TRADIŢIA 7

"Este bine ca fiecare grup AA să se autofinanţeze după nevoi şi să refuze contribuţii din afară."

Alcoolici care se auto-finanţează? Cine a mai auzit aşa ceva? Şi totuşi, considerăm că

aşa trebuie să fim. Acest principiu pune în evidenţă profunda transformare interioară pe care

ne-a adus-o AA-ul fiecăruia dintre noi. Oricine ştie că alcoolicii activi ţipă în gura mare că

toate problemele lor s-ar rezolva dacă ar avea banii necesari. Mîna noastră era veşnic întinsă.

De cînd ne ştiam, fuseserăm dependenţi de cîte cineva, de obicei din motive de bani. O

societate compusă exclusiv din alcoolici, care declară că urmează să-şi plătească ea însăşi

facturile, aduce lumii o mare noutate!

Probabil că nici una dintre Tradiţiile AA n-a trecut prin durerile facerii atît de serios ca

aceasta. În primele zile ale AA-ului, toţi eram lefteri. Dacă adăugăm acestei situaţii ipoteza că

oamenii ar trebui să le asigure bani alcoolicilor, ca aceştia să stea abstinenţi, se poate înţelege

uşor de ce credeam noi că meritam un munte de bani, acum. Ce de lucruri măreţe puteam noi

face cu acele sume! Dar, ciudat, oamenii cu bani erau de o cu totul altă părere. Din punctul

lor de vedere, era, în fine, vremea să ne descurcăm pe cont propriu - acum că eram abstinenţi.

Astfel, Comunitatea noastră a rămas săracă, pentru că aşa trebuia să rămînă.

Şi apoi, mai există un motiv pentru sărăcia noastră colectivă. S-a dovedit curînd că,

dacă alcoolicii cheltuiau peste măsură ca să realizeze Pasul 12, imediat aveau o aversiune

grozavă faţă de "contribuţia la coşuleţ," pentru nevoile grupului. Spre marea noastră uimire,

deveniserăm avari. Astfel, AA-ul - ca mişcare - a demarat şi a rămas "cu punga subţire," în

vreme ce membrii săi începeau să cunoască prosperitatea individuală.

Pentru alcoolici, se pare, nu poate fi decît "ori tot, ori nimic." Reacţiile noastre faţă de

bani o dovedesc. Odată cu trecerea Comunităţii de la etapa copilăriei la cea a adolescenţei,

am sărit de la ideea că ne-ar trebui uriaşe sume de bani, la noţiunea de sărăcie absolută. Pe

toate buzele se citea: "Nu poţi amesteca AA-ul şi banii. Va trebui să separăm spiritualul de

material." Am făcut acest viraj brusc, pentru că - pe ici, pe colo - diverşi membri încercaseră

să facă bani de pe urma legăturii lor cu AA-ul şi ne temeam să nu se exploateze acest lucru,

în defavoarea noastră. Din cînd în cînd, cîte un binefăcător generos finanţa cluburi AA şi, ca

urmare, apărea un amestec din afara în treburile noastre. Ni s-a oferit un spital drept cadou şi,

aproape imediat, fiul binefăcătorului nostru a devenit principalul pacient şi viitorul director.

Unui grup AA i s-au dăruit cinci mii de dolari ca să facă ce vrea cu ei. Certurile legate de

cum să folosească acei bani au durat ani de zile. Speriate de aceste complicaţii, unele grupuri

au refuzat să aibă chiar şi cel mai mic fond pentru cheltuieli.

Cu toate aceste temeri, trebuia să recunoaştem faptul că AA-ul trebuia să funcţioneze.

Chiria sălilor de şedinţe trebuia plătită. Pentru a evita dezordinea şi dispersarea în unele zone,

trebuia să funcţioneze cîte un mic birou, trebuiau instalate telefoane; uneori, era nevoie şi de

un secretar plătit cu normă întreagă. Deşi mulţi protestau, acestea au fost realizate.

Constataserăm că, dacă ele nu ar fi existat, omul care bătea la uşa noastră n-ar fi găsit

adăpostul căutat. Aceste servicii simple costau foarte puţin şi ne puteam permite respectivele

cheltuieli. În cele din urmă, pendulul şi-a oprit balansul şi a indicat direct Tradiţia 7, aşa cum

o putem citi astăzi.

În legătură cu acest subiect, lui Bill îi plăcea să spună următoarea poveste savuroasă.

În 1941, după apariţia articolului lui Jack Alexander în Saturday Evening Post, mii de scrisori

răscolitoare, de la alcoolici disperaţi, precum şi de la familii de alcoolici, au aterizat în cutia

poştală a Fundaţiei* din New York. "Respectivul Birou povestea Bill - consta din două

persoane, o secretară devotată şi cu mine. Cum puteam noi face faţă avalanşei de apeluri? Ne

trebuia ajutor, cineva care să lucreze cu normă întreagă, asta era sigur. Aşa că, am solicitat

contribuţii voluntare din partea grupurilor AA. Ar avea ele bunăvoinţa să ne trimită un dolar

per membru, anual? Altfel, această corespondenţă rămînea fără răspuns.

Spre marea mea surprindere, răspunsul grupurilor a venit cu încetineală. Aceasta m-a

durut foarte tare. Într-o dimineaţă, eram la birou şi, neputincios în faţa maldărului de scrisori,

măsuram cu paşi nervoşi încăperea, lamentîndu-mă de cît de iresponsabili şi de meschini

puteau fi camarazii mei AA. Chiar atunci, o veche cunoştinţă îşi vîrî capul - mare şi greu - pe

uşă. Era specialistul nostru în recidive. Citeam pe faţa lui suferinţa mahmurelii. Amintindumi

de cîteva suferinţe similare de-ale mele, inima mi s-a umplut de duioşie. L-am îndemnat

să intre în cutiuţa aceea numită birou şi i-am întins o bancnotă de cinci dolari. Era o donaţie

substanţială, dacă ne gîndim că venitul meu total pe săptămînă era de treizeci de dolari. Lois

avea mare nevoie de banii aceia pentru de-ale gurii, dar nu era un motiv destul de puternic ca

să oprească gestul meu. Intensa uşurare de pe faţa amicului meu mi-a încălzit inima. Mă

simţeam atît de superior tuturor acelor foşti beţivani, care n-ar fi trimis Fundaţiei nici măcar

un dolar - pe cînd eu, iată-mă investind cinci dolari, ca să dreg o mahmureală!

Şedinţa AA din acea seară în New York se ţinea la vechiul club din Strada 24. În pauză,

casierul a vorbit, timid, despre cît de lefter era clubul. (Era pe vremea cînd nu puteai

amesteca AA-ul şi banii.) În cele din urmă, omul îndrăzni s-o spună pe şleau - proprietarul ne

dădea afară, dacă nu plăteam. Încheie discursul, zicînd: ‚Şi acuma, băieţi, fiţi mai largi la

pungă în seara asta cînd trece pălăria, rogu-vă.’

Am auzit cuvintele acestea foarte clar, exact în clipa în care încercam, cu pioşenie, să-l

convertesc pe un nou-venit să se aşeze lîngă mine. Pălăria a ajuns în direcţia mea şi mi-am

băgat mîna în buzunar. În acelaşi timp, mă ocupam de ‚clientul’ meu. Scotocind în buzunar,

am dat peste o monedă de cincizeci de cenţi, care - nu ştiu de ce - mi s-a părut cam mult. Am

strecurat-o la loc în buzunar şi am pescuit o alta, de zece cenţi, care făcu un zgomot abia

auzit, căzînd în pălărie. La vremea aceea, colecta nu cunoştea bancnote.

În acea clipa, m-am trezit. Eu - care mă admiram pentru generozitatea mea din dimineaţa

zilei respective - îmi tratam propriul club mai rău decît alcoolicii aflaţi în celălalt capăt de

ţara şi care uitaseră să trimită Fundaţiei dolarii lor. Mi-am dat seama că darul acela de cinci

dolari, făcut recidivistului, nu fusese decît un gest grandoman, rău atît pentru el, cît şi pentru

mine. Exista un loc în AA în care spiritualul şi banul făceau casă bună, şi acel loc era pălăria

de colectă!"

Şi iată o poveste legată de bani. Într-o seară, în 1948, administraţia Fundaţiei îşi ţinea

şedinţa trimestrială. La ordinea zilei se afla o chestiune importantă. O anume doamnă

decedase. La citirea testamentului ei, s-a descoperit că lăsase în grija Fundaţiei, pentru

Alcoolicii Anonimi, suma de zece mii de dolari. Problema era: să accepte AA-ul darul acesta,

sau nu?

Ce mai dezbatere a avut loc! Fundaţia era la mare strîmtoare, în acele zile; grupurile nu

trimiteau destul în ajutorul Biroului; tocaserăm toate veniturile aduse de Big Book şi nici

aceşti bani nu se dovediseră suficienţi. Rezervele se topeau, ca zăpada primăvara. Ne trebuiau

acei zece mii de dolari. Unii ziceau: "Poate că grupurile nu vor sprijini niciodată în întregime

Biroul. Nu-l putem închide; e mult prea vital. Da, haideţi să luăm banii. Să acceptăm toate

donaţiile asemănătoare, pe viitor. O s-avem nevoie de ele."

Atunci, au intervenit cei din opoziţie. Ei au adus precizarea că membrii din Consiliul

Fundaţiei ştiau deja de un total de o jumătate de milion de dolari, puşi de-o parte pentru AA,

în testamentele unor oameni încă în viaţă. Numai Cerul ştia exact cît era pus de-o parte, fără

ca noi să ştim. Dacă nu refuzam donaţiile din afară, în mod categoric, Fundaţia se va

îmbogăţi într-o zi. Mai mult decît atît, dacă administraţia noastră ar fi făcut publică nevoia

aceasta de bani, puteam deveni imens de bogaţi. În comparaţie cu această perspectivă, cei

zece mii de dolari în discuţie nu erau cine ştie ce, dar - exact ca şi cu primul pahar - dacă-i

luam pe aceştia, porneam acea dezastruoasă reacţie în lanţ. Şi unde se ajungea? Cine plăteşte

orchestra, alege muzica. Dacă Fundaţia AA accepta banii din surse exterioare, administraţia

ei ar fi putut fi tentată să întreprindă acţiuni rupte de dorinţa AA-ului, ca întreg. Scăpat de

răspunderi, fiecare alcoolic ar putea ajunge să dea din umeri şi să zică:"Păi, Fundaţia bogată -

la ce să-mi mai bat eu capul?" O trezorerie aşa de plină i-ar putea împinge pe cei din

administraţie să inventeze tot felul de investiţii ale unui asemenea capital, îndepărtînd astfel

AA-ul de la scopul său primordial. În clipa în care s-ar produce aşa ceva, încrederea

Comunităţii s-ar prăbuşi. Consiliul s-ar pomeni izolat şi ar deveni ţinta atacurilor critice, atît

din partea membrilor AA, cît şi a publicului. Acestea erau opiniile, pro şi contra.

Atunci au scris administratorii noştri o pagină strălucită din istoria AA. Ei s-au declarat de

principiul că AA-ul trebuie să rămînă mereu sărac. Politica financiară a Fundaţiei va consta

dintr-un fond modest pentru cheltuieli şi o rezervă prudentă. Ei au luat dificila hotărîre de a

refuza oficial cei zece mii de dolari şi au adoptat o alta, categorică şi explicită, ca toate

cadourile similare să fie refuzate în viitor. Credem că, chiar în acel moment, principiul

sărăciei Societăţii noastre s-a fixat, ferm şi definitiv, în Tradiţia AA.

Cînd faptele acestea au fost făcute publice, a avut loc o reacţie profundă. Celor obişnuiţi

cu nesfîrşitele campanii pentru obţinerea de fonduri, Comunitatea AA le prezenta o imagine

aparte şi recomfortantă. Editorialele favorabile, în ţară şi în străinătate, au generat un val de

încredere în integritatea Alcoolicilor Anonimi. Ele subliniau faptul că iresponsabilii au

devenit responsabili şi că, integrînd principiul independenţei lor financiare în Tradiţiile

Comunităţii, Alcoolicii Anonimi au făcut să renască un ideal pe care epoca aproape că-l

dăduse uitării.