PASUL 1

“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că

nu mai eram stăpîni pe viaţa noastră.”

            Care om ţine să-şi recunoască înfrîngerea totală? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se răzvrătesc împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr groaznic să recunoaştem că, ducînd paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea salva.

            Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe toată autonomia şi toată voinţa de a opune rezistenţa presiunilor sale. Odată  ce acceptăm acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă.

            Dar, la scurt timp după intrarea în AA, obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări de umilinţă. Pricepem că doar printr-o înfrîngere absolută devenim capabili de primii paşi spre eliberare şi putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final, temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un rost.

            Ştim că prea puţine lucruri bune i se pot întîmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el nu şi-a acceptat mai întîi devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui – dacă există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu va găsi nici o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA – dovedit, şi imposibil de tăgăduit. Principiul că nu vom găsi tăria durabilă pînă nu ne vom admite mai întîi înfrîngerea completă, este puternica rădăcină din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră.

            Cînd am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne recunoaştem înfrîngerea, cei mai mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de înceredere în sine. Atunci, ni s-a spus că, în  ce privea alcoolul, încrederea în sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru handicap. Naşii noştri ne-au explicat că eram victimele unei obsesii mintale, pe cît de puternică, pe atît de perfidă, încît nici o cantitate de putere de voinţă omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil să stăpînim o asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor. Adîncindu-ne, fără menajamente, dilema, naşii ne-au scos în evidenţă sensibilitatea crescîndă la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool mînuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întîi, ne-a pălit cu o nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ; apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în cursul acestui proces. Mult prea puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să reuşească vreodată să obţină o victorie de unul singur. Statistic, era dovedit că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii. Şi aşa a tot fost, de cînd a stors omul prima dată strugurii.

            În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de dificil să priceapă cît de dipserată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi cînd au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută cînd existau puţini membri, nu relata decît astfel de cazuri extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.

Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa alcoolismului. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum au reuşit ei să facă Pasul 1, care ne cere să admitem că nu mai sîntem stăpîni pe viaţa noastră?

            Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi – la nivelul afecţiunii lor alcoolice.  Privind retrospectiv cariera noastră de băutori, puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control, cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja atunci, băutul nu mai era un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sînteţi alcoolic. Ce-ar fi să încercaţi, încă  o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damingeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.

            De ce se insistă atît asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, pînă n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi energia, încercînd să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul de rînd, egocentric pînă la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decît dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.

            Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci-şi numai atunci – ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, sîntem gata să facem orice, numai să scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila.