Capitolul 4
NOI, AGNOSTICII
In capitolele precedente v-am prezentat anumite lucruri în legătură cu alcoolismul.
Sperăm că am clarificat deosebirea dintre alcoolici şi ne-alcoolici.
Dacă vreţi cinstit să vă lăsaţi de băut şi nu reuşiţi sau dacă, atunci când beţi, nu puteţi
controla cantitatea, probabil că sunteţi alcoolic. În cazul acesta, s-ar putea să suferiţi de o
boală pe care nu o va învinge decât o experienţă spirituală.
O asemenea experienţă poate părea ceva imposibil cuiva care se crede ateu sau agnostic,
dar continuând în starea în care se afla, omul se îndreaptă sigur spre dezastru, mai ales dacă
este un alcoolic din categoria celor fără speranţă. Nu este întotdeauna uşor de ales între a muri
de alcoolism şi a trăi o viaţă bazată pe principii spirituale.
Dar nu este nici chiar aşa de greu. Cam jumătate dintre primii membri A.A. au fost din
această categorie. La început, unii dintre noi am încercat să evităm subiectul - sperând, în
ciuda evidenţei, că nu eram cu adevărat alcoolici. Dar, după un timp, ne-am confruntat cu
faptul că trebuia să găsim un fundament spiritual, pentru viaţa noastră, pentru că altfel...
Poate că la fel o să fie şi cu dumneavoastră. Nu vă pierdeţi curajul. Cam jumătate dintre
noi ne-am crezut agnostici sau atei. Ştim din experienţă că nu este cazul să vă pierdeţi
cumpătul.
Dacă pentru învingerea alcoolismului nu ar fi nevoie decât de un simplu cod etic sau o
filosofie mai bună de viaţă, mulţi ne-am fi făcut deja bine, cu mult timp în urmă. Dar, am
descoperit că asemenea coduri şi filosofii nu ne-au salvat, indiferent de cât de mult am
încercat, indiferent de cât de puternic ne-am dorit un comportament nobil, indiferent de câtă
alinare am căutat pe plan filosofic. Puterea necesară continua să ne lipsească. Resursele
noastre omeneşti, aşa cum erau ele dirijate de voinţă, s-au dovedit insuficiente. De fapt, ele au
eşuat jalnic.
Acea stare de neputinţă constituia marea noastră dilemă. Era evident că trebuia să găsim
puterea care să ne susţină în viaţă şi trebuia să fie o Putere superioară nouă înşine. Dar unde
şi cum sa găsim această Putere?
Ei bine, tocmai despre ea este vorba în cartea de faţă, al cărei obiectiv major constă din
a vă ajuta să găsiţi o Putere superioară care să vă rezolve problema. Aceasta înseamnă că am
scris o carte care, după părerea noastră, conţine atât principii spirituale, cât şi principii etice.
Şi mai înseamnă bineînţeles că urmează să vorbim despre Dumnezeu.
De aici încep dificultăţile pentru agnostici. De multe ori se întâmplă să vorbim cu un
nou venit şi să vedem cum i se naşte speranţa în suflet, cât timp discutăm despre problemele
alcoolismului său şi-i explicăm cum funcţionează Comunitatea A.A. Dar faţa i se întunecă
atunci când vorbim despre partea spirituală, în special când pomenim de Dumnezeu, deoarece
redeschidem un subiect pe care omul credea că-l putea ignora complet sau de la care se putuse
eschiva mereu, în mod elegant.
Ştim ce simte el. Şi noi am avut parte de aceleaşi prejudecăţi şi îndoieli sincere. Unii
dintre noi eram violent anti-religioşi. Pentru alţii, cuvântul "Dumnezeu" redeştepta o anumită
idee despre El, o imagine cu care cineva încercase să ne impresioneze în copilărie. Poate că
am respins acea concepţie pentru că ni se părea inadecvată; şi, dacă am respins-o, am
considerat că am abandonat ideea de Dumnezeu pe de-a-ntregul. Ne deranja gândul
36
dependenţei de o Putere supraomenească, pentru că ni se părea un semn de slăbiciune sau
chiar de laşitate. Priveam cu profund scepticism această lume, plină de indivizi aflaţi mereu în
conflicte unii cu alţii, de sisteme teologice contradictorii şi de calamităţi inexplicabile. Ne
uitam cu neîncredere la cei mulţi care se pretindeau a fi evlavioşi. Cum era posibil ca o Fiinţă
Supremă să aibă ceva de a face cu toate acestea? Şi, oricum, cine putea să înţeleagă o Fiinţă
Supremă? Totuşi, în alte momente, în timp ce priveam la bolta înstelată, ne surprindeam
gândind: "Cine o fi creat toate acestea?" Ne străbătea atunci un fior de admiraţie şi uimire, dar
care dispărea repede.
Da, noi, agnosticii, am avut parte de asemenea gânduri şi experienţe. Dar vă asigurăm
că, de îndată ce am reuşit să lăsăm la o parte prejudecăţile şi să exprimăm chiar şi cea mai
mică formă de bunăvoinţă de a crede într-o Putere superioară, am descoperit că rezultatele au
început să apară, chiar şi atunci când ne-a fost imposibil să definim sau să înţelegem total
această Putere, care este Dumnezeu.
Spre marea noastră uşurare, am descoperit că nu era nevoie să adoptăm concepţiile
altora despre Dumnezeu. Propria concepţie, oricât de imperfectă, a fost suficientă pentru a ne
permite să ne adresăm Lui şi să stabilim un contact cu El. De îndată ce am admis că era
posibil să existe o Inteligenţă Creatoare, un Spirit al Universului aflat la temelia tuturor
lucrurilor, ne-am pomenit stăpâniţi de un nou simţământ al puterii şi al direcţiei în viaţă, după
care nu mai trebuia să facem decât câţiva paşi simpli. Am descoperit că Dumnezeu este destul
de îngăduitor cu cei care-L caută. Pentru noi, Tărâmul Spiritului este larg, încăpător,
atotcuprinzător, niciodată discriminator, niciodată închis celor care îl caută cu seriozitate.
Avem credinţa că este un tărâm deschis tuturor oamenilor.
Prin urmare, când vă vorbim despre Dumnezeu, ne referim la propria dumneavoastră
concepţie despre El. Şi la fel este şi cu toate celelalte expresii spirituale pe care le găsiţi în
această carte. Nu lăsaţi prejudecăţile pe care le aveţi împotriva termenilor spirituali să vă
reţină de la a vă întreba cu onestitate ce înseamnă acei termeni pentru dumneavoastră
personal. La început, pentru a porni pe drumul maturizării spirituale, nici nu ne-a trebuit
altceva, ca să stabilim prima relaţie conştientă cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam
fiecare. Mai pe urmă, ne-am pomenit că am început să acceptăm multe dintre lucrurile care ni
se păruseră de neînţeles şi fenomenul acesta se numeşte maturizare.
Fiindcă doream să ne maturizăm, trebuia să începem de undeva, aşa că, am făcut apel la
propria noastră concepţie, oricât de limitată era ea.
Singura întrebare pe care a trebuit să ne-o punem a fost: "Cred eu acum - sau sunt eu
măcar dispus să cred - că există o Putere superioară mie?"
De îndată ce un om poate spune că are această credinţă sau că este dispus să creadă, îl
asigurăm că se află pe drumul cel bun. Ni s-a dovedit în mod repetat că, pe această piatră
simplă de temelie, se poate construi o structură spirituală de o surprinzătoare eficienţă.14
Aceasta a fost o mare descoperire pentru noi, deoarece iniţial presupuseserăm că nu
vom putea folosi principiile spirituale, decât dacă vom accepta şi alte multe lucruri legate de
credinţă, în care ne venea greu să credem. Când ni se prezentau idei spirituale, ne spuneam
adesea: "Ce n-aş da să am şi eu ce are omul acesta! Numai de-aş putea crede cum crede el!
Păcat că atâtea lucruri care lui i se par aşa de simple, mie îmi sunt imposibil de acceptat ca
adevăruri sigure, în care să pot crede." Deci, a fost o uşurare să descoperim că puteam porni
de la un nivel mai simplu.
Pe lângă incapacitatea noastră aparentă de a accepta multele detalii ale credinţei, ne-am
pomenit adesea paralizaţi de încăpăţânare, hipersensibilitate şi prejudecăţi prosteşti. Mulţi
eram atât de iritabili, încât chiar şi o aluzie întâmplătoare la chestiuni spirituale ne făcea să ne
zburlim la vorbitor. Această atitudine psihică trebuia abandonată. În ciuda rezistenţei iniţiale,
am descoperit că nu a fost chiar aşa de greu să alungăm asemenea sentimente. Ameninţaţi de
14 Vă rugăm să nu lăsaţi să vă scape lectura Anexei a II-a, intitulată Experienţa spirituală
37
distrugerea prin alcoolism, ne-am deschis rapid la ideile spirituale, aşa cum încercaserăm să o
facem şi în celelalte chestiuni. Alcoolul a avut o mare putere de convingere, în această
privinţă. Ne-a învins pe toate planurile, obligându-ne să devenim rezonabili. În unele cazuri,
bătălia a fost lungă şi extenuantă; sperăm ca nimeni să nu mai ţină la prejudecăţi atât cât am
ţinut unii dintre noi.
Cititorul s-ar mai putea întreba şi acum, după toate cele spuse, de ce este necesar să
creadă într-o Putere superioară. Credem că există motive întemeiate. Să aruncăm o privire
asupra câtorva dintre ele.
Omul practic al zilelor noastre pretinde fapte şi rezultate concrete. Şi totuşi, secolul al
XX-lea acceptă prompt teorii de orice fel, cu condiţia ca acestea să aibă rădăcinile solid
înfipte în practică. De exemplu, există numeroase teorii asupra electricităţii. Toţi cred în ele,
fără vreun murmur de îndoială. Cum se explică această acceptare promptă? Pur şi simplu,
pentru că ne-ar fi imposibil să explicăm ce vedem şi simţim, ce dirijăm şi folosim, fără o
presupunere rezonabilă de la care să plecăm.
În zilele noastre toţi oamenii cred într-o sumedenie de ipoteze pentru care există destule
dovezi valabile, chiar dacă nu se pot vedea cu ochii. De fapt, ştiinţa a demonstrat că dovezile
vizuale sunt cele mai slabe! Studiul lumii materiale ne-a tot arătat că aparenţele sunt departe
de a fi realitatea. Să ilustrăm această afirmaţie.
Prozaica bârnă de oţel este o masă de electroni, care se rotesc unul în jurul celuilalt, cu o
viteză incredibilă. Micile particule sunt guvernate de legi precise, care sunt considerate ca
fiind adevărate pentru întreaga lume materială. Aşa susţine ştiinţa şi nu avem nici un motiv să
ne îndoim. Dar, atunci când ni se sugerează Sa presupunem că la baza lumii materiale şi a
vieţii vizibile s-ar afla o Inteligenţă Creatoare, Călăuzitoare, Atotputernică, se declanşează în
noi acea înclinaţie perversă binecunoscută, care ne face să ducem o intensă muncă de lămurire
cu sine că nu poate fi aşa. Citim cărţi bogate în înflorituri verbale şi ne lăsăm purtaţi în
dezbateri fără conţinut, convinşi că universul nu are nevoie de un Dumnezeu prin care să fie
explicat. Dacă argumentele noastre ar fi adevărate, ar însemna că viaţa nu izvorăşte din nimic,
nu înseamnă nimic şi nu duce nicăieri.
În loc să ne considerăm agenţi inteligenţi, avangardă a Creaţiei Divine, noi, agnosticii şi
ateii, am preferat să credem că inteligenţa noastră umană era ultimul cuvânt, alfa şi omega,
începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Cam înfumuraţi, nu?
Aceia dintre noi care am parcurs pe vremuri acest drum dubios, vă implorăm să lăsaţi la
o parte prejudecăţile, chiar şi cele împotriva religiei instituţionalizate. Am descoperit că,
oricât de şubrede ar fi unele dintre diversele religii, ele au dat un rost şi o direcţie în viaţă
multor milioane de oameni. Credincioşii au o idee logică despre rostul vieţii. Noi nu
avuseserăm nici măcar o idee rezonabilă. Ne distram, disecând cu cinism credinţe şi practici
spirituale, în loc să remarcăm că mulţi dintre cei cu o orientare spirituală, indiferent de rasă,
culoare sau crez, dovedeau o stabilitate, o fericire şi un rost pe lume, pe care ar fi fost mai
bine să le căutăm şi noi.
În schimb, nu le-am văzut decât slăbiciunile omeneşti şi, câteodată, ne foloseam de
defectele lor ca să le condamnăm religia, îi acuzam pe alţii de intoleranţă, în timp ce noi
înşine eram intoleranţi. Nu vedeam cât de frumoasă şi de reală era pădurea, fiind orbiţi de
urâţenia câtorva copaci. Nu am acordat niciodată o atenţie cinstită laturii spirituale a vieţii.
În povestirile noastre, veţi întâlni o mare varietate de moduri de concepere şi contactare
a Puterii superioare. Nu pare să aibă mare importanţă dacă suntem sau nu de acord cu anumite
abordări sau concepţii. Experienţa ne-a învăţat că, în ce priveşte scopul nostru, nu este cazul
să ne batem capul cu asemenea chestiuni. Este bine ca stabilirea propriilor concepţii şi căi să
rămână la latitudinea fiecăruia.
Există un singur punct asupra căruia am căzut cu toţii de acord. După cum se poate
remarca, fiecare dintre noi a câştigat acces la o Putere superioară şi crede în ea. În fiecare caz,
această Putere a săvârşit miraculosul, adică ceea ce fusese omeneşte imposibil. Şi, vorba unui
respectat om de stat american: "Să lăsăm rezultatele să vorbească".
38
Este vorba aici despre mii de bărbaţi şi femei din întreaga lume, care declară fără
rezerve că, de când au ajuns să creadă într-o Putere superioară, de când au luat o anumită
atitudine faţă de Ea şi au făcut câteva lucruri simple, s-a produs o schimbare drastică în modul
lor de viaţă şi de gândire. Sub ameninţarea prăbuşirii şi a disperării, văzând cât de complet
eşuaseră resursele lor umane, ei s-au simţit pătrunşi de un nou fel de putere, de pace, fericire
şi direcţie în viaţă. Fenomenul s-a produs la scurt timp după îndeplinirea, cu inima deschisă, a
câtorva cerinţe elementare. Până nu demult tulburaţi şi dezorientaţi de aparenta inutilitate a
existenţei, ei dezvăluie acum motivele ascunse din cauza cărora viaţa le fusese atât de grea.
Lăsând la o parte problema băutului, ei spun de ce au trăit o viaţă atât de nesatisfăcătoare şi
arată cum s-a produs schimbarea. Când multe sute de oameni sunt în stare să spună că cel mai
important lucru din viaţa lor este acela că au devenit conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu,
mărturiile lor prezintă un motiv puternic în favoarea credinţei.
în ultimul secol, omenirea a făcut mai multe progrese în domeniul material decât în
toate mileniile anterioare. Se ştie din ce motive. Cercetătorii trecutului istoric ne spun că
intelectul celor din vechime era la fel de dezvoltat ca şi cel mai dotat intelect uman din zilele
noastre. Şi totuşi, progresul material al trecutului îndepărtat s-a produs într-un ritm penibil de
lent. Spiritul ştiinţific iscoditor, care duce la cercetare şi invenţii, le era necunoscut celor de
atunci. În domeniul material, mintea oamenilor era bântuită de superstiţii, încătuşată de tradiţii
şi de tot felul de idei fixe. Unii contemporani de-ai lui Columb considerau ca ceva absurd să
crezi că Pământul e rotund. Alţii aproape că l-au omorât pe Galilei pentru ereziile lui
astronomice.
Noi ne-am pus următoarea întrebare: oare nu cumva suntem şi (unii dintre) noi la fel de
mărginiţi şi de nerezonabili, cu privire la domeniul spiritual, cum erau acei oameni din trecut
faţă de domeniul material?
Chiar şi în acest secol, unele ziare americane s-au temut să tipărească o relatare despre
primul zbor reuşit al fraţilor Wright la Kitty Hawk. Toate încercările anterioare eşuaseră, nu-i
aşa? De exemplu, maşina zburătoare a Profesorului Langley se prăbuşise în fluviul Potomac,
nu? Nu-i aşa că cei mai luminaţi matematicieni dovediseră că omul nu poate zbura? Şi, nu
spuseseră oamenii că Dumnezeu a rezervat acest privilegiu exclusiv pentru păsări? Numai că,
treizeci de ani mai târziu, cucerirea spaţiului aerian devenise un eveniment aparţinând istoriei
iar călătoriile cu avionul erau în plin avânt.
In majoritatea domeniilor, generaţia noastră a fost martora unei descătuşări complete a
gândirii umane. Astăzi, chiar şi oameni fără prea multă educaţie citesc în suplimentul de
duminică, fără să se mire, despre proiectul de explorare a Lunii cu ajutorul unei rachete
spaţiale şi-şi spun: "De ce nu? Şi încă nu peste mult timp" Nu este oare epoca noastră
caracterizată printr-o rapidă acceptare a noilor idei, în locul celor învechite, printr-o promptă
înlocuire a teoriilor sau a tehnologiilor care nu mai corespund, cu altele noi care funcţionează?
A trebuit să ne întrebăm: de ce să nu ne schimbăm la fel de prompt şi punctul de vedere
în tratarea problemelor noastre omeneşti? Aveam necazuri în relaţiile personale, nu ne puteam
controla natura emotivă, eram pradă mizeriei şi depresiei, nu eram în stare să ne câştigăm
existenţa, ne simţeam inutili, eram torturaţi de frică şi nefericiţi, nu prea eram de ajutor altora.
Atunci, nu era oare mai important să găsim o soluţie la aceste torturi sufleteşti, decât să
vizionăm documentare despre zborul spre Lună? Sigur că era.
Văzându-i pe alţii cum îşi rezolvau problemele cu ajutorul Spiritului Universului, a
trebuit să încetăm să ne mai îndoim de puterea lui Dumnezeu. În timp ce ideile noastre se
dovedeau inutile, ideea de Dumnezeu aducea rezultate.
Credinţa aproape copilărească a fraţilor Wright că vor putea construi o maşină
zburătoare, a fost izvorul reuşitei lor. Fără acea credinţă, nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi, cei
agnostici şi atei, ne cramponam de ideea că propriile puteri ne-ar fi suficiente. Atunci când
alţii ne-au demonstrat cum se iese din impas cu ajutorul lui Dumnezeu, am început să ne
simţim ca cei care garantaseră că fraţii Wright nu vor zbura niciodată.
39
Logica este ceva măreţ. Ne-a plăcut în trecut şi ne place şi acum. Nu din întâmplare am
fost înzestraţi cu puterea de a raţiona, de a examina dovezile aduse de simţuri şi de a trage
concluzii. Este unul dintre cele mai grozave atribute ale omului. Noi, cei cu înclinaţii spre
agnosticism, nu ne putem mulţumi cu presupuneri ce nu pot fi abordate şi interpretate raţional.
De aceea, ne străduim din răsputeri să explicăm de ce considerăm credinţa pe care o
avem acum ca fiind bazată pe raţiune, de ce considerăm că este mai sănătos şi mai logic să
credem decât să nu credem, de ce spunem că modul nostru de gândire din trecut fusese vag şi
fără consistenţă, atunci când ridicam din umeri cu îndoială, spunând: "Nu ştiu".
Când am devenit alcoolici, copleşiţi de o criză pe care ne-o creaserăm singuri, pentru că
n-o mai putuserăm amâna şi din care nu mai puteam ieşi, a trebuit să ne alungăm frica şi să
contemplăm ideea de Dumnezeu: fie că El e totul, fie că nu e nimic; ori există Dumnezeu, ori
nu există. Pentru ce să optăm?
Ajunşi în acest punct, ne-am văzut confruntaţi cu problema credinţei. Nu mai puteam
ocoli subiectul. Unii dintre noi traversaseră deja Podul Raţiunii, către mult doritul ţărm al
credinţei. Imaginea şi asigurările venite din acel Tărâm Nou au adus o licărire în priviri
obosite şi o undă proaspătă de curaj spiritelor vlăguite. Ne-au fost întinse mâini prietenoase şi
eram recunoscători Raţiunii, care ne adusese până aici.
Dar ceva ne ţinea de la a pune piciorul pe ţărm. Poate că ne sprijiniserăm prea puternic
pe Raţiune şi acum nu ne surâdea ideea de a ne pierde reazemul cunoscut. Era ceva natural.
Dar, haideţi să privim lucrurile un pic mai îndeaproape. Oare nu cumva, fără ştirea
noastră, fuseserăm aduşi unde ne aflam acum tocmai de un anume gen de credinţă? Nu
crezuserăm noi în raţiune? Ce altceva să fie fost aceasta, dacă nu un fel de credinţă? Da,
fuseserăm credincioşi, credincioşii servili ai Zeului Raţiunii. Am descoperit deci că, sub o
formă sau alta, credinţa fusese mereu în joc!
Şi am mai descoperit că fuseserăm credincioşi cu înclinaţii spre idolatrie. Ce piele de
gâscă ne mai aducea practica aceea de adorare a unor oameni, sentimente, obiecte, bani şi
chiar de sine! Sau, din motive mai nobile, nu căzuserăm noi uneori în extaz în faţa unui apus
de soare, a mării sau a unei flori? Cine dintre noi n-a iubit ceva sau pe cineva?
Câte dintre aceste sentimente de iubire sau veneraţie au vreo legătură cu raţiunea pură?
Puţine sau nici unul, am constatat în fine. In fond, nu cumva formau toate acestea la un loc
materialul din care era construită întreaga noastră viaţă? Nu determinaseră aceste sentimente,
la urma urmelor, cursul întregii noastre existenţe? Ne-a fost imposibil să spunem că nu aveam
capacitatea de a crede, de a iubi sau de a venera. într-un fel sau altul, trăiserăm pe baza unei
credinţe, mai mult decât pe orice altă bază.
Imaginaţi-vă viaţa fără credinţă! Doar prin raţiune, nu ar fi viaţă. Dar noi credeam în
viaţă - sigur că da. Nu puteam dovedi viaţa aşa cum ai demonstra că linia dreaptă este drumul
cel mai scurt dintre două puncte şi, totuşi, ea exista. Mai puteam oare spune că totul este doar
o masă de electroni, creaţi din nimic, fără nici o însemnătate, care se îndreaptă vertiginos spre
neant? Sigur că nu, pentru că electronii înşişi par să fie mult mai inteligenţi, decât să fie sau să
se poarte aşa. Cel puţin aşa spun chimiştii.
Astfel, am înţeles că raţiunea nu este totul. În plus, aşa cum o folosim cei mai mulţi, ea
nici nu este ceva pe care să se poată conta exclusiv, chiar dacă este izvorâtă din cele mai
strălucite minţi. Ce părere aveţi despre cei care dovediseră raţional că omul nu va putea zbura
niciodată?
Iar noi mai văzuserăm şi un alt fel de zbor, o eliberare spirituală din această lume,
oameni care se înălţau deasupra problemelor. Ei ziceau că Dumnezeu a făcut posibil acest
lucru, iar noi doar zâmbeam. Văzuserăm descătuşări spirituale, dar ne plăcea să ne spunem că
nu erau adevărate.
De fapt, ne înşelam pe noi înşine, pentru că adânc, în fiecare bărbat, femeie sau copil,
există ideea fundamentală de Dumnezeu. Ea poate fi umbrită de calamităţi, de vanitate sau de
cultul altor valori, dar sub o formă sau alta, ea este prezentă. Credinţa într-o Putere superioară,
40
precum şi manifestările miraculoase ale acestei forţe în viaţa umană, există de când a apărut
rasa umană.
Am înţeles şi noi, în fine, că această credinţă era o latură a naturii noastre, ceva ce
seamănă cu sentimentele faţă de un prieten. Uneori, am avut nevoie de curaj ca să pornim în
căutarea lui Dumnezeu, dar El era prezent, la fel de real, precum eram noi
înşine. Am descoperit Marea Realitate în adâncul fiinţei noastre, în ultimă analiză, El
numai acolo poate fi găsit şi acolo L-am găsit şi noi.
Nu putem face mai mult pentru dumneavoastră decât să defrişăm puţin terenul. Dacă
mărturiile noastre vă vor ajuta să vă debarasaţi de prejudecăţi şi să gândiţi cinstit, să prindeţi
curaj şi să căutaţi în adâncul propriului suflet, atunci - dacă doriţi - vă puteţi alătura nouă pe
Marele Drum. Cu o asemenea atitudine nu veţi da greş şi, fără îndoială, veţi deveni conştient
de credinţa dumneavoastră.
Vom prezenta acum pe scurt experienţa unui om care s-a crezut ateu. Povestea este
deosebit de interesantă. Transformarea sa interioară a fost înduioşătoare, impresionantă,
convingătoare.
Prietenul nostru era fiul unui pastor. Pe când era elev la şcoala parohială, s-a simţit
revoltat de ceea ce considera el a fi o supraîncărcare cu religie a programei şcolare. Apoi, au
urmat ani mulţi de necazuri şi frustrări: un eşec în afaceri, o boală mintală, o alta fatală, o
sinucidere. Aceste nenorociri abătute asupra familiei sale l-au umplut de amărăciune şi
deprimare. Dezamăgirile perioadei de după război, agravarea continuă a alcoolismului său,
apropierea prăbuşirii mintale şi fizice, toate l-au adus la un pas de sinucidere.
Într-o seară, în timpul unei internări forţate la spital, a auzit povestea unui alcoolic care
trecuse printr-o experienţă spirituală. Scârbit, prietenul nostru a strigat cu furie amară:
– Dacă Dumnezeu există, ştiu sigur că El n-a făcut nimic pentru mine!
Dar, mai târziu, singur în salon, şi-a pus întrebarea: "Oare să se înşele chiar toţi oamenii
religioşi pe care-i cunosc?" Şi, în timp ce cumpănea răspunsul, i s-a părut că se afla în
chinurile iadului. Apoi, ca un trăsnet, i-a trecut prin cap un gând care le-a alungat pe toate
celelalte:
"Cine eşti tu, să spui că nu există Dumnezeu? "
Omul povesteşte cum s-a prăbuşit din pat, în genunchi. În câteva secunde, a fost copleşit
de convingerea că Dumnezeu era prezent acolo. Prezenţa aceasta l-a învăluit şi pătruns cu
siguranţa şi măreţia unui torent. Barierele pe care şi le construise de-a lungul anilor au căzut.
Se afla în prezenţa Infinitei Puteri şi Iubiri. Păşise de pe pod, pe mal. Pentru prima oară, era
conştient de faptul că trăia în compania Creatorului său.
Astfel a fost pusă piatra de temelie a vieţii prietenului nostru. Nici o nenorocire
ulterioară n-a putut-o clinti. Problema alcoolismului său a fost eliminată. Ea a dispărut pe loc
chiar atunci, în acea noapte, cu ani în urmă. Cu excepţia câtorva scurte momente de tentaţie,
gândul la băutură nu i-a mai revenit niciodată; în clipele de ispită, repulsia se instala rapid. Se
pare că nu mai putea bea, nici dacă voia. Dumnezeu îi restabilise sănătatea mintală.
Ce altceva să fie aceasta, dacă nu o însănătoşire miraculoasă? însă una compusă din
elemente simple: circumstanţele l-au făcut dispus să creadă, el s-a oferit cu umilinţă
Creatorului său şi ochii i s-au deschis.
Aşa ne-a redat Dumnezeu tuturor sănătatea mintală. Omul acesta a avut o revelaţie
bruscă. Pentru alţii, schimbarea s-a produs mai încet. Dar Dumnezeu a venit în viaţa tuturor
celor care L-au căutat cu onestitate.
Când ne-am apropiat de El, El ni s-a arătat!
41
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu