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat
inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama
de ele.
11. Am căutat, prin
rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi, cerându-i
doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.
12. După
ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să
transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii
în toate domeniile vieţii noastre.
Mulţi dintre
noi am exclamat: "Ce pretenţii! Eu nu pot urma toate instrucţiunile
astea!" Nu vă descurajaţi. Nici unul dintre noi n-a reuşit să urmeze toate
aceste principii în mod absolut.
Nu suntem
sfinţi. Ceea ce contează este că suntem dispuşi să progresăm pe baza unor
repere spirituale. Principiile aşternute mai sus sunt puncte de reper pentru
progres. Noi nu avem pretenţia de a deveni perfecţi, ci de a progresa
spiritual.
Modul în care descriem alcoolicul, capitolul
consacrat agnosticilor, precum şi cele întâmplate în timpul bolii şi după
restabilirea sănătăţii, fac să iasă în evidenţă trei lucruri importante:
(a)
că eram alcoolici şi nu mai eram stăpâni pe viaţa
noastră;
(b)
că, probabil, nici o putere omenească nu ne-ar fi putut
despovăra de alcoolism;
(c)
că Dumnezeu ar putea - şi ar face-o - dacă L-am căuta.
Convinşi de toate acestea, am ajuns la Pasul 3, prin care ne-am hotărât să ne lăsăm voinţa şi
viaţa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum
ni-L închipuiam, fiecare. Ce anume înţelegem prin aceasta şi din ce coristă
acţiunea noastră la Pasul 3?
Mai întâi, este necesar să fim
convinşi de faptul că o viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea poate fi
o viaţă împlinită, pentru că intrăm aproape tot timpul în conflict cu ceva sau
cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de gânduri bune.
Cei mai mulţi oameni încearcă să trăiască de parcă ei
înşişi ar fi regizorii universului. Fiecare om este ca un actor care vrea să
dirijeze întregul spectacol aşa cum crede el de cuviinţă, încercând întruna să
aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul celorlalţi actori. Ce bine ar
fi dacă toate ar rămâne cum le-a rânduit el, dacă toţi ar acţiona după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar fi un
succes, viaţa ar fi minunată şi toţi, inclusiv el însuşi, ar fi mulţumiţi!
În încercarea sa de dirijare a vieţii, poate că
actorul dă dovadă de virtuţi reale, precum amabilitate, bunăvoinţă, răbdare,
generozitate, ori poate chiar modestie şi sacrificiu de sine. Pe de altă parte,
el poate fi meschin, egoist, plin de sine şi necinstit.
Majoritatea oamenilor sunt, de fapt,
un amestec de astfel de trăsături.
Cum se petrec lucrurile de
obicei? Spectacolul nu prea reuşeşte iar omul începe să creadă că viaţa este
nedreaptă cu el. Se hotărăşte să pună la bătaie mai multă energie. Cu
următoarea ocazie, devine şi mai pretenţios sau mai binevoitor, după caz. Piesa
tot nu-i iese pe plac. Deşi admite că poate, pe undeva, e şi vina sa, este
convins că ceilalţi sunt mai de blamat decât el. Este indignat, se înfurie, se
autocompătimeşte. Care este problema lui cea mai mare? Nu cumva caută să-şi
satisfacă propriile interese, chiar şi atunci când încearcă să fie bun cu
ceilalţi? Nu este cumva un asemenea om victima iluziei că ar putea stoarce
fericire şi satisfacţii de la lume, numai de-ar dirija-o el bine? Dar nu este
oare evident, pentru toţi ceilalţi actori, ce urmăreşte el să obţină? Şi nu-i
face aceasta pe ceilalţi să se răzbune, retrăgând tot ce pot din ce-au investit
ei înşişi în spectacol? Nu cumva produce el mai multă confuzie, decât armonie,
chiar şi în cele mai bune momente ale sale?
Actorul acesta nu se gândeşte decât la sine. Ca să
folosim un termen la modă, este un egocentric. Este precum cel care s-a retras
din afaceri şi acum se plânge de starea jalnică a naţiunii, în tip ce stă cu
burta la soare iarna, pe plaja Floridei; ca pastorul care oftează din cauza păcatelor secolului al
XX-lea; ca politicienii şi reformatorii convinşi că Utopia s-ar putea înfăptui,
dacă restul lumii s-ar purta cum trebuie; ca hoţul care sparge seifuri din
cauză că societatea l-a nedreptăţit şi ca alcoolicul care a pierdut totul şi
este internat pe viaţă. Oricât am vrea să protestăm, nu suntem oare majoritatea
dintre noi preocupaţi de propria persoană, de resentimentele noastre şi de mila
de sine? Egoism - egocentrism! Aici,
credem noi, îşi au rădăcina necazurile noastre. Mânaţi de o sută de forme de
frică şi autoamăgire, de propriile interese şi autocompătimire, îi călcăm pe
bătături pe semenii noştri şi ei se răzbună. Uneori ne rănesc fără vreo
provocare din partea noastră; dar, de fiecare dată descoperim că, în anumite
momente din trecut, luaserăm hotărâri dictate de egoism, care ne-au adus mai
târziu aceste riposte dureroase.
Considerăm, deci, că suntem principalii autori
ai propriilor necazuri. Acestea izvorăsc din noi înşine. Alcoolicul este
un exemplu de culme a îndărătniciei
egoiste neînfrânate, deşi de obicei el nu crede că ar fi aşa. Mai înainte de
orice, noi, alcoolicii, trebuie să ne debarasăm de egoismul acesta. Trebuie,
pentru că altfel ne ucide! Dumnezeu ne dă posibilitatea. Şi se pare adesea că
nici nu putem scăpa de egoism fără ajutorul Lui.
Mulţi dintre noi am avut un noian de
convingeri morale şi filosofice, dar ne-a fost imposibil să ne ridicăm la
înălţimea lor, oricât am dorit. N-am prea reuşit nici să devenim mai puţin
egocentrici prin dorinţa sau voinţa noastră. Ne trebuia ajutor de la Dumnezeu.
De aceea s-a născut metoda noastră şi de aceea
funcţionează ea aşa cum funcţionează. Mai întâi de toate, a trebuit să încetăm
a mai juca rolul lui Dumnezeu, pentru că n-a ţinut. Apoi, am hotărât că de acum
înainte Dumnezeu va fi regizorul întregii noastre vieţi. El este Directorul;
noi suntem agenţii Lui. El este Părintele,
noi suntem copiii Lui. Conceptul acesta, care a devenit piatra de
temelie a noului arc de triumf pe sub care am păşit către libertate, este
simplu, ca majoritatea ideilor bune. După ce am adoptat această atitudine în
mod sincer, au început să se petreacă tot soiul de lucruri remarcabile. Aveam
un nou Patron, care fiind atotputernic, ne-a furnizat cele necesare, cu
condiţia ca noi să ne ţinem în preajma Lui şi să-i împlinim lucrarea bine.
Ancoraţi pe acest fundament, am devenit din ce în ce mai puţin interesaţi de
sine, de măruntele noastre planuri şi proiecte. Ne interesa din ce în ce mai
mint să înţelegem cu ce puteam contribui noi la viaţă. Pe măsură ce simţeam
pătrunzând în noi o putere nouă şi savuram pacea sufletească, pe măsură ce
descopeream că puteam face faţă vieţii cu succes şi deveneam conştienţi de
prezenţa Lui - a început să ne părăsească frica de ziua de azi, de cea de mâine
şi de viitorul îndepărtat.
Ne renăscuserăm.
Ne aflam acum la Pasul
3. I-am spus Creatorului nostru, aşa cum ni-L închipuiam fiecare:
"Doamne, mă las în grija Ta - să faci din mine şi prin mine ceea ce
doreşti Tu. Scapă-mă din robia egoismului, ca să pot împlini mai bine voia Ta.
Scapă-mă de greutăţi în aşa fel, încât biruinţa mea asupra lor să fie, pentru
cei pe care i-aş putea ajuta, o mărturie a Puterii Tale, a Iubirii Tale, a
Modului Tău de Viaţă. Fie-mi dat să fac voia Ta întotdeauna!"
Am cumpănit bine înainte de a face acest pas,
asigurându-ne că eram pregătiţi să-l facem, că ne puteam în fine abandona lui
Dumnezeu pe de-a-ntregul.
Am descoperit că era de dorit să facem acest pas
spiritual împreună cu o persoană înţelegătoare, precum soţia ori cel mai bun
prieten ori sfetnicul spiritual. Dar este mai bine să ne ducem la întâlnirea cu
Dumnezeu singuri, decât alături de cineva care ne-ar înţelege greşit.
Desigur, ne-am ales noi înşine cuvintele către
Dumnezeu, fiind atenţi să exprimăm ideea în sine, fără rezerve. Acesta a fost
doar un început, dar făcut cu
onestitate şi smerenie, el a avut uneori un efect foarte puternic şi imediat.
Pe urmă, ne-am lansat într-un program de
acţiune viguroasă, al cărei prim pas este o curăţenie generală interioară, ceea
ce mulţi dintre noi nu mai încercaserăm să facem niciodată înainte. Deşi
decizia noastră a fost un pas vital, hotărâtor, nu putea avea un efect
permanent, dacă nu era urmată imediat de efortul susţinut de a recunoaşte şi
elimina obstacolele psihice de care ne împiedecaserăm mereu. Băutura fusese
doar un simptom. Deci, trebuia să luăm în considerare cauzele şi stările de
spirit.
De aceea, am început să ne facem un inventar
personal. Acesta a fost Pasul 4. Orice
afacere comercială nesupusă cu regularitate unui inventar este de obicei
sortită eşecului. Inventarul comercial este un efort de dezvăluire a adevărului
cu privire la mărfurile aflate în stoc, o confruntare cu realitatea. Unul
dintre obiectivele inventarului este acela de a detecta bunurile deteriorate
sau nevandabile şi de a scăpa de ele prompt şi fără regrete. Dacă proprietarul
vrea ca afacerea să-i meargă bine, nu-şi poate permite să se mintă în privinţa
valorilor din stoc.
Exact acest luau l-am făcut noi, cu privire la viaţa
noastră. Am inventariat-o cu onestitate. Mai întâi, am căutat să depistăm acele
slăbiciuni ale personalităţii noastre care ne-au cauzat nereuşitele. Convinşi
fiind că egoismul, manifestat în diverse forme, a fost cel care ne-a înfrânt,
i-am studiat modurile de manifestare cele mai frecvente.
Resentimentul este cauza
"numărul unu" a durerilor noastre. El devastează spiritul
alcoolicului mai rău decât oricare altă stare psihică. Din el se nasc toate
formele de boală spirituală, iar noi nu am fost bolnavi doar mintal şi fizic,
ci şi spiritual. Odată ce a avut loc însănătoşirea spirituală, urmează
refacerea mintală şi cea fizică.
Pentru a ne putea ocupa de problema resentimentelor,
le-am aşternut pe hârtie. Am făcut o listă cu oamenii, instituţiile sau
principiile faţă de care simţeam mânie şi ne-am întrebat de unde venea acel
sentiment. De cele mai multe ori, am descoperit că ne fuseseră rănite sau
ameninţate soma de sine, buzunarul, ambiţiile şi relaţiile personale (inclusiv
cele sexuale). Deci, eram ofensaţi. Ne simţeam devastaţi.
Pe lista resentimentelor, am scris în dreptul fiecărui
nume natura prejudiciilor îndurate. Ce anume fusese afectat? Stima de sine,
securitatea, ambiţiile, relaţiile personale sau cele sexuale?
De obicei, am recurs la descrieri precise, precum cele din
exemplul următor:
Am resentimente Cauza Îmi afectează:
faţă de: |
|
|
Dl. X |
Atenţia
pe care i-o |
Relaţiile sexuale, |
|
poartă
soţiei mele. |
stima de sine (frică) |
|
M-a pârât soţiei că |
Relaţiile sexuale, |
|
am
amantă. |
stima de sine (frică) |
|
X mi-ar putea
"sufla" |
Securitatea; stima de
|
|
postul
la serviciu. |
sine (frică) |
D-na Y |
E
nebună - se uită |
Relaţie personală, |
la mine "de
sus". |
stima de sine (frică) |
Şi-a internat
soţul din
cauza beţiilor.
El este prietenul
meu.
Ea este o
gură-spartă.
Patronul Este nerezonabil, Stima de sine nedrept, arogant. securitatea (frică) Mă ameninţă că mă dă afară pentru că beau
şi că am încărcat contul de cheltuieli.
Soţia
Neînţelegătoare şi
Orgoliu - Relaţii pisăloagă.
personale-sexuale Îi
place de X.
Vrea să trecem casa Securitatea (frică) pe numele ei.
Ne-am revizuit întreaga viaţă. Singurul lucru
care conta era să o facem minuţios şi cinstit. Când am terminat, am examinat
totul cu grijă. Cel dintâi lucru evident a fost acela că lumea, oamenii, erau
adesea nedrepţi. Că alţii erau nedrepţi, era o constatare la care mai
ajunseserăm noi şi înainte. Rezultatul obişnuit era că oamenii continuau să ne
nedreptăţească şi noi rămâneam cu sentimentul de ciudă. Uneori aveam motive de
remuşcări şi atunci ne era ciudă pe noi înşine.
Cu cât ne luptam mai mult încercând să aranjăm lucrurile în favoarea
noastră, cu atât situaţiile se înrăutăţeau. Ca la război, cel ce ieşea
victorios era doar în aparenţă
învingătorul. Momentele noastre de triumf erau de scurtă durată.
Era limpede că o viaţă plină de resentimente
nu duce decât la sentimentul inutilităţii şi la nefericire. Exact în măsura în
care permitem acestor resentimente să
existe, irosim timpul care ar merita trăit. Iar pentru un alcoolic, a cărui
unică speranţă este menţinerea şi creşterea experienţei spirituale,
resentimentul este ceva deosebit de grav. Noi am descoperit că este fatal. Când
întreţinem asemenea sentimente, ne decuplăm de la sursa de lumină a Spiritului.
Nebunia alcoolismului revine şi bem din nou. Iar pentru noi, băutul înseamnă
moarte. Trebuia să ne eliberăm din
mânie, dacă voiam să rămânem în viaţă. Nu ne mai puteam permite să purtăm pică
nimănui, nici să trecem prin zguduiri sufleteşti. Astfel de emoţii pot fi luxul
dubios al oamenilor normali, dar pentru alcoolici ele sunt otravă.
Ne-am întors la listă, pentru că în ea se afla cheia
viitorului. Eram pregătiţi să ne uităm la ea dintr-un unghi cu totul diferit.
Am început să ne dăm seama că, întradevăr, oamenii ne dominaseră. În starea în
care ne aflaserăm, răutăţile lor - imaginate sau reale - avuseseră o putere
ucigătoare asupra noastră. Cum să le evităm de acum încolo? Am înţeles că
resentimentele trebuiau stăpânite, dar cum? Ca şi cu alcoolul, nu puteam scăpa
de ele doar pentru că vream noi aşa.
Iată cum am procedat. Ne-am dat seama că se prea putea
ca cei care ne prigoneau să fie bolnavi spiritual. Deşi simptomele şi efectele
bolii lor asupra noastră ne zdruncinau echilibrul, erau şi ei, ca şi noi,
suferinzi. I-am cerut lui Dumnezeu să ne ajute să manifestăm faţă de ei
răbdare, milă şi toleranţă, ca faţă de nişte prieteni bolnavi. Când cineva ne
irita, ne spuneam în sinea noastră: "Omul acesta este bolnav.
Cum aş putea să-i fiu de ajutor?
Doamne, apără-mă de mânie. Facă-se voia Ta".
Evităm răzbunările şi disputele, pentru că ele nu
constituie o purtare adecvată faţă de bolnavi. Certurile şi răzbunările ne
distrug şansa de a fi de ajutor. Nu-i putem ajuta pe toţi oamenii, dar cel
puţin, Dumnezeu ne va arăta cum să-i privim cu blândeţe şi toleranţă pe fiecare
în parte.
Am revenit la listă şi nu am mai pus la socoteală ce
ne-au făcut alţii nouă. Am căutat cu fermitate să vedem care au fost greşelile
noastre. Când am fost egoişti, necinstiţi, timoraţi şi mânaţi de propriile
interese? În cazurile în care greşeala nu fusese numai a noastră, am încercat
să facem total abstracţie de rolul jucat de ceilalţi. Unde eram noi înşine de
blamat? Inventarul era al nostru, nu al
celorlalţi! Când am depistat greşelile care ne aparţineau, le-am trecut în
listă. Ni le-am pus, negru pe alb, în faţa ochilor. Ne-am admis cinstit
răutăţile săvârşite şi am fost dispuşi să le îndreptăm. Observaţi cuvântul
"frică" din paranteze, alături de dificultăţi legate de Dl. X, D-na
Y, patroni şi soţie. Acest scurt cuvânt atinge, într-un fel sau altul, aproape
fiecare aspect al vieţii noastre. Frica era agentul corosiv nefast, care
destrăma ţesătura întregii noastre vieţi. Ea a generat nenumărate situaţii
încărcate de nenorociri pe care simţeam că nu le meritam. Dar oare nu
declanşaserăm noi înşine dezastrul? Uneori ne vine să credem că frica face
parte din aceeaşi categorie ca şi furtul. Ba parcă ea aduce mai multe necazuri.
Ne-am trecut în revistă amănunţit
toate fricile. Le-am aşternut pe hârtie, chiar şi pe cele care nu antrenau
vreun resentiment. Ne-am întrebat de ce le purtam în noi. Oare nu cumva pentru
că ne trădase siguranţa de sine? Ea ne dusese până la un anumit punct, dar nu
până la capăt. Unii dintre noi am avut o mare încredere în forţele proprii, dar
această încredere nu a rezolvat nici pe departe problema fricii - şi nici vreo
altă problemă. Iar când ea ne mai făcea şi fuduli, era şi mai rău. Poate că
există o cale mai bună. Noi credem că da. Acum avem o altă bază de pornire,
aceea a încrederii în Dumnezeu şi în sprijinul Lui. Avem încredere în Dumnezeul
infinit şi mai puţin în eul nostru limitat. Suntem pe lume pentru a juca rolul
pe care ni l-a atribuit El. În măsura în care facem ceea ce considerăm a fi
voia Lui şi ne bazăm pe El cu smerenie, exact în aceeaşi măsură ne dă El
puterea să înfruntăm nenorocirile cu seninătate.
Nu ne scuzăm niciodată, în faţa
nimănui, pentru faptul că depindem de Creatorul nostru. Ne vine să râdem când
ni se spune că spiritualitatea ar fi un semn de slăbiciune. Paradoxal, ea este
calea către putere. Avem deja verdictul istoriei în acest sens: credinţa
înseamnă curaj. Toţi cei care au credinţă, au şi curaj. Ei au încredere în
Dumnezeul lor. Iar noi nu ne cerem iertare pentru credinţa în Dumnezeu, ci îl
lăsăm să demonstreze prin noi ce poate face El. Îi cerem să ne ia frica din
suflet şi să ne îndrepte atenţia către ceea ce vrea El să fim noi. Astfel,
depăşim frica imediat.
Şi acum, despre problema sexuală. Mulţi dintre noi am avut
nevoie de o "revizie generală" la acest capitol. Dar, mai presus de
orice, am încercat să tratăm problema cu bun simţ, pentru că altfel este atât
de uşor s-o luăm razna!
Opiniile oamenilor sar dintr-o
extremă într-alta - uneori sunt chiar absurde. Un cor de glasuri ţipă că
sexualitatea este pofta carnală de joasă speţă, o necesitate inferioară a
procreării. Alte voci ţipă cerând sex - cât mai mult sex. Unii dispreţuiesc
instituţia căsătoriei. Alţii cred că majoritatea necazurilor rasei umane au
cauze sexuale. Unii sunt de părere că nu ne oferim o viaţă sexuală suficientă
sau nu de soiul care ne trebuie, văzând semnificaţii ale sexualităţii
pretutindeni. Un curent de opinii interzice omului savoarea acestei hrane, iar
un altul ne obligă pe toţi la regim strict de "condimente picante".
Noi dorim să rămânem neutri în
această controversă. Nu vrem să fim arbitrii comportamentului sexual al
nimănui. Toţi avem probleme sexuale. Nu am fi oameni, dacă nu le-am avea. Ce
putem face cu ele?
Ne-am revizuit
propriul comportament din trecut. Când am fost egoişti, necinstiţi sau
nechibzuiţi? Pe cine am rănit? Am provocat oare, în mod nejustificat, gelozie,
suspiciune sau amărăciune? Unde am greşit şi cum ar fi trebuit să procedăm de
fapt? Am scris toate acestea pe hârtie şi le-am examinat.
Am încercat, în acest fel, să ne
conturăm un ideal sănătos pentru viaţa noastră sexuală în viitor. Ne-am
întrebat, în legătură cu fiecare relaţie avută: A fost egoistă sau nu? I-am
cerut lui Dumnezeu să ne modeleze idealurile şi să ne ajute să trăim în
conformitate cu ele. Am ţinut minte mereu că forţa noastră sexuală este un dar
de la Dumnezeu, deci ceva bun, care nici nu se foloseşte uşuratic sau egoist, nici nu este de tratat
cu dispreţ sau cu lehamite.
Oricare ar fi
idealul nostru, trebuie să avem bunăvoinţa de a ne maturiza în direcţia lui.
Trebuie să avem bunăvoinţa de a repara relele făcute, având grijă să nu
înrăutăţim şi mai mult lucrurile prin acţiunea respectivă. Cu alte cuvinte,
tratăm problema sexuală aşa cum am trata oricare altă problemă. Prin meditaţie,
îi cerem lui Dumnezeu să ne arate ce este necesar să facem, cu fiecare aspect
în parte. Răspunsul corect va veni, dacă îl dorim.
Dumnezeu este
singurul judecător al situaţiei noastre sexuale. Consultarea altor persoane
este adesea de dorit, dar îl lăsăm pe El să fie judecătorul suprem. Ne dăm
seama că unii oameni sunt tot atât de porniţi împotriva sexualităţii, pe cât
sunt alţii de liberali în favoarea ei, dar noi evităm gândirea sau sfaturile
isterice pe această temă.
Presupunând că nu reuşim să atingem
idealul ales şi că ne poticnim, să însemne aceasta că ne vom îmbăta? Unii spun
că da. Dar nu este întru totul adevărat. Totul depinde de noi şi de motivaţiile
noastre. Dacă regretăm cele făcute şi avem dorinţa onestă de a-1 lăsa pe
Dumnezeu să ne ducă spre lucruri mai bune, avem convingerea că vom fi iertaţi
şi că ne-am învăţat minte. Dacă nu ne pare rău şi comportamentul nostru continuă
să rănească alţi oameni, suntem cu siguranţă pe drumul reîntoarcerii la
băutură. Noi nu facem teorie. Toate acestea sunt fapte dovedite, din experienţa
noastră.
Despre
sexualitate, în rezumat: Ne rugăm, cu toată seriozitatea, pentru un ideal
cinstit, pentru o călăuzire divină în fiecare situaţie îndoielnică, pentru
sănătate mintală şi pentru puterea de a face ceea ce este corect. Dacă problema
noastră sexuală este o sursă de tulburare, ne aruncăm cu mai multă râvnă în
munca de ajutare a altor alcoolici. Ne gândim la nevoile lor şi încercăm să
găsim soluţii. Această activitate ne scoate din frământările legate
de sine şi ne astâmpără dorinţa
imperioasă, atunci când a ne supune ei ar aduce dureri sufleteşti.
Dacă am fost conştiincioşi în întocmirea inventarului,
am scris multe pe hârtie. Am făcut o listă a resentimentelor şi le-am analizat.
Am început să înţelegem cât erau de inutile şi de fatale. Am început să le
vedem caracterul teribil de destructiv. Am început să învăţăm toleranţa,
răbdarea şi bunăvoinţa faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmanii noştri -
şi aceasta, pentru că îi privim ca pe nişte oameni bolnavi. Am făcut o listă cu
cei pe care i-am rănit prin comportamentul nostru şi suntem dispuşi să
îndreptăm trecutul, dacă se poate.
În această carte, veţi citi în repetate rânduri că
ceea ce n-am putut face noi, pentru noi înşine, a făcut credinţa. Sperăm că
sunteţi convins acum că Dumnezeu poate face să dispară orice formă de
încăpăţânare egoistă care v-a blocat calea către El.
Dacă aţi luat deja o hotărâre şi
aţi făcut un inventar al trăsăturilor personale deficitare, aţi început bine.
Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aţi înghiţit şi digerat câteva felii de
adevăr despre dumneavoastră înşivă.
Capitolul 6
TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
Odată terminat inventarul personal, ce
facem cu rezultatele obţinute? Până aici, am încercat să adoptăm o atitudine
nouă, să construim o relaţie nouă cu Creatorul şi să descoperim obstacolele
întâlnite pe drumul vieţii. Ne-am recunoscut câteva defecte; am aflat, în linii
generale, cu ce probleme ne confruntăm; am pus degetul pe punctele slabe ale
personalităţii noastre.
Acum suntem pregătiţi să ne
debarasăm de ele. Pentru aceasta, se cere un gen de acţiune în urma căreia vom
şti că ne-am cunoscut natura exactă a defectelor personale în faţa lui
Dumnezeu, a propriei conştiinţe şi a unei alte fiinţe umane. Astfel facem Pasul 5 din programul de însănătoşire,
menţionat în capitolul precedent.
Probabil că nu este un pas uşor de
făcut, mai ales când vine vorba despre discutarea defectelor noastre cu o altă
persoană. Dacă la început am crezut că ar ajunge să ni le recunoaştem doar nouă
înşine, acum ne îndoim că doar atât ar fi destul. Practica ne arată că simpla
auto-evaluare, făcută în secret, este insuficientă. Am simţit nevoia să facem
ceva în plus. Odată ce am înţeles că existau motive întemeiate pentru a discuta
problemele noastre de caracter cu altcineva, ne-am împăcat repede cu gândul că
era bine s-o facem. Primul dintre acele motive (şi cel mai bun) este că, dacă
sărim peste un asemenea pas vital, s-ar putea să nu depăşim niciodată problema
băutului. Nenumăraţi debutanţi în A.A. au încercat să ţină pentru sine anumite
lucruri referitoare la viaţa personală. În încercarea de a evita un act de
smerenie, au căutat metode mai uşoare. Şi, aproape fără excepţie, s-au reîntors
la băutură, mirându-se de recidivă - doar fuseseră foarte perseverenţi cu tot
restul programului! Ne explicăm eşecul lor prin faptul că nu şi-au dus la bun
sfârşit o curăţenie generală completă. Da, şi-au făcut inventarul cum trebuie,
dar au rămas cramponaţi de câteva defecte din stoc. Tot ce au făcut, de fapt, a
fost să-şi imagineze doar că ar fi
scăpat de frică şi de egoism şi că ar fi devenit smeriţi. În realitate, nu învăţaseră
destul din lecţia smereniei, curajului şi onestităţii, în sensul în care credem
noi că ar fi fost necesar, până când nu au dezvăluit întreaga poveste a vieţii lor în faţa altcuiva.
Mai mult decât oricine altcineva, alcoolicul duce o
viaţă dublă. El este un mare actor. Lumii exterioare îi prezintă personajul
"pentru scenă", ceea ce vrea el ca alţii să vadă. Vrea să se bucure
de o anumită reputaţie, dar în adâncul sufletului ştie că nu o merită.
Inconsistenţa acestui personaj devine şi mai pronunţată
prin ce face el când bea. Îndată ce se trezeşte din beţie, se revoltă la gândul
unor episoade din care nu mai tine minte prea multe, dar care îl hăituiesc, ca
un coşmar. Tremură de groază că l-a văzut cineva. Împinge din răsputeri acele
amintiri la fundul sacului memoriei şi speră că ele nu vor apărea niciodată la
lumina zilei. Este tensionat şi se teme tot timpul, ceea ce constituie un
permanent motiv pentru băut.
Psihologii par să fie de acord cu noi când spunem că
am cheltuit sume imense pentru examene medicale, dar fără să le dăm medicilor
prea multe şanse de a ne ajuta. Rareori le-am spus întregul adevăr, rareori
le-am urmat sfaturile. Nedorind să fim oneşti cu aceşti oameni înţelegători, nu
puteam fi oneşti cu nimeni altcineva. Nu este de mirare de ce atâţia medici au
aşa o părere proastă despre alcoolici şi atât de mari îndoieli cu privire la
şansele lor de însănătoşire!
Trebuie să ne deschidem cu desăvârşită onestitate în
faţa cuiva, dacă nădăjduim să trăim mult sau fericiţi în această viaţă.
Natural şi pe bună dreptate, ne gândim
bine de tot înainte de a alege persoana sau persoanele la care vom apela, în
vederea acestui pas intim şi confidenţial. Cei care aparţinem unei biserici
instituţionalizate, în cadrul căreia se solicită spovedania, trebuie şi,
desigur, vrem - să apelăm la cel mai în măsură să ne primească mărturisirile.
Deşi A.A.-ul nu are nici o legătură cu religiile, ar fi totuşi bine să ne
confesăm unui slujitor al bisericii. Adesea am descoperit că un asemenea om ne
înţelege cel mai bine problema. Desigur, se poate întâmpla să dăm peste unii
care nu-i înţeleg pe alcoolici.
Dacă nu putem sau nu dorim să apelăm la un preot,
căutăm printre prietenii noştri un om discret şi înţelegător, precum medicul
ori psihologul la care suntem în tratament sau cineva din familie, dar nu vom
putea dezvălui în faţa soţiei sau a părinţilor nimic din ce ştim sigur că i-ar
răni şi i-ar face nefericiţi. Nu avem nici un drept să ne salvăm propria piele
pe socoteala altuia. Părţile acelea dureroase le vom putea mărturisi cuiva care
ne va înţelege şi, în acelaşi timp, nu va suferi sufleteşte. Regula jocului
este: "Fii aspru cu tine însuti, dar întotdeauna plin de consideraţie faţă
de ceilalţi".
Cu toată nevoia reală de a discuta
despre sine cu cineva, s-ar putea ca unii să fim în situaţia de a nu avea pe
nimeni potrivit, disponibil pentru confesiunea noastră. În acest caz, pasul
poate fi amânat, însă numai dacă rămânem complet pregătiţi să-l facem de îndată
ce se arată ocazia favorabilă. Afirmăm acest lucru pentru că ţinem foarte mult
să ne confesăm unei persoane care merită încrederea noastră.
Este foarte important ca omul
respectiv să poată păstra o confidenţă, să înţeleagă şi să aprobe în întregime
ţelul către care ne îndreptăm, să nu încerce să ne schimbe planurile. Dar toate
acestea nu trebuie să devină simple scuze pentru amânări la nesfârşit.
De îndată ce ne-am hotărât asupra
persoanei potrivite, nu mai pierdem nici o secundă. Avem un inventar scris şi
suntem pregătiţi pentru o discuţie lungă. Explicăm confesorului nostru ce avem
de gând să facem şi de ce este necesar. Trebuie să-l ajutăm să înţeleagă faptul
că, pentru noi, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Majoritatea dintre cei
abordaţi în acest mod vor fi mai mult decât bucuroşi să ne ajute şi se vor
simţi onoraţi de încrederea acordată.
Lăsăm orgoliul
la o parte şi povestim totul, aducând la lumină fiecare colţişor întunecat al
trecutului. Dacă nu tăinuim nimic, după acest pas ne simţim foarte mulţumiţi
sufleteşte.
Acum ne putem
uita în ochii oamenilor. Ne putem simţi în largul nostru şi cu pace în suflet,
chiar şi atunci când suntem singuri. Fricile se risipesc. Începem să simţim
apropierea Creatorului. Chiar dacă avem deja anumite convingeri spirituale,
acum începem să trăim o experienţă spirituală. Sentimentul că problema băutului
a dispărut se manifestă adesea cu putere. Ne simţim ca şi cum am păşi pe Marele
Drum, mână-n mână cu Spiritul Universului.
Ne întoarcem acasă, căutăm un loc
în care să putem sta o oră în linişte şi recapitulăm meticulos cele făcute. Îi
mulţumim lui Dumnezeu, din adâncul sufletului, pentru că ne-a îngăduit să-l
cunoaştem mai bine. Luăm această carte de pe etajeră şi o deschidem la pagina
care conţine cei Doisprezece Paşi. Citim cu atenţie primele cinci sugestii şi
ne întrebăm dacă nu am omis ceva - şi aceasta, pentru că ne aflăm în procesul
construirii unui arc de triumf pe sub care vom păşi, în cele din urmă, către
libertate. Este construcţia destul de solidă în acest moment? Este fiecare
cărămidă la locul ei? Oare n-am trişat cumva la conţinutul cimentului
fundaţiei? Am încercat cumva să facem mortar fără nisip?
Dacă răspunsul ne satisface, atunci reflectăm la Pasul 6. Am accentuat deja faptul că bunăvoinţa ne este indispensabilă. Suntem
oare pregătiţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să elimine tot ce am admis ca fiind rău
în noi? Le poate El înlătura acum pe toate, până la ultimul? Dacă mai suntem
cramponaţi de vreun defect şi nu ne vine să ne rupem de el, îl rugăm pe
Dumnezeu să ne ajute să dorim această eliberare. Când simţim că suntem pregătiţi, spunem ceva
de genul: "Creatorule, acum sunt dornic să mă abandonez Ţie, cu bune şi cu
rele. Mă rog Ţie să înlături din caracterul meu toate acele defecte care mă
împiedică să-ţi fiu de folos Ţie şi semenilor mei.
Dă-mi puterea de a-ţi împlini voia,
începând chiar din această clipă." Aşa am făcut Pasul 7.
Acum trebuie să trecem din nou la fapte,
pentru că altfel, ne vom pomeni că "Simpla credinţă, fără fapte, este
moartă". Să aruncăm o privire asupra Paşilor
8 şi 9.
Avem o listă cu toate persoanele cărora le-am
provocat suferinţe şi faţă de care avem bunăvoinţa de a ne repara greşelile. Am
întocmit-o când ne-am făcut inventarul. Ne-am supus unei autoevaluări drastice.
Acum îi abordăm pe semeni, ca să îndreptăm
răul făcut de noi în trecut. Este o încercare de a elimina molozul ruinelor
rezultate din eforturile pe care le-am făcut pentru a trăi după bunul nostru
plac şi pentru a fi noi înşine regizorii spectacolului. Dacă nu avem dorinţa de
a îndrepta lucrurile, recurgem la rugăciune, până ne pătrunde această dorinţă.
Să ne reamintim că am căzut de acord, de la început, că vom merge până în pânzele albe, ca să învingem
alcoolul.
Poate că unele temeri mai persistă. Poate că,
privind lista de cunoştinţe şi prieteni răniţi de noi, nu ne vine să-i abordăm
pe toţi pe o bază spirituală. Să ne liniştim. Faţă de unii nu va fi nevoie şi,
probabil, nici cazul - să accentuăm aspectul spiritual, chiar la prima
întrevedere. Le-am putea trezi prejudecăţile. În acest moment, noi încercăm să
ne facem ordine în propria viaţă. Însă acesta nu este un scop în sine.
Obiectivul nostru real este acela de a ne pregăti
pentru a fi de folos maxim lui Dumnezeu şi celor din jur. Rareori se dovedeşte
înţelept să ne ducem la cineva care încă suferă de pe urma faptelor noastre
nedrepte, ca să-l anunţăm că am descoperit religia. Ar însemna să ne expunem
unor posibile, dar inutile sau nemeritate, atacuri. De ce să le creăm altora
impresia că ar avea dreptul să ne eticheteze drept fanatici sau pisălogi
religioşi? Am rata o ocazie viitoare de a transmite un mesaj benefic. Dar omul
nostru va fi cu siguranţă impresionat dacă vom manifesta o dorinţă sinceră de a
îndrepta răul făcut. Va fi mult mai interesat de o demonstraţie de bunăvoinţă,
decât de un discurs despre descoperirile noastre spirituale. Însă aceasta nu
trebuie să devină un pretext pentru a ne jena să vorbim despre Dumnezeu. Când
serveşte la ceva, suntem pregătiţi să ne prezentăm convingerile, cu tact şi bun
simţ.
Va veni şi vremea când ne vom pune problema cum să-l
abordăm pe un om pe care îl urâm. Poate că el ne-a făcut mai mult rău decât i-am
făcut noi lui şi, deşi avem acum o atitudine mai bună faţă de el, nu suntem
prea entuziasmaţi la ideea de a ne recunoaşte propriile greşeli în faţa lui.
Totuşi, luăm frâul în dinţi şi ne asumăm răspunderea faptelor noastre şi faţă
de cineva antipatic. Este mai greu de făcut în faţa unui duşman decât a unui
prieten, dar pentru noi această acţiune este dintre cele mai benefice. Îl
abordăm pe om cu un spirit de întrajutorare şi iertare, mărturisindu-ne
resentimentele din trecut şi exprimându-ne regretul pentru că le-am avut.
Oricum ar fi situaţia, ne abţinem total de la a ne
certa cu un asemenea om sau de la a-l critica pentru greşelile lui. Îi spunem,
pur şi simplu, că nu vom putea depăşi niciodată problema băutului, dacă nu
facem toate eforturile să îndreptăm relele trecute. Ne aflăm acolo pentru a
curăţa partea noastră de stradă, pentru că am înţeles că nu vom putea realiza
nimic, până nu facem acest lucru; dar, în nici un caz, nu vom încerca să-i
spunem lui ce are de făcut. Nu sunt puse în discuţie greşelile lui. Ne rezumăm
la ale noastre. Dacă ne păstrăm o atitudine calmă, sinceră şi deschisă,
rezultatul va fi satisfăcător.
În nouă cazuri din zece, se întâmplă ceva
neaşteptat. Interlocutorul nostru îşi recunoaşte propria greşeală; astfel,
duşmănia care a durat ani de zile se topeşte întro oră. Rareori se întâmplă să
nu înregistrăm un progres satisfăcător. Cei care ne-au fost duşmani până mai
ieri, apreciază acum ce facem şi ne urează succes. Uneori se oferă chiar să ne
ajute.
Dacă, dimpotrivă, suntem daţi afară, nu
trebuie să ne supărăm. Noi am fost de bună credinţă şi am făcut ce trebuia să
facem. Restul nu mai este problema noastră.
Majoritatea alcoolicilor au datorii financiare. Nu încercăm să fugim de
creditori. Le explicăm ce avem de gând să facem, fără să le tăinuim boala de
care suferim; în cele mai multe cazuri, asemenea oameni ştiau deja, chiar dacă
noi credeam altfel. Nu ne temem să vorbim despre alcoolismul nostru nici pentru
motivul că astfel ne-am putea crea necazuri financiare. Abordaţi în acest mod,
chiar şi cei mai nemiloşi creditori ne vor surprinde plăcut uneori. În timp ce
căutăm împreună cel mai avantajos aranjament cu putinţă, ne exprimăm regretul
că, din cauza băutului, nu neam plătit datoriile. Nu trebuie să ne temem de
creditori, oricât de departe ar trebui să mergem ca să dregem lucrurile. Dacă
îi ocolim din frică, suntem expuşi pericolului de a bea.
Poate că am comis o faptă reprobabilă, pentru
care am face închisoare, dacă sar afla. Poate că din lipsă de bani fapta
respectivă nu poate fi corectată. Am recunoscut-o în faţa unui confident, dar
suntem siguri că vom sfârşi la închisoare sau ne vom pierde serviciul, dacă
lucrurile ies la iveală. Poate că este doar o faptă penală minoră, ca de
exemplu, însuşirea unor sume care nu ne aparţineau din contul de cheltuieli al
întreprinderii.
Majoritatea dintre noi am făcut ceva de
acest gen. Poate că am divorţat de prima soţie şi acum suntem recăsătoriţi, dar
datorăm pensia alimentară fostei soţii, care, indignată, ne-a dat în judecată. Şi
acest necaz este destul de obişnuit în rândurile noastre.
Deşi există multe căi pentru
repararea unor asemenea greşeli, avem câteva principii generale după care ne
ghidăm. Reamintindu-ne că am luat hotărârea de a merge până în pânzele albe
pentru a trăi o experienţă spirituală, cerem Creatorului să ne dea tăria şi
lumina necesare pentru a face ceea ce este corect, indiferent de consecinţe.
S-ar putea să ne pierdem serviciul sau reputaţia ori am putea face chiar
închisoare, dar avem bunăvoinţă. Avem nevoie de ea. Nu trebuie să dăm înapoi,
indiferent de situaţie.
De obicei, sunt şi alţii implicaţi; de aceea, nu este
recomandabil să devenim nişte martiri printr-o mărturisire pripită, necugetată,
prin care am sacrifica inutil alţi oameni, doar ca să ne salvăm noi din iadul
creat de alcoolism.
Un cunoscut de-al nostru, recăsătorit, nu plătise
primei soţii pensia alimentară cuvenită, din cauza resentimentelor şi a băuturii.
Furioasă, ea 1-a pus sub urmărire penală. Omul pornise deja pe drumul cel nou
în viaţă, avea acum o situaţie sigură şi stabilă. Ar fi dat dovadă de un eroism
impresionant, dacă s-ar fi predat şi şi-ar fi recunoscut vina. Eram convinşi că
bunăvoinţa de a face acest lucru îi era indispensabilă. Numai că, din
închisoarea datornicilor, n-ar mai fi avut nici o şansă de a întreţine nici una
dintre familii. I-am sugerat să-i scrie fostei soţii, mărturisinduşi greşelile
şi cerându-şi iertare. Ne-a urmat sugestia şi i-a trimis şi o mică sumă de
bani, asigurând-o că va continua să-i trimită bani în viitor. I-a scris că era
perfect de acord să facă închisoare, dacă voia ea aşa. Sigur, femeia nu voia
acest lucru şi întreaga situaţie s-a îndreptat (deja de multă vreme).
Înainte de a întreprinde orice acţiune drastică, ne
asigurăm că avem consimţământul celor pe care s-ar putea să-i implicăm. Cu
permisiunea lor, după ce cerem ajutor de la Dumnezeu şi El ne arată care este
pasul radical ce trebuie făcut, nu mai dăm înapoi.
Această idee ne duce cu gândul la povestea
unui alt prieten de-al nostru. Pe când bea, el acceptase o sumă de bani de la
un rival în afaceri, pe care îl ura amarnic. Nui dăduse omului nici o chitanţă
şi, mai târziu, a refuzat să recunoască acel împrumut; mai mult, a profitat de
incidental creat ca să-l discrediteze pe acel rival. Folosinduse de propria
nelegiuire, a distrus reputaţia unui om, care astfel a ajuns la ruină. Prietenul nostru considera acum că făcuse un
rău iremediabil. Dacă făcea publică acea faptă, exista riscul de a distruge
reputaţia actualului asociat, de a-şi dezonora familia şi de a-şi pierde
pâinea. Cine-i dădea dreptul să-i implice pe cei care depindeau de el? Cum să-l
reabiliteze, totuşi, în ochii lumii pe fostul rival?
După ce s-a consultat cu soţia şi asociatul
său, a ajuns la concluzia că era mai bine să facă faţă tuturor acestor riscuri,
decât să stea vinovat în faţa Creatorului, pentru că defăimase un alt om. A
înţeles că singura opţiune rămasă era aceea de a se lăsa în grija lui Dumnezeu,
pentru că altfel risca să se întoarcă la băutură şi atunci orice şansă era
pierdută. Nu mai fusese la biserică de ani de zile, dar într-o zi s-a dus şi,
după slujba religioasă, s-a ridicat şi şi-a explicat faptele în faţa tuturor celor
prezenţi, care i-au aprobat fără ezitare gestul de spovedanie iar el a devenit
unul dintre cei mai de nădejde cetăţeni ai localităţii. Toate acestea au avut
loc cu mulţi ani în urmă.
Se prea poate că avem mari probleme familiale.
Poate că întreţinem relaţii amoroase pe care nu vrem să le facem publice. Ne
îndoim că alcoolicii ar avea conştiinţa mai încărcată la acest capitol, decât
restul lumii. Dar băutul complică întradevăr relaţiile sexuale dintre soţi.
După câţiva ani alături de un alcoolic, soţia devine ranchiunoasă, extenuată,
închisă în sine. Cum ar putea fi altfel? Soţul începe să se simtă singur şi îşi
plânge de milă. Începe să caute şi altceva, pe lângă băutură, prin localurile
de noapte sau echivalentele acestora. Poate că are o aventură secretă,
pasionată, cu "femeia care-l înţelege". Cinstit vorbind, se prea
poate ca ea să-l înţeleagă, dar ce să facă într-o atare situaţie? Deseori,
remuşcările Sunt mari, mai ales dacă este căsătorit cu o femeie curajoasă şi
fidelă, care a trecut literalmente prin iad, alături de el.
Oricare ar fi situaţia, trebuie să
luăm măsuri de corectare. Dacă avem certitudinea că soţia nu ştie, oare trebuie
să-i spunem? Considerăm că nu este întotdeauna necesar. Dacă ea ştie, la modul
general, că am făcut multe nebunii, oare trebuie să-i povestim amănuntele? Fără
îndoială, este nevoie să ne recunoaştem greşelile. Poate că ea va insista să
afle toate detaliile, precum cine este acea femeie şi unde se află ea. Credem
că trebuie să-i explicăm că nu avem dreptul să implicăm o altă persoană, că ne
pare rău pentru cele făcute şi că, prin graţia divină, nu vom mai repeta
asemenea fapte. Este cam tot ce putem face. Nu avem dreptul să mergem mai
departe cu amănuntele. S-ar putea să existe excepţii bine întemeiate fie noi nu
dorim să trasăm reguli pentru nimeni; dar acesta a fost procedeul care a dat
cele mai bune rezultate.
Model nostru de viaţă nu este ca o stradă cu sens
uric. Este la fel de valabil pentru ambii soţi. Dacă noi putem uita asemenea
incidente, este şi în puterea unei soţii să le dea uitării. Este bine să nu dăm
în vileag în mod inutil identitatea unei persoane asupra căreia s-ar putea
revărsa gelozia soţiei.
Poate va fi cazul să dovedim o francheţe extremă.
Nimeni din afară nu poate judeca o situaţie strict personală, din familia
cuiva. Ambii soţi au posibilitatea de a spune: "ce-a fost, a trecut",
de a folosi rugăciunile pentru a obţine această bunăvoinţă, fiecare având ca
prioritate în suflet fericirea celuilalt. Să nu pierdem din vedere faptul că avem
de-a face cu cea mai teribilă dintre toate emoţiile omeneşti - gelozia. Un
strateg înţelept ştie că, de multe ori, este mai sănătos să atace prin flanc,
decât să se expună riscurilor unui atac frontal.
Dacă nu ne-am complicat viaţa cu astfel de
aventuri, tot mai rămân multe de îndreptat în familie. Uneori îl auzim pe câte
un alcoolic spunând că singurul lucru pe care trebuie el să-l facă este să
rămână abstinent. Sigur că trebuie să rămână abstinent, pentru că altfel s-ar
trezi fără familie. Dar mai are mult de lucrat la îndreptarea tuturor
nedreptăţilor la care şi-a supus soţia sau părinţii în trecut, pe când le cauza
atâtea zguduieli sufleteşti. De unde au mamele şi soţiile alcoolicilor atâta
răbdare, depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dacă ele ar fi fost altfel,
muţi dintre noi am fi rămas demult fără cămin ori, probabil, am fi merit cu
mult timp în urmă. Alcoolicul este
precum un uragan care face ravagii în vieţile altora, lăsând în urmă inimi
zdrobite, ucigând relaţii frumoase, smulgând din rădăcini sentimentele de
afecţiune. Familia i s-a dezintegrat din cauza obiceiurilor lui egoiste şi
lipsite de consideraţie. Considerăm că cel care spune că abstinenţa este
singura necesitate, vorbeşte fără să gândească. Este precum fermierul care iese
din adăpostul subteran, după ce a trecut ciclonul, constată că ferma este o
ruină şi tot ce are de spus soţiei este: "Nu-i aşa, dragă, ce lucru mare
c-a stat vântul? În rest, nu-i nici un necaz!"
Da, avem în faţă o lungă perioadă
de reconstrucţie şi iniţiativa trebuie să fie a noastră. Este departe de a fi
suficient să bolborosim câteva scuze. Este nevoie să ne aşezăm la masa
împăcării cu întreaga familie, ca să analizăm trecutul cu onestitate, aşa cum
îl vedem noi astăzi şi evitând cu maximă grijă criticarea celorlalţi. S-ar
putea ca şi ei să aibă defecte evidente, dar se prea poate că tocmai acţiunile
noastre le-au declanşat pe unele dintre acestea. Punem ordine în viaţa
familială şi-l rugăm pe Creator, în toate meditaţiile de dimineaţa, să ne arate
calea spre răbdare, toleranţă, bunătate si iubire.
Viaţa spirituală nu este o teorie.
Noi trebuie s-o trăim. Dacă membrii
familiei nu-şi exprimă dorinţa de a trăi pe baza unor principii spirituale,
credem că nu este bine să-i forţăm s-o facă. Nu este cazul să-i năucim cu discursuri
interminabile pe această temă. Cu vremea, se vor schimba şi ei. Comportamentul
nostru îi va convinge mai mult decât o tonă de cuvinte. Trebuie să ţinem minte
că zece sau douăzeci de ani de trai alături de un beţivan pot face pe oricine
sceptic.
S-ar putea să
existe şi rele care nu se mai pot îndrepta. Dacă putem spune cu onestitate că
le-am repara negreşit dacă s-ar putea, nu ne mai frământăm cu ele. Cu unii
oamenii este imposibil să ne m întâlnim. Acestora le trimitem o scrisoare
onestă. În anumite cazuri, din motive serioase, trebuie să amânăm reparaţiile.
Dar, dacă amânarea nu este necesară, nu mai stăm pe gânduri.
Ne trebuie
tact, bun simţ şi o smerenie reală (fără servilisme sau plecăciuni). Cu
încredere în Dumnezeu, ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre, dar nu
suntem slugarnici faţă de nimeni.
Dacă prin eforturile pe care le
cere această etapă a dezvoltării noastre ne dovedim serioşi şi nu neglijăm nici
un amănunt, rezultatele sunt uimitoare, deja cu mult înainte de a termina ceea
ce avem de reparat. Cunoaştem un sentiment al libertăţii si o fericire de o
factură cu totul nouă. Nu mai regretăm trecutul şi nu mai dorim să-l dăm
uitării. Înţelegem ce înseamnă cuvântul seninătate şi cunoaştem pacea. Nu
contează cât de mult ne-am degradat prin băut – vedem cât de folositoare este
altora experienţa noastră. Sentimentele de inutilitate şi autocompătimire
dispar. Ne pierdem interesul pentru lucruri egoiste şi ni se trezeşte atenţia
faţă de soarta semenilor. Nu mai suntem preocupaţi exclusiv de urmărirea
propriilor interese. Întreaga atitudine faţă de viaţă şi perspectiva asupra ei
ne schimbă complet. Teama de oameni şi insecuritatea financiară ne părăsesc.
Intuiţia ne spune cum să rezolvăm situaţii care odinioară ne derutau. Dintr-o
dată, ne dăm seama că Dumnezeu săvârşeşte în noi şi pentru noi lucruri pe care
nici nu visam să le putem săvârşi noi înşine.
Să fie acestea nişte promisiuni extravagante?
Credem că nu, deoarece ele se împlinesc în A.A. - uneori repede, alteori încet.
Materializarea lor are loc, dacă facem efortul necesar,
Cu această reflecţie, ajungem la Pasul 10, care ne sugerează să continuăm
să ne facem inventarul personal şi să continuăm să ne corectăm pe loc
greşelile, ca parte integrantă a noului mod de viaţă. Am pornit cu vigoare pe
acest drum, pentru că am făcut curăţenie în tot ce dine de trecut. Am intrat în
tărâmul Spiritului. Acum urmează să facem efortul de a ne maturiza în
înţelegere şi eficienţă. Acest fenomen nu se produce peste noapte. Este ceva ce
trebuie să continue pe tot parcursul vieţii. Continuăm să fim atenţi la egoism,
la lipsa de onestitate, la resentimente şi frică. Îndată ce le simţim
acumulându-se, îl rugăm pe Dumnezeu să le îndepărteze. Discutăm imediat despre
ele cu cineva şi ne reparăm greşelile pe loc, dacă am făcut cuiva vreun rău.
Apoi, ne îndreptăm gândurile spre o persoană care ar putea beneficia de
ajutorul nostru. Iubirea şi toleranţa faţă de alţii constituie codul nostru
moral. Şi încetăm să ne mai războim cu
oricine şi orice, inclusiv cu alcoolul, deoarece, dacă am ajuns la această
etapă, înseamnă că ne-a fost redată sănătatea mintală. Acum, băutura ne
stârneşte interesul mult mai rar. Dacă ispita apare din când în când ne dăm la
o parte, ca din faţa unui incendiu. Avem reacţii normale şi sănătoase şi
constatăm că ele se produc automat. Ne dăm seama că noua atitudine faţă de
alcool ne-a fost dăruită - nu am obţinut-o printr-un jurământ sau angajament.
Ea se produce, pur şi simplu! Acesta este miracolul vieţii noastre. Nu ne
luptăm cu alcoolul şi nici nu evităm tentaţia. Ne simţim de parcă am fi plasaţi
într-o poziţie de neutralitate - protejaţi, în afara primejdiei. N-am rostit
nici un jurământ de abstinenţă. Problema a fost eliminată. Toate acestea fac parte din experienţa noastră
actuală. Nu suntem nici plini de sine, nici timoraţi. Şi aceasta ne este mereu
atitudinea, câtă vreme ne păstrăm vigoarea spirituală. Nu este deloc greu să ne
neglijăm programul spiritual de acţiune şi să ne culcăm pe lauri. Dar, dacă o
facem, ne îndreptăm spre necazuri, deoarece alcoolul este un duşman subtil. Noi
nu ne-am vindecat de alcoolism. Tot ce avem în realitate este o graţiere
zilnică, posibilă numai atunci când ne menţinem într-o formă spirituală bună.
Fiecare zi este o zi în care trebuie să transpunem în fapte voia lui Dumnezeu,
în toate activităţile noastre. "Cum Te-aş putea sluji cel mai bine?
Facă-se voia Ta, nu a mea" - sunt gânduri care trebuie să ne însoţească în
mod constant. În direcţia aceasta ne putem exersa voinţa după voia inimii,
pentru că este modul sănătos de folosire a voinţei. S-a spus deja mult despre
tăria, inspiraţia şi ghidarea care ne vin de la Cel care are toată puterea şi
este atoateştiutor. Dacă-i urmăm instrucţiunile cu grijă, începem să-i simţim
Spiritul revărsându-se în noi. Am devenit, într-o oarecare măsură, conştienţi
de prezenţa lui Dumnezeu. Am început să ne dezvoltăm un al şaselea simţ, care
are o importanţă vitală pentru noi. Dar trebuie să mergem mai departe pe acest
drum şi aceasta înseamnă şi mai multe fapte.
Pasul 11
sugerează rugăciunea şi meditaţia. Nu trebuie să ne ştim de rugăciune.
Oameni mai buni ca noi o folosesc în mod constant. Este un procedeu eficace,
dacă apelăm la el cu atitudinea cuvenită şi efortul de rigoare. Ne-ar veni uşor
să tratăm vag subiectul acesta. Dar considerăm că putem prezenta câteva
sugestii precise şi utile. Când ne retragem seara, pentru odihnă, revizuim
constructiv ziua care se încheie. Am fost oare egoişti, lipsiţi de onestitate,
măcinaţi de teamă sau de vreun resentiment? Datorăm scuze cuiva? Am ascuns ceva
ce-ar trebui imediat discutat cu cineva? Am fost amabili şi binevoitori faţă de
toată lumea? Ce anume am fi putut face mai bine decât am făcut? Ne-am gândit
numai la noi în cea mai mare parte a timpului sau ne-am gândit la ce-am putea
face pentru alţii, la contribuţia noastră la mersul vieţii?Dar trebuie să avem
grijă să nu alunecăm în îngrijorări, remuşcări sau reflecţii morbide, deoarece
ele ne-ar diminua capacitatea de a-i ajuta pe alţii. După această trecere în
revistă a zilei, îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte şi să ne arate ce măsuri de
corectare trebuie adoptate.
La trezire dimineaţa, ne gândim la cele
douăzeci şi patru de ore care ne stau în faţă. Reflectăm la planurile pentru
ziua respectivă, după ce-i cerem lui Dumnezeu să ne dirijeze gândurile şi mai
ales să ne elimine autocompătimirea, lipsa de onestitate şi interesele egoiste.
În asemenea condiţii, ne putem utiliza facultăţile mintale cu încredere, pentru
că, la urma urmelor, Dumnezeu ne-a dat creierul ca să ne folosim de el.
Intelectul nostru se află pe un plan superior, atunci când gândirea ne este
neîmpovărată de motive false. Când ne gândim la ziua care începe, se întâmplă
uneori să nu ne putem hotărî în ce direcţie s-o luăm. Într-un asemenea caz, îi
cerem lui Dumnezeu inspiraţie, intuiţie sau o decizie. Ne destindem şi rămânem
calmi. Nu ne zbuciumăm. De multe ori suntem surprinşi de promptitudinea cu care
apar răspunsurile, după ce încercăm o vreme acest exerciţiu spiritual. Ceea ce
consideraserăm pe vremuri a fi o presimţire (sau intuiţie) ocazională, devine
acum o deprindere mintală. Fiind lipsiţi de experienţă şi la începutul
contactului conştient cu Dumnezeu, este destul de puţin probabil că putem fi
inspiraţi tot timpul. Şi probabil că plătim pentru această lipsă, prin tot
soiul de acţiuni şi idei absurde.
Dar descoperim că, odată cu trecerea timpului,
gândurile ne devin tot mai inspirate şi că putem coma pe acest fenomen. De
obicei, încheiem meditaţia cu o rugăciune prin care cerem ca, pe tot parcursul
zilei, să ni se arate care este următorul pas de făcut, să ni se dea tot ceea
ce trebuie pentru a ne rezolva problemele
Mai presus de toate, cerem să fim eliberaţi din jugul încăpăţânării
egoiste şi avem grijă să nu cerem nimic exclusiv pentru noi înşine. Totuşi,
putem cere şi pentru noi orice, dacă este şi în beneficiul altora. Avem grijă
să nu ne rugăm niciodată pentru atingerea scopurilor noastre egoiste, deoarece
ori de câte ori am făcut-o, nu a adus la nimic, fiind doar o pierdere de vreme.
Este uşor de înţeles de ce.
Dacă situaţia o permite, putem
invita soţia sau prietenii să ni se alăture pentru meditaţia de dimineaţa. Cei
care suntem enoriaşi ai unor biserici în care se practică riguros serviciu
religios de dimineaţa, participăm la acel serviciu. Cei care nu aparţinem nici
unei biserici, selectăm şi memorăm rugăciuni care accentuează principiile
discutate aici. Alţii folosim mute dintre cărţile publicate pe aceste teme.
Sugestii în această direcţie se pot obţine fără dificultate de la preoţi,
pastori sau rabini. Nu mai sta pe gânduri: aflaţi în ce anume au dreptate
oamenii religioşi şi folosiţi ce au ei de oferit.
În timpul zilei, ne oprim atunci
când ne simţim agitaţi sau pătrunşi de îndoieli şi îi cerem lui Dumnezeu
îndrumare pentru gândul sau acţiunea necesară. Ne străduim constant să ţinem
minte că noi nu suntem dirijorii spectacolului, spunândune în sinea noastră cu
smerenie: „Facă-se Voia Ta, nu a mea!” Astfel, descreşte cu mult pericolul
stării de exaltare, al fricii, mâniei, neliniştii, auto-compătimirii sau al
deciziilor negândite şi devenim mult mai eficienţi. Nu mai obosim aşa de
repede, pentru că nu ne mai irosim energia prosteşte, cum făceam pe vremea când
încercam să regizăm spectacolul vieţii după placul nostru.
Avem aici o
metodă eficientă – cu adevărat eficientă!
Noi, alcoolicii, suntem
nedisciplinaţi. Aşa că îl lăsăm pe Dumnezeu să ne disciplineze, prin metoda pe
care tocmai am schiţat-o.
De
aceasta nu este încă totul. Mai avem multe de transpus în fapte. Foarte multe.
„Credinţa fără fapte este moartă”. Următorul capitol este consacrat în
întregime Pasului 12.
Capitolul 7
ÎNTRAJUTORAREA
Experienţa
ne-a dovedit că nimic nu asigură mai multă imunitate în faţa alcoolului decât
munca intensivă cu alţi alcoolici.
Ea dă rezultate, când nici o altă
activitate nu ajută. A douăsprezecea sugestie a programului nostru sună aşa:
"Transmiteţi acest mesaj altor alcoolici! Dumneavoastră îi puteţi ajuta,
atunci când nimeni altul n-o poate face. Dumneavoastră le puteţi câştiga
încrederea, atunci când nimeni altcineva nu reuşeşte. Nu uitaţi că aveţi de a
face cu oameni foarte bolnavi".
Viaţa capătă un nou sens, pentru că
deveniţi martorul însănătoşirii unor oameni, îi vedeţi ajutând ei înşişi pe
alţii, remarcaţi o fraternitate crescând în jurul dumneavoastră, ajungeţi să
aveţi o mulţime de prieteni - toate acestea constituie o experienţă care nu
trebuie scăpată. Ştim că nu doriţi să o scăpaţi. Contactul frecvent cu
începătorii şi cu ceilalţi membri este latura luminoasă a vieţii noastre.
Dacă printre cunoştinţele
dumneavoastră nu există nici un alcoolic care să dorească să-şi refacă
sănătatea, puteţi găsi unul prin intermediul unor doctori, preoţi sau spitale.
Veţi găsi astfel oameni care abia aşteaptă să vă ajute. Nu-i abordaţi cu
predici sau cu idei reformatoare, pentru că din păcate mai există multe
prejudecăţi care, odată stârnite, ridică bariere. Preoţii şi medicii sunt
persoane competente, de la care se pot învăţa multe. În acelaşi timp, postura
dumneavoastră este remarcabilă prin experienţa proprie cu alcoolul; aveţi o
cale unică de ajuta alţi alcoolici. Deci, cooperaţi - nu criticaţi niciodată.
Singurul scop urmărit este acela de a fi de ajutor.
Când descoperiţi un candidat pentru Alcoolicii
Anonimi, aflaţi tot ce puteţi despre el. Dacă nu doreşte să înceteze băutul, nu
pierdeţi vremea cu munca de lămurire, ca să nu rataţi o posibilă şansă în viitor. Adresăm acelaşi sfat şi
membrilor familiei omului respectiv. Ar fi mai bine să aibă răbdare, înţelegând
că au de a face cu o persoană bolnavă.
Dacă există un indiciu că omul vrea să înceteze
băutul, staţi de vorbă mai întâi cu cineva care are tot interesul să-l vadă fie
sănătos, de obicei soţia. Încercaţi să vă faceţi o idee despre comportamentul
şi problemele lui, despre cum a ajuns în starea în care se află şi cât de gravă
este ea, despre atitudinea lui faţă de religie. Aveţi nevoie de aceste
informaţii, ca să vă puteţi pune în pielea lui, să ştiţi cum aţi dori să fiţi
abordat, dacă aţi fi în locul lui.
Uneori a mai înţelept să aşteptaţi până la următoarea
beţie, chiar dacă ai lui protestează. Dacă starea sa fizică nu este în pericol,
merită să riscaţi. Nu vă ocupaţi de el cât timp este beat, decât dacă este
violent şi familia lui are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Aşteptaţi până îşi
face plinul de băutură sau măcar până la o pauză, când este lucid. Atunci
lăsaţi pe cineva din familie sau dintre prietenii săi să-l întrebe dacă vrea să
renunţe la băutură de-adevăratelea şi dacă ar merge până în pânzele albe, ca să
poată scăpa de alcool. Dacă spune că da, este bine să-i fiţi prezentat ca
cineva care a fost ca el, dar s-a restabilit. Ar fi bine să-i fiţi descris ca
membru al unei asociaţii în care oamenii, pentru a se face bine ei înşişi,
încearcă să-i ajute pe alţii; să i se spună că aţi sta bucuros de vorbă cu el,
dacă doreşte o întrevedere cu dumneavoastră. Dacă nu doreşte să vă vadă, nu
forţaţi lucrurile.
De asemenea, este bine ca familia să se abţină de la
pledoarii isterice prin care să-l forţeze să facă ceva, precum şi de la a-i
spune prea multe despre dumneavoastră. Ar fi bine să aştepte ca seria de beţii
să ajungă la capăt. Lăsaţi-i cartea aceasta la îndemână, să o poată vedea între
timp.
Aici nu se pot prescrie reguli de nici un fel. Este
la latitudinea familiei să decidă aceste lucruri. Dar insistaţi că este nevoie
de foarte multă răbdare, pentru a nu se rata ocazia.
În cele mai multe cazuri, este bine ca familia să nu
încerce să-i spună povestea dumneavoastră. Dacă este posibil, evitaţi
stabilirea primei întâlniri prin intermediul cuiva din familie, fiind
preferabil să o faceţi prin mijlocirea unui medic, a administraţiei unui spital
sau a unui preot.
Dacă omul are nevoie de spitalizare, este bine să fie
internat, dar nu cu forţa (cu excepţia cazului în care este violent). Dacă
medicul lui vrea, lăsaţi-l pe el să-i spună pacientului despre posibilitatea
unei soluţii.
Când bolnavul începe să se simtă bine, doctorul îi
poate sugera să primească vizita dumneavoastră. Presupunând că aţi vorbit deja
cu familia lui, este mai bine ca aceasta să nu participe la prima discuţie.
Astfel candidatul dumneavoastră va înţelege că nu se fac nici un fel de
presiuni asupra lui. Se va simţi liber să trateze subiectul în mod deschis,
fără să se teamă de cicălelile familiei. Vizitaţi-l înainte de a-i fi trecut
tremurăturile. Dacă este deprimat, s-ar putea să fie mai receptiv.
Încercaţi să îl vedeţi când este singur, dacă se
poate. Începeţi cu o conversaţie de tip general. După un timp, aduceţi vorba
despre anumite faze ale băutului. Menţionaţi suficiente obiceiuri de a bea,
simptome şi experienţe de-ale dumneavoastră, pentru a-l încuraja să vorbească
despre sine.
Dacă doreşte să vorbească, lăsaţi-l să o facă. În
acest mod veţi forma o idee mai clară despre cum ar fi mai bine să procedaţi.
Dacă este necomunicativ, prezentaţi-vă pe scurt cariera alcoolică, până la
momentul în care aţi încetat-o. deocamdată nu pomeniţi nimic despre metoda
folosită. Dacă este îngândurat, insistaţi asupra necazurilor pe care vi le-a
cauzat băutura, având grijă să nu-i ţineţi morală sau predici. Dacă e în toane
bune, povestiţi-i câteva din escapadele cele mai comice şi încurajaţi-l să vă
povestească şi el câteva de-ale lui.
După ce şi-a dat seama că vă pricepeţi la băut, ca un
„băutor profesionist”, puteţi începe să vă descrieţi ca alcoolic. Spuneţi-i cât
aţi fost de dezorientat, cum aţi aflat în cele din urmă că eraţi bolnav, ce fel
de eforturi aţi făcut ca să nu mai beţi. Explicaţi-i cum o ia mintea razna,
ducând la acel prim pahar al unei beţii. Vă asigurăm să o faceţi cum am făcut-o
noi în capitolul despre alcoolism. Dacă este alcoolic, va înţelege imediat
despre ce vorbiţi şi va compara instabilitatea dumneavoastră mintală cu câte
ceva ce se petrece în mintea lui.
Dacă sunteţi convins că este alcoolic, începeţi să-i
vorbiţi despre natura incurabilă a bolii alcoolismului. Explicaţi-i, prin
exemple din experienţa personală, că forţa voinţei nu poate funcţiona normal,
din cauza bizarei stări mintale care duce la primul pahar. Nu este încă
momentul să menţionaţi această carte, decât dacă a văzut-o deja şi doreşte să
discute despre ea. Şi aveţi grijă să nu-l etichetaţi drept alcoolic. Lăsaţi-l
să ajungă singur la concluzia respectivă. Dacă tot mai crede că-şi poate
controla băutul, spuneţi-i că posibilitatea există - dacă nu este „prea tare alcoolic”. Dar
insistaţi asupra faptului că dacă boala este avansată, şansele de a se face
bine prin forţele proprii sunt foarte mici.
Continuaţi să-i vorbiţi despre alcoolism ca de o
boală, o maladie fatală. Vorbiţii despre starea fizică şi mintală care o
însoţeşte. Ţineţi-i atenţia concentrată mai ales asupra experienţei
dumneavoastră personale. Explicaţi-i că soarta multora este tragic
pecetluită, fără ca ei să înţeleagă vreodată clar primejdiile care-i
ameninţă. Medicii detestă, pe bună dreptate, să le spună alcoolicilor întreaga
poveste, câtă vreme aceasta nu serveşte la nimic. Dumneavoastră, în schimb,
puteţi vorbi despre natura incurabilă a alcoolismului, pentru că oferiţi o
soluţie. Curând va admite că are multe, dacă nu chiar toate, dintre trăsăturile
unui alcoolic. Şi dacă propriul lui medic este dispus să-i pună diagnosticul de
alcoolic, cu atât mai bine. Chiar şi în cazul în care protejatul dumneavoastră
nu recunoaşte chiar totul despre starea în care se află, deacuma i-a fost
stârnită curiozitatea cu privire la calea prin care v-aţi făcut tine. Lăsaţil să
vă întrebe el, dacă doreşte.
Spuneţi-i exact cum s-a întâmplat cu dumneavoastră. Accentuaţi
latura spirituală după pofta inimii.
Dacă vă adresaţi unui agnostic sau ateu, precizaţi cât
se poate de clan că nu-i cereţi să fie de acord cu concepţia dumneavoastră
despre Dumnezeu. Este liber să aleagă orice concepţie care are un înţeles
pentru el. Cel mai important lucru este
acela de a avea bunăvoinţa de a crede
într-o Putere superioară lui însuşi şi de a trăi pe baza unor principii
spirituale. Când aveţi de a face cu o asemenea persoană, este preferabil să
folosiţi un limbaj simple, de fiecare zi, pentru a-i descrie acele principii
spirituale. Nu are nici un rost să-i stârniţi prejudecăţile pe care s-ar putea
să le aibă împotriva anumitor termeni teologici care a unor concepţii în
legătură cu care este deja derutat. Nu deschideţi asemenea subiecte, oricare
v-ar fi convingerile personale.
În cazul în care candidatul dumneavoastră aparţine
unei religii, educaţia şi formaţia sa religioasă s-ar putea să le depăşească pe
ale dumneavoastră cu mult şi se va întreba ce aţi mai putea dumneavoastră
adăuga la ceea ce el ştie deja. Dar va fi curios să afle de ce convingerile
sale nu dau rezultate, pe când ale dumneavoastră au dat rezultate foarte bune.
Poate că experienţa lui este o ilustrare a ideii că simpla credinţă nu ajunge.
Pentru a avea un efect asupra vieţii, credinţa trebuie să fie însoţită de
sacrificiul de sine şi de acţiuni constructive, lipsite de egoism. Dovediţi-i
că nu vă aflaţi acolo ca să-i faceţi educaţia religioasă. Admiteţi că poate
cunoştinţele lui religioase sunt mult mai vaste decât ale dumneavoastră, dar
atenţionaţi-l asupra faptului că, indiferent de cât de profunde i-ar fi
credinţa şi cunoştinţele de religie, băutul este un semn că nu le pune în practică.
Poate că povestea dumneavoastră îl va ajuta să vadă unde nu a reuşit să aplice
tocmai acele precepte, pe care le cunoaşte atât de tine. Noi nu reprezentăm
nici o religie sau confesiune religioasă anume. Utilizăm doar concepţii
generale, comune celor mai multe dintre acestea.
Explicaţi-i cum funcţionează programul de acţiune,
prezentaţi-i model în care vaţi făcut inventarul personal, cum aţi corectat
faptele săvârşite în trecut şi de ce vă străduiţi acum să-l ajutaţi. Este
important să priceapă că încercarea de a-i transmite lui acest mesaj joacă un
rol vital în propria dumneavoastră restabilire. De fapt, se prea poate ca el să
vă ajute pe dumneavoastră, mai mult decât dumneavoastră pe el. Clarificaţi
faptul că nu vă este obligat cu nimic, că sunteţi mânat exclusiv de speranţa
că, după ce va scăpa din propriile dificultăţi, va încerca să ajute alţi
alcoolici. Sugeraţi-i cât de important este să pună bunăstarea altora deasupra
propriei sale bunăstări. Arătaţi-i clar că nu-l presează nimeni şi că nu trebuie
să vă mai întâlnească, dacă nu doreşte. Să nu vă simţiţi ofensat dacă nu vrea
să vă mai întâlniţi, pentru că el v-a ajutat deja mai mult decât l-aţi ajutat
dumneavoastră. Dacă ce i-aţi spus a oglindit bun simţ, calm şi înţelegere umană
deplină, poate că v-aţi făcut un prieten. Poate că l-aţi tulburat cu privire la
problema alcoolismului. Foarte bine. Cu cât se va simţi mai deznădăjduit, cu
atât mai tine. Îi va veni mai uşor să vă urmeze sugestiile.
Candidatul dumneavoastră s-ar putea să aducă argumente
conform cărora nu ar avea nevoie de întregul program care chiar să se revolte
la gândul unei curăţenii generate drastice de conştiinţă, care să implice
neapărat şi o discutare a rezultatelor cu alţi oameni. Nu contraziceţi asemenea
puncte de vedere. Spuneţi-i că şi dumneavoastră aţi gândit ca el la început,
dar că vă îndoiţi că aţi fi progresat prea mult dacă n-aţi fi acţionat în
această direcţie. La prima vizită, spuneţi-i despre Alcoolicii Anonimi. Dacă se
arată interesat, împrumutaţi-i un exemplar din cartea noastră.
Nu abuzaţi de bunăvoinţa lui; o vizită mai lungă este
justificată doar dacă el doreşte să mai vorbească despre sine. Daţi-i timp de
gândire. Dacă vreţi să mai staţi, lăsaţi-l pe el să conducă discuţia în ce
direcţie doreşte. Uneori, un asemenea om se poate arăta nerăbdător să înceapă
imediat programul fie dumneavoastră veţi fi tentat să-l lăsaţi s-o facă, ceea
ce poate fi o greşeală. Dacă dă de necaz mai târziu, va avea motive să spună că
l-aţi zorit.
Veţi avea mai mult succes în munca de întrajutorare, dacă nu
manifestaţi nici un
fel de angajare pătimaşă într-o
cruciadă sau reformă. Nu vă adresaţi niciodată unui alcoolic vorbindu-i de sus
despre etică sau spiritualitate. Puneţi-i simple la îndemână uneltele
spirituale, ca să le poată cerceta. Arătaţi-i cum v-au fost ele de folos
dumneavoastră. Oferiţi-i prietenie. Spuneţi-i că, dacă vrea să se facă bine,
veţi face tot ce se poate ca să-l ajutaţi.
Dacă nu-l interesează soluţia pe care i-o prezentaţi,
dacă aşteaptă de la dumneavoastră să-i feţe bancherul care îi rezolvă
dificultăţile financiare sau dădaca lui pentru când îi este rău după o serie de
beţii, ar fi mai bine să-l abandonaţi o vreme, până când îşi schimbă
atitudinea. Se prea poate să şi-o schimbe, după încă vreo câteva experienţe
dureroase.
Dacă este sincer interesat şi vrea să vă revedeţi,
cereţi-i să citească această carte până la următoarea întâlnire. După ce-o va
citi, va trebui să decidă singur dacă vrea să meargă mai departe pe acest drum.
Este bine să nu fie împins de la spate sau bruscat, nici de dumneavoastră, nici
de soţia sau prietenii săi. Dorinţa de a-I găsi pe Dumnezeu trebuie să-i vină
din interior.
Dacă omul crede că se va putea descurca printr-o altă
metodă sau dacă preferă o altă cale spirituală, încurajaţi-l să-şi urmeze
propria conştiinţă. Noi nu deţinem monopolul asupra lei Dumnezeu; tot ce avem,
este o metodă care a dat roade în cazul nostru. Subliniaţi faptul că noi,
alcoolicii, avem multe puncte comune şi că, fie ce-o fi, doriţi să rămâneţi
prieteni. Opriţi-vă aici.
Nu vă descurajaţi dacă cineva nu reacţionează
favorabil imediat. Căutaţi un alt alcoolic şi încercaţi din nou. Veţi găsi, mai
mult ca sigur, pe cineva suficient de disperat, care să accepte fără ezitare
ce-i oferiţi. Considerăm că este o pierdere de vreme să hăituim pe cineva care
nu poate sau nu vrea să coopereze. Dacă lăsaţi un asemenea om în pace, s-ar
putea să se convingă repede de faptul că nu este în stare să se facă bine
singur. Petrecând prea mult timp cu un singur candidat, retezaţi şansele altui
alcoolic de a trăi şi de a fi fericit. Unui membru al comunităţii noastre i s-a
întâmplat să nu ajungă la nici un rezultat în munca sa cu primii şase candidaţi
şi spune adesea că, dacă ar fi continuat strădaniile cu ei, i-ar fi privat de o
şansă pe mulţi alţi, care s-au făcut bine de atunci.
Să presupunem că vă aflaţi acum la a doua întrevedere
cu acelaşi om. A citit volumul acesta şi declară că este pregătit să facă cei
Doisprezece Paşi ai programului de însănătoşire. Având o experienţă proprie în
acest program, îi puteţi oferi multe sfaturi practice. Faceţi-i cunoscut faptul
că veţi fi la dispoziţia lei dacă va dori să ia decizii sau să-şi spună
povestea, dar nu insistaţi, dacă preferă să se consulte cu altcineva.
Poate că este ruinat şi pe drumuri. În acest caz,
l-aţi putea ajuta cu un serviciu sau cu o mică sumă de bani. Dar nu este bine
să vă lipsiţi familia sau creditorii de banii care le aparţin. Poate veţi dori
să-l găzduiţi câteva zile în casa dumneavoastră.
Procedaţi cu discernământ.
Asiguraţi-vă că familia este bucuroasă să-l primească şi că el nu va încerca să
abuzeze de banii, de legăturile de afaceri sau de căminul dumneavoastră. Dacă
îi permiteţi aceste lucruri, îi faceţi numai rău, creându-i posibilitatea de a
fi nesincer, contribuind astfel mai degrabă la distrugerea lei decât la
însănătoşire.
Nu ocoliţi niciodată asemenea responsabilităţi, dar
asiguraţi-vă că ceea ce vă asumaţi este corect. Ajutorul acordat altora piatra
de temelie a restabilirii dumneavoastră. Un act caritabil când în când nu
ajunge. Trebuie să acţionaţi ca bunul samaritean în fiecare zi, dacă este
nevoie.
Aceasta s-ar putea să însemne
multe nopţi nedormite sau că veţi fi deranjat în orele de recreere sau de
serviciu. S-ar putea să însemne că vă veţi împărţi banii şi căminul cu cineva,
că veţi tine sfat cu soţii şi rude înnebunite, că veţi face nenumărate drumuri
la sediile de poliţie, la clinici şi spitale, la închisori şi aziluri
psihiatrice.
Telefonul va suna la orice oră din zi
şi din noapte. Soţia vă va spune uneori că o neglijaţi. Poate că un beţiv vă va
sparge mobila din casă sau va da foc la o saltea. Poate va trebui să vă luptaţi
cu el, dacă este violent. Uneori va trebui să chemaţi un medic şi apoi să
administraţi alcoolicului sedative după sfatul acelui medic. Alteori, poate va
trebui să chemaţi poliţia sau ambulanţa. Asemenea situaţii vor apărea din când
în când.
Noi nu le prea permitem alcoolicilor o şedere
îndelungată în casa noastră. Nu este bine pentru ei şi, adesea, se creează
nişte complicaţii familiale serioase.
Dacă un
alcoolic nu reacţionează favorabil, acesta nu este un motiv pentru a-i neglija
familia. Este bine să le rămâneţi prieten şi să le oferiţi lor model
dumneavoastră de viaţă. Dacă vor accepta şi vor pune în practică principiile
spirituale, va exista o şansă mai mare pentru însănătoşirea capului familiei.
Şi, chiar dacă el continuă să bea, familia va suporta mai uşor situaţia.
Alcoolicul
care poate şi este dispus să se facă bine, nu are nevoie de prea multe acte de
caritate, în sensul obişnuit al cuvântului şi nici nu le vrea. Cei care se
tânguie după bani şi adăpost înainte de a ieşi învingători din încleştarea cu
alcoolul, se află pe o pistă falsă. Şi totuşi, noi facem imposibilul să le
procurăm toate acestea, când avem un motiv să o facem. Deşi poate părea
contradictoriu, credem că nu este.
Problema nu
este aceea de a da sau a nu da, ci de când şi cum să dăm. Iată unde se află
diferenţa dintre reuşită şi nereuşită. Din momentul în care ne punem munca în
slujba lor, alcoolicii încep să depindă de asistenţa noastră şi nu de Dumnezeu.
Pretind tot soiul de lucruri, inclusiv faptul că nu pot birui alcoolul, până nu
le rezolvă cineva nevoile materiale. Prostii. Unii dintre noi am îndurat
lovituri foarte dureroase până să ne intre în cap adevărul. Cu serviciu sau
fără, cu soţie sau fără, nu ne-am oprit din băut câtă vreme am depins de alţi
oameni şi nu de Dumnezeu.
Gravaţi adânc
în conştiinţa fiecărui alcoolic ideea că însănătoşirea lei nu depinde de nici o
fiinţă umană. Singura condiţie pentru reuşită este ca el să creadă în Dumnezeu
şi o conştiinţă curată.
Şi acum, despre problema familială.
Poate că alcoolicul este divorţat ori doar separat de soţie sau într-o relaţie
tensionată cu ea. După ce a dres tot ce s-a mai putut drege în familie şi le-a
explicat alor săi voile sale principii de viaţă, este bine ca el să purceadă
imediat la punerea lor în practică acasă, dacă are norocul de a mai avea un
cămin. Chiar dacă familia a greşit mult, aceasta nu trebuie să-l frământe pe
el. Este bine ca el să se concentreze asupra oglindirii spiritualităţii în
propriile-i fapte. Certurile şi căutatul paiului din ochii celorlalţi urmează
să fie evitate cu orice preţ. Pentru obţinerea de rezultate pozitive, acest
lucru trebuie realizat, chiar dacă în multe familii este ceva dificil. Prin
perseverenţă, în câteva luni, efectul asupra familiei va fi remarcabil.
Cuplurile cele mai incompatibile descoperă că se pot întâlni pe un teren comun
de înţelegere. Încetul cu încetul, membrii familiei îşi văd defectele proprii
şi le recunosc. Acestea pot fi discutate într-o atmosferă de întrajutorare
amicală.
După ce se vor vedea rezultate tangibile, familia va
dori probabil să vă însoţească pe drumul acesta. Toate se vor petrece în mod
natural şi la timpul potrivit, atunci când alcoolicul continuă să se dovedească
abstinent, chibzuit şi atent cu toţi, indiferent de ce spun sau fac ceilalţi.
Evident, ni se întâmplă de multe ori să nu fim la înălţimea acestui ideal. Dar
trebuie să încercăm să dregem stricăciunea imediat, dacă nu vrem să plătim
printr-o beţie.
Dacă divorţul a fost deja definitivat sau
cuplul este despărţit, este bine să nu se reunească în pripă. Alcoolicul
trebuie mai întâi să fie sigur de însănătoşirea sa şi este bine ca soţia să
înţeleagă pe deplin noul lui mod de viaţă. O eventuală reluare a vechii relaţii
trebuie să se producă pe alte baze, mai bune decât cele găunoase din trecut.
Aceasta înseamnă o atitudine şi un spirit cu totul noi. Uneori, este spre
interesul tuturor ca respectivul cuplu să rămână separat, dar, evident, nu se
pot impune nici un fel de reguli în acest sens. Presupunând că alcoolicul îşi
continuă programul zi de zi, amândoi vor recunoaşte semnele propice momentului
în care se poate relua viaţa în doi.
Degeaba spun unii alcoolici că nu se pot însănătoşi
decât dacă familia se întoarce la ei. Nu este adevărat. În unele cazuri,
dintr-un motiv sau altul, soţia nu se va mai întoarce niciodată. Reamintiţi-i
unui asemenea alcoolic că refacerea sănătăţii sale nu depinde de oameni, ci de
relaţia lui cu Dumnezeu. Am văzut oameni care s-au însănătoşit fără ca
familiile să se reîntoarcă la ei. I-am văzut pe alţii care au băut din nou,
atunci când familiile s-au reîntors prea devreme.
Atât dumneavoastră, cât şi debutantul în A.A., trebuie
să avansaţi zilnic pe calea progresului spiritual. Dacă perseveraţi, se vor
petrece lucruri remarcabile. Privind în urmă, ne dăm seama că ce ne-a fost
dăruit atunci când ne-am lăsat pe mâna lui Dumnezeu, a fost mai bun decât orice
ne-am fi putut plănui noi. Urmaţi directivele unei Puteri superioare şi veţi
trăi de îndată într-o lume nouă, minunată, indiferent de situaţia în care vă
aflaţi acum!
Este bine ca atunci când ajutaţi un om şi familia
acestuia, să aveţi grijă să nu participaţi la certurile lor. Altfel, s-ar putea
să daţi cu piciorul şansei de a ajuta. Dar insistaţi pe lângă membrii familiei
asupra faptului că el a fost un om foarte bolnav şi că ar fi bine să fie tratat
ca stare. Avertizaţi-i în legătură cu pericolul la care îl expun resentimentele
sau gelozia. Accentuaţi faptul că defectele lui de caracter nu vor dispărea
peste noapte. Explicaţi-le că omul a intrat într-o perioadă de maturizare.
Cereţi-le să ţină minte, atunci când îşi pierd răbdarea, că există
binecuvântarea abstinentei lui.
În cazul în care aţi reuşit să vă
rezolvaţi propriile probleme familiale, relataţi familiei debutantului cum aţi
procedat. În felul acesta, îi orientaţi în direcţia corectă fără să simţiţi
nevoia de a-i mustra pentru greşelile lor. Relatarea modului în care
dumneavoastră şi soţia dumneavoastră aţi rezolvat greutăţile vieţii de familie,
valorează mai mult decât toate criticile din lume.
Atunci când suntem într-o formă
spirituală bună, ne stă în puteri să facem tot felul de lucruri pe care
alcoolicii n-ar trebui să le facă. De pildă, ni s-a spus mereu că nu avem ce
căuta prin locurile în care se serveşte alcool; că nu avem voie să-l ţinem în
casă; că trebuie să fugim de prietenii care beau; că trebuie să evităm filmele
cu scene în care se bea; că nu avem voie să intrăm în baruri; că trebuie ca
prietenii să-şi ascundă sticlele când mergem noi în vizită; că trebuie să nu ne
gândim deloc la alcool şi să nu ni se amintească de el niciodată.
Experienţa
noastră dovedeşte că lucrurile nu stau chiar aşa. Ne aflăm zilnic în asemenea
situaţii. Alcoolicul care nu le poate face faţă are încă mentalitatea de
alcoolic; ceva nu este în regulă cu starea sa spirituală. Singura lui şansă ar
fi să se mute la Polul Nord, ca să se menţină abstinent, dar şi atunci există
riscul ca un eschimos să apară cu o sticlă de scotch şi să distrugă totul!
Întrebaţi-o pe soţia unui alcoolic care şi-a trimis soţul undeva departe, pe
baza teoriei că îl va scăpa astfel de problema alcoolului!
Suntem convinşi de faptul că orice
plan de combatere a alcoolismului care se bazează pe izolarea alcoolicului
pentru ocrotire în faţa ispitei, este sortit eşecului. Încercarea alcoolicului
de a se proteja de tentaţii ajută o vreme, dar el sfârşeşte de obicei într-o
explozie de beţii mai urâte decât toate cele anterioare. Noi am încercat
asemenea metode. Toate încercările de a face imposibilul au eşuat.
De aceea, nu ne conformăm regulii evitării locurilor
cu băutură, dacă avem un motiv întemeiat
pentru a fi acolo. Aceasta include barurile, cluburile de noapte,
discotecile, recepţiile, nunţile şi chiar reuniunile sociale mondene. Pentru
cineva care are experienţă în viaţa cu un alcoolic, ideea poate părea ca o
ispitire a Providenţei, dar nu este.
Remarcaţi că am precizat o premisă importantă. Deci,
întrebaţi-vă de fiecare dată: "Am eu un motiv întemeiat - social, de
afaceri sau personal - ca să mă duc în acel loc? Sau, nu cumva nădăjduiesc să
pot retrăi pe furiş ceva din plăcerile de odinioară, în timp ce mă uit la alţii
cum beau?" Dacă răspunsul este satisfăcător, nu aveţi de ce să vă temeţi.
Mergeţi sau nu, după cum pare că este cel mai bine. Asiguraţi-vă că sunteţi pe
un teren spiritual solid înainte de a porni şi că vă mână un motiv foarte
serios. Nu vă gândiţi la profitul personal dintr-o asemenea ocazie, ci la
contribuţia pe care o puteţi aduce. Dacă vă simţiţi nesigur, este mai bine să
ajutaţi un alt alcoolic, în loc să participaţi la o astfel de petrecere!
De ce să staţi mohorât într-un anturaj de băutori,
suspinând după bunele zile deodinioară? Dacă este o ocazie fericită, încercaţi
să sporiţi atmosfera plăcută; dacă este o petrecere de afaceri, fiţi prezent şi
participaţi cu entuziasm. Dacă însoţiţi pe cineva care doreşte să mănânce la un
local, nu vă jenaţi să-i ţineţi companie.
Daţi de veste prietenilor că nu trebuie să-şi schimbe
obiceiurile din cauza dumneavoastră. La timpul şi local potrivit, explicaţi
tuturor prietenilor de ce nu este alcoolul în relaţii bune cu dumneavoastră.
Dacă explicaţia este exactă, puţini oameni vă vor mai îndemna să beţi. Pe când
beaţi, vă retrăseseţi din lume încetul cu încetul. Acum vă reîntoarceţi în
viaţa socială a acestei lume. Nu începeţi să vă retrageţi din nou, numai pentru
că prietenii dumneavoastră consumă alcool.
Datoria pe care o aveţi acum este aceea de a fi acolo unde
puteţi fi de maxim ajutor altora, deci nu ezitaţi niciodată să vă duceţi
undeva, dacă este în folosul cuiva. Este bine să nu ezitaţi să mergeţi şi în
cele mai sordide locuri de pe pământ, în acest scop. Rămâneţi în linia întâi a
frontului vieţii cu astfel de motive în suflet şi Dumnezeu va avea grijă să
ieşiţi la capăt nevătămat.
Mulţi dintre noi ţinem băutură în casă. Ne
este deseori necesară, când trebuie săi ajutăm pe noii "recruţi" să
treacă prin răul sevrajului. Unii dintre noi îi servim cu băutură pe aceia
dintre prietenii noştri care nu sunt alcoolici; alţii credem că nu este bine să
servim băutură nimănui. Dar nu ne certăm niciodată între noi pe această temă.
Considerăm că fiecare familie trebuie să decidă pentru sine, în lumina
propriilor circumstanţe.
Avem mereu grijă să nu manifestăm intoleranţă
sau sentimente de ură faţă de consumul de alcool ca practică socială. Din
experienţă, ştim că o asemenea atitudine nu serveşte nimănui. Fiecare alcoolic,
la început, se teme de aşa ceva când îl abordăm şi este incredibil de uşurat
când descoperă că noi nu avem atitudinea vânătorilor de vrăjitoare. Spiritul de
intoleranţă îndepărtează alcoolici a căror viaţă ar putea fi salvată, dacă ar
fi scutiţi de această atitudine stupidă. Cu ea, n-am face bine nici măcar
cauzei temperanţei, deoarece nici un băutor dintr-o mie nu suportă păreri
legate de alcool de la cineva care urăşte băutura.
Sperăm că, într-o zi, Alcoolicii Anonimi vor putea ajuta publicul să
înţeleagă gravitatea problemei alcoolismului, dar suntem convinşi că nu este de
folos nimănui să avem o atitudine de amărăciune sau ostilitate. Băutorii nu o
vor tolera.
La urma urmelor, problemele ni le-am făcut cu mâna noastră. Sticla nu a
fost decât un simbol. Şi apoi, noi nu
ne mai războim cu nimeni şi nimic. Nu
avem încotro!
Capitolul
8
PENTRU SOŢIILE ALCOOLICILOR*
( Scris în 1939,
când existau puţine femei în A.A., acest capitol porneşte de la premisa că
alcoolicul din casă este de obicei soţul. Dar multe dintre sugestiile oferite
aici pot fi adaptate pentru a folosi persoanei care trăieşte cu o femeie
alcoolică, indiferent dacă aceasta mai bea sau se reface prin A.A. O sursă
suplimentară de ajutor este menţionată la sfârşitul acestui capitol.)
Cu puţine excepţii, până aici în cartea
noastră, a fost vorba despre bărbaţi. Dar aceleaşi lucruri sunt valabile şi în
privinţa femeilor. Activitatea noastră de întrajutorare cu femei alcoolice este
în creştere. Ni s-a dovedit faptul că femeile îşi recâştigă sănătatea la fel de
prompt ca şi bărbaţii, dacă ne urmează sugestiile.
Fiecare persoană care bea îi
implică în problema sa pe cei apropiaţi, precum soţia care tremură de frica
următoarei beţii si părinţii care îşi văd copilul prăpădinduse.
Printre noi,
se află soţii, rude şi prieteni a căror problemă s-a rezolvat, dar şi unii
dintre cei care nu au găsit încă o soluţie fericită. Dorim ca soţiile
Alcoolicilor Anonimi să comunici cu soţiile bărbaţilor care beau prea mult.
Ceea ce au ele de spus este valabil pentru oricine este legal, prin rudenie sau
sentimente, de un alcoolic.
Ca soţii ale Alcoolicilor Anonimi, dorim să fiţi
convinse că puţini vă înţeleg aşa cum vă înţelegem noi. Dorim să analizăm
greşelile pe care le-am făcut şi să vă asigurăm că nici o situaţie nu este atât
de dificilă şi nici o nefericire atât de mare, încât să nu poată fi biruite.
Fără nici o îndoială, nu ne-a fost uşor. Am trăit timp
îndelungat cu mândria rănită, in frustrare, auto-compătimire, confuzie şi
teamă. Ele nu au fost o companie plăcută. Am cunoscut sentimentul dulceag de
milă, dar şi resentimentele amare. Unele dintre noi treceam dintr-o extremă
psihică într-alta, sperând mereu că, într-o zi, cel drag va redeveni el însuşi.
Din loialitate şi din dorinţa de a ne
vedea soţii fie cu fruntea sus, ca alţi bărbaţi, am creat multe situaţii
penibile. Da, am fost generoase şi ne-am sacrificat. Dar am minţit de
nenumărate ori, ca să ne protejăm nouă mândria şi soţilor reputaţia. Ne-am
rugat, am implorat, am avut răbdare; am lovit cu răutate; am fugit de acasă; am
fost isterice; am fost îngrozite. Am încercat să stoarcem milă de la alţii.
Ne-am răzbunat, prin relaţii amoroase cu alţi bărbaţi.
De multe ori seara, căminele noastre deveneau
teren de bătălie. Dimineaţa următoare ne sărutam şi ne împăcam. Prietenii ne
sfătuiau să dăm papucii soţilor noştri şi am făcut şi acest gest, convinse că
pentru totdeauna - numai ca să-i primim înapoi în scurt timp, sperând, sperând
mereu. Ei jurau solemn că s-au lăsat definitiv de băut; îi credeam, când nimeni
nu mai putea sau nu mai voia să-i creadă. Apoi, după câteva zile, săptămâni sau
luni, o luau fie de la început.
Rareori primeam vizite, neştiind
niciodată cum sau când o să apară capul familiei. Acceptam foarte puţine
invitaţii sociale. Am ajuns să trăim aproape singure. Când eram invitaţi
undeva, soţii ni se îmbătau din sticlele ascunse prin buzunare şi ieşirea în
oraş era ratată. Sau, dacă se abţineau de la băutură, atitudinea lor de martiri
făcea să piară buna dispoziţie a tuturor.
Securitatea financiară era inexistentă. Fie că
serviciul le era mereu periclitat, fie că-l pierduseră. Nici măcar o maşină blindată
n-ar mai fi putut aduce acasă plicul cu salariul. Contul din bancă se topea
precum zăpada în iunie.
Uneori
erau la mijloc alte femei. Ce sfâşietoare descoperire! Cu ce cruzime ni se
spunea că noi nu-i înţelegeam cum îi înţelegeau ele!
Veneau pe capul nostru perceptorii,
şerifii, şoferii de taxi furioşi, poliţia, vagabonzii, amicii şi chiar duduile
aduse sub acoperişul nostru şi soţii ne reproşau că eram atât de neprimitoare.
Ne făceau "pisăloage nesuferite" şi "scârbe". Ne învinovăţeau
de stricarea bunei lor dispoziţii. A doua zi erau din nou ei înşişi, fie noi îi
iertam şi încercam să uităm.
Am încercat să menţinem iubirea
copiilor pentru tata. Celor mai mici le spuneam că tăticu' era bolnav, fără să
ştim cât de aproape eram de adevăr. Tăticu' lovea copiii, spărgea uşile, făcea
cioburi bibelouri dragi, smulgea din loc clapele pianului. În toiul unor astfel
de scandaluri, pleca de acasă trântind uşa şi strigând că se dace să trăiască
pentru totdeauna cu cealaltă femeie. Disperate, beam. Ne făceam criţă.
Rezultatul neaşteptat era că soţilor părea să le placă.
Unele dintre noi am divorţat, ne-am luat copiii şi
ne-am mutat la părinţi, în timp ce socrii ne criticau ca pe nişte dezertoare.
Dar, cele mai multe dintre noi nu am divorţat şi am tot amânat plecarea. Până
la urmă, ne-am căutat serviciu, pentru că mizeria era prea ameninţătoare. Când
beţiile au început să devină tot mai frecvente, am cerut sfatul medicilor.
Simptomele fizice şi mintale alarmante, tenebrele din ce în ce mai adânci de
remuşcări, deprimare şi de crize de inferioritate care puseseră stăpânire pe
soţii noştri dragi ne îngrozeau şi ne înnebuneau. Ca vitele înhămate la roata
de ocnă, trăgeam răbdătoare, cu multă trudă şi ne prăbuşeam extenuate după
fiecare efort inutil de a atinge pământ tare sub picioare. Cele mai multe
dintre noi am rămas alături de ei până în ultimul stadiu, acela al internărilor
la sanatoriu ori prin spitale sau chiar al condamnărilor la închisoare. Uneori
am avut de a face cu zbierete delirante şi cu accese de nebunie. Moartea a dat
adesea târcoale.
Natural, în asemenea condiţii, am făcut multe
greşeli. Unele au fost cauzate de necunoaşterea bolii alcoolismului, deşi
uneori trăiam cu vaga impresie că aveam de a face cu oameni bolnavi. Dacă am fi
cunoscut pe deplin natura bolii, poate că neam fi purtat altfel.
Cum era posibil ca pişte bărbaţi care îşi
iubeau soţiile şi copiii, să fie atât de necugetaţi, de împietriţi, de cruzi?
Asemenea oameni nu puteau iubi, gândeam noi. Şi, chiar când eram cel mai
convinse că ei nu aveau inimă, ne copleşeau pe neaşteptate cu promisiuni şi
atenţii. O vreme, erau iarăşi blânzi şi tandri, numai ca să aibă ce să distrugă
din nou curând. Dacă îi întrebam de ce s-au apucat fie de băut, găseau o scuză
prostească sau nu găseau nici una. Cât de derutant era total, ce dezolant! Oare
ne-am înşelat chiar aşa de tare în privinţa lor, când ne-am căsătorit? Când
beau, deveneau nişte străini. Uneori păreau înconjuraţi de un zid invizibil, de
nepătruns.
Fie dacă nu-şi iubeau familia, cum puteau fi
atât de orbi în privinţa propriei lor persoane? Ce se întâmplase cu raţiunea
lor, cu bunul simţ, cu puterea voinţei?
Cum de nu vedeau că se distrugeau cu
băutura? Cum se putea să fie de acord cu noi când le arătam toate pericolele la
care se expuneau bând, ca imediat după aceea să se îmbete iar?
Acestea sunt câteva dintre întrebările cu care
se frământă femeile căsătorite cu alcoolici. Sperăm că prezenta carte a adus
câteva răspunsuri.
Poate că soţul dumneavoastră trăieşte de câtva
timp în acea lume stranie a alcoolismului, în care total este deformat şi
exagerat. Ştiţi că partea bună din el vă iubeşte cu adevărat. Desigur există
nepotriviri de caracter între soţ şi soţie, dar de cele mai multe ori, soţul
alcoolic este neiubitor şi urâcios numai în aparenţă; de obicei, el spune şi
face lucruri îngrozitoare din cauză că are mintea chinuită de boală. Astăzi,
majoritatea dintre bărbaţii noştri sunt nişte soţi şi taţi mai buni decât
oricând înainte.
Încercaţi să nu vă condamnaţi soţul
alcoolic, indiferent de ce spune sau face. El nu este decât un om foarte bolnav
şi, boala aceasta îl face nerezonabil. Trataţi-l, dacă puteţi, ca şi cum ar
avea pneumonie. Când vă irită rău de tot, amintiţi-vă că e un om foarte grav
bolnav.
La cele spuse mai sus există o excepţie.
Suntem conştiente de faptul că unii bărbaţi sunt mânaţi de intenţii foarte rele
şi că nici toată răbdarea din lume nu ar putea schimba situaţia. Alcoolicul cu
un astfel de temperament poate folosi acest capitol ca armă cu care să vă
lovească. Nu-i permiteţi această libertate. Dacă aveţi certitudinea că face
parte din această categorie, poate că este preferabil să-l părăsiţi. Trebuie
oare să-I lăsaţi să vă distrugă viaţa, dumneavoastră şi a copiilor, mai ales
când are la îndemână o metodă pentru a înceta băutul şi maltratările, dacă ar
vrea cu adevărat să-şi dea silinţa?
Problema cu care vă luptaţi se încadrează într-una
dintre următoarele patru categorii:
1.
Poate că soţul dumneavoastră nu este decât un băutor
înrăit. Fie că bea constant, fie că bea în cantităţi mari, o face numai la
anumite ocazii. Probabil cheltuieşte prea mult pe băutură. Poate că alcoolul îi
vlăguieşte mintea şi trupul, deşi el nu este conştient de acest fenomen. Uneori
vă face de ocară, pe dumneavoastră şi pe prietenii săi. Este convins că poate
bea cu măsură, că băutura nu-i face nici un rău, că îi este indispensabilă în
afaceri. Probabil că s-ar considera insultat, dacă cineva i-ar spune că este
alcoolic. Lumea este plină de oameni ca el. Unii reuşesc să se astâmpere sau să
înceteze băutul definitiv, alţii nu. Dintre cei care continuă să bea, mulţi vor
deveni cu adevărat alcoolici, după o vreme.
2.
Soţul dumneavoastră dovedeşte lipsă de autocontrol,
pentru că este incapabil să se lase de băut chiar şi atunci când vrea. Adesea devine
insuportabil când bea.
Recunoaşte că aşa
stau lucrurile, dar este convins că data viitoare n-o să se mai întâmple. A
început, cu sau fără cooperarea dumneavoastră, să caute metode de a bea cu
măsură sau de a se abţine. Probabil că prietenii au început să-l părăsească şi
are probleme la serviciu. Din când în când este îngrijorat şi devine conştient
de faptul că nu poate bea ca alţi oameni. Bea uneori de dimineaţă şi apoi şi în
cursul zilei, ca să-şi poată stăpâni nervozitatea. Este chinuit de remuşcări
după ce bea mult şi vă spune că vrea să înceteze. Dar, de cum îi trece răul,
începe să se gândească din nou la o cale de a bea cu măsură data viitoare.
Credem că un asemenea om este în pericol, pentru că are semnele distinctive ale
alcoolicului adevărat. Poate că îşi vede încă de afaceri cum trebuie şi este
departe de a fi distrus total. Cum se spune adesea printre noi, "el vrea să vrea să înceteze
băutul".
3.
Omul acesta a ajuns mult mai rău decât cel din a doua
categorie, deşi a fost ca el, până nu demult. Prietenii I-au abandonat,
căsnicia este aproape ratată şi nu se poate ţine de serviciu. Probabil că a
fost deja nevoie să chemaţi doctoral şi a început ostenitorul tur al spitalelor
şi sanatoriilor. Recunoaşte că nu poate bea ca alţi oameni, dar nu înţelege de
ce. Se agaţă de ideea că tot va mai putea găsi o tale de a bea normal. Poate că
a ajuns la stadiul în care doreşte cu disperare să înceteze băutul, dar nu
poate. Cazul lui mai prezintă câteva întrebări la care vom încerca să răspundem
pentru folosul dumneavoastră. Există încă speranţe mari într-un asemenea caz.
4.
Poate că soţul dumneavoastră v-a adus la disperare. A
fost internat de nenumărate ori. Este violent sau pare de-a dreptul nebun când
bea. Uneori, bea chiar pe drumul de la spital spre casă. Probabil că a trecut
deja printr-un delirium tremens fie medicii vă sfătuiesc să-l internaţi definitiv.
Poate că este deja internat la azil. Dar nici această imagine nu este chiar aşa
de sumbră cum pare. Soţii multora dintre noi au ajuns atât de departe. Şi
totuşi, s-au făcut bine.
Să ne întoarcem acum la soţul din prima
categorie. Oricât de ciudat ar părea, se ajunge greu la un capăt cu el. Îi
place să bea pentru că băutura îi stimulează imaginaţia şi se simte mai aproape
de prieteni când bea cu ei. Poate că şi dumneavoastră vă cade bine un păhărel
în compania lui, atunci când nu bea prea mult. Aţi petrecut multe seri fericite
împreună, tăifăsuind şi bând la gura sobei. Poate că amândurora vă plac acele
petreceri care nu sunt plictisitoare tocmai pentru că se serveşte băutură. Şi
nouă ne-au căzut bine asemenea seri de amuzament. Ştim ce efect benefic are
alcoolul asupra relaţiilor sociale. Unele dintre noi, dar nu în unanimitate,
credem chiar că băutura îşi are şi partea ei bună, când este consumată
rezonabil.
Cel dintâi principiu al succesului este să nu vă
înfuriaţi niciodată. Chiar dacă soţul devine atât de insuportabil încât trebuie
să plecaţi de acasă pentru o vreme, faceţi-o fără ranchiună. Răbdarea şi calmul
vă sunt indispensabile.
Următoarea sugestie este aceea că ar fi bine să nu-i
spuneţi niciodată ce să facă în legătură cu băutul. Dacă îi intră în cap că îl
cicăliţi sau că vreţi să-i stricaţi buna dispoziţie, şansa de a realiza ceva vi
se reduce la zero. Va fi pentru el o scuză, ca să bea mai mult. Vă va spune că
este un neînţeles şi apoi vor veni serile în care veţi fi mereu singură. Îşi va
căuta pe cineva care să-l consoleze - şi nu întotdeauna un alt bărbat.
Luaţi hotărârea de a nu lăsa ca
băutul soţului să vă ruineze relaţiile cu copiii şi prietenii. Ei au nevoie de
compania şi ajutorul dumneavoastră. Chiar dacă soţul bea, viaţa vă poate rămâne
plină şi utilă. Noi cunoaştem femei care şi-au păstrat curajul şi fericirea,
chiar şi în asemenea condiţii. Nu vă irosiţi vlaga în încercări de îndreptare a
soţului. Cu toate eforturile, s-ar putea să nu vă stea în puteri s-o faceţi.
Ştim că asemenea sugestii sunt
uneori greu de urmat. Dar vă veţi scuti de multe dureri de inimă, dacă veţi
reuşi să le luaţi în considerare. Şi se prea poate ca soţul să vă aprecieze
răbdarea şi înţelepciunea. O asemenea atitudine poate crea baza unei discuţii
prieteneşti în legătură cu băutul său. Lăsaţi-l pe el să deschidă subiectul.
Feriţi-vă de a-l critica într-o asemenea discuţie. Încercaţi să vă puneţi în
locul lui. Dovediţi-i că vreţi să-I ajutaţi, nu să-l criticaţi.
Când se iveşte o asemenea discuţie, îi puteţi sugera
să citească această carte sau cel puţin capitolul despre alcoolism. Spuneţi-i
că îngrijorarea dumneavoastră este mai mult ca sigur neîntemeiată; că sunteţi
convinsă că el ştie mai bine despre ce este vorba; că este bine ca fiecare om
care bea să înţeleagă clar ce riscuri îşi asumă atunci când bea prea mult.
Arătaţi-i că aveţi încredere în puterea sa de a lăsa băutura de-o parte sau de
a bea cu măsură. Spuneţi-i că nu vreţi să-i luaţi plăcerile, ci doar ca el
să-şi îngrijească sănătatea. Poate veţi reuşi astfel să-i stârniţi interesul
pentru înţelegerea alcoolismului.
Probabil că unii dintre cunoscuţii
lui Sunt alcoolici. Sugeraţi-i să vă ocupaţi împreună de acei oameni.
Băutorilor le place să ajute alţi băutori. Poate că soţul va vrea să stea de
vorbă cu unul dintre ei.
Dacă metoda aceasta nu pare să dea roade, este mai bine să
renunţaţi la subiect, dar să ştiţi că, după o asemenea discuţie prietenească,
îl va redeschide el însuşi mai târziu. Va trebui să aveţi răbdare şi să
aşteptaţi, dar merită. Între timp, încercaţi s-o ajutaţi pe soţia altui băutor
serios. Dacă acţionaţi pe baza acestor principii, se prea poate ca soţul
dumneavoastră să înceteze băutul sau să revină la băutul moderat.
Presupunând că soţul se află în a
doua categorie, principiile de mai sus rămân valabile, cu deosebirea că, după
proxima beţie, îl veţi întreba dacă ar vrea să se lase de băut cu adevărat.
Nu-i cereţi s-o facă de dragul dumneavoastră sau al nimănui altcuiva.
Întrebaţi-I doar dacă ar vrea. Şi s-ar putea să vrea.
Arătaţi-i
această carte şi spuneţi-i ce aţi aflat despre alcoolism. Să înţeleagă faptul
că autorii cărţii, fiind ei înşişi alcoolici, ştiu despre ce vorbesc. Spuneţi-i
câte ceva despre povestirile citite. Dacă se sfieşte de subiectul remediului
spiritual, spuneţi-i să arunce o privire asupra capitolului despre alcoolism.
Poate că atunci i se va stârni interesul pentru continuarea lecturii.
Dacă este entuziasmat de ideile acestea, cooperarea
dumneavoastră va fi foarte importantă pentru el.
Dacă reacţionează cu răceală sau crede că nu este
alcoolic, vă sugerăm să-l lăsaţi în pace. Nu-l împingeţi de la spate să urmeze
programul. Sămânţa a fost plantată în spiritul lui. Ştie că mii de bărbaţi în
situaţia lui s-au făcut bine. Dar nu-i reamintiţi aceste lucruri imediat după
ce-a băut, pentru că se va mânia. Mai devreme sau mai târziu, îl veţi găsi
recitind cartea, din scoarţă în scoarţă. Lăsaţi-l să se împotmolească de
suficiente ori în băutură şi să se convingă singur că trebuie să facă ceva; cu
cât îl zoriţi mai mint, cu atât se va îndepărta mai mint momentul
însănătoşirii.
Dacă soţul este din categoria a treia, s-ar putea să
aveţi noroc. Sunteţi deja sigură că vrea să înceteze băutul, deci vă puteţi
dote la el cu această carte, bucuroasă de parcă aţi fi găsit o comoară în
fundul grădinii. Poate că nu vă va împărtăşi entuziasmul, dar vă garantăm că va
citi cartea, ba mai mult, poate va începe programul imediat. Oricum, nu va
trebui să aşteptaţi prea mult. Nu-l presaţi. Lăsaţi-l să decidă singur.
Rămâneţi în toane bune, cât durează următoarea serie de beţii. Nu vorbiţi
despre situaţia lui sau despre această carte, decât dacă aduce el vorba.
În unele cazuri, este mai bine ca cineva din afara
familiei să-i prezinte cartea. O astfel de persoană ar putea avea mai mult spor
în a-l stimula să acţioneze, fără să-i trezească ostilitatea.
Dacă soţul este un om normal în celelalte privinţe,
aveţi multe şanse cu el, în acest stadiu.
S-ar putea crede că bărbaţii din a
patra categorie nu mai au nici o şansă, dar nu este aşa. Mulţi dintre membrii
Alcoolicilor Anonimi au fost din această categorie. Nimeni nu-şi mai făcea
speranţe în legătură cu ei; înfrângerea părea sigură. Şi totuşi, însănătoşirea
lor a fost spectaculoasă şi în forţă.
Există excepţii. Unii sunt atât de rău distruşi de
alcool, încât nu se mai pot opri din băut. În unele cazuri, alcoolismul este
complicat de alte boli. Un medic sau un psihiatru competent vă poate spune dacă
sunt complicaţii de o natură serioasă.
În orice caz, încercaţi să-l faceţi să citească această
carte. Poate va reacţiona cu entuziasm. Dacă este internat deja la cronici, dar
atât doctorul lui cât şi dumneavoastră sunteţi convinşi că este sincer dornic
să se refacă, daţi-i o şansă de a încerca metoda noastră - desigur, în cazul în
care medicul nu consideră că pacientul este într-o stare total ieşită din comun
sau chiar periculoasă.
Facem această recomandare destul de încrezătoare în
ceea ce spunem. Alcoolicii Anonimi lucrează de ani de zile cu alcoolici
internaţi la cronici. De la publicarea acestei cărţi, A.A.-ul a ajutat la
externarea din aziluri psihiatrice şi spitale de toate felurile a mii de
alcoolici. Majoritatea nu au mai fost internaţi niciodată. Puterea lui Dumnezeu
pătrunde adânc!
Dacă situaţia dumneavoastră este diametral
opusă celei de mai sus, probabil că soţul este în libertate, dar ar trebui
internat. Unii oameni nu pot sau nu vor să se facă bine de pe urma
alcoolismului. Considerăm că li se face un bine dacă sunt internaţi, când devin
prea periculoşi. Dar este bine să fie întotdeauna consultat mai întâi un medic
competent. Soţiile şi copiii acestor oameni trec prin suferinţe oribile, dar nu
mai mari decât suferinţa alcoolicilor înşişi.
În unele cazuri, viaţa trebuie luată de la
început. Cunoaştem femei care au făcuto. Dacă se adoptă un mod de viaţă
spiritual, drumul este mai puţin anevoios.
Dacă aveţi un soţ care bea, probabil că vă
îngrijorează ce gândesc oamenii şi vă a groază să daţi ochii cu prietenii. Vă
închideţi din ce în ce mai mult în sine şi sunteţi convinsă că toată lumea
vorbeşte despre cum stau lucrurile în căminul dumneavoastră. Ocoliţi subiectul
băutului chiar şi când vorbiţi cu propriii părinţi. Nu ştiţi ce să le spuneţi copiilor.
Când soţul este într-un hal fără de hal, deveniţi o pustnică înspăimântată şi
vă doriţi ca telefonul să nu fi fost inventat.
Considerăm că această stânjeneală este în cea mai mare
parte nejustificată. Nu este nevoie să discutaţi cu lux de amănunte situaţia
soţului, dar vă puteţi informa discret prietenii cu privire la natura bolii
lui, având mare grijă să nu-l puneţi în situaţii neplăcute şi să nu-i faceţi
vreun rău.
Dacă le explicaţi cu grijă unor asemenea persoane că
soţul dumneavoastră este bolnav, creaţi o atmosferă nouă. Barierele care se
ridicaseră între prieteni şi dumneavoastră vor dispărea, odată cu creşterea
sentimentelor lor de înţelegere şi simpatie. Nu vă veţi mai simţi jenată, nici
obligată să vă scuzaţi mereu soţul, ca şi când ar fi lipsit de voinţă, când în
realitate el este un om de caracter. Curajul dumneavoastră de o natură nouă,
firea dumneavoastră bună şi stăpânirea de sine vor face minuni în societate.
Acelaşi principiu se aplică şi în faţa copiilor. Este
bine să nu vă amestecaţi în certurile dintre ei şi tatăl lor când bea, decât
dacă trebuie să-i protejaţi când este violent. Folosiţi-vă întreaga energie
pentru a promova o cât mai bună înţelegere a situaţiei. Atunci, acea tensiune
teribilă, tipică familiilor cu băutori-problemă, va descreşte în intensitate.
Deseori v-aţi simţit obligată să spuneţi patronului şi
prietenilor soţului că era bolnav, când, în realitate, el era beat. Evitaţi cât
se poate să răspundeţi la întrebările pe această temă. Lăsaţi-l pe el să se
explice, ori de câte ori este posibil. Din dorinţa de a-l proteja, nu trebuie
să ajungeţi să recurgeţi la minciuni în faţa unor oameni care au dreptul să
ştie unde este el şi ce face. Când a treaz şi în toane bane, discutaţi problema
cu el. Întrebaţi-l ce vrea el să faceţi data viitoare când vă va parte în acea
postură. Dar aveţi grijă să nu manifestaţi ranchiună pentru ultima dată când a
făcuto.
Mai există o teamă care vă poate paraliza, aceea că
soţul îşi va pierde postul. Vă gândiţi la ce dezonoare şi ce vremuri grele vă
aşteaptă, pe dumneavoastră şi pe copii şi s-ar putea chiar să treceţi prin aşa
ceva. Poate aţi mai trecut prin acea experienţă, chiar de multe ori. Dacă se
mai repetă, priviţi-o într-o lumină nouă. Poate că va fi o binecuvântare! Poate
că este ceea ce-l va convinge pe soţ că vrea să înceteze băutul pentru
totdeauna. Iar dumneavoastră ştiţi acum că poate s-o facă dacă vrea! În
nenumărate cazuri, această aparentă calamitate s-a dovedit a fi un avantaj, ea
deschizând cărarea care ducea spre descoperirea lui Dumnezeu.
După cum am mai spus, viaţa este
mai bună, când este trăită pe un plan spiritual. Dacă Dumnezeu poate rezolva
dilema veche de când lumea a alcoolismului, vă poate rezolva şi dumneavoastră
Ca soţii de alcoolici, am descoperit că, fiind şi noi oameni,
am suferit şi noi de trufie, de auto-compătimire, de vanitate şi de toate
celelalte trăsături care definesc o persoană egocentrică; ba am fost multe ori
- şi egoiste şi lipsite de onestitate. Când soţii noştri au început să aplice
principii spirituale în viaţa lor, am început să vedem că ele erau de dorit şi
în ceea ce ne privea pe noi.
La început, o
parte dintre noi crezuserăm că ne puteam lipsi acel ajutor. Ne consideram femei
cumsecade, în general, capabile de a fi mai drăguţe dacă soţii încetau băutul.
Dar ideea că un prea bane ca să avem nevoie de Dumnezeu a fost o idee ridicolă.
Acum, încercăm să
aplicăm principii spirituale în toate domeniile vieţii şi descoperim că astfel
se rezolvă şi problemele noastre; frica se risipeşte şi nu mai cunoaştem
îngrijorarea şi orgoliul rănit, ceea ce este un lucru minunat. Vă îndemnăm să
încercaţi programul nostru, deoarece nimic nu-i va fi mai de ajutor soţului
dumneavoastră, decât o atitudine radical schimbată faţă de el iar Dumnezeu vă
va arăta cum să vi-o însuşiţi. Urmaţi aceeaşi cale cu soţul dumneavoastră, dacă
este posibil.
Desigur, veţi
fi foarte fericită, dacă veţi găsi o soluţie, împreună cu soţul, la problema
gravă a alcoolismului. Însă nu toate problemele vi se vor rezolva peste noapte.
Sămânţa a început să încolţească într-un sol nou, dar creşterea este abia la
început. Cu toată fericirea nou găsită, vor mai fi urcuşuri şi coborâşuri.
Multe dintre vechile probleme vor continua să existe şi este normal să fie aşa.
Şi dumneavoastră şi soţul veţi
trece prin multe încercări la capitolul
încrederii şi sincerităţii. Este bine să le priviţi ca parte din educaţia
dumneavoastră de viaţă. Veţi face greşeli, dar dacă sunteţi de bună credinţă,
ele nu vă vor zădărnici eforturile, dimpotrivă le veţi putea transforma într-un
capital util. Cu depăşirea fiecărei dificultăţi, modul de viaţă vi se va îmbunătăţii
din ce în ce mai mult.
Printre
obstacolele peste care veţi da se află iritarea, sentimentele rănite şi
resentimentele. Soţul va fu uneori nerezonabil şi vă va veni să-l criticaţi.
Dintr-un norişor de la orizontul căsniciei dumneavoastră, se pot aduna nori
grei care ascund trăsnetele certurilor. Aceste disensiuni familiale sunt
deosebit de periculoase, în special pentru soţul dumneavoastră. Va trebui
adesea să căraţi povara evitării lor sau ţinerii lor sub control. Să nu uitaţi
niciodată că resentimentul este un risc mortal pentru alcoolici. Nu vrem să
spunem că trebuie să fiţi de acord de fiecare dată cu soţul, atunci când există
o diferenţă onestă de opinii. Aveţi doar grijă să nu vă exprimaţi dezaprobarea
prin critici sau cu ură.
Amândoi veţi constata că este mai
uşor să treceţi peste marile dificultăţi, decât peste cele mărunte. De aceea,
la prima discuţie înfierbântată care se va ivi, indiferent pe ce temă,
amintiţi-vă că amândoi aveţi privilegiul de a fi primul care să spună, zâmbind:
„Nu vreau să ne certăm! Iartă-mă, prea m-am tulburat. Hai să amânăm discuţia pe
mai târziu”. Dacă soţul încearcă să trăiască pe baze spirituale, va face şi el
tot ce-i stă în puteri pentru a evita conflictele şi disputele.
El ştie că vă datorează multe şi
că simpla menţinere a abstinenţei nu este suficientă ca să-şi achite datoriile.
Se străduieşte să repare ce-a stricat, dar nu vă aşteptaţi la prea multe.
Obiceiurile lui de gândire şi acţiune sunt vechi, fiind acumulate în decursul
multor ani. Cuvintele de ordine pentru dumneavoastră acum sunt răbdare,
toleranţă, înţelegere şi iubire. Fie ca ceea ce spuneţi şi faceţi să fie o
demonstraţie a acestor noţiuni. Atunci, ele se vor răsfrânge şi dinspre el spre
dumneavoastră. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască, este regula zilei.
Dacă amândoi dovediţi bunăvoinţa de a vă îndrepta propriile greşeli, vor rămâne
foarte puţine motive pentru critici de ambele părţi.
Noi, femeile,
ne-am format un portret al bărbatului ideal, pe care l-am dori întruchipat în
soţii noştri. Este cât se poate de firesc, deci, să gândim că ei se vor ridica
la înălţimea acelui nepreţuit ideal, acum că s-a rezolvat problema băutului.
Dar aşa ceva nu prea este posibil, pentru simplul motiv că soţul se află, ca şi
dumneavoastră, abia la începutul maturizării. Aveţi răbdare.
Un alt sentiment preconceput
poate fi acela de resentimente faţă de faptul că iubirea şi loialitatea pe care
le-am pus la bătaie nu i-au putut vindeca pe soţii noştri de alcoolism.
Detestăm gândul că din conţinutul unei cărţi sau din efortul unui alt alcoolic,
s-a realizat în doar câteva săptămâni ceea ce ne zbătuserăm noi să realizăm,
fără succes, timp de ani de zile. Acestea sunt momentele în care uităm că
alcoolismul este o boală asupra căreia noi nu avem nici o putere. Soţul va fi
primul care va recunoaşte că numai devotamentul şi grija dumneavoastră I-au
ţinut până a putut avea o experienţă spirituală, s-ar fi prăbuşit demult.
Atunci când vi se strecoară în suflet resentimentele, opri~i-vă o clipă şi
număraţi de câte ori aţi fost binecuvântată: la urma urmelor, familia este fie
împreună, alcoolul nu mai este o problemă fie dumneavoastră, împreună cu soţul,
construiţi un viitor la care nici n-aţi îndrăznit să visaţi.
O altă dificultate de semnalat
este aceea că s-ar putea să deveniţi geloasă din cauza atenţiei pe care o
acordă el din abundenţă alcoolicilor. V-a fost atâta timp dor de compania lui
fie acum el petrece ceasuri îndelungi ajutând alţi bărbaţi şi familiile
acestora. Consideraţi că acum ar trebui să vă aparţină în exclusivitate. Însă
adevărul este că îi face bine să-i ajute pe alţi alcoolici, pentru că numai aşa
îşi poate păstra propria abstinenţă. Uneori, această muncă de întrajutorare îl
captivează atât de mint, încât neglijează tot restul. Casa vi se umple de străini,
dintre care unii vă sunt antipatici fie soţul este deosebit de interesat de
problemele acestora, dar este indiferent la ale dumneavoastră. Nu va ajuta la
nimic dacă i-o spuneţi de la obraz sau dacă îl presaţi să vă acorde mai multă
atenţie. Considerăm că este o mare greşeală să încercaţi să-i stăviliţi
entuziasmul pentru întrajutorarea cu alţi alcoolici. Ar fi bine, atât cât vă
stă în puteri, să vă alăturaţi lui în ceea ce face. Vă sugerăm să vă gândiţi la
soţiile noilor săi prieteni alcoolici, care au nevoie de sfaturile şi iubirea
cuiva care a trecut prin ce-aţi trecut dumneavoastră.
Poate că este adevărat că aţi trăit în izolare timp
îndelungat, deoarece băutul soţului o izolează în multe cazuri şi pe soţie.
Prin urmare, poate că aveţi tot aşa de mare nevoie de ceva nou care să vă
intereseze, de o cauză nobilă pentru care să simţiţi că se merită să trăiţi,
precum are şi el. Cooperând, în loc să vă plângeţi, veţi descoperi că
entuziasmul lui excesiv se va mai tempera. În amândoi se va trezi un nou simţ
al responsabilităţii faţă de alţii.
Este important ca amândoi să vă gândiţi mai
mult la cum să contribuiţi la viaţă şi nu la câte aţi putea obţine de la ea.
Inevitabil, dacă veţi proceda aşa, viaţa vă va fi mai împlinită, cu mult mai
bună decât cea din trecut.
Se mai poate întâmpla, ca după un start
cinstit pe noul drum, soţul să vă descumpănească total, venind acasă beat,
tocmai când lucrurile mergeau deosebit de bine. Dacă sunteţi convinsă că vrea
să termine cu băutul, nu este nevoie să vă alarmaţi. Deşi este infinit mai bine
să nu recidiveze niciodată, după cum s-a dovedit a fi cu mulţi dintre soţii
noştri, o recidivă prinde bine în unele cazuri. Soţul va vedea imediat că va
trebui să-şi sporească eforturile în activităţile spirituale, dacă are de gând
să supravieţuiască. Nu este nevoie să-i reamintiţi deficienţa spirituală de
care suferă, pentru că o ştie el prea bine. Încurajaţi-l şi întrebaţi-l cu ce
l-aţi putea ajuta mai mult.
Cel mai mic semn de frică sau de intoleranţă
îi poate micşora şansele de însănătoşire. Într-un moment de slăbiciune, îşi
poate găsi una dintre acele puerile scuze pentru a bea, ca de pildă faptul că
vă sunt antipatici prietenii lui.
Nu încercăm absolut niciodată să aranjăm
treburile în viaţa soţului cu scopul de a-l scuti de tentaţii. El va sesiza
chiar şi cea mai mică încercare de-a dumneavoastră de a-i aranja întâlnirile şi
afacerile aşa ca să nu fie tentat la băutură. Daţi-i libertate deplină, să vină
şi să plece după cum doreşte. Este un lucru foarte important. Dacă se îmbată,
nu vă blamaţi. Dumnezeu i-a luat sau nu i-a luat problema băutului. Dacă nu i-a
luat-o, este bine s-o aflaţi imediat, pentru că astfel o puteţi amândoi lua fie
de la baza lucrurilor. Pentru a preveni o repetare a recidivei, puneţi problema
aceasta în mâinile lui Dumnezeu, exact aşa cum faceţi cu toate celelalte.
Suntem conştiente
de faptul că v-am dat multe sfaturi şi repere de urmat. Poate vi s-a părut că
v-am ţinut prelegeri. Regretăm dacă v-am lăsat cu această impresie, pentru că
nici noi nu ne prea dăm în vânt după cei care ne ţin teorii. Însă cele relatate
aici se bazează pe experienţa noastră, din care o parte a fost dureroasă. A
trebuit să aflăm aceste lucruri cu preţul unor grele încercări. De aceea dorim
atât de mint să înţelegeţi ce se petrece. Astfel veţi putea evita dificultăţile
care nu sunt necesare. (*Comunitatea Grupurilor Familiale Al-Anon a fost
formată la aproximativ treisprezece ani după redactarea acestui capitol. Deşi
funcţionează complet separat de Alcoolicii Anonimi, Al-Anon-ul foloseşte
principiile generate ale programului A.A., ca un ghid pentru soli, soţii, rude,
prieteni şi alte persoane apropiate alcoolicilor. Paginile anterioare, (deşi se
adresează numai soţiilor) indică acele probleme cu care se confruntă şi toţi
ceilalţi. Alateen, comunitatea pentru adolescenţii care au părinţi alcoolici,
este o parte a Al-Anon-ului.)
Capitolul
9
VIAŢA FAMILIEI DE ACUM ÎNAINTE
Femeile din familiile noastre v-au prezentat,
în capitolul precedent, câteva
sugestii în legătură cu atitudinea pe care o poate lua soţia faţă de
soţul aflat în etapa însănătoşirii, lăsându-vă poate cu impresia că el trebuie
învelit în vată şi urcat pe un piedestal. Numai că, pentru ca readaptarea la o
viaţă normală de familie să reuşească, procedeul este exact invers. Este bine
ca toţi membrii familiei să se afle pe un teren comun de toleranţă, înţelegere
şi iubire.
Aceasta implică un proces de dezumflare a orgoliului.
Alcoolicul, soţia, copiii, socrii - toţi au, mai mint ca sigur, ideile lor fixe
despre ce atitudine ar trebui să aibă familia faţă de ei. Fiecare are interesul
ca dorinţele sale să fie respectate. Considerăm că, din ce un membru al
familiei pretinde mai mult ca ceilalţi să lase de la ei, din aceea se creează
mai multe resentimente din partea acestora fie atmosfera devine încărcată de
discordie şi nefericire.
Şi anume de ce? Nu cumva deoarece fiecare vrea să joace rolul
principal? Nu cumva fiindcă fiecare doreşte să reorganizeze viaţa de familie
după propriile sale idei? Nu cumva fiindcă, inconştient, fiecare încearcă să
vadă ce poate obţine de la familie, în lot de ce ar putea dărui el însuşi?
Încetarea băutului nu este decât primul pas de ieşire
dintr-o stare extrem de tensionată şi anormală. Cum ne spunea un doctor,
"Ani de zile trăiţi alături de un alcoolic transformă orice soţie sau
copil într-o persoană nevrotică. Într-o anumită măsură, întreaga familie este
bolnavă". Familiile trebuie să înţeleagă de la început că noul drum nu va
fi tot timpul sub un cer fără nori; că fiecare, la rândul său, va avea momente
în care îl vor durea picioarele sau în care se va abate de la drum şi că îi vor
apărea în tale scurtături şi ocolişuri ispititoare, pe care se poate uşor
rătăci.
Permiteţi-ne acum să vă arătăm
câteva dintre obstacolele peste care va da familia şi să vă sugerăm căi pentru
evitarea acestora sau chiar pentru transformarea lor în ceva folositor.
Membrii familiei alcoolicului îşi
doresc fierbinte să se simtă iar fericiţi şi în siguranţă. Ei îşi amintesc cum
era pe vremea în care tata era prosper, afectuos şi atent. Viaţa actuală este
comparată cu viaţa de atunci şi, dacă nu se ridică la acelaşi nivel, familia se
consideră nefericită.
Încrederea familiei în tăticu' este mare. Zilele bune
de altădată se vor întoarce curând, îşi spun toţi. Uneori, ei au pretenţia ca
tăticu' să aducă înapoi acele zile numaidecât, considerând că Dumnezeu le
datorează această răsplată aşteptată de atâta timp! Din păcate, capul familiei
a petrecut ani de zile distrugându-şi serviciul, sentimentele de afecţiune,
prieteniile, sănătatea - toate acestea fiind acum dărâmate sau îngropate în
ruină. Va fi nevoie de timp pentru reconstrucţie. Noul edificiu va fi, până la
urmă, mai frumos decât cel vechi, dar construirea lui necesită ani de zile.
Tatăl ştie că el este de blamat; s-ar putea să aibă nevoie de
ani de muncă pentru a se restabili financiar, dar nu trebuie să i se scoată
ochii pentru aceasta. Poate că nu va mai ajunge niciodată să câştige la fel de
mulţi bani ca înainte. Dacă familia este înţeleaptă, îl va admira pentru ceea
ce încearcă să fie, nu pentru ceea ce încearcă să câştige.
Din când în când, amintiri neplăcute vor înnegura
prezentul, pentru că aproape fiecare alcoolic poartă marca escapadelor din
vremea băutului, fie ele comice, umilitoare, ruşinoase sau tragice. Primul
impuls este acela de a îngropa aceste amintiri sub podeaua unei pivniţe
întunecoase şi de a zăvorî uşa cu zece lacăte. Unele familii cred că un viitor
fericit nu este posibil decât dacă se dă uitării tot trecutul. Noi considerăm
că acesta este un punct de vedere egocentric şi în direct conflict cu noul mod
de viaţă.
Henri Lord remarca odată, plin de înţelepciune, că experienţa
este lucrul cel mai valoros în viaţă. Este adevărat, dar numai dacă suntem
dispuşi să învăţăm din experienţele trecute. Nu ne vom maturiza decât dacă ne
vom recunoaşte şi corecta greşelile, astfel ca ele să devină bunuri de preţ.
Trecutul alcoolicului devine astfel bunul cel mai de preţ al familiei şi adesea
este singura ei avere!
Acest trecut dureros poate fi de o valoare
infinită pentru familiile care încă se mai luptă cu problema alcoolismului.
Considerăm că fiecare familie uşurată de acea povară datorează ceva acelora
care o mai poartă încă pe umeri şi, atunci când ocazia o cere, este bine ca
fiecare membru al familiei respective să aibă bunăvoinţa de a se referi la greşelile
trecute, oricât de dureroase. Arătându-le altora, care mai suferă, cum am fost
noi înşine ajutaţi, ajungem să cunoaştem valoarea reală a vieţii noastre de
acum. Gândiţi-vă mereu la faptul că, pus în grija lui Dumnezeu, întunecatul
nostru trecut este un bun de preţ maxim - cheia vieţii şi fericirii altora, cu
care puteţi para moartea şi mizeria lor.
Este adevărat că trecutul poate fi dezgropat
pentru a adânci răni şi a crea o adevărată molimă de supărări. De pildă, se
cunosc situaţii în care ambii soţi au avut aventuri amoroase. Cu primul val al
experienţei spirituale, cei doi îşi iartă reciproc păcatul şi se simt iar
apropiaţi. Miracolul reconcilierii este la un pas de ei. Dar, la cine ştie ce
provocare, cel întărâtat dezgroapă morţii şi împrăştie scheletele cu mare
mânie. Unii dintre noi au trecut prin asemenea situaţii şi declară că sunt
foarte dureroase. Unele cupluri au fost nevoite să se despartă pentru o vreme,
până când a putut fi recâştigată bătălia împotriva amorului rănit iar lucrurile
au putut fi privite dintr-o perspectivă nouă. În majoritatea cazurilor,
alcoolicul a supravieţuit acestui chin fără să recidiveze, dar nu în toate. De
aceea, considerăm că întâmplările din trecut nu se discută, decât dacă
dezgroparea lor serveşte unui scop sănătos şi util.
Familiile Alcoolicilor Anonimi au puţine
schelete ascunse prin dulapuri. Fiecare ştie problemele alcoolice ale
celorlalţi.
Oriunde altundeva, în viaţa obişnuită,
aceasta ar aduce necazuri de nedescris, bârfe scandaloase, râs pe seama celor
în cauză şi tendinţa de a profita de informaţii intime.
Aşa ceva se întâmplă foarte rar
printre noi. Vorbim mult unii despre alţii, dar aproape întotdeauna într-un
spirit de iubire şi toleranţă.
Un alt principiu pe care îl respectăm cu mare grijă
este acela de a nu povesti experienţele intime ale altei persoane, decât dacă
suntem siguri că o facem cu aprobarea celui implicat. Considerăm că este mai
bine, când se poate, să ne limităm la povestea noastră proprie. Când un om se
critică pe sine sau râde de propriile defecte, efectul asupra celorlalţi este
pozitiv, în timp ce critica sau ridiculizarea venite de la altcineva au efectul
contrar. Membrii oricărei familii ar trebui să fie foarte atenţi în această
privinţă, deoarece cea mai mică remarcă nedelicată sau imprudentă produce
adesea furtuni violente. Alcoolicii sunt oameni sensibili, acesta fiind un
handicap a cărui corectare poate cere mult timp.
Numeroşi alcoolici sunt entuziaşti şi oameni ai
extremelor. La începutul reînsănătoşirii, alcoolicul porneşte într-una din
următoarele două direcţii: fie că se aruncă frenetic în încercările de a se
reface financiar, fie că este atât de încântat de noua sa viaţă, încât nu
vorbeşte decât despre ea şi nu se poate gândi la nimic altceva. În ambele
cazuri, se nasc anumite probleme de familie. Avem o foarte bogată experienţă în
această sferă.
Considerăm că este periculos să ne aruncăm cu capul
înainte în rezolvarea problemei economice. Familia va fi şi ea afectată, la
început în mod plăcut, toţi crezând că necazurile financiare se vor sfârşi
curând iar apoi, mai puţin plăcut, când se simt neglijaţi. Peste zi, tăticu'
este ocupat iar seara este obosit. Nu se prea ocupă de copii şi se irită când i
se reproşează defectele. Dacă nu e iritat, este posomorât sau agasant, nu vesel
şi plin de afecţiune cum şi-ar dori familia să fie. Mama se plânge că nu-i
acordă suficientă atenţie. Toţi sunt dezamăgiţi şi deseori o arată pe faţă.
Asemenea plângeri încep să ridice bariere, pentru că el este foarte încrâncenat
în preocupările de recuperate a timpului pierdut, de refacere a averii şi de
recâştigare a reputaţiei şi consideră că face bine ce face.
Numai că uneori soţia şi copiii sunt de o altă părere.
După ani de zile în care au fost neglijaţi şi maltrataţi, ei consideră că tata
le datorează mai mult decât le dă. Vor ca el să le state multă afecţiune, să le
redea bucuriile cunoscute pe vremuri, când nu ajunsese să bea abuziv şi să
state că are remuşcări pentru cât au avut ei de suferit. Dar tata nu este prea
generos cu toate acestea şi resentimentele cresc; el devine şi mai puţin
comunicativ iar uneori explodează dintr-un fleac. Familia este dezorientată şi
îl critică pentru că nu urmează cum trebuie programul spiritual.
O asemenea situaţie poate fi
evitată. Atât tatăl cât şi restul familiei se înşeală în felul în care gândesc,
deşi toţi au motivele lor să creadă ceea ce cred. Discuţiile în contradictoriu
nu ajută la nimic, dimpotrivă, agravează momentul de impas. Familia trebuie să
priceapă că, deşi sănătatea lui s-a îmbunătăţit, tata este tot în
convalescenţă. Este bine să fie recunoscători pentru că mai este viu şi
abstinent; să îl laude pentru progresul pe care l-a făcut; să-şi amintească
mereu că băutul a creat tot soiul de stricăciuni a căror reparare poate cere
timp îndelungat. Dacă înţeleg aceste lucruri, ei nu vor mai pune la suflet
perioadele lui de iritare, deprimare sau apatie, care, dacă există toleranţă,
iubire şi înţelegere spirituală, vor dispărea încetul cu încetul.
Capul familiei trebuie să-şi amintească
mereu că el este principalul responsabil pentru necazurile abătute asupra
familiei şi că n-o să-i ajungă tot restul vieţii, ca să le poată drege. Dar
trebuie să vadă şi pericolul concentrării excesive asupra refacerii financiare.
Deşi această refacere este posibilă pentru mulţi dintre noi, am descoperit că
nu putem pune banii pe primul loc. În ce ne priveşte, bunăstarea materială a
venit întotdeauna în urma progresului spiritual şi niciodată înainte.
Deoarece viaţa familiei a avut cel
mai mult de suferit, este bine ca omul să-şi concentreze eforturile în această
direcţie, pentru că nu prea are şanse în nici o alta, dacă nu începe să-şi
arate lipsa de egoism şi iubirea în propriul cămin.
Ştim că multe soţii şi multe familii
Sunt dificile, dar cine se află pe calea refacerii din alcoolism trebuie să
tină mine că a avut o contribuţie majoră la această stare.
Pe măsură ce fiecare membru al unei familii în care
abundă resentimentele începe să-şi vadă propriile defecte şi să şi le
recunoască în faţa celorlalţi, se pun bazele unor discuţii cu folos. Aceste
discuţii Sunt constructive dacă se pot purta fără contraziceri înfierbântate,
auto-compătimire, auto-justificări sau critici pline de resentimente. Încetul
cu încetul, mama şi copiii vor vedea că au pretenţii prea mari iar tata va
vedea că dă prea puţin. Principiul lor călăuzitor va fi acela de a da, nu de a
obţine.
Să presupunem acum că tata trece de la bun început
printr-o puternică experienţă spirituală şi devine peste noapte un alt om. Este
un entuziast al religiei şi nu se poate concentra la nimic altceva. De îndată
ce abstinenţa apare ca un dat, poate că familia îl priveşte pe tăticul cel
straniu cu teamă, apoi cu iritare. Se vorbeşte despre lucruri spirituale de
dimineaţa până seara. Se prea poate că tata pretinde familiei să-I găsească
rapid pe Dumnezeu sau îi priveşte pe ai săi cu o uimitoare indiferenţă, el
considerându-se deasupra celor lumeşti. Poate că îi spune soţiei, care a fost
credincioasă toată viaţa, că ea habar n-are ce este credinţa şi că ar fi bine
să îmbrăţişeze genul lui de spiritualitate, până nu-i prea târziu.
Când tata se poartă astfel, reacţia celor din familie
poate fi nefavorabilă. Unii dintre ei devin geloşi pe Dumnezeul care a furat
afecţiunea tăticului. Deşi sunt recunoscători că nu mai bea, poate că nu le
place ideea că Dumnezeu a săvârşit miracolul pe care ei nu l-au putut săvârşi,
uitând adesea că tăticu' nu putea fi ajutat de nici o putere omenească. Poate
că nu înţeleg de ce toată iubirea şi tot devotamentul lor nu l-au îndreptat pe
tata. La urma urmelor, îşi zic în sinea lor, el nici măcar nu dovedeşte cine
ştie ce virtuţi spirituale, pentru că poartă grija întregii lumi, dar îşi
neglijează familia. Ce vrea să spună cu: "Dumnezeu are grijă de voi"?
Oare nu a cam scrântit?
El nu este chiar aşa de
dezechilibrat cum s-ar crede. Mulţi dintre noi am trăit acel gen de exaltare şi
ne-am permis să ne îmbătăm un pic cu spiritualitate. Aidoma căutătorului de aur
care a dat peste un felon tocmai când nu-i mai rămăseseră decât nişte
firimituri de mâncare, am cunoscut şi noi bucuria fără margini a eliberării
dintro viaţă de frustrări. Tata se simte de parcă ar fi găsit ceva mai preţios
decât aurul şi poate că va vrea să ţină o vreme averea cea nouă doar pentru el.
Poate că nu înţelege chiar de la început că abia dacă a zgâriat suprafaţa unei
mine de aur, care va deveni profitabilă numai dacă el va săpa în lungul
filonului tot restul vieţii şi numai dacă va da altora întregul produs.
Dacă familia cooperează, tata îşi
va da repede seama că suferă de o distorsionare a valorilor. Va înţelege că
balanţa maturizării lui spirituale atârnă prea mint într-o parte, că pentru un
om obişnuit - ca el - o viaţă spirituală care nu include obligaţiile de
familie, poate că nu este chiar aşa de perfectă cum crezuse. Dacă familia
înţelege că purtarea actuală a tăticului nu este decât o fază în dezvoltarea
lui, total este aşa cum trebuie. Cu ajutor din partea familiei înţelegătoare şi
simţitoare, aceste capricii ale copilăriei spirituale a tăticului dispar
repede.
Dacă familia condamnă şi critică,
se întâmplă exact opusul. Tăticul va crede poate că, din cauza băutului, a fost
mereu nevoit să se dea învins în orice discuţie în contradictoriu din trecut,
dar că acum a devenit o persoană superioară, cu Dumnezeu de partea lui. Cu cât
se persistă mai mult în criticarea tatălui de către familie, cu atât el se va
adânci mai mult în această greşeală a sa. În loc să-şi trateze familia cum se
cuvine, el se va închide şi mai mult în sine, convins că gestul este justificat
spiritual. Chiar dacă familia nu este întru total de acord cu activităţile
spirituale ale tatălui, este bine ca el să fie lăsat în pace. Chiar dacă îşi
neglijează într-o oarecare măsură familia şi nu-şi asumă răspunderile ce-i
revin, este bine să fie lăsat să-şi desfăşoare activităţile de întrajutorare cu
alţi alcoolici cât consideră el de cuviinţă. În perioada de început a
convalescenţei, această muncă îi va asigura abstinenţa mai mult decât orice
altceva. Cu toate manifestările lui, dintre care unele chiar neplăcute şi
alarmante, considerăm că acest gen de tătic se dezvoltă pe un fundament mult
mai solid decât cel care îşi pune succesele în afaceri sau cele profesionale
înaintea dezvoltării spirituale, pericolul de a bea din nou fiind mai mic şi
orice altceva este preferabil reîntoarcerii lui la băutură.
Aceia dintre noi care am petrecut mult timp în lumea
fanteziei spirituale, ne-am dat seama până la urmă cât era de copilărească.
Acea lume de vis a cedat local simţului profund al unui stop în viaţă iar noi
am devenit din ce în ce mai conştienţi de puterea lui Dumnezeu în existenţa
noastră. Am ajuns la credinţa că EI vrea să ne păstrăm capul în nori, cu El,
dar să avem picioarele ferm stabilite pe pământ, unde se află camarazii noştri
de drum şi unde trebuie să se desfăşoare munca noastră. Acestea sunt
realităţile în care trăim. Nu am găsit nimic incompatibil între o experienţă
spirituală puternică şi o viaţă utilă, sănătoasă şi fericită.
Şi încă o sugestie. Fie că ceilalţi au convingeri
spirituale, fie că nu, ar fi foarte bine ca ei să examineze principiile după
care încearcă să trăiască alcoolicul din familie. Nu vor prea putea găsi motive
să dezaprobe stele principii, chiar dacă alcoolicul nu reuşeşte să le urmeze
sută la sută. Nimic nu-i va fi de mai mare ajutor alcoolicului care se ţine
doar tangenţial de cele spirituale, decât o soţie care adoptă un program
spiritual sănătos şi care pune mult mai bine în practică acel program. Se vor mai petrece şi alte schimbări în casă.
Băutura l-a făcut pe tata incapabil să câştige pâinea familiei. Mama a trebuit
să preia acea responsabilitate şi a făcut-o, cu eforturi eroice. Prin forţa
împrejurărilor, ea a fost adesea obligată să-l trateze pe tata ca pe un copil
bolnav sau capricios. Chiar şi atunci când el voia să-şi afirme autoritatea,
n-o putea face, pentru că băutura îl punea mereu pe picior greşit.
Mama făcea toate planurile şi dădea
directivele. Când era treaz, de obicei tata se supunea. În acest fel, iară vina
ei, mama s-a obişnuit să fie "bărbatul din casă". Reîntors brusc la
viaţă, tata începe să-şi afirme autoritatea. Şi astfel se nasc multe necazuri,
care pot fi evitate dacă membrii familiei observă aceste tendinţe şi ajung la
un acord amical în legătură cu ele. Băutul izolează majoritatea căminelor de
lumea exterioară.
Poate că tata a abandonat de ani de zile orice
activităţi normale de club, datorii civice, sporturi. Se poate naşte
sentimental de gelozie, atunci când se reînnoieşte interesul lui pentru
asemenea lucruri. Familia crede că tata îi aparţine în exclusivitate şi, deci,
că nimeni altcineva nu are dreptul să pretindă nici cea mai mică parte din acea
"proprietate". În loc să-şi creeze propriile terenuri noi de
activitate, copiii şi mama lor îi pretind tatălui să stea acasă şi să le umple
viaţa.
Încă de la început, este necesar ca soţii să
accepte cinstit faptul că fiecare va trebui să lase de la sine din când în
când, pentru ca familia să poată juca un rol eficient în noua viaţă. Tata va
avea nevoie să petreacă mult timp cu alţi alcoolici, dar această activitate
trebuie să fie echilibrată. Sfera relaţiilor sociale se va lărgi şi ea va
cuprinde şi oameni care nu ştiu nimic despre alcoolism iar familia se poate
îngriji de satisfacerea nevoilor acestora. Viaţa localităţii cu problemele ei
poate prezenta un interes nou. Chiar dacă nu există convingeri religioase în
familie, poate că membrii ei vor dori să intre în contact cu grupuri religioase
sau chiar să adere la unul.
Alcoolicii care i-au luat mereu în râs pe credincioşi
vor putea beneficia de pe urma unor asemenea contacte. Având acum o experienţă
spirituală, ei vor descoperi că au multe lucruri în comun cu acei oameni, chiar
dacă au păreri diferite în multe privinţe. Dacă nu intră în discuţii
contradictorii pe teme religioase, alcoolicul îşi va face prieteni noi şi va
găsi cu siguranţă noi căi de a fi util în mod agreabil. Împreună cu familia sa,
el poate forma un punct luminos în astfel de congregaţii, aducând noi speranţe
şi curaj multor preoţi, pastori sau rabini care se sacrifică pentru a ajuta
zbuciumata lume în care trăim.
Ideea enunţată mai sus nu este decât o sugestie utilă.
Din punctul nostru de vedere, nu este o obligaţie. Noi nu suntem o sectă
religioasă şi nu putem lua decizii pentru nimeni. Este bine ca fiecare să-şi
consulte propria conştiinţă.
V-am vorbit despre lucruri serioase, uneori tragice.
Am prezentat aspectele cele mai dureroase ale alcoolismului. Dar noi nu suntem
un grup posac. Dacă noul venit nu poate vedea bucuria şi plăcerea noii noastre
vieţi, nu şi-o va dori pentru sine. Noi punem un mare accent pe bucuria de a
trăi. Încercăm să nu ne permitem prea mult cinism la adresa stărilor de lucruri
între naţiuni şi nu cărăm pe umerii noştri necazurile lumii. Atunci când vedem
pe cineva care se scufundă în mocirla alcoolismului, îi acordăm primul ajutor
şi-i punem la dispoziţie ceea ce avem. Ca săi fim de ajutor, îi povestim şi
chiar retrăim amintirile acelea oribile din trecutul nostru.
Aceia dintre noi care am încercat să cărăm întreaga
povară şi toate necazurile altora, am descoperit cât de repede ne puteam
prăbuşi sub greutatea lor. De aceea, considerăm că voia bună şi râsul ajută mai
mult. Cei care ne observă sunt adesea şocaţi de exploziile noastre de veselie,
pe când vorbim despre experienţe aparent tragice din trecut. De ce să nu fim
veseli? Ne-am făcut bine şi ni s-a dat puterea de a-i ajuta pe alţii.
Oricine ştie că un om cu o sănătate precară
sau care nu se distrează mai niciodată, nu râde prea des. Atunci, de ce să nu
gustăm bucuriile distracţiei, atât cât este posibil? Suntem convinşi că
Dumnezeu ne vrea fericiţi, veseli şi liberi. Nu ne putem asocia celor care cred
că viaţa este o vale a plângerii, deşi ea a fost aşa pentru mulţi dintre noi.
Dar ne este clar că am fost creatorii propriei mizerii. Nu Dumnezeu ne-a
creat-o. Evitaţi, deci, crearea deliberată a mizeriei, dar, dacă se ivesc
necazuri, consideraţi-le a fi nişte ocazii în care să dovediţi cu bucurie
atotputernicia Lui. Şi acum despre
sănătate. Tot aşa precum nici starea de deprimare şi gândirea tulbure nu dispar
cât ai clipi, nici un trup grav pârjolit de alcool nu se reface de obicei peste
noapte. Suntem convinşi că un program spiritual de viaţă contribuie enorm la refacerea
sănătăţii. Noi, care ne-am refăcut după consumul abuziv de alcool, suntem nişte
miracole de sănătate mintală. Dar am văzut ameliorări remarcabile şi în
organismul nostru. Puţini dintre noi mai poartă unele bolii mistuitoare. Prin aceasta nu vrem să spunem că dispreţuim
măsurile omeneşti în lupta cu bolile şi pentru menţinerea sănătăţii. Dumnezeu a
creat din abundenţă medici, psihologi şi alţi specialişti capabili, de toate
felurile. Nu ezitaţi să apelaţi la aceştia dacă aveţi probleme de sănătate. Cei
mai mulţi se dăruiesc cu pasiune profesiunii lor şi, în consecinţă, o minte şi
un corp sănătos la semenii lor înseamnă mult pentru ei. Încercaţi să ţineţi
minte că, deşi Dumnezeu a creat multe miracole pentru noi, nu trebuie să
nesocotim vreodată valoarea unui doctor sau psihiatru competent. Serviciile lor
Sunt adesea indispensabile pentru tratarea unui începător în abstinenţă şi
pentru supravegherea sănătăţii acestuia după tratament.
Unul dintre numeroşii medici care a avut
ocazia să citească manuscrisul acestei cărţi ne-a spus că dulciurile s-au
dovedit deseori de ajutor, desigur dacă nu sunt interzise din alte motive de
sănătate. El era de părere ca ar fi bine ca alcoolicii să aibă mereu la ei
ciocolata, care este cunoscută ca generatoare de energie imediată, lucru foarte
util în momentele de oboseală. EI a mai adăugat că, se poate ca noaptea, unii
alcoolici debutanţi în abstinenţă să simtă, din când în când, ceva ca o nevoie
nedesluşită dar imperioasă, care pare să treacă după consumarea unei bomboane.
Mulţi am observat la noi înşine o tendinţă de a mânca dulciuri şi am găsit-o
benefica. Un cuvânt despre relaţiile sexuale. Alcoolul este un asemenea
stimulent sexual pentru unii bărbaţi, încât a fost uşor să se abuzeze de el.
Partenerii sunt uneori surprinşi când, după încetarea băutului, bărbatul tinde
a fi impotent, ceea ce poate produce o criză psihică, dacă motivul rămâne
neînţeles. Unii am avut o asemenea experienţă, dar, după câteva luni, am
cunoscut cele mai frumoase momente intime din viaţa noastră. În cazul in care
starea de impotenţă persistă, nu trebuie să ezitaţi să consultaţi un medic sau
un psiholog. Nouă nu ne sunt cunoscute prea multe cazuri în care situaţia
dificilă să fi durat prea mult.
S-ar putea ca alcoolicul să aibă
greutăţi în restabilirea unor relaţii prieteneşti cu copiii săi. Băutul lui s-a
întipărit foarte adânc în minţile lor fragede. Chiar fără să o spună pe faţă,
poate că îl detestă cu cordialitate pentru ce le-a făcut lor şi mamei lor.
Copiii pot fi uneori dominaţi de o duritate şi un cinism patetic, părând
incapabili de a ierta şi uita. Aceasta poate dura multe luni după ce mama lor a
acceptat noul mod de viaţă şi de gândire al tatălui.
Cu vremea ei
vor vedea ca tata este un om nou şi se vor strădui să găsească o cale de a o
arăta. După ce se petrece această transformare, îi puteţi invita să ia parte Ia
meditaţia de dimineaţa şi atunci ei vor fi în stare să participe la discuţiile
zilnice fără ciuda şi părtinire. Începând din acel moment, progresul va fi
rapid, iar reunirea aceasta va fi urmată de rezultate adesea minunate.
Indiferent dacă familia îmbrăţişează sau nu metoda
spirituală, alcoolicul trebuie s-o facă, dacă vrea să se însănătoşească;
ceilalţi trebuie să ajungă să vadă cu ochii lor acest lucru, ca să nu mai aibă
nici o urmă de îndoială, după viaţa trăită alături de un băutor.
De exemplu, unul dintre membrii noştri fumează mult
şi bea multă cafea. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că ce-i prea mult nu-i
sănătos. Constatând abuzul de tutun şi cafea, soţia, mânată de intenţia de a-l
ajuta, a început să-l admonesteze. El a recunoscut că întrecea măsura, dar
spunea că nu era încă pregătit să înceteze. Soţia lui fiind una dintre acele
persoane care cred că fumatul şi consumul de cafea sunt păcate, l-a pisat
întruna, până când intoleranţa ei l-a înfuriat. Şi a băut.
Bineînţeles, prietenul nostru a greşit rău de tot. A
trebuit să-şi recunoască greşeala cu durere şi să-şi îmbunătăţească latura
spirituală. Este unul dintre cei mai eficienţi membri ai Alcoolicilor Anonimi,
dar încă fumează şi bea cafea. Numai că nici soţia lui, nici altcineva nu-l mai
judecă. Soţia înţelege că a făcut prea mare caz din subiectul acesta, în timp
ce suferinţe mult mai grave se vindecau cu rapiditate. Noi avem trei zicale
potrivite pentru asemenea situaţii:
Fiecare lucru la timpul său; Trăieşte şi
lasă-i şi pe alţii să trăiască şi
Cu răbdarea, treci
marea.
Capitolul
10
PENTRU PATRONI
Printre numeroşii proprietari de
întreprinderi din zilele noastre există un cunoscut de-al nostru care a trăit
multă vreme în lumea marilor afaceri. El a angajat şi concediat sute de oameni
şi ştie cum este văzut alcoolicul din perspectiva patronului. Modul în care
priveşte el lucrurile ar putea fi de mare ajutor antreprenorilor de pretutindeni.
Să-l lăsăm, deci, pe el să vă spună ce ştie.
Am fost pe vremuri director-adjunct
al unui departament într-o mare corporaţie, cu şase mii şase sute de angajaţi.
Într-o zi, secretara a intrat în birou sămi spună că dl. B. insista să
vorbească cu mine. I-am cerut să-i spună că nu mai aveam ce discuta. Îl
avertizasem deja de câteva ori că nu aveam să-i mai tolerez băutul multă vreme.
Cu toate acestea, el m-a sunat nu demult din Hartford, în două zile succesive,
dar nu putea vorbi de beat ce era. Atunci l-am anunţat că era concediat şi că
decizia mea era finală şi definitivă.
Secretara a revenit să-mi spună că
la telefon nu era dl. B., ci fratele lui, care avea un mesaj pentru mine. Mă
aşteptam la o pledoarie pentru clemenţă, dar în receptor am auzit: "Voiam
să vă spun că Paul s-a aruncat pe fereastra unui hotel din Hartford sâmbăta
trecută. Ne-a lăsat un bilet în care scrie că aţi fost cel mai bun şef pe care
l-a avut el vreodată şi că nu aveţi nici o vină în cele întâmplate."
Altă dată, am primit o scrisoare care continua un
decupaj dintr-un ziar cu anunţul despre moartea unuia dintre cei mai buni
comis-voiajori de-ai noştri. După două săptămâni de băut neîntrerupt, a apăsat
cu degetul de la picior pe trăgaciul puştii încărcate - cu capătul ţevii în
gură. ÎI dădusem afară din cauza băuturii cu şase săptămâni în urmă.
În fine, încă o experienţă de-a
mea. Într-o zi, prin apel telefonic interurban din Virginia, o femeie m-a
întrebat, cu o voce stinsă, dacă asigurarea prin întreprindere a soţului ei mai
era în vigoare. Cu patru zile în urmă, omul se spânzurase în magazia lor de
lemne. Fusesem obligat să-l concediez din cauza băuturii, deşi era foarte
inteligent, ager şi unul dintre cei mai buni organizatori pe care i-am cunoscut
vreodată.
Iată, deci, trei oameni
excepţionali pe care i-a pierdut lumea, pentru că eu nu am înţeles alcoolismul
aşa cum îl înţeleg acum. Şi, culmea ironiei, am devenit eu însumi alcoolic!
Dacă n-ar fi intervenit o persoană care a înţeles ce era cu mine, aş fi avut aceeaşi
soartă ca cei trei angajaţi pomeniţi mai sus.
Căderea mea în
alcoolism a adus lumii afacerilor pierderi financiare imense, pentru ca
pregătirea cuiva pentru o poziţie în executivul unei corporaţii înseamnă
cheltuieli de cine ştie câte mii de dolari.
Şi, asemenea pierderi continuă
intens şi azi. După părerea noastră, există găuri imense în ţesătura economică
a ţării, din cauza unei situaţii care nu se poate îmbunătăţi fără o mai bună
înţelegere a stării de lucruri din partea tuturor celor implicaţi.
Aproape că nu există nici un patron
modern care să nu simtă o responsabilitate morală faţă de prosperitatea
salariaţilor săi şi care să nu încerce să-şi îndeplinească acel gen de
responsabilităţi. Nu este greu de înţeles atitudinea multor patroni faţă de
angajaţii alcoolici, care li se par, cel mai adesea, a fi nişte mari netoţi.
Din cauza calităţilor lor profesionale excepţionale sau din ataşamentul sau
faţă de asemenea salariaţi, patronul îi ţine în serviciu mult timp după ce ar
fi trebuit să-i concedieze. Unii patroni au încercat chiar şi toate remediile
cunoscute. Foarte puţini au dovedit nerăbdare şi intoleranţă iar noi, cei care
i-am costat o avere, nu-i prea putem blama pentru momentele în care ne-au luat
din scurt.
Iată un exemplu tipic. Directorul uneia dintre cele
mai mari bănci din America ştie că eu nu mai beau şi, într-o zi, mi-a vorbit
despre un membru al executivului la acea bancă. Din cele descrise, era clar că
omul acela suferea de alcoolism, ceea ce mi s-a părut a fi pentru mine o şansă de
a ajuta. I-am vorbit timp de două ore despre alcoolism ca boală, descriind
simptomele şi rezultatele, cât m-am priceput eu mai bine. Răspunsul
interlocutorului meu a fost:
-
Foarte interesant ce spui, dar sunt sigur că omul s-a
lăsat de băut pentru totdeauna. Tocmai s-a întors dintr-un concediu fără plată
de trei luni, în timpul căruia a fost la cură şi acum arată întremat, iar şefii
din consiliul de administraţie l-au avertizat că asta-i ultima lui şansă.
N-am putut replica altceva decât că, dacă omul urma
acelaşi tipar ca alţii ca el, va sfârşi prin a trage o beţie mai gravă decât
oricând. Eram convins că era ceva inevitabil şi mă gândeam dacă nu cumva cei de
la bancă îi făceau o nedreptate. De ce să nu fie pus în contact cu câţiva
membri A.A.? Aceasta i-ar putea da o şansă. Am subliniat faptul că eu nu mai
beam de trei ani, în ciuda unor situaţii care i-ar fi făcut pe nouă din zece
oameni să-şi bea minţile. De ce să nu i se dea şansa de a auzi povestea mea?
-
O, nu, a spus prietenul meu, individul ăsta ori s-a
lăsat de băut, ori zboară din serviciu. Dacă are voinţa şi curajul tău, o să
reuşească.
Mi-a venit să urlu de
descurajare, văzând că nu am reuşit să-l fac pe prietenul meu să înţeleagă. Pur
şi simplu nu putea crede că un confrate din executiv era grav bolnav. Nu-mi mai
rămânea altceva de făcut decât să aştept.
Nu după mult timp, omul a recidivat
şi a fost dat afară. Imediat după aceea, Iam contactat noi. A acceptat, iară
multe
fandoseli, principiile şi metoda
noastră. În prezent, este mai mult ca sigur pe drumul refacerii sănătăţii.
Pentru mine, acest incident este o ilustrare a faptului că boala care îl macină
pe alcoolic nu este înţeleasă corect şi că patronii nu sunt conştienţi de rolul
pozitiv pe care îl pot juca, acţionând în interesul firmei, pentru a-şi salva
salariaţii alcoolici.
Dacă doriţi să ajutaţi pe cineva,
este mai bine să începeţi prin a pune deoparte gândurile despre cum beţi sau nu
beţi dumneavoastră înşivă. Fie că beţi abuziv sau moderat, fie că nu beţi
deloc, se prea poate să aveţi unele convingeri destul de pronunţate şi poate
chiar prejudecăţi. De obicei, celor care beau moderat li se face lehamite mai
repede de alcoolici decât nebăutorilor. Pentru că beţi ocazional şi vă
înţelegeţi propriile reacţii la băutură, este foarte posibil că v-aţi format
anumite păreri, dar acestea nu sunt valabile în cazul unui alcoolic. Ca băutor
moderat, dumneavoastră puteţi bea sau nu, după cum doriţi. Ori de câte ori
vreţi, vă puteţi controla băutul. Poate că beţi într-o seară un păhărel în
plus, dar dimineaţa următoare, scuturaţi din cap şi vă duceţi la serviciu.
Pentru dumneavoastră, băutura nu este o problemă şi nu puteţi înţelege de ce ar
fi pentru oricine altcineva care are voinţă şi nu este tâmpit.
Uneori, în relaţiile cu
alcoolicii, este natural să vă simţiţi agasat de slăbiciunea, stupizenia şi
iresponsabilitatea lor. Poate că veţi avea acest sentiment chiar şi după ce
veţi înţelege boala mai bine.
Urmărind
comportamentul unui salariat alcoolic, de obicei veţi constata că este un om
sclipitor, ager la minte, plin de imaginaţie şi simpatic. Când este nebăut
munceşte din greu şi nu se lasă până nu rezolvă lucrurile. Dacă nu ar bea, cu
aceste calităţi ar fi un angajat valoros, care merită ţinut în postul
respectiv. Vă întrebaţi dacă să-i acordaţi aceeaşi consideraţie ca altor salariaţi
bolnavi, dacă se merită să fie salvat. În cazul în care răspunsul este
afirmativ, indiferent dacă din motiv umanitar sau de afaceri sau din amândouă,
atunci sugestiile care urmează s-ar putea să vă fie utile.
Oare puteţi lăsa deoparte impresia pe care o aveţi că
ar fi vorba despre un obicei prost, încăpăţânare sau lipsă de voinţă? Dacă vă
vine greu s-o faceţi, recitiţi capitolele doi şi trei, în care problema bolii
alcoolismului este tratată în amănunt. Ca om de afaceri, vreţi să ştiţi, în
primul rând, dacă o acţiune este necesară sau nu, înainte de a vă gândi la
rezultate.
În cazul în care puteţi admite că salariatul respectiv este
bolnav, consideraţi că poate fi iertat pentru faptele lui trecute? Puteţi da
uitării absurdităţile săvârşite de el în trecut? Puteţi crede că a fost victima
unei gândiri anormale, cauzate direct de acţiunea alcoolului asupra creierului
său?
Îmi amintesc limpede ce şocat am
fost când un eminent doctor din Chicago mi-a vorbit despre cazuri în care
presiunea fluidului din coloana vertebrală a provocat rupturi pe creier. Nu
este de mirare că alcoolicii Sunt atât de straniu iraţionali. Cine n-ar fi, cu
un creier atât de torturat? Băutorii normali nu sunt afectaţi în acest mod şi
nici nu pot înţelege aberaţiile minţii alcoolicului.
Poate că salariatul dumneavoastră
a încercat deja să ascundă câteva buclucuri în care a intrat, unele fiind
destul de penibile sau de-a dreptul revoltătoare. Poate că nu ştiţi ce să mai
gândiţi despre faptul că un individ situat deasupra mediei, ca el, îşi permite
să intre în asemenea necazuri. În general, indiferent de gravitatea lor, aceste
necazuri pot fi puse pe seama acţiunii anormale a alcoolului asupra mintii
sale. Poate că este un model de onestitate când nu bea, dar atunci când bea sau
când se dezlănţuie la o petrecere, alcoolicul este în stare de lucruri
incredibile. După aceea, dezgustul său este teribil. Aproape întotdeauna,
prostiile făcute nu sunt decât un indiciu al unor stări temporare.
Prin aceasta nu vreau să spun că toţi alcoolicii ar fi
oneşti sau virtuoşi atunci când Sunt treji. Desigur, lucrurile nu stau aşa.
Astfel de oameni pot fi pişte profitori, care încearcă adesea să abuzeze de
bunătatea şi ajutorul dumneavoastră.
Dacă sunteţi sigur că el nu vrea să înceteze băutul,
cu cât îl daţi afară mai repede, cu atât mai bine. Nu-i faceţi nici o favoare
dacă îl ţineţi în serviciu. Concedierea s-ar putea să fie o binecuvântare
pentru el. Poate va fi scuturarea de care are nevoie. În cazul meu, ştiu că
nimic din ce ar fi făcut corporaţia mea pentru mine, nu m-ar fi putut opri din
băut; atâta vreme cât îmi păstram postul, nu-mi puteam da seama defel de
gravitatea situaţiei în care mă aflam. Dacă m-ar fi dat afară mai întâi şi apoi
ar fi luat măsuri ca să mi se aducă la cunoştinţă soluţia prezentată în cartea
aceasta, probabil că aş fi revenit la serviciu după şase luni cu sănătatea
restabilită.
Există mulţi alcoolici care vor să înceteze băutul şi
cu aceştia puteţi ajunge departe. Tratarea lor cu înţelegere va plăti
dividende. Poate că vă gândiţi deja la un asemenea om, care vrea să renunţe la
băutură şi pe care doriţi să-l ajutaţi, chiar dacă numai din motivul aportului
pe care îl aduce el la prosperitatea firmei atunci când nu bea. Acum ştiţi mai
multe despre alcoolism. Vă este clar că omul e bolnav mintal şi fizic. Sunteţi
dispus să-i treceţi cu vederea greşelile trecute. Îl puteţi aborda în felul
următor:
Spuneţi-i că ştiţi că bea şi că trebuie să
înceteze. Dacă doriţi, adăugaţi faptul că îi apreciaţi calităţile profesionale
şi vreţi să-l ţineţi în postul acela, dar că nu puteţi, câtă vreme continuă să
bea. O atitudine fermă din partea şefilor într-un astfel de moment ne-a ajutat
multora.
Apoi, îl puteţi asigura că nu
intenţionaţi nici să-i faceţi morală, nici să-l condamnaţi; că, dacă l-aţi
dăscălit în trecut, a fost din lipsă de înţelegere a situaţiei. Dacă se poate,
spuneţi-i că nu-i purtaţi ranchiună. Ar fi bine ca, în acest punct al
conversaţiei să-i explicaţi alcoolismul ca boală. Spuneţi-i că, după opinia
dumneavoastră, el - fiind marcat de alcoolism - este un om foarte grav bolnav,
probabil cu un picior în groapă. Întrebaţi-l dacă vrea să se facă bine.
Spuneţi-i că îl întrebaţi acest lucru deoarece mulţi alcoolici cu mintea în
ceaţă nu vor să renunţe la băutură. Oare el vrea? Vrea el să facă paşii
necesari pentru a se face bine, pentru a înceta băutul pentru totdeauna?
Dacă spune că vrea, este el sincer sau gândeşte adânc
în sinea lui că vă dace cu zăhărelul şi că, după odihnă şi tratament o să-i
meargă, din când în când, să bea un păhărel sau două? Suntem convinşi că
alcoolicul trebuie scrutat serios în privinţa sincerităţii. Asiguraţi-vă că nu
se minte pe sine şi nu încearcă să vă înşele.
Este la latitudinea dumneavoastră dacă să-i menţionaţi sau nu
cartea aceasta. Dacă ezită
şi tot mai crede că mai poate bea,
măcar bere, este mai bine să-l daţi afară după următoarea beţie, pe care o va
trage aproape sigur, în cazul în care este într-adevăr alcoolic. Trebuie să
înţeleagă toate acestea foarte clar. Aveţi de a face cu un om care fie că poate
şi vrea să se facă bine, fie că nu. Dacă nu, atunci de ce să vă pierdeţi vremea
cu el? Aceasta pare a fi o măsură severă, dar este de obicei calea cea mai
bună.
După ce v-aţi asigurat că salariatul dumneavoastră
vrea să se însănătoşească şi că este dispus să ia chiar şi măsuri radicale în
acest sens, îi puteţi sugera o direcţie clară de acţiune. Pentru majoritatea
alcoolicilor care beau sau care tocmai îşi revin dintr-o beţie, se dovedeşte a
fi de dorit sau chiar imperios necesar să treacă printr-o anumită doză de
tratament fizic. Pentru aceasta apelaţi, desigur, la medicul dumneavoastră şi
oricare ar fi metoda de tratament, ea va avea ca obiectiv eliminarea efectelor
alcoolului din mintea şi organismul bolnavului. Dacă medicul este competent, acest
tratament rareori durează sau costă mult. Este în avantajul angajatului
dumneavoastră să fie adus într-o stare fizică în care poate gândi normal şi în
care nu mai tânjeşte după alcool. Dacă îi propuneţi acest procedeu, s-ar poate
să fie nevoie să plătiţi dumneavoastră costul tratamentului în avans, dar
credem că este bine să-i spuneţi clar că toate acele cheltuieli i se vor reţine
mai târziu din salariu. Este mai bine pentru el să se simtă din plin
responsabil.
Dacă acceptă oferta, ar fi bine
să-i subliniaţi faptul că tratamentul fizic nu este decât o mică parte din ce
are de făcut. Trebuie să înţeleagă limpede că, deşi dumneavoastră îi puneţi la
dispoziţie îngrijirea medicală de maximă calitate, el însuşi va trebui să facă
efortul de a trece printr-o schimbare interioară. Ca se poată debarasa de
alcool, va trebui să-şi transforme gândurile şi atitudinile. Fiecare dintre noi
a trebuit să-şi pună însănătoşirea pe primul plan, pentru că fără însănătoşire
ne-am fi pierdut familia şi afacerile. Credeţi că puteţi avea încredere totală
în capacitatea lui de a se face bine?
Şi, vorbind de încredere, credeţi că
aţi putea adopta atitudinea că, în ce vă priveşte, toate acestea vor rămâne
ceva strict personal şi că neglijenţele în serviciu, cauzate de alcool, precum
şi tratamentul care urmează, nu vor fi discutate cu altcineva fără asentimentul
său?
Va fi probabil bine să aveţi o
convorbire lungă cu el, atunci când revine la lucru.
Să revenim la tema principală a
acestei cărţi. Ea conţine o serie completă de sugestii care îi vor permite
salariatului să-şi rezolve problema. Unele dintre ideile de aici vor fi noi
pentru dumneavoastră. Poate că nu prea agreaţi metoda pe care o sugerăm. Ea nu
este în nici un fel ultimul cuvânt în materie, dar funcţionează în cazul nostru.
Şi, la urma urmelor, nu căutăm noi toţi mai degrabă rezultate decât metode?
Că-i va plăcea sau nu, angajatul dumneavoastră va afla sumbrul adevăr despre
alcoolism, ceea ce nu-i va strica deloc, chiar dacă nu va urma metoda.
Vă sugerăm să
arătaţi această carte medicului care se ocupă de omul dumneavoastră pe
parcursul tratamentului. Dacă bolnavul apucă să o citească îndată ce poate
citi, până mai este în faza de deprimare acută, probabil că va înţelege mai
bine situaţia în care se află.
Sperăm că pacientul va afla de la doctor adevărul
despre starea sa, oricare ar fi ea. Este bine ca, atunci când i se pune la
dispoziţie această carte, să nu-i spună nimeni că va trebui să urmeze
sugestiile noastre. Omul trebuie să decidă singur.
Vă vine să pariaţi pe faptul că noua dumneavoastră
atitudine, plus conţinutul acestei cărţi, vor da rezultatele sperate? În unele
cazuri se va întâmpla aşa, în altele nu. Dar considerăm că, dacă perseveraţi,
procentajul de succese vă va răsplăti eforturile. Sperăm că, pe măsură ce se va
extinde munca noastră de întrajutorare şi numărul membrilor A.A. va creşte,
salariaţii dumneavoastră vor putea fi puşi în legătură directă cu noi. Până
atunci, suntem convinşi că se pot realiza multe chiar şi numai prin lectura
acestei cărţi.
După revenirea angajatului respectiv la serviciu,
staţi de vorbă cu el. Întrebaţi-l dacă crede că a găsit soluţia. Dacă simte că
poate discuta deschis despre problema sa cu dumneavoastră, dacă ştie că îl
înţelegeţi şi că nu vă veţi supăra pe el, indiferent de ce este dispus să vă
mărturisească, va avea probabil şansa de a-şi reface repede sănătatea.
În legătură cu aceasta, credeţi că veţi putea rămâne
netulburat, dacă vă va mărturisi lucruri şocante? S-ar putea, de exemplu să vă
dezvăluie că v-a înşelat la bani, umflând suma cheltuielilor de călătorii de
serviciu sau că avea planuri să vă fure cei mai buni clienţi. De fapt, s-ar
putea să vă mărturisească multe, dacă a acceptat soluţia noastră care, după cum
ştiţi, cere o onestitate riguroasă. Credeţi că veţi putea şterge total cu
buretele, ca să-i daţi şansa unui nou început? Dacă vă datorează bani, poate
veţi aranja termene de plată în rate.
Dacă vă vorbeşte despre situaţia familială, fără
îndoială că îi veţi putea da sugestii utile. Credeţi că îi veţi putea permite
să vorbească deschis, câtă vreme nu-şi pâreşte, critică sau bârfeşte colegii? O
asemenea atitudine din partea dumneavoastră faţă de un astfel de salariat, vă
va aduce loialitatea lui nemărginită.
Cei mai mari duşmani ai alcoolicilor Sunt resentimentele, gelozia,
invidia, frustrarea şi frica. În toate colectivele de muncă şi afaceri există
rivalităţi şi, din cauza lor, anumite politici de birou. Unii dintre alcoolici
trăiesc cu impresia că oamenii încearcă să-i distrugă şi, cel mai adesea, se
înşeală. Dar, uneori, trecutul nostru de beţivi este folosit
"politic" împotriva noastră.
Mă gândesc acum la un caz în care un individ
răutăcios făcea tot timpul mici glume la adresa isprăvilor făcute la beţie de
un coleg alcoolic, ceea ce nu era decât un mod viclean de sabotare a colegului.
Într-un alt caz, în care alcoolicul a fost trimis la spital pentru tratament,
curând vestea a apărut la toate gazetele de perete din întreprindere, deşi
foarte puţini ştiuseră iniţial de faptul acesta. Natural, o asemenea publicitate
a diminuat şansele de însănătoşire ale salariatului în cauză. Patronul are
adesea puterea de a proteja victima de astfel de tactici. El nu poate arăta
favoritisme, dar are autoritatea de a-l apăra pe omul în cauză de provocări
inutile şi critici nedrepte. În general, alcoolicii sunt plini de energie şi
muncesc din greu, nu glumă. Omul dumneavoastră stă probabil pe jăratec să ducă
toate sarcinile de serviciu la bun sfârşit. Fiind într-o oarecare măsură slăbit
de boală şi având de a face cu reajustarea fizică şi mintală la o viaţă fără
alcool, poate că munceşte exagerat şi va trebui să-i temperaţi dorinţa de a
lucra şaisprezece ore pe zi. Poate va trebui să-l încurajaţi să se destindă din
când în când. Dacă doreşte să ajute serios alţi alcoolici, de multe ori va
trebui să o facă din timpul orelor de serviciu şi ar fi sănătos pentru el să-i
lăsaţi puţină libertate în acest sens, fiind o muncă necesară în menţinerea
abstinenţei.
După mai multe luni fără băutură,
a veţi putea folosi serviciile în ajutorul altor angajaţi care vă dau bătăi de
cap cu alcoolismul lor - cu condiţia, desigur, ca aceştia să accepte o a treia
persoană la discuţie. Un alcoolic restabilit, aflat, să zicem, într-o poziţie
de serviciu relativ minoră, poate vorbi cu cineva care deţine un post superior;
deoarece priveşte viaţa acum dintr-un unghi radical diferit, el nu va încerca
să câştige avantaje de pe urma situaţiei.
Puteţi avea încredere în el, deşi experienţa
îndelungată cu scuzele la care recurg alcoolicii vă va face mereu suspicios.
Data următoare când vă sună soţia lui să-l scuze că a bolnav, probabil că veţi
trage imediat concluzia că a beat. Dacă a băut într-adevăr, dar încă mai
doreşte să se însănătoşească, v-o va spune el însuşi, chiar cu riscul de a-şi
pierde serviciul, deoarece ştie că, dacă vrea să mai trăiască, trebuie să fie
cinstit.
Va fi fericit să ştie că nu vă
bateţi capul cu suspiciuni în ce-l priveşte şi că nu încercaţi să trageţi
sforile în viaţa lui astfel încât el să nu fie tentat la băutură. Dacă urmează
programul de restabilire în mod conştiincios, poate fi trimis oriunde o cere
serviciul.
Dacă are o recidivă, va trebui să decideţi dacă este cazul să
fie dat afară. Dacă sunteţi sigur că omul nu este serios, iară îndoială trebuie
concediat. Dacă, dimpotrivă sunteţi convins că face tot ce-i stă în puteri, mai
daţi-i o şansă. Dar nu vă simţiţi obligat să-l ţineţi, pentru că nu mai aveţi
această obligaţie.
Mai există ceva ce aţi putea face, dacă doriţi. În
cazul în care aveţi o întreprindere mare, puteţi pune această carte la
dispoziţia adjuncţilor din direcţia executivă, asigurându-i că nu sunteţi în
război cu alcoolicii din întreprindere. Adjuncţii sunt adesea prieteni cu
subalternii lor, deci se află într-o poziţie dificilă. Din diverse motive, ei
îi acoperă pe subalterni, cu speranţa că lucrurile se vor îndrepta. Deseori îşi
riscă propriul post, în încercarea de a ajuta băutorii-problemă care ar fi
trebuit concediaţi de multă vreme sau cărora se merită să li se dea ocazia de a
se face bine.
După ce citeşte el însuşi această
carte, un adjunct din executiv îl poate apoi aborda pe cel vizat, spunându-i
ceva de genul: "Uite ce-i, omule, vrei să încetezi băutul sau nu? Eu
trebuie să ţin spinarea pentru tine, ori de câte ori te îmbeţi. Nu-i cinstit -
nici pentru mine, nici pentru firma noastră. Am aflat câteva lucruri despre
alcoolism. Dacă eşti alcoolic, eşti foarte bolnav. Te porţi ca atare. Firma
vrea să te ajute să te faci bine. Dacă te interesează, să ştii că există o cale
şi, în cazul în care vrei să-ţi rezolvi problema, trecutul va fi şters cu
buretele iar faptul că te-ai dus la tratament nu se va menţiona în public. Dar
dacă nu poţi sau nu vrei să încetezi băutul, cred că ar fi mai bine să
demisionezi".
Dacă adjunctul
dumneavoastră nu este de acord cu conţinutul acestei cărţi, nu este nevoie să
i-o prezinte subalternului alcoolic şi, de multe ori, nici nu este cazul. Dar
este bine că, cel puţin, acum înţelege problema şi nu se va mai lăsa prostit cu
obişnuitele promisiuni, va putea lua o poziţie justă şi onestă faţă de asemenea
subalterni şi, în viitor, nu va mai avea de ce să acopere un salariat
În rezumat: nimeni nu trebuie să fie concediat pentru că este
alcoolic, dacă vrea să înceteze băutul. Este bine să i se dea o şansă reală.
Dacă nu poate sau nu vrea să înceteze, este bine să fie dat afară. Excepţiile
de la cele două alternative sunt puţine.
Considerăm că această abordare va rezolva
câteva lucruri. Va permite reabilitarea unor oameni buni şi, în acelaşi timp,
dumneavoastră nu veţi mai avea reţineri când vine vorba de scăpat de cei care
nu pot sau nu vor să se facă bine. Alcoolismul poate cauza firmei dumneavoastră
pierderi considerabile în timp, oameni şi reputaţie. Sperăm că sugestiile
noastre vor contribui la repararea acestor fisuri. Credem că avem dreptate când
vă îndemnăm să puneţi capăt pierderilor de acest gen şi să daţi o şansă de mare
preţ cuiva care merită osteneala.
Acum câteva zile, cineva din A.A. l-a abordat
pe această temă pe vicepreşedintele unui mare concern industrial, care a
replicat:
- Sunt foarte bucuros că voi, băieţi, nu mai beţi. Dar
politica noastră este să nu ne amestecăm în obiceiurile personale ale
salariaţilor noştri. Dacă cineva bea atât de mult încât aduce prejudicii muncii
sale, îl dăm afară. Nu văd cum ne-aţi putea ajuta, când, după cum vedeţi, noi
nu avem nici o problemă cu alcoolismul.
Acea companie cheltuieşte, în fiecare an, milioane de
dolari pentru cercetări. Costurile de producţie sunt calculate până la cea mai
mică zecimală. Au locuri de recreere şi asigurări pentru salariaţi. Se
manifestă un interes real pentru bunăstarea salariaţilor, atât din motive
umanitare cât şi pentru bunul mers al afacerilor. Doar cu alcoolismul... ei
n-au nici o problemă. Aşa cred ei.
Poate că este o atitudine tipică. Noi, cei care avem o
vastă experienţă în lumea afacerilor şi am văzut lucrurile din unghiul de
vedere al alcoolicilor, n-am putut să nu zâmbim în faţa opiniei sincere a
domnului respectiv. Ar fi şocat rău de tot, dacă ar şti cât de mult pierde
anual concernul lui din cauza alcoolismului. În acea industrie lucrează
probabil un mare număr de alcoolici, activi sau potenţiali. Suntem convinşi că
directorii marilor întreprinderi nu au decât o foarte vagă idee despre cât de
răspândită este problema aceasta. Chiar şi în cazul în care consideraţi că la
firma dumneavoastră nu există probleme legate de alcoolism, se merită să mai
aruncaţi o privire din când în când asupra situaţiei, în viitor. S-ar putea să
descoperiţi lucruri interesante.
Desigur, în capitolul acesta este vorba despre
alcoolici, oameni bolnavi, oameni tulburaţi mental. Vice-preşedintele la care
ne-am referit mai sus se gândea probabil la băutorii care beau dintr-un obicei
prost sau fără să gândească. Cu privire la aceştia, politica întreprinderii lui
este, fără îndoială sănătoasă, dar el nu face distincţia între asemenea băutori
si alcoolici.
Nu i se poate pretinde nimănui să
acorde salariatului alcoolic o cantitate exagerată de timp şi atenţie sau
favoritisme de vreun fel. Cine se însănătoşeşte cu adevărat, nu va aştepta aşa
ceva niciodată şi nu va pretinde nimic de la nimeni. Dimpotrivă, va munci ca un
apucat şi vă va fi recunoscător până la sfârşitul vieţii Eu sunt astăzi
proprietarul unei mici întreprinderi şi am doi angajaţi alcoolici care aduc
venituri cât cinci oameni normali. Şi de ce nu? Au o atitudine nouă şi au fost
salvaţi de la groapă când mai aveau zile. Fiecare minut petrecut în ajutarea
lor să iasă la liman, a fost o mare bucurie pentru mine.
Capitolul 11
O IMAGINE A VIITORULUI DUMNEAVOASTRĂ
Pentru majoritatea oamenilor
normali, băutul merge mână-n mână cu voia bună, tovărăşia semenilor şi
stimularea imaginaţiei. Alcoolul face să dispară încordarea, sentimentul de
lehamite şi supărările. Băutura aduce bucuria apropierii de prieteni şi
sentimentul că viaţa este frumoasă.
Lucrurile au stat cu total altfel în cazul nostru, mai
ales în perioada finală, de băut peste măsură. Vechea plăcere de a bea
dispăruse, rămânând doar sub forma unei amintiri. Nu mai puteam nicidecum
retrăi momentele înălţătoare cu care ne obişnuiserăm în trecut. Ne era tot
timpul dor de bucuria de a trăi pe care o cunoscuserăm pe vremuri şi eram
obsedaţi de ideea că, printr-un miracol de vreun fel sau altul, vom fi iar
capabili să cunoaştem acea bucurie. Dar fiecare încercare din partea noastră
era sortită eşecului.
Oamenii ne tolerau din ce în ce mai puţin, iar noi ne
retrăgeam, din ce în ce mai mult, din societate, din viaţa însăşi. După ce am
devenit vasalii Regelui Alcool, cetăţeni îngroziţi ai tărâmului nebuniei
alcoolice, s-a aşternut peste noi pâcla înfiorătoare a singurătăţii, care cu
vremea a devenit tot mai densă şi mai întunecată. Unii dintre noi am început să
frecventăm locuri sordide, sperând să găsim pe cineva care să ne înţeleagă şi
să ne accepte. La început am găsit - dar urma uitarea totală şi apoi venea
teribila trezire în faţa celor Patru Făpturi hidoase ale Apocalipsului -
Teroarea, Confuzia, Frustrarea şi Disperarea. Băutorii nefericiţi care citesc
aceste rânduri, ştiu foarte bine la ce ne referim!
Din când în când, un băutor înrăit care reuşeşte să se
abţină o vreme, afirmă: "Nu-mi lipseşte deloc băutura. Mă simt mai bine
fără. Lucrez mai bine. Mă distrez mai bine.” Ca foşti băutori-problemă, zâmbim
când auzim asemenea vorbe de duh.
Ştim că omul respectiv este ca un
băieţel care fluieră în întuneric, pentru a-şi face curaj. Se prosteşte singur.
În sinea lui, ar da orice să poată bea câteva pahare de alcool fără
consecinţele cunoscute. Le va bea nu peste mult timp, deoarece nu este fericit
în abstinenţă; nu-şi poate imagina viaţa fără alcool. Şi, va veni o zi în care
nu şi-o va putea imagina nici cu, nici fără alcool. Atunci, el va cunoaşte
însingurarea, la o cotă pe care puţini oameni o ating; se află la marginea
râpei, dorindu-şi să moară. V-am arătat cum am ieşit noi din acea situaţie şi
poate că aţi vrea să replicaţi: "Da, sunt dispus să încerc. Dar oare voi
ajunge şi eu să fiu un habotnic, anost şi ursuz, ca cei câţiva evlavioşi pe
care îi cunosc? Ştiu că trebuie să trăiesc fără băutură, dar cum? Aveţi voi un
înlocuitor pentru alcool?"
Da, avem ceva care este mult mai mult decât un simplu
înlocuitor al băuturii. Este fraternitatea pe care o puteţi găsi în Comunitatea
Alcoolicilor Anonimi. Acolo este local în care dispar încordarea, senzaţia de
lehamite şi supărările. Este local în care vi se stimulează imaginaţia. Viaţa,
în fine, are sens. Anii cei mai plini de satisfacţii din existenţa
dumneavoastră vă stau în faţă. Aşa este în A.A. pentru noi şi aşa poate fi şi
pentru dumneavoastră.
Vă întrebaţi unde
se găseşte Comunitatea A.A. şi cum se poate intra în rândurile ei? Vă puteţi întâlni noii prieteni chiar în
oraşul sau satul în care locuiţi. Nu departe de unde vă aflaţi, alcoolici fără
speranţă, precum pasagerii de pe un vapor care se scufundă, mor peste tot în
jurul dumneavoastră. Dacă locuiţi într-un oraş mare, alcoolicii sunt cu sutele.
Din vârful sau de la baza scării sociale, bogaţi sau săraci, aceşti alcoolici
Sunt viitorii membri ai Comunităţii A. A. Vă veţi face, printre ei, prieteni
pentru tot restul vieţii. Se vor crea minunate relaţii noi cu aceşti oameni,
pentru că împreună, veţi scăpa de la dezastru şi veţi porni umăr la umăr pe
noul drum. Atunci veţi şti ce înseamnă acea dăruire de sine datorită căreia alţi
pot supravieţui şi redescoperi viaţa. Veţi afla înţelesul deplin al vorbei:
"Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".
Poate că pare ceva imposibil ca acei oameni să
cunoască din nou fericirea, să redevină curând respectaţi şi utili. Cum vor
putea scăpa ei de mizeria, proasta reputaţie şi situaţia disperată în care se
află? Răspunsul izvorăşte din faptul că, din moment ce asemenea lucruri ni s-au
întâmplat nouă, vi se pot întâmpla şi dumneavoastră. Odată ce vi le veţi dori
mai presus de orice şi veţi fi dispus să vă folosiţi de experienţa noastră, ele
nu se vor lăsa prea îndelung aşteptate. Era miracolelor este la timpul prezent.
Avem dovada: reînsănătoşirea noastră!
Trăim cu speranţa că, odată
lansată în oceanul mondial al alcoolismului, această carte va ajunge ca un
colac de salvare la băutorii învinşi de alcool, care se vor agăţa de sugestiile
conţinute în ea. Avem siguranţa că mulţi se vor ridica pe propriile picioare
şi-şi vor regăsi drumul în viaţă. La rândul lor, ei vor sta de vorbă cu alţii
care sunt încă bolnavi iar Comunitatea Alcoolicilor Anonimi se va paşte în
fiecare oraş sau cătun, ca un liman pentru cei care trebuie să găsească ieşirea
din alcoolism.
Din capitolul "Întrajutorarea", v-aţi făcut
o idee despre modul în care îi abordăm noi pe alţi şi despre cum îi ajutăm
întru restabilirea sănătăţii. În cazul în care aţi ajutat deja câteva familii
să îmbrăţişeze acest mod de viaţă, poate că doriţi să ştiţi mai multe despre
cum să procedaţi în continuare. Ne gândim că cea mai bună cale de a vă furniza
o imagine a viitorului dumneavoastră ar fi să vă descriem maniera în care a
crescut fraternitatea noastră. Iată, pe scurt, cum au decurs lucrurile:
Cu ani în urmă, în 1935, unul dintre noi a făcut o
călătorie într-un oraş din vestul ţării. Din punctul de vedere al afacerilor,
călătoria a Post un eşec. Dacă ar fi fost o reuşită, ea i-ar fi adus banii
necesari refacerii financiare care, la vremea respectivă, părea de o importanţă
vitală. Numai că afacerea a ajuns la tribunal, de unde rezultatul a fost
neconcludent. În timpul procedurii legate omul nostru a trecut prin
resentimente intense şi controverse aprinse.
Îngrozitor de descurajat, se afla
într-un loc complet străin lui, discreditat şi aproape ruinat financiar. Fiind
încă slăbit fizic şi abstinent doar de câteva luni, el a înţeles că se găsea
într-o situaţie primejdioasă. Voia tare mult să stea de vorbă cu cineva, dar cu
cine?
În după-amiaza unei zile mohorâte, în timp ce
măsura cu pasul holul hotelului, se frământa să găsească o cale prin care să-şi
poată plăti factura camerei de hotel. La un capăt al încăperii, se afla un
panou de sticlă sub care se putea citi lista bisericilor din localitate. La
capătul opus, era uşa care dădea într-un bar atrăgător. Omul se uita la
mulţimea veselă din bar şi se gândea că acolo ar putea găsi tovărăşie şi
uşurare sufletească. Fără un păhărel sau două, se prea putea că nu va avea
curaj să intre în vorbă cu alţii şi îl aştepta un sfârşit de săptămână de
adâncă însingurare.
Ştia că nu putea bea, dar de ce să nu stea la
o masă, cu nişte apă minerală în faţă? La urma urmelor, era abstinent de şase
luni, nu? Poate că, de fapt, va reuşi să bea să zicem trei păhărele de alcool,
nu mai mult! La acest gând, l-a cuprins teama. Se afla pe teren alunecos. Avea
iar gândul acela smintit - primul pahar. S-a cutremurat, s-a întors
stânga-mprejur şi a pornit către panoul cu lista bisericilor, în timp ce tot
mai putea auzi muzica şi vocile vesele din bar.
El avea acum responsabilităţi - faţă de
familie şi faţă de oamenii care vor muri, dacă nu vor afla cum să se facă bine,
adică faţă de acei alţi alcoolici. Probabil că erau o mulţime şi în acel oraş.
S-a hotărât să sune la o parohie. Sănătatea mintală îi revenise şi el i-a
mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Apoi, a ales un număr la întâmplare şi
I-a format.
Ca urmare a acelui
telefon, a fost îndrumat către un anume locuitor al oraşului, pe vremuri un om
capabil şi respectat, dar acum un alcoolic fără speranţă. Situaţia era cea
obişnuită: căminul în primejdie de destrămare, soţia bolnavă, copiii
dezorientaţi, facturile neplătite, reputaţia pătată. Omul avea o dorinţă
disperată de a înceta băutul, dar nu vedea nici o cale de ieşire din situaţia
de beţiv. Le încercase deja pe toate cele cunoscute. Deşi era dureros de
conştient că nu era un om normal, el nu înţelegea încă ce înseamnă să fii
alcoolic.(*Relatarea se referă la prima vizită pe care a făcut-o Bill W.
Doctorului Bob. Cei doi aveau să devină co-fondatorii A.A.-ului. Povestea lui
Bill se află la începutul acestei cărţi, în Capitolul I.
Povestea
Doctorului Bob este redată după Capitolul 11, sub titlul Coşmarul Doctorului Bob.)
Ascultând povestea prietenului nostru, omul a admis
faptul că nici o măsură de voinţă de care era capabil nu-I putea ajuta să se
abţină de la băutură pe o perioadă mai lungă de timp. A fost de acord şi cu
faptul că o experienţă spirituală era absolut necesară, dar restul sugestiilor
păreau să ceară un preţ cam mare. A mărturisit că trăia cu groaza constantă că
alcoolismul lui va fi dat în vileag. Trăia, desigur, cu binecunoscuta obsesie a
alcoolicului că puţini oameni ştiu de băutul lui. Pretextul lui era: de ce să
piardă şi ce i-a mai rămas din afaceri? Dacă se va apuca să mărturisească, în
faţa celor de la care îi vine pâinea zilnică, prin ce trece el, aceasta va
aduce şi mai multă suferinţă familiei sale. Era dispus să facă tot restul, în
afară de acele dezvăluiri.
Metoda îl interesa, aşa că l-a invitat pe prietenul
nostru să plece de la hotel şi să stea la ei. După scurt timp, exact când părea
mai convins că era pe punctul de a-şi recâştiga controlul asupra băuturii, a
tras o beţie monumentală. Pentru el, aceasta a fost beţia care a pus capacul.
Acum, a înţeles că va trebui mai întâi să-şi ia problemele în serios, pentru ca
Dumnezeu săi poată da puterea de a se stăpâni în faţa alcoolului.
Într-o dimineaţă, a apucat taurul de coarne şi
s-a pregătit să treacă pe la cei de care se temea şi să le spună adevărul. Toţi
l-au primit cu surprinzătoare bunăvoinţă şi mulţi i-au spus că ştiau de
necazurile lui legate de alcool. Apoi a trecut pe la cei cărora le crease mari
supărări. Tremura tot timpul de teamă că aceasta îi putea aduce ruina, mai cu
seamă dacă lua în considerare domeniul profesiunii sale.
S-a întors acasă la miezul nopţii, epuizat dar
fericit. De atunci nu a mai băut. După cum vom vedea, el este acum o
personalitate foarte bine văzută în localitatea sa si cele mai multe dintre
relele săvârşite în treizeci de ani de băut au fost reparate în patru.
Dar viaţa celor doi prieteni nu a fost uşoară. Au avut
de înfruntat multe greutăţi şi au înţeles că era imperios necesar să rămână
activi din punct de vedere spiritual. Întro zi, au luat legătura cu o soră de
la un spital din localitate. I-au explicat nevoia lor şi au întrebat-o dacă
avea internat vreun pacient care să fie alcoolic clasa întâi.
Ea a răspuns:
- Da, avem unul. Tocmai a bătut măr două asistente.
Îşi pierde de tot minţile când bea. Dar a un om cumsecade când e treaz. A fost
internat aici de opt ori în ultimele şase luni. Se spune că a fost pe vremuri
un avocat binecunoscut în oraşul ăsta, dar acum a fost nevoie să-l punem în
cămaşa de forţă.*
Din descrierea aceasta, reieşea că omul era într-adevăr un
candidat pentru abstinenţă, dar care nu părea să aibă prea multe şanse de
reuşită; utilizarea principiilor spirituale în asemenea cazuri nu era prea bine
înţeleasă în acele zile. Dar unul dintre cei doi a spus:
* Este vorba despre prima vizită a lui Bill şi Dr. Bob la
membrul A.A. numărul trei, vizită în urma căreia s-a format primul grup A.A.,
la Akron, Ohio, în 1935. -
Mutaţi-l într-un salon cu un singur pat. Vom reveni.
Peste
două zile, un viitor membru al Alcoolicilor Anonimi se zgâia iară vlagă la cei doi străini de lângă patul lui.
-
Cine sunteţi voi, băieţi? Şi de ce am fost izolat în
salonul ăsta? Până acum, m-au ţinut
numai la comun.
Unul
dintre vizitatori a replicat:
-
Am venit să-ti administrăm un tratament pentru
alcoolism.
Lipsa
de speranţă era scrisă cu litere mari pe faţa bolnavului, pe când zicea:
-
O, dar n-are nici un rost. Nimic nu mă mai poate face
bine pe mine. Sunt sfârşit. Ultimele trei dăţi când m-au externat, m-am îmbătat
pe drumul de la spital până acasă. Mi-a frică să ies pe poarta spitalului. Nu
înţeleg ce se întâmplă cu mine. Timp de
o oră, cei doi i-au povestit experienţa lor cu alcoolul. Omul exclama
mereu:
-
Şi eu tot aşa. Şi eu tot aşa. Aşa beau şi eu.
I s-a spus despre otrăvirea acută de care
suferea şi din cauza căreia i se deteriora corpul şi i se tulbura mintea. I s-a
vorbit mult despre starea mintală care precede primul pahar.
-
Da, a spus bolnavul, este povestea mea. M-aţi descris
foarte exact. Se pare că voi, băieţi, ştiţi toată treaba asta foarte bine, dar
nu văd la ce-ar folosi. Voi sunteţi cineva. Eu am fost odată, dar acum sunt un
nimeni. Din câte mi-aţi spus, mi s-a întărit convingerea, mai mult decât
oricând, că eu n-o să mă pot opri din băut niciodată.
Amândoi
vizitatorii au izbucnit în râs, la care viitorul "coleg anonim" a
spus:
-
Nu văd ce-i de râs în asta. Cei doi prieteni i-au
relatat despre experienţa lor spirituală şi despre direcţia în care au
acţionat. El i-a întrerupt, zicând:
-
Pe vremuri, am fost un membru convins al bisericii.
Asta nu ajută. M-am rugat mult lui Dumnezeu în dimineţile mahmure de după
beţii, când îmi era aşa de rău şi juram că nu mai beau cât trăiesc, dar nu
treceau două-trei ore şi eram iar criţă.
Ziua următoare, candidatul a fost mai receptiv. Avusese timp să cugete
la sugestie.
-
Poate că aveţi dreptate, a spus el. Dumnezeu trebuie să
fie în stare să facă orice. Apoi, a adăugat: Deşi n-a prea făcut mare lucru
pentru mine, atunci când am încercat să duc lupta asta de unul singur.
A treia zi, avocatul nostru şi-a pus viaţa în
grija şi sub comanda Creatorului său şi a declarat că era dispus să facă tot ce
era necesar. A venit şi soţia să-l vadă. Deşi i s-a părut că ceva se schimbase
în soţul ei, nu avea curajul să mai spere. Dar el începuse să trăiască o experienţă
spirituală.
În acea după-amiază, s-a sculat din pat, s-a
îmbrăcat şi a plecat din spital - redevenise un om liber.
A intrat în politică, a ţinut discursuri, s-a
dus la adunări într-o varietate de locuri, adesea nedormind câte o noapte
întreagă. A pierdut alegerile la o diferenţă foarte mică de voturi. Dar l-a
găsit pe Dumnezeu şi, găsindu-l pe Dumnezeu, s-a regăsit pe sine.
Toate acestea s-au întâmplat în 1935. El nu a
mai băut niciodată şi a devenit un cetăţean activ şi respectat al localităţii
sale. A ajutat mulţi alcoolici să se facă bine şi este anal dintre pilonii
bisericii de la care absentase atât de mult timp. Astfel, după cum vedeţi, în oraşul acela erau
acum trei alcoolici care simţeau că trebuia să dea altora ce-au descoperit ei,
ca să se menţină pe linia de plutire. După câteva eşecuri, a apărut a fi un
tânăr zvăpăiat, ai cărui părinţi nu puteau spune dacă fiul vrea sau nu să
înceteze băutul. Ei erau profund religioşi şi foarte şocaţi de refuzul fiului de a avea ceva de-a
face cu biserica. Tânărul suferea groaznic de pe urma beţiilor, dar se părea că
nu se putea face nimic pentru el. Şi totuşi, a consimţit să se lase internat şi
a fost repartizat în salonul din care tocmai plecase avocatul. A avut trei
vizitatori. După o vreme, a declarat:
-
Felul în care puneţi voi problema spirituală, are sens.
Sunt pregătit să încerc. Se pare că totuşi bătrânii mei avut dreptate.
Şi aşa s-a mai adăugat un membru la
Comunitatea A.A.
În tot acest interval, prietenul nostru (cel cu
incidental din holul hotelului) a rămas în acel oraş. Trecuseră trei luni. Acum
s-a întors acasă, lăsând în urmă trei membri - primul său cunoscut, avocatul şi
tânărul zvăpăiat.
Oamenii aceştia găsiseră ceva foarte nou în viaţă.
Ştiau că trebuia să-i ajute pe alţii, ca să rămână abstinenţi ei înşişi, dar
principalul lor motiv a devenit fericirea găsită în dăruirea de sine în
ajutarea altora, cărora le-au pus la dispoziţie şi căminele şi modestele lor
resurse financiare, pe lângă ajutorul spiritual. Ei şi-au dedicat cu bucurie
orele libere întrajutorării cu alţi alcoolici. Erau dispuşi, zi şi noapte, să
aranjeze internări pentru noi candidaţi şi să-i viziteze la spital. Numărul
membrilor a crescut. Au fost şi câteva eşecuri descumpănitoare, dar în acele
cazuri, s-a făcut efortul de a aduce familia oamenilor respectivi pe un drum
spiritual de viaţă, ajutând astfel la uşurarea multor poveri de necaz şi
suferinţă.
Timp de un an şi şase luni, celor
trei au reuşit să li se adauge încă şapte. Se vedeau des; nu trecea seară în
care să nu se întâlnească în casa vreunuia dintre ei, împreună cu soţiile,
fericiţi de uşurarea poverii şi mereu cu gândul la cum ar putea prezenta
descoperirea şi altor nou-veniţi. Pe lângă aceste întruniri amicale degajate,
s-a născut obiceiul de a rezerva o seară pe săptămână pentru întruniri la care
să poată participa oricine era interesat de un mod spiritual de viaţă. Pe lângă
oferirea de camaraderie şi de ocazii pentru întruniri frăţeşti, obiectivul
major era acela de a asigura un loc şi o oră în care să aibă şi alţii
posibilitatea de a-şi prezenta problemele.
Aceasta a stârnit interesul multora. Un cuplu
şi-a pus casa spaţioasă la dispoziţia mulţimii celei diverse şi activităţilor
ei. Multe soţii cu sufletul răvăşit au fost în vizită în acea casă, unde au
găsit iubire şi înţelegere printre femeile care le înţelegeau problemele, unde
au putut auzi, din gura bărbaţilor adunaţi acolo, ce se întâmplase cu ei, unde
li s-au dat sfaturi în legătură cu internarea propriilor soţi şi cu abordarea
acestora după următoarea beţie.
Mulţi bărbaţi, cu mintea încă tulbure, abia
ieşiţi din spital, şi-au găsit eliberarea, odată ce au trecut pragul acelei
case. Mulţi alcoolici care au intrat acolo, au ieşit cu un răspuns. Ei se
predau acelei mulţimi vesele, care râdea de propriile necazuri şi înţelegea
problemele alcoolicilor. Impresionaţi de cei care îi vizitaseră la spital,
mulţi dintre aceşti alcoolici capitulau complet, după ce auzeau, într-una din
încăperile de la etaj, povestea unuia dintre bărbaţii din mulţimea adunată
acolo, o poveste deosebit de similară cu a lor proprie. Expresia de pe feţele
femeilor, acel ceva care nu putea fi definit din ochii bărbaţilor, atmosfera
stimulatoare şi electrizantă din acea casă - totul contribuia la a-i asigura pe
nou-veniţi că au găsit, în fine, un liman.
Abordarea practică a propriilor probleme,
absenţa intoleranţei de orice fel, lipsa formalismelor, democraţia autentică,
înţelegerea care domnea acolo, erau irezistibile. Alcoolicul împreună cu soţia
lui plecau extaziaţi de gândul la ce vor putea ei face pentru unele cunoştinţe
de-ale lor, care sufereau de alcoolism şi pentru familiile acestora. Ştiau că
aveau acum o armată de prieteni noi, care li se păreau cunoscuţi de când lumea,
deşi erau pişte străini. Văzuseră miracole şi aveau încrederea că un miracol va
cobori şi asupra lor. Şi-au făcut o imagine despre Marea Realitate - iubitorul
şi Atotputernicul lor Creator.
Casa aceea a devenit neîncăpătoare pentru
vizitatorii săptămânali, al căror număr se ridică acum de regulă la şaizeci sau
chiar optzeci. Alcoolicii vin de la mică sau mare distanţă. Familii întregi vin
cu maşinile din oraşele dimprejur. O localitate la cincizeci de kilometri
depărtare are un grup de cincisprezece membri A.A. Fiind o localitate mare, ne
aşteptăm ca A.A.-ul de acolo să ajungă la câteva sute de membri. * Scris în
1939
Dar viaţa în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu
înseamnă doar participarea la întruniri şi vizite la spitale. Îndreptarea unor
vechi gafe penibile, ajutarea unor familii să ajungă la împăcare, explicarea
cazului unui fiu dezmoştenit părinţilor mânioşi, împrumutatul de bani şi
procurarea unui loc de muncă pentru unii membri, când ajutorul de acest gen
este justificat - toate aceste activităţi sunt desfăşurate în fiecare zi de
membrii Comunităţii noastre. Nimeni nu este considerat ca fiind prea compromis
sau prea decăzut pentru o primire caldă, cordială - dacă este serios în
privinţa abstinenţei. Printre noi, deosebirile de clasă socială, măruntele
rivalităţi şi gelozii Sunt considerate ridicole. Deoarece am naufragiat în
aceeaşi luntre şi am fost salvaţi şi uniţi prin puterea aceluiaşi Dumnezeu şi
deoarece ne dedicăm inima şi spiritul bunăstării altora, unele lucruri ce li se
par atât de importante unora, nu mai au nici o importanţă pentru noi. Nici nu
s-ar putea altfel.
În condiţii foarte puţin diferite, acelaşi lucru se
petrece în multe oraşe din estul ţării. Într-unul dintre acestea, există un
spital vestit pentru tratamentul dependenţei la alcool şi droguri. Acum şase
ani, unul dintre noi a fost internat acolo. De atunci, mulţi am simţit pentru
prima dată Prezenţa şi Puterea lei Dumnezeu între acele ziduri. Suntem foarte
îndatoraţi medicului care ne-a îngrijit acolo, pentru că, deşi risca să-şi
pericliteze postul, ne-a spus că are încredere în noi.
Tot la câteva zile, acest doctor sugerează câte unui
pacient metoda noastră. Înţelegând cum ne desfăşurăm munca, el poate face acest
lucru, alegându-i pentru noi pe aceia care Sunt dispuşi şi capabili să se
refacă pe o bază spirituală. Mulţi dintre noi, foştii lei pacienţi, ne ducem
acolo să-i ajutăm pe acei alcoolici.
Apoi, mai există în acest oraş din est întruniri
obişnuite, de tipul celor pe care leam descris deja, la care participă un mare
număr de membri. Prieteniile se formează la fel de repede, oamenii se ajută între
ei cu aceeaşi eficienţă ca în oraşul vestic. Distanţa dintre cele două
localităţi este măricică, dar întrevedem deja o colaborare crescută între noi.
Sperăm că, într-o zi, fiecare alcoolic care
călătoreşte va găsi un grup al Alcoolicilor Anonimi când ajunge la destinaţie.
Într-o oarecare măsură aşa şi este deja. Unii dintre noi sunt comis-voiajori şi
călătoresc mult. Prin contacte stabilite cu ajutorul celor două centre A.A. mai
mari, mici grupuri de doi sau trei sau cinci de-ai noştri au apărut şi în alte
localităţi.(*Scris în 1939. În 1999
existau peste 98.000 grupuri, cu activitate A.A. desfăşurată în 150 de ţări şi
un număr total de membri estimat la peste două milioane). Aceia dintre noi
care călătoresc, se duc la întrunirile micilor grupuri cât se poate mai des.
Această practică ne permite să acordăm ajutor acelor începători şi, în acelaşi
timp, să evităm anumite "diversiuni" tentante (de la marginea
şoselelor), despre care vă poate da informaţii orice comis-voiajor.
Astfel, ne maturizăm noi. La fel vă puteţi maturiza şi
dumneavoastră, chiar dacă nu sunteţi decât un singur om, cu cartea aceasta în
mână. Avem încrederea şi speranţa că ea conţine tot ce vă trebuie ca să
începeţi. Ştim ce gândiţi. Vă spuneţi: "Sunt sincer şi scuturat de tremurături.
Eu nu pot face aceste lucruri." Ba da, puteţi. Aţi uitat că acum tocmai
aţi descoperit o sursă de putere mult superioară dumneavoastră. Cu un asemenea
sprijin, ca să puteţi realiza ce-am realizat noi, nu vă trebuie nimic altceva
decât bunăvoinţă, răbdare şi muncă.
Unul dintre membrii A.A., care locuieşte doar de
câteva săptămâni într-un oraş mare, a descoperit de curând că probabil există
acolo mai mulţi alcoolici pe kilometru pătrat decât în oricare alt oraş din
ţară. Am aflat acest fapt acum câteva zile. Autorităţile sunt foarte
neliniştite din cauza situaţiei. Prietenul nostru a contactat un psihiatru de
vază care şi-a asumat deja câteva responsabilităţi legate de sănătatea mintală
a populaţiei localităţii. Doctorul s-a dovedit foarte competent - şi nerăbdător
să adopte orice metodă care funcţionează, pentru corectarea situaţiei, deci a
vrut imediat să ştie ce avea prietenul nostru de oferit.
Efectul a fost atât de puternic, încât doctorul a
acceptat să încerce metoda noastră cu câţiva dintre pacienţii săi de la spital
şi cu alţi câţiva alcoolici de la o clinică la care mai lucrează, pe lângă
orele de la spital. S-a stabilit o înţelegere şi cu psihiatrulşef de la un mare
spital public, pentru selectarea unor alcoolici din nenorociţii internaţi acolo
cu duiumul.
Deci, prietenul nostru va avea în curând un mare număr
de prieteni noi. Poate că unii vor recădea şi nu se vor mai face bine
niciodată, dar dacă a să ne luăm după criteriul experienţei noastre, peste
jumătate dintre cei abordaţi vor deveni membri ai Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi. După ce câţiva oameni din acest oraş se vor regăsi pe sine şi vor
descoperi bucuria de a-i ajuta pe alţii să facă faţă vieţii, nimic nu-i va mai
putea opri până când nu vor oferi fiecărui alcoolic din oraş ocazia de asi
reface sănătatea dacă poate şi vrea.
Şi totuşi, poate că vă mai spuneţi: "Dar eu nu
voi putea beneficia de contactul cu voi, cei care aţi scris această carte.” Nu
putem fi siguri de acest lucru. Dumnezeu decide, aşa că trebuie să ţineţi minte că sprijinul dumneavoastră vă
vine întotdeauna de la El. El vă va arăta cum să creaţi fraternitatea căreia îi
duceţi dorul.
Cartea aceasta a fost scrisă doar cu intenţia
de a oferi sugestii. Ne dăm seama că ştim puţine lucruri. Dumnezeu ne va
dezvălui constant mai multe - şi dumneavoastră şi nouă. Întrebaţi-l, în
meditaţia de dimineaţă, ce puteţi face în fiecare zi pentru cei care sunt încă
bolnavi. Dacă v-aţi făcut ordine în propria viaţă, răspunsul va veni.
Desigur nu puteţi transmite altora ceva ce nu
aveţi dumneavoastră înşivă. Aveţi grijă ca relaţia cu El să fie corectă.
Atunci, mari evenimente vor putea avea loc, în viaţa dumneavoastră şi a altora.
Acesta este Marele Fapt pentru noi.
Abandonaţi-vă lui Dumnezeu aşa cum vi-l puteţi imagina dumneavoastră.
Recunoaşteţi-vă greşelile în faţa Lui
şi a semenilor. Curăţaţi balastul trecutului. Daţi altora gratis ce aţi
descoperit şi alăturaţi-vă nouă. Vom fi mereu cu dumneavoastră în Fraternitatea
Spiritului şi suntem siguri că-i veţi întâlni pe unii dintre noi, în timp ce străbateţi
dificilul Drum al Destinului Fericit.
Fiţi
binecuvântat şi în paza lui Dumnezeu!
COŞMARUL DOCTORULUI BOB
Aceasta este povestea unuia dintre co-fondatorii Alcoolicilor Anonimi.
Data de 10 iunie 1935, prima sa zi de abstinenţă neîntreruptă, marchează
naşterea Comunităţii noastre.
Până în 1950, anul morţii lui, Dr. Bob a transmis mesajul A.A. unui
număr de peste 5000 de alcoolici, bărbaţi şi femei, cărora le-a acordat şi
serviciile sale medicale, fără să ceară plată.
În acest extraordinar serviciu pus în slujba semenilor, a fost asistat
de către Sora Ignaţia, de la Spitalul Sf. Thomas din Akron, Ohio - una dintre
prietenele cele mai grozave pe care le va cunoaşte vreodată Comunitatea
noastră.
M-am născut într-un sătuc din Noua Anglie, care număra
cam şapte mii de suflete. Standardul moral al localităţii, aşa cum îl ţin eu
minte, era deasupra mediei. Nu exista comerţ de băuturi alcoolice, nici măcar
bere, decât la Regia de Alcool a Statului, unde puteai probabil procura un
litru, dacă reuşeai să-l convingi pe agent că aveai într-adevăr nevoie de
alcool.
Fără o dovadă în sensul respectiv, cumpărătorul dornic
de băutură se vedea silit să plece cu mâinile goale, fără acel leac (după cum
am ajuns mai târziu să cred) al tuturor durerilor omeneşti. Oamenii care
comandau băutură prin poştă de la Boston sau New York, îşi pierdeau încrederea
şi buna apreciere din partea cetăţenilor cumsecade ai locului. Satin era dotat
cu multe biserici şi şcoli şi acolo mi-am început eu educaţia.
Tatăl meu era respectat pentru competenţa sa
profesională şi ambii părinţi erau membrii activi în viaţa bisericii. Amândoi
erau de o inteligenţă cu mult deasupra mediei.
Din nefericire pentru mine, am fost
singurul lor copil, ceea ce explică probabil egoismul, care a jucat un rol atât
de mare în declanşarea alcoolismului meu.
Din copilărie, până la terminarea liceului, am fost
mai mult sau mai puţin forţat să merg la biserică - şcoala de duminică
dimineaţa şi slujba de seara, cuminecătura de lunea şi uneori slujba de
miercuri seara. Aceasta a avut ca efect decizia ca, de îndată ce voi scăpa de
sub dominaţia părinţilor, să nu mai pun piciorul în vreo biserică. În următorii
patruzeci de ani, nu mi-am încălcat hotărârea, decât atunci când era înţelept
să fac act de prezenţă.
După liceu, au urmat patru ani la
una dintre cele mai bone universităţi din ţară. Acolo băutul părea să fie o
activitate extraşcolară majoră. Aproape toţi păreau să ia parte la ea.
Personal, beam din ce în ce mai mult, cu multă voie bună, fără prea mari dureri
fizice sau financiare. Aparent, eu îmi reveneam mai uşor dimineaţa următoare,
decât majoritatea amicilor băutori, care sufereau de blestemul (sau poate binecuvântarea)
răului de a doua zi. Nu am suferit niciodată de migrenele beţiei, ceea ce mă
face să cred că am fost alcoolic de la bun început. Întreaga mea viaţă se
învârtea în jurul a ceea ce voiam să fac eu, fără să-mi pese de drepturile,
dorinţele sau privilegiile altora, o stare de spirit care, odată cu trecerea
anilor a devenit tot mai predominantă. Am absolvit facultatea "suma cum
laude" în ochii fraternităţii băutorilor, dar nu şi în ai Decanului.
Am petrecut următorii trei ani la
Boston, Chicago şi Montreal, ca angajat al A unui
mare concern industrial, vânzând utilaje pentru căile ferate, motoare de toate
tipurile şi multe alte produse de industrie metalurgică. În tot acest timp, am
băut cât mi-a permis buzunarul, tot fără prea mari necazuri, deşi au început să
apară, din când în când, tremurăturile de dimineaţă. În trei ani, nu am lipsit
de la lucru decât o singură jumătate de zi.
Apoi, m-am hotărât să studiez medicina
şi am intrat la una dintre cele mai mari universităţi din ţară. Acolo am
început să beau mult mai serios decât înainte. Datorită capacităţii mele de a
bea cantităţi enorme de bere, am fost admis ca membru într-o societate de
băutori, în care am ajuns curând unul dintre spiritele de frunte. Am avut multe
dimineţi în care mă prezentam la cursuri complet pregătit, dar nevoit să fac
stânga-mprejur şi să mă întorc la dormitor, din cauza tremurăturilor; nu
îndrăzneam să păşesc pragul sălii de curs, ca să nu mă fac de pomină, în cazul
în care eram scos la tablă.
Situaţia s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult, iar în
primăvara anului doi de facultate, după o perioadă prelungită de băut, mi-am
spus că nu-mi voi putea termina studiile; mi-am împachetat lucrurile şi am
plecat în sud, unde am petrecut o lună la ferma unui prieten. După ce mi s-a
risipit ceaţa de pe creier, am considerat că abandonarea studiilor era o mare
prostie şi am decis să revin, ca să le continui. Reîntors la universitate,
aveam să constat că profesorii mei erau de o altă părere. După multă muncă de
lămurire, am obţinut permisiunea de a mă reînscrie şi a-mi da examenele. Le-am
luat cu note destul de bune, dar profesorilor le era lehamite de mine şi mi-au
spus că, în viitor, nu vor precupeţi nici un efort pentru a face ca facultatea
să-şi continue activitatea fără prezenţa mea. După multe discuţii dureroase,
mi-au dat în fine hârtiile pentru transfer la o altă universitate de frunte, la
care m-am înscris în anal trei, în acea toamnă.
Băutul mi s-a înrăutăţit într-atât, încât colegii de
dormitor s-au văzut siliţi să-l cheme pe tatăl meu, care a făcut un drum lung,
cu speranţa (deşartă) de a mă îndrepta. Dar călătoria lui a fost în zadar,
pentru că eu am continuat să beau şi acum consumam mult mai multe băuturi tars
decât în anii anteriori.
Cu puţin timp înainte de examenele finale, am tras o
serie de beţii deosebit de epuizante. La examenele scrise, mâna îmi tremura
atât de rău, încât nu puteam ţine stiloul. Am predat cel puţin trei caiete de examen
fără să scriu nimic. Desigur, am căzut. Şi a trebuit să repet două semestre,
după care urma să promovez numai dacă mă menţineam abstinent. N-am băut şi
rezultatele i-au mulţumit pe profesori, atât din punctul de vedere al
conduitei, cât şi al învăţăturii.
Notele obţinute au fost atât de bone,
încât mi-au adus un mult râvnit post de intern(*Aprox. "medic stagiar". În S.U.A., imediat după terminarea
facultăţii, pentru obţinerea licenţei de practicare a medicinei, absolvenţii
trebuie să lucreze ca interni, timp de doi ani sub oblăduirea unei echipe de medici consacraţi. Mulţi preferă
să locuiască la spitalul respectiv, din cauza turelor neregulate şi a muncii
foarte intense. [Nota trad.])
într-un oraş din vestul ţării, unde am petrecut doi ani. În acest interval, mi
s-a trasat zilnic un program de lucru atât de încărcat, încât rareori aveam
timp să părăsesc incinta spitalului. În consecinţă, n-am avut cum să intru la
necaz cu băutura. La sfârşitul celor doi ani, mi-am deschis un cabinet
particular în central oraşului. Aveam ceva bani, foarte mult timp la dispoziţie
şi mari dureri de stomac. Curând am descoperit că un pahar sau două de alcool
puteau potoli măcar pentru câteva ore acele dureri gastrice, aşa că nu mi-a
fost greu să revin la obiceiul de a bea excesiv. Fizic, am început să plătesc
din greu "tratamentul" şi, în speranţa că voi găsi alinare, m-am
internat de cel puţin douăsprezece ori, de bună voie, la sanatoriile din
localitate. Numai că fugeam de dracu' şi dădeam de taică-su: dacă nu beam, mă torturau
durerile de stomac; dacă beam, mă torturau nervii. După trei ani de chinuri, am
fost internat la spital, unde medicii au încercat să mă ajute, dar eu îi
convingeam pe prieteni să-mi strecoare băutură în salon sau furam alcool de
prin spital, aşa că starea mi s-a înrăutăţit şi mai mult.
În cele din urmă, tatăl meu a
trebuit să trimită un doctor din oraşul nostru, care a reuşit, nu ştiu cum, să
mă ducă acasă la părinţi. Acolo am sta două luni în pat înainte de a avea
curajul să ies din casă. Am stat cu ai mei încă vreo două luni, apoi m-am
întors în localitatea unde aveam cabinetul. Cred că mă speriase foarte tare fie
ce mi se întâmplase, fie doctorul, fie ambele la un loc, deoarece nu m-am atins
de băutură până când s-a instaurat Prohibiţia.
După ce s-a votat legea, m-am
simţit în siguranţă, ştiam că toţi îşi vor cumpăra câteva sticle sau lăzi de
băutură, după cum le va permite buzunarul, după care nu va mai exista alcool
în magazine. Deci, chiar dacă voi bea,
nu voi putea bea mult, aşa că nu prea va mai conta. La vremea respectivă, nu
ştiam că guvernul va pune la dispoziţia medicilor cantităţi nelimitate de
alcool, nici nu auzisem de vânzători de alcool de contrabandă, care aveau
curând să apară la orizont. Am băut moderat la început, dar nu mi-a trebuit mult timp ca să alunec
din nou în vechiul obicei de băut excesiv, din cauza căruia sfârşisem atât de
rău nu demult.
În următorii câţiva ani, am
dezvoltat două fobii distincte. Una era frica de insomnii, cealaltă, că aş
putea rămâne fără băutură. Nefiind un om înstărit, ştiam că, dacă nu mă
abţineam de la băutură suficient ca să pot câştiga bani, aveam să rămân fără
băutură. Astfel, cel mai adesea, în
ciuda nevoii imperioase, evitam băutul de dimineaţa. În schimb, luam
doze mari de sedative, ca să-mi potolesc tremurăturile care mă chinuiau
teribil. Uneori, cedam nevoii de băutură de dimineaţa şi atunci, ajungeam rapid
într-o stare în care nu mai eram capabil de lucru, ceea ce însemna că nu mai
putem aduce băutura pe ascuns acasă, seara, ceea ce însemna că urma o noapte
întreagă de zvârcolit inutil în pat şi, după aceea, o dimineaţă de tremurături
insuportabile. Pe tot parcursul următorilor cincisprezece ani, am fost destul
de inteligent să nu mă duc niciodată la spital dacă băusem înainte, nici să primesc
pacienţi la cabinet. Uneori mă ascundeam la unul dintre cluburile la care eram
membru. Alteori, mă duceam la câte un hotel, sub nume fals. Dar, de obicei,
prietenii mă găseau iar eu acceptam să mă duc acasă, dacă-mi promiteau că nu
voi fi certat.
Dacă soţia
trebuia să iasă în oraş după-amiaza, îmi aduceam acasă pe furiş o cantitate
mare de băutură, pe care o ascundeam în lada de cărbuni, în coşul de rufe
murdare, deasupra cadrului de lemn al uşilor, în pivniţă – pe bârnele tavanului
sau în crăpăturile din dosul faianţei. Am folosit ca ascunzătoare şi
geamantanele şi lăzile de haine vechi, recipientul pentru tinichea veche,
recipientul pentru cenuşă. N-am ascuns niciodată sticle în rezervorul
W.C.-ului, pentru că părea prea uşor. Mai târziu, aveam să aflu că soţia
inspecta rezervorul acela cu regularitate. Puneam câte o sticlă de „sfert” sau
de „jumate” într-o mănuşă îmblănită, pe care o ascundeam pe prispa din spatele
casei, când zilele de iarnă deveneau suficient de întunecoase. Furnizorul meu
de băuturi de contrabandă ascundea alcool la treptele din spatele casei, unde
era la îndemâna mea, oricând doream să beau. Uneori aduceam băutură în
buzunare, dar acestea erau inspectate, deci procedeul era prea riscant. Mai
puneam băutură şi în câteva sticluţe mici, pe care le ascundeam apoi în manşeta
şosetelor. Stratgema a mers perfect până în ziua în care am scos-o pe soţie la
cinema şi un personaj din film mi-a trădat secretul sticluţei din şosetă!
Nu voi irosi
spaţiu aici ca să relatez toate experienţele mele de prin spitale şi sanatorii.
În toată această perioadă, am început să fim ocoliţi de majoritatea
prietenilor. Nu puteam fi invitaţi niciunde, pentru că mă îmbătam. Soţia nu
îndrăznea să invite pe nimeni la noi, din acelaşi motiv. Groaza mea de insomnii
mă obliga să mă îmbăt în fiecare seară, dar ca să pot aduce acasă băutură
pentru seara următoare, trebuia să mă abţin în cursul zilei, până la ora patru.
Cu foarte puţine întreruperi, aceasta mi-a fost rutina zilnică timp de
şaptesprezece ani. A fost un coşmar îngrozitor: lucram ca să câştig bani,
cumpăram băutură, o aduceam acasă pe ascuns, mă îmbătam, dimineaţa tremuram şi
trebuia să iau mari cantităţi de sedative, ca să fiu în stare să lucrez ca să
câştig bani - şi tot aşa, la nesfârşit. Promiteam soţiei, prietenilor şi
copiilor că nu voi mai bea deloc - promisiuni care rar de tot mă ţineau nebăut
o zi întreagă, deşi eram foarte sincer când le făceam.
Pentru cei cărora le place să experimenteze cu diverse
băuturi, cred că este bine să menţionez aici aşa-zisul experiment cu bere. Când
s-a reintrodus berea pe piaţă, m-am considerat în afara oricărui pericol.
Puteam bea oricâtă bere doream. Era nevătămătoare; nimeni nu s-a îmbătat
vreodată cu bere. Deci, cu permisiunea bunei mele soţii, mi-am umplut până la refuz
pivniţa cu lăzi de bere. În scurt timp, beam cel puţin o ladă şi jumătate pe
zi. Am pus peste treisprezece kilograme în două luni, arătam ca un porc şi abia
puteam respira. Mi s-a năzărit apoi că, dacă put a bere, nimeni nu ştie ce
altceva am mai băut, aşa că am început să-mi fortific berea cu alcool carat.
Desigur, neplăcerile rezultate au fost foarte mari şi astfel s-a încheiat
experimental cu berea.
Cam în perioada acelui experiment, am făcut cunoştinţă
cu un grup ai cărui membri m-au atras prin ţinuta demnă, sănătatea şi fericirea
pe care le invidiam. Ei vorbeau fără stânjeneală, ceea ce eu nu puteam; păreau
foarte sănătoşi şi în largul lor în toate ocaziile. Mai presus de toate, păreau
fericiţi. Eu eram foarte complexat şi crispat în cea mai mare pane a timpului,
sănătatea mi se ducea pe apa sâmbetei şi mă simţeam deosebit de nefericit.
Simţeam că oamenii aceia aveau ceva ce mie îmi lipsea, ceva de care aş fi fost
bucuros să am şi eu parte. Am aflat că era ceva de natură spirituală, ceea ce
mi-a displăcut, dar am considerat că nu-mi putea face nici un rău. Am studiat
şi reflectat asupra subiectului doi ani şi jumătate, dar mă îmbătam în
continuare, în fiecare seară. Am citit tot ce se găsea, am stat de vorbă cu
oricine părea că ştie ceva despre subiect.
Interesul soţiei a fost captivat
imediat, fapt care mi-a menţinut şi mie interesul treaz, deşi nu mi se păruse
nici o clipă că acolo s-ar afla un răspuns la problema băutului meu. Cum
Dumnezeu şi-a păstrat ea credinţa şi curajul în toţi acei ani, nu voi şti
niciodată! Cert este că şi le-a păstrat. Ştiu că, dacă şi le-ar fi pierdut, aş
fi murit cu mult timp în urmă. Cine ştie din ce motiv, noi, alcoolicii, părem
înzestraţi cu talentul de a ne însura cu cele mai bone femei din lume. Nu-mi
pot explica defel de ce trebuie să treacă ele prin torturile la care le supunem
noi!
Apoi, într-o sâmbătă după-amiaza, soţia a fost
sunată la telefon de o doamnă, care mă invita la ea, cu scopul de a-l întâlni
pe un prieten de-al ei care ar putea să mă ajute. Era ajunul Zilei Femeii,(* În orig. "Mother's Day ",
sărbătorită în S.U.A. în a doua duminică din luna mai. [ Nota trad]) eu venisem acasă torpilat, cu o plantă în
ghiveci, pe care am pus-o pe o masă, după care m-am suit la etaj, unde era
dormitorul şi n-am mai ştiut de mine. A doua zi, doamna aceea a sunat din nou.
Din politeţe, deşi îmi era foarte rău, am zis "hai să mergem" şi i-am
smuls soţiei promisiunea că nu vom sta mai mult de cincisprezece minute.
Am intrat în casa acelei doamne la ora cinci
fix şi se făcuse unsprezece noaptea, când am plecat. Am mai avut câteva
convorbiri scurte cu omul respectiv după aceea şi am încetat băutul brusc.
Perioada "uscată" a durat cam trei săptămâni; apoi, am plecat la
Atlantic City, ca să particip la o şedinţă care se întindea pe durata mai
multor zile, şedinţă a unei societăţi naţionale din care făceam parte. Am băut
tot scotch-ul existent în tren şi mi-am cumpărat câţiva litri pe drumul către
hotel. Acestea se întâmplau într-o duminică. M-am îmbătat tare de tot în acea seară,
am stat nebăut toată ziua de luni, până după ora cinei şi apoi m-am pus iar pe
îmbătat. Am băut cât am putut mai mult la bar, apoi m-am retras în camera mea
de hotel, ca să termin treaba. Marţi, am "luat-o pe ulei" de
dimineaţă şi, până la amiază, m-am făcut turtă.
Cum nu voiam să mă fac de râsul
lumii, am plătit factura şi am părăsit hotelul. În drum spre gară, mi-am mai
cumpărat nişte băutură. Trebuia să aştept sosirea trenului. Din acel moment
încolo, nu-mi mai amintesc nimic, decât că m-am trezit în casa unui prieten
dintr-un oraş învecinat cu al meu. Oamenii aceia cumsecade au anunţat-o pe
soţie, care l-a trimis pe noul meu prieten după mine, să mă ducă acasă. El a
venit, m-a dus acasă, m-a pus în pat, mi-a dat să beau câteva pahare în seara
aceea şi o sticlă de bere dimineaţa următoare.
Era 10 iunie 1935 şi aceasta a fost ultima mea
băutură. Au trecut de atunci, până în momentul în care scriu aceste rânduri,
aproape patru ani.
Întrebarea care vă vine natural în
minte este probabil: "Ce mi-a spus sau ce-a făcut omul acela, de era atât
de diferit de ce-mi spuseseră sau ce făcuseră alţii?" Reţineţi că eu
citisem enorm de mult şi vorbisem cu toţi cei care ştiau sau credeau că ştiu
ceva despre alcoolism. Acum, deosebirea constă din faptul că omul acesta trăise
pe pielea lui experienţa multor ani de băut înfricoşător, cunoştea direct
aproape toate experienţele prin care trec beţivii şi se făcuse bine folosind
exact stele mijloace pe care încercasem să le folosesc şi eu, adică mijloacele
spirituale. Mi-a dat informaţii de mare ajutor, în privinţa alcoolismului. Dar,
de cea mai mare importanţă a fost faptul că el era prima fiinţă umană cu care
am stat vreodată de vorbă, care ştia despre ce vorbeşte, cu privire la
alcoolism, din experienţa personală. În alte cuvinte, vorbea pe limba mea.
Deţinea toate răspunsurile şi aceasta nu din cauză că le luase de prin lecturi.
Ce minunată binecuvântare să fii eliberat de sub
teribilul blestem, ca acela de care am suferit eu! Am parte de sănătate şi mi-am
recâştigat atât respectul de sine, cât şi respectul colegilor de breaslă. Viaţa
de familie este cea ideală acum iar afacerile îmi merg bine, dacă luăm în
considerare vremurile în care trăim.
Îmi petrec o foarte mare parte din timp transmiţând
altora (care vor şi au mare nevoie de) ceea ce am aflat. O fac din patru
motive:
1. -
din simţul datoriei;
2. -
este o plăcere pentru mine;
3. -
pentru că astfel îmi plătesc o parte din datoria pe care o am faţă de omul care
şi-a făcut timp să-mi transmită mie ce ştia el;
4. -
pentru că, de fiecare dată când o fac, mă mai îndepărtez cu un pas de o
posibilă recidivă.
Spre deosebire de majoritatea celor din grupul nostru,
în cazul meu nevoia imperioasă de a bea a persistat în primii doi ani şi
jumătate de abstinenţă. N-am scăpat de ea aproape nici o clipă. Dar am fost tot
timpul foarte departe de a mă supune ei. Mă necăjeam foarte tare când vedeam
cum beau prietenii mei şi ştiam că eu nu puteam bea, dar am dus muncă de
lămurire cu mine însumi până am ajuns să fiu convins că, deşi m-am bucurat şi
eu odată de acel privilegiu, am abuzat de el şi mia fost retras. Nu am motive
reale să mă plâng de această situaţie, pentru că, de fapt, nimeni nu m-a legal
burduf ca să-mi toarne cu forţa băutura pe gât.
Dacă vă consideraţi ateu, agnostic ori sceptic sau
dacă aveţi orice altă formă de trufie intelectuală care nu vă permite să
acceptaţi metoda descrisă în această carte, îmi pare rău pentru dumneavoastră.
Dacă tot mai credeţi că sunteţi suficient de puternic, ca să învingeţi boala singur,
este treaba dumneavoastră.
Dar, dacă vreţi cinstit, cu adevărat, să încetaţi
complet şi pentru totdeauna consumul de alcool şi simţiţi sincer că aveţi
nevoie de ajutor, noi ştim sigur că avem o soluţie pentru dumneavoastră. Metoda
noastră nu dă greş niciodată, dacă o îmbrăţişaţi cu măcar jumătate din zelul de
care dădeaţi dovadă când era vorba de a obţine încă un pahar de alcool. Tatăl
Ceresc, aşa cum vi-l imaginaţi dumneavoastră, nu vă va înşela aşteptările!
I. TRADIŢIA A.A.
Membrii Comunităţii Alcoolicilor Anonimi au făcut
tranziţia de la mizerie la abstinenţa fericită şi, în multe cazuri, de la
moarte la viaţă. A.A.-ul poate produce, desigur, această schimbare în viaţa
unui număr nelimitat dintre alcoolicii care nu au primit încă mesajul nostru.
De aceea, nici o altă asociaţie nu a avut vreodată o
atât de stringentă nevoie de a fi
neîncetat eficientă şi permanent unită, precum o are Comunitatea noastră. Noi,
alcoolicii, am înţeles că trebuie să conlucrăm şi să rămânem uniţi - dacă nu
vrem să murim, în cele din urmă, în singurătate.
Cele "12 Tradiţii" ale Alcoolicilor Anonimi
Sunt, după părerea noastră, a celor din A.A., cele mai bune soluţii derivate
din experienţă - la chestiuni presante, de genul: "Cum să procedăm pentru
ca A.A.-ul să poată funcţiona cu maximă eficientă?" şi "Cum să facem
ca A.A.-ul să rămână nedezbinat, ca să-şi continue existenţa?"
În cele ce urmează, Sunt prezentate cele "12
Tradiţii A.A." în "forma scurtă", utilizată în zilele noastre.
Această formă este versiunea condensată a celei originale, "forma
lungă" a Tradiţiilor A.A., tipărită iniţial în 1946. Datorită faptului că
este mai explicită şi că s-ar putea să aibă o oarecare valoare istorică, o
reproducem şi pe aceasta, după forma scurtă.
CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII
1.
Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se afle
pe primul loc; restabilirea personală depinde de unitatea Comunităţii A.A.
2.
Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu
există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubirii aşa cum se poate
exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3. Singura
cerinţă pentru a deveni membru A.A. este dorinţa de a înceta băutul.
4.
Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate
privinţele, cu excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în
ansamblu.
5.
Nici un grup nu are alt stop primordial unic decât să
transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.
6.
Este foarte necesar ca nici un grup A.A. să nu
sprijine, să nu finanţeze şi să nu intituleze ca A.A. nici un alt organism, înrudit
sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu cumva problemele de bani, proprietate sau
prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru primordial.
7.
Este bine ca fiecare grup A.A. să se autofinanţeze după
nevoi şi să refuze contribuţii din afară.
8.
Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămână mereu
neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii pot angaja personal
calificat.
9. Este
bine ca A.A.-ul, ca şi comunitate, să nu aibă o organizare strictă vreodată,
dar putem constitui consilii sau comitete de servicii direct responsabile faţă
de cei în slujba cărora se află.
10. Comunitatea
A.A. nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior; este
foarte important ca numele A.A.-ului să nu fie amestecat niciodată în
controverse publice.
11.
Politica noastră de relaţii publice se bazează mai
degrabă pe atragere decât pe reclamă; ne este întotdeauna necesară păstrarea
anonimatului personal la nivel de presă, radio, film.
12. Anonimatul
este baza spirituală a tuturor tradiţiilor noastre şi ne reaminteşte neîncetat
să plasăm principiile deasupra personalităţilor.
CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII (Forma lungă)
Experienţa noastră, ca membri A.A., ne-a
învăţat că:
1.
Fiecare membru al Alcoolicilor Anonimi este doar o
părticică dintr-un mare întreg. Comunitatea A.A. trebuie să continue să existe;
fără ea, cei mai mulţi dintre noi vom muri, mai mult ca sigur. De aceea,
bunăstarea noastră comună vine pe primul loc, urmată imediat de cea
individuală.
2.
Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu
există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate
exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3.
Este foarte necesar ca A.A-ul să se afle la dispoziţia
tuturor celor care suferă de alcoolism. Din acest motiv, nu putem refuza să
ajutăm pe nici unul dintre cei care vor să se însănătoşească. În plus, este de
dorit ca adeziunea la A.A. să nu fie condiţionată de contribuţii băneşti sau de
supunerea la nişte reguli. De îndată ce doi sau trei alcoolici se întrunesc,
având abstinenţa ca scop prioritar, ei se pot considera un grup A.A., dacă acel
grup nu are şi o altă afiliere.
4.
În privinţa "politicii" sale interne, este
necesar ca fiecare grup A.A. să răspundă în faţa unei singure autorităţi:
conştiinţa grupului. Dar atunci când planurile unui grup privesc şi bunăstarea
grupurilor învecinate, este nevoie să fie consultate şi acestea. De asemenea,
nu este de dorit ca vreun grup sau comitet zonal ori vreun membru A.A. să facă
ceva ce ar afecta profund A.A.-ul ca întreg, fără să se consulte mai întâi cu
Administraţia Consiliului Serviciilor Generale. În astfel de cazuri, bunăstarea
noastră comună este de o importanţă supremă.
5.
Este necesar ca fiecare grup al Alcoolicilor Anonimi să
constituie o entitate spirituală, care
are un singur stop prioritar - acela de a transmite mesajul său
alcoolicilor care mai suferă.
6.
Problemele de bani, proprietate şi autoritate ne pot
distrage mult prea uşor de la scopul nostru spiritual primordial. De aceea,
considerăm că este bine ca orice proprietate, chiar dacă este de reală
utilitate pentru A.A., să aparţină unei organizaţii sau societăţi cu administraţie
ne-A.A., separând astfel aspectul material de cel spiritual. Este important ca
grupul A.A., ca atare, să nu intre niciodată în afaceri. Organismele care
sprijină A.A.-ul, precum cluburile sau spitalele, care nu pot funcţiona fără
achiziţionarea şi gestionarea de proprietăţi, trebuie să funcţioneze separat de
A.A., aşa încât grupurile A.A. să poată avea libertatea de a se detaşa oricând
de astfel de organisme. În consecinţă, este necesar ca acestea să nu poarte
numele de A.A. Administrarea lor trebuie să intre doar în responsabilitatea
celor care le susţin financiar. Se pare că o administraţie A.A. este fructuoasă
în cazul unora dintre cluburi, dar nu şi în acela al spitalelor sau al altor
centre de sănătate, care trebuie să rămână exterioare A.A.-ului şi sub
controlul direct al medicilor. Un grup A.A. poate coopera cu oricine, dar nu
este indicat ca această cooperare să meargă mai departe, către afiliere
(implicită sau explicită). Este nevoie ca grupul A.A. să rămână complet
independent.
7.
Este important ca problema banilor să fie rezolvată
exclusiv prin autofinanţare, adică prin contribuţiile benevole ale membrilor.
Considerăm că este înţelept să se ajungă la metoda autofinanţării cât mai
curând după constituirea grupului; că orice solicitare publică de fonduri în
numele Alcoolicilor Anonimi este deosebit de primejdioasă, indiferent de cine o
face - grupurile A.A., cluburile, spitalele sau alte organisme exterioare; că
acceptarea de donaţii mari din orice sursă sau de contribuţii care implică
obligaţii de orice fel, este neînţeleaptă. Considerăm ca îngrijorătoare orice
acumulări de fonduri care depăşesc nivelul unei rezerve prudente pentru nevoile
reale ale grupului. Experienţele repetate ne-au arătat că nimic nu ne poate
distruge mai sigur moştenirea spirituală decât disputele inutile cu privire la
proprietate, bani şi autoritate.
8.
Este foarte important ca Alcoolicii Anonimi să rămână
pentru totdeauna o comunitate fără specialişti. Prin specialişti înţelegem
persoane experte în psihologia alcoolismului, care sunt angajate sau care
acordă consultaţii cu plată. Putem utiliza, la nevoie, serviciile unor
alcoolici calificaţi ca psihologi (ca să nu fie nevoie să angajăm ne-alcoolici)
şi-i putem recompensa financiar. Dar serviciul adus în cadrul "Pasului 12",
aşa cum se practica el în A.A., urmează să se facă întotdeauna pe gratis. 9.
Fiecare grup A.A. necesită doar un minim de organizare. Conducerea cea mai bună
este cea prin rotaţie. Grupurile mici îşi pot alege un secretar; grupurile mari
supun rotaţiei un comitet; grupurile din oraşele mari îşi formează un comitet
central sau intergrupal, pentru care este nevoie de un secretar cu normă
întreagă. Administraţia Serviciilor Generale constituie, de fapt, comitetul
serviciilor generale ale Alcoolicilor Anonimi. Membrii acestuia au rolul de
paznici ai Tradiţiilor noastre şi administrează banii din contribuţiile
voluntare care servesc sprijinirii financiare a Biroului Serviciilor Generale,
de la New York. Grupurile conferă celor din Administraţia Serviciilor Generale
autoritatea de a se ocupa de relaţiile noastre publice şi prin ei este
garantată integritatea principalei noastre reviste, The A.A. Grapevine ("Viţa de vie a A.A.ului"*Cititorul va înţelege mai bine umorul
membrilor A.A. care au optat pentru acest titlu, dacă va şti că în engleza americană, în jargon,
"grapevine" este echivalentul jargonului românesc "radio şanţ
". [Nota trad]
. Toţi reprezentanţii din
conducerea A.A.-ului sunt aleşi dintre acei membri care au dovedit că sunt
animaţi de spiritul dăruirii de sine. În calitatea de conducători ai A.A.ului,
ei nu sunt decât slujitori de încredere şi cu experienţă, care acţionează spre
binele întregii Comunităţi. Titlurile nu le conferă nici un fel de autoritate
reală; ei nu guvernează. Ca să poată sluji cu folos, ei trebuie mai întâi să se
bucure de respectul general al membrilor A.A.
10.
Este imperios necesar că nici un grup sau membru A.A.
să nu exprime vreodată opinii în numele Comunităţii A.A. - în special opinii
care ar duce la controverse de natură politică, de luptă împotriva alcoolului,
de reforme morale sau sociale ori de crez religios. Grupurile de Alcoolici
Anonimi nu se opun nimănui şi nu pot exprima nici o opinie referitoare la
astfel de subiecte.
11.
Este bine ca relaţiile noastre cu marele public să se
caracterizeze prin anonimatul personal. Considerăm că este necesar ca A.A.-ul
să evite reclama senzaţională. Este bine ca numele şi fotografiile noastre, în
calitate de membrii A.A., să nu fie făcute publice prin mass-media. Este
important ca relaţiile noastre publice să fie călăuzite după principiul
atracţiei, nu al reclamei. Nu este niciodată nevoie să ne aducem singuri
elogii. Simţim că este mai bine să-i lăsăm pe prieteni să ne recomande.
12.
Şi în fine, noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că
principiul anonimatului are o semnificaţie spirituală imensă. El ne ajută să nu
uitam să plasăm principiile deasupra personalităţilor şi să practicăm o
smerenie reală - cu scopul ca binecuvântarea de care ne bucurăm să nu ne dea
niciodată "fumuri" şi ca să trăim mereu cu cea mai profundă
recunoştinţă faţă de Cel Care domneşte peste noi toţi.
EXPERIENŢA SPIRITUALĂ
Termenii de „experienţă spirituală” şi „trezire
spirituală” sunt folosiţi de multe ori în această carte care, la o lectură
atentă, arată ca schimbarea de personalitate necesară pentru a aduce cu sine
însănătoşirea din alcoolism, s-a manifestat în cazul nostru într-o mare
varietate de forme.
Însă este adevărat că prima ediţie
a cărţii noastre i-a lăsat pe mulţi cititori cu impresia că aceste schimbări de
personalitate (sau trăiri religioase) ar trebui să fie neapărat bruşte şi
spectaculoase. Din fericire pentru toată lumea, această concluzie este eronată.
În primele capitole, sunt descrise câteva asemenea
schimbări drastice şi bruşte. Deşi nu a fost în atenţia noastră să creăm o
astfel de impresie, mulţi alcoolici au tras concluzia că, pentru a-şi reface sănătatea,
ar trebui să ajungă să fie „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu” printr-o
revelaţie imediată, copleşitoare, după care să urmeze imediat o vastă schimbare
în starea de spirit şi în perspectiva asupra vieţii. Pentru membrii Comunităţii
A.A., al căror număr creşte fără încetare, astfel de transformări – deşi
frecvente – nu constituie defel o regulă. Majoritatea trăirilor noastre sunt
ceea ce psihologul William James (*Psiholog
şi filosof american (18421910). [Nota
trad.]) numea „experienţe instructive” care se produc încet, cu vremea.
Deseori prietenii debutantului în A.A. îi văd transformarea cu mult timp
înainte ca le să fie conştient de acest
fenomen. În cele din urmă, va descoperi că s-a schimbat foarte profund în modul
în care reacţionează la viaţă, precum şi că n-ar fi putut provoca el singur o
asemenea schimbare. Ce se petrece acum în câteva luni, în rare cazuri s-ar fi
putut petrece după ani şi ani e autodisciplină. Cu foarte puţine excepţii,
membrii A.A. descoperă că au dat peste o neaşteptată resursă interioară, pe
care o pot identifica imediat ca propria lor concepţie despre puterea
Superioară. Cei mai mulţi dintre noi considerăm că a fi conştienţi de prezenţa
unei Puteri superioare nouă înşine constituie esenţa trăirii noastre
spirituale. Acei membrii A.A. care au şi o credinţă religioasă, spun că sunt
„conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu”. Dorim să insistăm asupra faptului că
experienţa noastră ne dovedeşte că orice alcoolic care are capacitatea de a-şi
privi problemele cu onestitate se poate restabili – cu condiţia de a rămâne,
măcar puţin, deschis la conceptele spirituale. Alcoolicul nu poate fi învins
decât de propria sa atitudine bătăioasă de respingere sau de intoleranţă. După
părerea noastră, latura spirituală a programului nu trebui să stea în calea
nimănui ca o piedică. Reuşita
însănătoşirii este condiţionată doar de bunăvoinţă, onestitate şi o minte
deschisă – însă acestea sunt indispensabile.
“Există un principiu care
blochează receptarea oricărei informaţii, care poate rezista oricăror dovezi şi
care reuşeşte întotdeauna să-l ţină pe om în necontenită ignoranţă – şi anume,
principiul care constă din a respinge ceva cu dispreţ, înainte de cerceta
despre ce este vorba.”
Herbet Spencer
Filosof englez
(1820-1903)
PAŞII ALCOOLICILOR ANONIMI
PASUL 1
“Am admis că eram neputincioşi în faţa
alcoolului – că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.”
Care om ţine să-şi recunoască înfrângerea
totală? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se răzvrătesc
împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr groaznic să
recunoaştem că, ducând paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea
obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea
salva.
Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit
acum creditorul rapace, ne absoarbe toată autonomia şi toată voinţa de a opune
rezistenţa presiunilor sale. Odată ce
acceptăm acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă. Dar, la scurt timp după intrarea în AA,
obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări de umilinţă. Pricepem că doar
printr-o înfrângere absolută devenim capabili de primii paşi spre eliberare şi
putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final,
temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un
rost.
Ştim că prea puţine lucruri bune i se
pot întâmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el nu şi-a acceptat mai întâi
devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui – dacă
există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu
va găsi nici o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA –
dovedit, şi imposibil de tăgăduit. Principiul că nu vom găsi tăria durabilă
până nu ne vom admite mai întâi înfrângerea completă, este puternica rădăcină
din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră.
Când am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne
recunoaştem înfrângerea, cei mai mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în
AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de încredere în sine. Atunci, ni s-a
spus că, în ce privea alcoolul,
încrederea în sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru
handicap. Naşii noştri neau explicat că eram victimele unei obsesii mintale, pe
cât de puternică, pe atât de perfidă, încât nici o cantitate de putere de
voinţă omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil
să stăpânim o asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor.
Adâncindu-ne, fără menajamente, dilema, naşii ne-au scos în evidenţă
sensibilitatea crescândă la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool
mânuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întâi, ne-a pălit cu o
nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ;
apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în
cursul acestui proces. Mult prea puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să
reuşească vreodată să obţină o victorie de unul singur. Statistic, era dovedit
că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii. Şi aşa a
tot fost, de când a stors omul prima dată strugurii.
În anii de debut ai Comunităţii AA, acest
adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri.
Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de
dificil să priceapă cât de disperată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au
reuşit; şi când au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea
naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără
excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a cărţii Alcoolicii
Anonimi, apărută când existau puţini membri, nu relata decât astfel de cazuri
extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au
reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.
Cu o colosală satisfacţie,
constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi
pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două
maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul
acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa
alcoolismului. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe
care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum au reuşit ei să facă Pasul 1,
care ne cere să admitem că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră?
Era evident necesară ridicarea “limitei de
jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi – la nivelul afecţiunii
lor alcoolice. Privind retrospectiv
cariera noastră de băutori, puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control,
cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja atunci, băutul nu mai era
un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei fatale. Celor care se
îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sunteţi alcoolic. Ce-ar
fi să încercaţi, încă o vreme, să beţi
controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” această
atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată
ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din
urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi
spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe
repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la
noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi.
Doamna Damigeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.
De ce se insistă atât asupra ideii că fiecare
alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? Răspunsul este
că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, până
n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor
unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce
bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de
onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi
să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară,
darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi
energia, încercând să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul
de rând, egocentric până la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decât
dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.
Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici
descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci-şi numai atunci – ne
deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior
în groapă. Din acel moment, suntem gata să facem orice, numai să scăpăm de
această obsesie, ce nu cunoaşte mila.
PASUL 2
“Am ajuns la credinţa
că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”
De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi
debutanţi AA se văd confruntaţi cu o dilemă, uneori foarte serioasă. De câte
ori nu i-am auzit plângându-se cu voce tare: “Ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut!
Ne-aţi convins că suntem alcoolici şi că nu mai suntem stăpâni pe viaţa
noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum
veniţi şi ne spuneţi că numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii
dintre noi nu vrem să credem în
Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu,
n-avem nici o urmă de încredere că El va săvârşi acest miracol. Da, ne-aţi tras
pe sfoară – şi acum, unde op s-ajungem?”
Să-l abordăm mai întâi pe cel care spune că nu vrea să creadă
în Dumnezeu – cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi
descrisă drept sălbatică, şi nu altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care
este atât de mândru, se vede ameninţată. Este şi aşa destul de penibil, crede
el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpân absolut. Şi acum, că şi-a
muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se
vede faţă în faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cât de mult iubeşte
sufletul lui gândul că omul – ridicat atât de majestuos de la stadiul de celulă
unică a materiei primordiale – este vârful de lance al evoluţiei şi prin urmare, singurul zeu al universului
său! Trebuie să renunţe el la acest crez ca să-şi salveze viaţa? Văzându-l în
această situaţie, naşul lui AA surâde, de obicei. Noul venit crede că nu se mai
ţine decât de un fir de pai: că acesta nu este decât începutul sfârşitului. Şi
aşa şi este – este începutul sfârşitului vechii sale vieţi şi începutul
scufundării sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul
de foc, prin care trebuie să sari, este cu mult mai larg decât crezi
tu. Cel puţin aşa am descoperit în
situaţia mea. Şi la aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu,
acre mai fusese pe vremuri vice-preşedintele Societăţii
Americane a Ateilor; când a sărit prin
cercul acela, zice el acum, mai aveau loc să sară câţiva pe lângă el.”
“Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă
debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul este plin de oameni care, odată, gândiseră
ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta
vreau să ştiu.”
“Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă
naşul. “Cred că pot spune exact cum să faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i
prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei constatări; unu:
Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sunt doar
sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i
nevoie să înghiţi întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă,
constat că şi eu l-am servit cu bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un
spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de controversă şi nu-ţi mai
frământa creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întâi, oul sau
găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”
Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul
meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat, am respectat, am venerat ştiinţa, am
avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi sentimente, mai puţin
cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al
oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte
ale unui spirit deschis. Când am aruncat prima privire asupra metodei AA, am
avut exact reacţia ta. AA-ul este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa
ceva, gândeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să mă opresc asupra acestui
nonsens.
Curând, m-am deşteptat. Nu puteam
să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi încă prodigioase. Am constatat că
atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de ştiinţifică. Nu AA-ul
avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea
contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început
să-mi pătrundă în viaţă, treptat şi cu blândeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu
ce ocazie, sau în ce zi, am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar,
sigur, am această credinţă acum. Ca s-o obţin, n-a fost nevoie decât să încetez
lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot entuziasmul de care
eram în stare. Desigur, asta nu-i decât
o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi spun chiar acum
că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în
căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi
mai mult ca sigur o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi
să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început soluţionarea problemei prin metoda
substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-însăşi, “puterea ta
superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat
problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună –
fără îndoială – o putere mai mare decât tine singur, care n-ai ajuns, nici pe
departe, la o soluţie. Fii sigur că poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum
de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri care au trecut, exact în acest
mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut, credinţa lor
a crescut şi s-a adâncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa
inexplicabil de transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi
cei mai mulţi au început să vorbească despre Dumnezeu.”
Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar
şi-au pierdut-
o. Aici intră cei care au alunecat în
indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de legătură,
cei care au acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au
adoptat o atitudine de sfidare deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile.
Ce spune experienţa AA în legătură cu existenţa vreunei şanse pentru aceşti
oameni de a-şi regăsi credinţa?
Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor
care şi-au pierdut credinţa sau care au ajuns s-o respingă până la urmă, decât
celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au încercat să creadă, fără
să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea
necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi
amărăciune, au ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce.
Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie, prejudecăţile şi atitudinea de sfidare
faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti oameni, obstacole mai
solide şi mai teribile decât cele pe care le ridică un agnostic nehotărât sau
un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită;
agnosticul spune că nu poate fi
dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod
evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă
tulburare sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei
convingeri. Nu poate atinge nici cel mai mic grad de siguranţă – a
credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este un om complet
dezorientat.
O mulţime de membrii AA îi pot spune:
‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa deprinsă în copilărie. Ne era
imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm, desigur, ca
familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi,
încă, de faptul că era necesar să fim cât de cât oneşti, toleranţi şi drepţi –
că era nevoie ş fim ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste
reguli. De fair play şi decenţa, erau
îndeajuns.
Din moment ce succesul material nu
avea nevoie decât de aceste elemente de bază şi am obţinut acel succes, simţeam
că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne făcea fericiţi.
La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile
religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum,
erau destul. Voinţa de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a
început să ne joace pe degete. În final, când a reuşit să ne reducă la zero şi
când am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc pentru totdeauna – ne-am
simţit nevoiţi să ne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am redescoperit-o în AA.
Ţi se poate întâmpla şi ţie.”
Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea
a intelectualului care se complace în auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi
pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca să ne facă asta vreun
bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de educaţia
primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă.
Nutream în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin
forţa creierului nostru progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul
să nu poată face. Cunoaşterea este atotputernică. Intelectul uman supune natura.
De vreme ce eram mai sclipitori decât cei mai mulţi semeni (aşa credeam noi)
era de-ajuns să gândim ca să culegem roadele oricărei victorii. Zeul
intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna
Damigeană avea cu totul alte idei. Noi, care câştigaserăm atât de uşor totul,
am ajuns să pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim.
În AA, am dat peste mulţi care gândiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să
revenim la dimensiunea noastră normală. Prin exemplul lor, ne-au arătat ca
smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm smerenia pe
primul loc. Când ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o
credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemâna ta.”
O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur
şi simplu dezgustaţi de religie şi de învăţăturile ei. Biblia, ziceam noi, e
plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete, dar unde erau
promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în
alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea
bigoţilor. Denunţam în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de
care dădeau dovadă şi când băteau mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să
strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de ‘credincioşi’ se mai ucideau
între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau, desigur, că
substituiam o gândire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem
că acel gen de gândire ne hrănise ego-ul. Tocând mărunt păcatele unora dintre
credincioşi, ne simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli
examinarea propriilor noastre slăbiciuni. Ipocrizia, atât de superior
condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile noastre defecte. Această
falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în AA,
am învăţat mult mai multe. ”
Aşa cum au observat adesea psihiatrii,
atitudinea de sfidare este trăsătura caracteristică a multor alcoolici. Nu
este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada noastră de sfidare a
lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra bunătăţile
vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste
imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram
năpăstuiţi de soartă şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne
abandonase.
Fata
pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă
să şi le schimbe, dar ea rămânea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi
aveam copii bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu,
dar promovarea nu venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau
răpite de lângă noi, prin aşa numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit
beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a
întâmplat aşa şi ni s-a părut o mare cruzime din partea Lui. ‚Fie afurisită,
credinţa asta!’, ne-am zis.
Când am întâlnit Comunitatea AA, ne-a apărut
clar, în faţa ochilor, eroarea săvârşită prin această sfidare. Niciodată nu-l
întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi; în schimb, îi spuneam
noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate şi să
creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne
bazăm pe el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi
şi femei fuseseră salvaţi din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool.
I-am văzut întâmpinând, şi depăşind, dureri şi încercări ale vieţii. I-am văzut
apoi acceptând calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele, fără să înjure
sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care
funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul
umilinţei de data aceasta – îl vom plăti.”
Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut
credinţa, dar care încă duhneşte a băutură. El se crede foarte pios. Respectă
cu scrupulozitate perceptele religioase. Este convins că mai crede în Dumnezeu,
dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o promisiune solemnă
peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată decât
data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorând ajutorul lui
Dumnezeu, dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?
Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie,
alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată silinţa este o enigmă
sfâşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr dintre
noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de
aspectul calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea
noastră: credeam că suntem umili, dar –în realitate – nu eram. Credeam că practicăm
principiile religioase cu seriozitate, când – la o evaluare atentă – am
constatat cât de superficiali fuseserăm. Sau, căzând în cealaltă extremă, ne
bălăciserăm în emoţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În
ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul
nostru avea nevoie de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să
poată pătrunde acolo şi să ne ia obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici
un inventar interior, profund şi serios; nu încercasem să reparăm relele sau să
întindem o mână cuiva, fără să cerem ceva în schimb. Nici măcar nu ne rugaserăm
cuviincios. Ziceam mereu: „împlineştemi dorinţele”, în loc de „Fie voia Ta!”.
Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici,
toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda
sănătatea mintală.
Sunt foarte puţini acei alcoolici care să aibă
o cât de vagă idee despre cât sunt de iraţionali, sau care – văzând cât sunt de
iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-intitula
„băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sunt foarte bolnavi
mintal. Sunt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa
dintre băutul normal şi alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”.
Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi care îşi analizează comportarea
destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra fibrei sale morale
– nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.
Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură,
numitorul nostru comun. Agnostici, atei sau foşti credincioşi, ne unim prin
acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot conduce spre credinţă.
Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va restabli
mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.
PASUL 3
„Am hotărât să ne
lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui
Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia fiecare
dintre noi.”
Când facem Pasul 3 este ca şi când
am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este încă zăvorâtă. Deci, tot ce
ne trebuie este o cheie, precum şi hotărârea de a deschide larg acea uşă.
Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu
bunăvoinţă, uşa se deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o
inscripţie: „Acesta este drumul către o credinţă care funcţionează”. În primii
doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram neputincioşi asupra
alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este
posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar
acceptare.
Ca toţi Paşii
care rămân de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă.
Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase
întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare –
în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută.
Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii
noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice,
să-L lăsăm să intre.
Pasul 3 reprezintă prima noastră
încercare în acest sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de
cât de bine şi de serios am încercat să ajungem la hotărârea de a ne lăsa
voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa
cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.
Oricărui nou membru cu spirit
practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil. Indiferent de cât de
mult îşi doreşte omul să încerce, cum
anume poate proceda, pentru a-şi lăsa voinţa şi viaţa în grija unui
Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei care am încercat
acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om,
absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic,
oricât de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus
cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem
deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trânteşte şio închide la loc,
cum se întâmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care
folosim din nou cheia bunăvoinţei.
Poate că toate aceste par
misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui Einstein sau ca
o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cât de
practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are
intenţia să rămână, a făcut – fără să-şi
dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte
alcoolul, hotărârea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea
Alcoolicilor Anonimi? Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la
voinţa personală şi la ideile proprii, în favoarea celor sugerate de AA în
privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul este singurul port sigur
în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei bine, dacă
aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mâinile unei Providenţe
proaspăt găsite, cum altfel să-i spunem?
Dar, să presupunem că instinctul
protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi va spune: „Da, în ce
priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte privinţe,
trebuie să rămân independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea.
Dacă-mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se
va alege de mine? Voi arăta precum
gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a
ne cultiva în continuare ego-ul, frânându-ne astfel dezvoltarea spirituală.
Necazul este că, un asemenea mod de gândire este rupt de realitate. Faptele reale
par să fie următoarele: cu cât devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o
Putere superioară, cu atât suntem – de fapt- mai independenţi. Prin urmare,
dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu adevărat o cale către
câştigarea adevăratei independenţe a spiritului. Să examinăm, pentru o clipă, ideea de
dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel descoperim cu uimire cât suntem
de dependenţi, în realitate; şi cât suntem de inconştienţi de această
dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru
energie şi lumină. Suntem încântaţi de această dependenţă; principala noastră
speranţă este să nu cumva să ni se întrerupă furnizarea de curent electric.
Acceptând astfel dependenţa de acest miracol al ştiinţei, ne simţim mai
independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne simţim mai
comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie
de ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea –
această stranie energie pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice
simple, precum şi nevoi dintre cele mai disperate. Ne-o poate spune, de pildă,
cel suferind de poliomelită, închis într-un plămân de oţel şi care depinde – cu
o încredere desăvârşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.
Dar, în clipa în care este în joc autonomia
noastră mintală sau emoţională, cât de repede ni se schimbă întreaga atitudine.
Cât de mult insistăm asupra dreptului nostru de a decide singuri ce trebuie să
gândim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă, pe toate
feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărârile urmează să fie
toate ale noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră
individuală la acest nivel. La urma urmei, gândim noi, nici nu poţi avea încredere
deplină în nimeni. Suntem siguri că inteligenţa dublată de voinţă controlează
cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează succesul în lumea de
afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de Dumnezeu sună
frumos. Dar, la o probă decisivă, cât din ea mai stă în picioare? O privire
atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.
Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat
(şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce privirea către rezultatele
obţinute de oameni normali, din vanitatea automulţumirii. Pretutindeni în jur,
va vedea oameni furioşi şi înspăimântaţi, o societate fărâmiţată în mii de
bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu
voi!” Şi, fiecare grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune
autoritatea, convins că numai el are dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se
întâmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu uriaş de autoritate nu face
decât să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia
auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este
decât roata de sfărâmat oasele, a cărei finalizare este ruina.
De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne
putem considera într-adevăr norocoşi. Fiecare dintre noi ne-am sfărâmat câteva
oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat destulă tortură sub
greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci, am
ajuns în AA, nea-m admis înfrângerea şi am achiziţionat câteva rudimente de
credinţă, mai degrabă prin jocul întâmplării, decât prin cel al vreunei virtuţi
personale. Iar acum, tot prin acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm
hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei Puteri superioare. Observăm că termenul de „dependenţă” le este
la fel de antipatic unor psihiatri şi psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact
precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi suntem conştienţi de faptul
că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe pielea
noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine
prea dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost
„înţărcaţi” din vreme sau ar fi bine dacă s-ar trezi la realitate. Această
formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi alcoolici răzvrătiţi să
ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de dăunătoare.
Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o
consecinţă nefericită. Când a izbucnit
al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată, prin
proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspândiţi în lumea
largă. Vor putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile
războiului? Îi va ajuta, oare, genul de dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra
dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au remarcat mai puţine recidive
alcoolice şi crize emoţionale decât la cei rămaşi acasă. Ei au dovedit tot
atâta capacitate de îndurare şi tot atâta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În
Alaska, ori cu prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere
superioară şi-a făcut efectul. Şi, departe de a fi o slăbiciune, această
dependenţă a fost principala lor sursă de tărie.
Deci, cum anume poate cineva continua să-şi
lase voinţa şi viaţa în grija Puterii superioare? Am văzut că persoana
respectivă a făcut un prim pas când a început să se bazeze pe AA ca soluţie
pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a ajuns
să fie convins că are mai multe probleme decât numai alcoolul – şi că unele
refuză să se rezolve, în ciuda hotărârii ferme şi a curajului de care dispune
el. nimic nu pare să le clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă
proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este încă victima remuşcărilor şi a
sentimentului de vinovăţie când se gândeşte la trecutul său. Amărăciunea îl
copleşeşte încă, ori de câte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau
îi urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la
gândul că alcoolul i-a ars toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai
îndrepte el vreodată prăpădul care a distrus afecţiunea familiei şi l-a separat
de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i sunt de îndeajuns. Cu
siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.
La început, acest „altcineva” poate
fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se bazează pe asigurarea că multele
sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate folosi alcoolul să
ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi
este încă scăpată din frâu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim
pas timid, în programul AA. A câştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin
recunoaşterea alcoolismului şi prin participarea la câteva şedinţe AA, ceea ce
este foarte bine, într-adevăr, dar de aici până la abstinenţa permanentă şi la
o viaţă împlinită şi utilă, rămâne cale lungă. Este exact locul şi momentul
pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o acţiune
neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele
mult dorite.
Apoi, i se explică faptul că
ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes numai după ce Pasul
3 a fost încercat cu hotărâre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va dezechilibra
pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi
cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare.
Au ajuns să fie convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lângă
cea a alcoolului, nu se vor îmblânzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt,
numai pe baza puterii individului. Dar acum apar situaţii în care anumite
lucruri nu pot fi făcute decât de individul- însuşi. Singur-singurel, în lumina
împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea
bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărârea de
a trudi mai departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă
personală. Toţi cei 12 Paşi ne solicită o strădanie personală susţinută, de a
ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi şi deci, voinţei lui
Dumnezeu;-suntem convinşi de aceasta. Începem să ne folosim voinţa personală
cum se cuvine atunci când încercăm s-o punem în acord cu voia lui Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea
greşită a puterii voinţei. Încercaserăm să ne bombardăm problemele cu ea, în
loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea
posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este scopul Celor 12 Paşi AA, iar
Pasul 3 ne deschide poarta.
Odată ce am
căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem punerea în
practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de
nehotărâre, putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu
calm: Doamne, dă-mi seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să
schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”
FORMATUL ÎNTÂLNIRII
ALCOOLICII ANONIMI
1. Deschiderea…….Un moment de linişte pentru alcoolicii care mai suferă încă.
2. Rugăciunea pentru Seninătate… “Doamne
dă-mi Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, Curaj să schimb ceea ce pot
şi Înţelepciune să le deosebesc. Fie voia Ta şi nu a mea”.
3.
Roagă pe cineva să citească Preambulul:
Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de
bărbaţi şi femei care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu
scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se
însănătoşească de pe urma alcoolismului.
Singura cerinţa pentru participare ca
membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici
taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre.
AA-ul nu se afiliază nici unei secte, nici
unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii;
nu doreşte să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă
nici o cauză.
Scopul nostru primordial este acela de a
rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.
4. Persoana care conduce întâlnirea este
rugată să se prezinte.
5. Roagă pe cineva să citească prima parte a
Capitolului 5 din Cartea Mare a AA.
6. Întreabă dacă sunt noi membrii şi urează-le
bun venit.
7. Roagă pe cei cere au băut în ziua
respectivă sau se află la prima întâlnire să nu vorbească în timpul întâlnirii.
Dacă vor dori, după întâlnire, cineva din grup va discuta cu ei.
8. Prezentarea tipului de întâlnire (închisă
sau deschisă) şi a temei de discuţie fixată la precedenta întâlnire.
9. Se face o referire la politica Grupului
“Speranţa”: a) fiţi cât de scurt posibil astfel încât toţi să poată să
vorbească; b) încercaţi să spuneţi odată ce vreţi să spuneţi, acordând şi
celorlalţi o şansa; c) dacă este o întâlnire tematică, vă rog să vă menţineţi
la subiect; d) vă rog să lăsaţi orice confidenţă auzită în această încăpere
după ce plecaţi. Discuţii.
10. Referire la Tradiţia 7
11. Încheierea cu rugăciunea „Tatăl Nostru”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu