BLOGUL LUI

Stefan -

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


BIG BOOK - Capitolul 4 NOI, AGNOSTICII

Capitolul 4

NOI, AGNOSTICII

In capitolele precedente v-am prezentat anumite lucruri în legătură cu alcoolismul.

Sperăm că am clarificat deosebirea dintre alcoolici şi ne-alcoolici.

Dacă vreţi cinstit să vă lăsaţi de băut şi nu reuşiţi sau dacă, atunci când beţi, nu puteţi

controla cantitatea, probabil că sunteţi alcoolic. În cazul acesta, s-ar putea să suferiţi de o

boală pe care nu o va învinge decât o experienţă spirituală.

O asemenea experienţă poate părea ceva imposibil cuiva care se crede ateu sau agnostic,

dar continuând în starea în care se afla, omul se îndreaptă sigur spre dezastru, mai ales dacă

este un alcoolic din categoria celor fără speranţă. Nu este întotdeauna uşor de ales între a muri

de alcoolism şi a trăi o viaţă bazată pe principii spirituale.

Dar nu este nici chiar aşa de greu. Cam jumătate dintre primii membri A.A. au fost din

această categorie. La început, unii dintre noi am încercat să evităm subiectul - sperând, în

ciuda evidenţei, că nu eram cu adevărat alcoolici. Dar, după un timp, ne-am confruntat cu

faptul că trebuia să găsim un fundament spiritual, pentru viaţa noastră, pentru că altfel...

Poate că la fel o să fie şi cu dumneavoastră. Nu vă pierdeţi curajul. Cam jumătate dintre

noi ne-am crezut agnostici sau atei. Ştim din experienţă că nu este cazul să vă pierdeţi

cumpătul.

Dacă pentru învingerea alcoolismului nu ar fi nevoie decât de un simplu cod etic sau o

filosofie mai bună de viaţă, mulţi ne-am fi făcut deja bine, cu mult timp în urmă. Dar, am

descoperit că asemenea coduri şi filosofii nu ne-au salvat, indiferent de cât de mult am

încercat, indiferent de cât de puternic ne-am dorit un comportament nobil, indiferent de câtă

alinare am căutat pe plan filosofic. Puterea necesară continua să ne lipsească. Resursele

noastre omeneşti, aşa cum erau ele dirijate de voinţă, s-au dovedit insuficiente. De fapt, ele au

eşuat jalnic.

Acea stare de neputinţă constituia marea noastră dilemă. Era evident că trebuia să găsim

puterea care să ne susţină în viaţă şi trebuia să fie o Putere superioară nouă înşine. Dar unde

şi cum sa găsim această Putere?

Ei bine, tocmai despre ea este vorba în cartea de faţă, al cărei obiectiv major constă din

a vă ajuta să găsiţi o Putere superioară care să vă rezolve problema. Aceasta înseamnă că am

scris o carte care, după părerea noastră, conţine atât principii spirituale, cât şi principii etice.

Şi mai înseamnă bineînţeles că urmează să vorbim despre Dumnezeu.

De aici încep dificultăţile pentru agnostici. De multe ori se întâmplă să vorbim cu un

nou venit şi să vedem cum i se naşte speranţa în suflet, cât timp discutăm despre problemele

alcoolismului său şi-i explicăm cum funcţionează Comunitatea A.A. Dar faţa i se întunecă

atunci când vorbim despre partea spirituală, în special când pomenim de Dumnezeu, deoarece

redeschidem un subiect pe care omul credea că-l putea ignora complet sau de la care se putuse

eschiva mereu, în mod elegant.

Ştim ce simte el. Şi noi am avut parte de aceleaşi prejudecăţi şi îndoieli sincere. Unii

dintre noi eram violent anti-religioşi. Pentru alţii, cuvântul "Dumnezeu" redeştepta o anumită

idee despre El, o imagine cu care cineva încercase să ne impresioneze în copilărie. Poate că

am respins acea concepţie pentru că ni se părea inadecvată; şi, dacă am respins-o, am

considerat că am abandonat ideea de Dumnezeu pe de-a-ntregul. Ne deranja gândul

36

dependenţei de o Putere supraomenească, pentru că ni se părea un semn de slăbiciune sau

chiar de laşitate. Priveam cu profund scepticism această lume, plină de indivizi aflaţi mereu în

conflicte unii cu alţii, de sisteme teologice contradictorii şi de calamităţi inexplicabile. Ne

uitam cu neîncredere la cei mulţi care se pretindeau a fi evlavioşi. Cum era posibil ca o Fiinţă

Supremă să aibă ceva de a face cu toate acestea? Şi, oricum, cine putea să înţeleagă o Fiinţă

Supremă? Totuşi, în alte momente, în timp ce priveam la bolta înstelată, ne surprindeam

gândind: "Cine o fi creat toate acestea?" Ne străbătea atunci un fior de admiraţie şi uimire, dar

care dispărea repede.

Da, noi, agnosticii, am avut parte de asemenea gânduri şi experienţe. Dar vă asigurăm

că, de îndată ce am reuşit să lăsăm la o parte prejudecăţile şi să exprimăm chiar şi cea mai

mică formă de bunăvoinţă de a crede într-o Putere superioară, am descoperit că rezultatele au

început să apară, chiar şi atunci când ne-a fost imposibil să definim sau să înţelegem total

această Putere, care este Dumnezeu.

Spre marea noastră uşurare, am descoperit că nu era nevoie să adoptăm concepţiile

altora despre Dumnezeu. Propria concepţie, oricât de imperfectă, a fost suficientă pentru a ne

permite să ne adresăm Lui şi să stabilim un contact cu El. De îndată ce am admis că era

posibil să existe o Inteligenţă Creatoare, un Spirit al Universului aflat la temelia tuturor

lucrurilor, ne-am pomenit stăpâniţi de un nou simţământ al puterii şi al direcţiei în viaţă, după

care nu mai trebuia să facem decât câţiva paşi simpli. Am descoperit că Dumnezeu este destul

de îngăduitor cu cei care-L caută. Pentru noi, Tărâmul Spiritului este larg, încăpător,

atotcuprinzător, niciodată discriminator, niciodată închis celor care îl caută cu seriozitate.

Avem credinţa că este un tărâm deschis tuturor oamenilor.

Prin urmare, când vă vorbim despre Dumnezeu, ne referim la propria dumneavoastră

concepţie despre El. Şi la fel este şi cu toate celelalte expresii spirituale pe care le găsiţi în

această carte. Nu lăsaţi prejudecăţile pe care le aveţi împotriva termenilor spirituali să vă

reţină de la a vă întreba cu onestitate ce înseamnă acei termeni pentru dumneavoastră

personal. La început, pentru a porni pe drumul maturizării spirituale, nici nu ne-a trebuit

altceva, ca să stabilim prima relaţie conştientă cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam

fiecare. Mai pe urmă, ne-am pomenit că am început să acceptăm multe dintre lucrurile care ni

se păruseră de neînţeles şi fenomenul acesta se numeşte maturizare.

Fiindcă doream să ne maturizăm, trebuia să începem de undeva, aşa că, am făcut apel la

propria noastră concepţie, oricât de limitată era ea.

Singura întrebare pe care a trebuit să ne-o punem a fost: "Cred eu acum - sau sunt eu

măcar dispus să cred - că există o Putere superioară mie?"

De îndată ce un om poate spune că are această credinţă sau că este dispus să creadă, îl

asigurăm că se află pe drumul cel bun. Ni s-a dovedit în mod repetat că, pe această piatră

simplă de temelie, se poate construi o structură spirituală de o surprinzătoare eficienţă.14

Aceasta a fost o mare descoperire pentru noi, deoarece iniţial presupuseserăm că nu

vom putea folosi principiile spirituale, decât dacă vom accepta şi alte multe lucruri legate de

credinţă, în care ne venea greu să credem. Când ni se prezentau idei spirituale, ne spuneam

adesea: "Ce n-aş da să am şi eu ce are omul acesta! Numai de-aş putea crede cum crede el!

Păcat că atâtea lucruri care lui i se par aşa de simple, mie îmi sunt imposibil de acceptat ca

adevăruri sigure, în care să pot crede." Deci, a fost o uşurare să descoperim că puteam porni

de la un nivel mai simplu.

Pe lângă incapacitatea noastră aparentă de a accepta multele detalii ale credinţei, ne-am

pomenit adesea paralizaţi de încăpăţânare, hipersensibilitate şi prejudecăţi prosteşti. Mulţi

eram atât de iritabili, încât chiar şi o aluzie întâmplătoare la chestiuni spirituale ne făcea să ne

zburlim la vorbitor. Această atitudine psihică trebuia abandonată. În ciuda rezistenţei iniţiale,

am descoperit că nu a fost chiar aşa de greu să alungăm asemenea sentimente. Ameninţaţi de

14 Vă rugăm să nu lăsaţi să vă scape lectura Anexei a II-a, intitulată Experienţa spirituală

37

distrugerea prin alcoolism, ne-am deschis rapid la ideile spirituale, aşa cum încercaserăm să o

facem şi în celelalte chestiuni. Alcoolul a avut o mare putere de convingere, în această

privinţă. Ne-a învins pe toate planurile, obligându-ne să devenim rezonabili. În unele cazuri,

bătălia a fost lungă şi extenuantă; sperăm ca nimeni să nu mai ţină la prejudecăţi atât cât am

ţinut unii dintre noi.

Cititorul s-ar mai putea întreba şi acum, după toate cele spuse, de ce este necesar să

creadă într-o Putere superioară. Credem că există motive întemeiate. Să aruncăm o privire

asupra câtorva dintre ele.

Omul practic al zilelor noastre pretinde fapte şi rezultate concrete. Şi totuşi, secolul al

XX-lea acceptă prompt teorii de orice fel, cu condiţia ca acestea să aibă rădăcinile solid

înfipte în practică. De exemplu, există numeroase teorii asupra electricităţii. Toţi cred în ele,

fără vreun murmur de îndoială. Cum se explică această acceptare promptă? Pur şi simplu,

pentru că ne-ar fi imposibil să explicăm ce vedem şi simţim, ce dirijăm şi folosim, fără o

presupunere rezonabilă de la care să plecăm.

În zilele noastre toţi oamenii cred într-o sumedenie de ipoteze pentru care există destule

dovezi valabile, chiar dacă nu se pot vedea cu ochii. De fapt, ştiinţa a demonstrat că dovezile

vizuale sunt cele mai slabe! Studiul lumii materiale ne-a tot arătat că aparenţele sunt departe

de a fi realitatea. Să ilustrăm această afirmaţie.

Prozaica bârnă de oţel este o masă de electroni, care se rotesc unul în jurul celuilalt, cu o

viteză incredibilă. Micile particule sunt guvernate de legi precise, care sunt considerate ca

fiind adevărate pentru întreaga lume materială. Aşa susţine ştiinţa şi nu avem nici un motiv să

ne îndoim. Dar, atunci când ni se sugerează Sa presupunem că la baza lumii materiale şi a

vieţii vizibile s-ar afla o Inteligenţă Creatoare, Călăuzitoare, Atotputernică, se declanşează în

noi acea înclinaţie perversă binecunoscută, care ne face să ducem o intensă muncă de lămurire

cu sine că nu poate fi aşa. Citim cărţi bogate în înflorituri verbale şi ne lăsăm purtaţi în

dezbateri fără conţinut, convinşi că universul nu are nevoie de un Dumnezeu prin care să fie

explicat. Dacă argumentele noastre ar fi adevărate, ar însemna că viaţa nu izvorăşte din nimic,

nu înseamnă nimic şi nu duce nicăieri.

În loc să ne considerăm agenţi inteligenţi, avangardă a Creaţiei Divine, noi, agnosticii şi

ateii, am preferat să credem că inteligenţa noastră umană era ultimul cuvânt, alfa şi omega,

începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Cam înfumuraţi, nu?

Aceia dintre noi care am parcurs pe vremuri acest drum dubios, vă implorăm să lăsaţi la

o parte prejudecăţile, chiar şi cele împotriva religiei instituţionalizate. Am descoperit că,

oricât de şubrede ar fi unele dintre diversele religii, ele au dat un rost şi o direcţie în viaţă

multor milioane de oameni. Credincioşii au o idee logică despre rostul vieţii. Noi nu

avuseserăm nici măcar o idee rezonabilă. Ne distram, disecând cu cinism credinţe şi practici

spirituale, în loc să remarcăm că mulţi dintre cei cu o orientare spirituală, indiferent de rasă,

culoare sau crez, dovedeau o stabilitate, o fericire şi un rost pe lume, pe care ar fi fost mai

bine să le căutăm şi noi.

În schimb, nu le-am văzut decât slăbiciunile omeneşti şi, câteodată, ne foloseam de

defectele lor ca să le condamnăm religia, îi acuzam pe alţii de intoleranţă, în timp ce noi

înşine eram intoleranţi. Nu vedeam cât de frumoasă şi de reală era pădurea, fiind orbiţi de

urâţenia câtorva copaci. Nu am acordat niciodată o atenţie cinstită laturii spirituale a vieţii.

În povestirile noastre, veţi întâlni o mare varietate de moduri de concepere şi contactare

a Puterii superioare. Nu pare să aibă mare importanţă dacă suntem sau nu de acord cu anumite

abordări sau concepţii. Experienţa ne-a învăţat că, în ce priveşte scopul nostru, nu este cazul

să ne batem capul cu asemenea chestiuni. Este bine ca stabilirea propriilor concepţii şi căi să

rămână la latitudinea fiecăruia.

Există un singur punct asupra căruia am căzut cu toţii de acord. După cum se poate

remarca, fiecare dintre noi a câştigat acces la o Putere superioară şi crede în ea. În fiecare caz,

această Putere a săvârşit miraculosul, adică ceea ce fusese omeneşte imposibil. Şi, vorba unui

respectat om de stat american: "Să lăsăm rezultatele să vorbească".

38

Este vorba aici despre mii de bărbaţi şi femei din întreaga lume, care declară fără

rezerve că, de când au ajuns să creadă într-o Putere superioară, de când au luat o anumită

atitudine faţă de Ea şi au făcut câteva lucruri simple, s-a produs o schimbare drastică în modul

lor de viaţă şi de gândire. Sub ameninţarea prăbuşirii şi a disperării, văzând cât de complet

eşuaseră resursele lor umane, ei s-au simţit pătrunşi de un nou fel de putere, de pace, fericire

şi direcţie în viaţă. Fenomenul s-a produs la scurt timp după îndeplinirea, cu inima deschisă, a

câtorva cerinţe elementare. Până nu demult tulburaţi şi dezorientaţi de aparenta inutilitate a

existenţei, ei dezvăluie acum motivele ascunse din cauza cărora viaţa le fusese atât de grea.

Lăsând la o parte problema băutului, ei spun de ce au trăit o viaţă atât de nesatisfăcătoare şi

arată cum s-a produs schimbarea. Când multe sute de oameni sunt în stare să spună că cel mai

important lucru din viaţa lor este acela că au devenit conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu,

mărturiile lor prezintă un motiv puternic în favoarea credinţei.

în ultimul secol, omenirea a făcut mai multe progrese în domeniul material decât în

toate mileniile anterioare. Se ştie din ce motive. Cercetătorii trecutului istoric ne spun că

intelectul celor din vechime era la fel de dezvoltat ca şi cel mai dotat intelect uman din zilele

noastre. Şi totuşi, progresul material al trecutului îndepărtat s-a produs într-un ritm penibil de

lent. Spiritul ştiinţific iscoditor, care duce la cercetare şi invenţii, le era necunoscut celor de

atunci. În domeniul material, mintea oamenilor era bântuită de superstiţii, încătuşată de tradiţii

şi de tot felul de idei fixe. Unii contemporani de-ai lui Columb considerau ca ceva absurd să

crezi că Pământul e rotund. Alţii aproape că l-au omorât pe Galilei pentru ereziile lui

astronomice.

Noi ne-am pus următoarea întrebare: oare nu cumva suntem şi (unii dintre) noi la fel de

mărginiţi şi de nerezonabili, cu privire la domeniul spiritual, cum erau acei oameni din trecut

faţă de domeniul material?

Chiar şi în acest secol, unele ziare americane s-au temut să tipărească o relatare despre

primul zbor reuşit al fraţilor Wright la Kitty Hawk. Toate încercările anterioare eşuaseră, nu-i

aşa? De exemplu, maşina zburătoare a Profesorului Langley se prăbuşise în fluviul Potomac,

nu? Nu-i aşa că cei mai luminaţi matematicieni dovediseră că omul nu poate zbura? Şi, nu

spuseseră oamenii că Dumnezeu a rezervat acest privilegiu exclusiv pentru păsări? Numai că,

treizeci de ani mai târziu, cucerirea spaţiului aerian devenise un eveniment aparţinând istoriei

iar călătoriile cu avionul erau în plin avânt.

In majoritatea domeniilor, generaţia noastră a fost martora unei descătuşări complete a

gândirii umane. Astăzi, chiar şi oameni fără prea multă educaţie citesc în suplimentul de

duminică, fără să se mire, despre proiectul de explorare a Lunii cu ajutorul unei rachete

spaţiale şi-şi spun: "De ce nu? Şi încă nu peste mult timp" Nu este oare epoca noastră

caracterizată printr-o rapidă acceptare a noilor idei, în locul celor învechite, printr-o promptă

înlocuire a teoriilor sau a tehnologiilor care nu mai corespund, cu altele noi care funcţionează?

A trebuit să ne întrebăm: de ce să nu ne schimbăm la fel de prompt şi punctul de vedere

în tratarea problemelor noastre omeneşti? Aveam necazuri în relaţiile personale, nu ne puteam

controla natura emotivă, eram pradă mizeriei şi depresiei, nu eram în stare să ne câştigăm

existenţa, ne simţeam inutili, eram torturaţi de frică şi nefericiţi, nu prea eram de ajutor altora.

Atunci, nu era oare mai important să găsim o soluţie la aceste torturi sufleteşti, decât să

vizionăm documentare despre zborul spre Lună? Sigur că era.

Văzându-i pe alţii cum îşi rezolvau problemele cu ajutorul Spiritului Universului, a

trebuit să încetăm să ne mai îndoim de puterea lui Dumnezeu. În timp ce ideile noastre se

dovedeau inutile, ideea de Dumnezeu aducea rezultate.

Credinţa aproape copilărească a fraţilor Wright că vor putea construi o maşină

zburătoare, a fost izvorul reuşitei lor. Fără acea credinţă, nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi, cei

agnostici şi atei, ne cramponam de ideea că propriile puteri ne-ar fi suficiente. Atunci când

alţii ne-au demonstrat cum se iese din impas cu ajutorul lui Dumnezeu, am început să ne

simţim ca cei care garantaseră că fraţii Wright nu vor zbura niciodată.

39

Logica este ceva măreţ. Ne-a plăcut în trecut şi ne place şi acum. Nu din întâmplare am

fost înzestraţi cu puterea de a raţiona, de a examina dovezile aduse de simţuri şi de a trage

concluzii. Este unul dintre cele mai grozave atribute ale omului. Noi, cei cu înclinaţii spre

agnosticism, nu ne putem mulţumi cu presupuneri ce nu pot fi abordate şi interpretate raţional.

De aceea, ne străduim din răsputeri să explicăm de ce considerăm credinţa pe care o

avem acum ca fiind bazată pe raţiune, de ce considerăm că este mai sănătos şi mai logic să

credem decât să nu credem, de ce spunem că modul nostru de gândire din trecut fusese vag şi

fără consistenţă, atunci când ridicam din umeri cu îndoială, spunând: "Nu ştiu".

Când am devenit alcoolici, copleşiţi de o criză pe care ne-o creaserăm singuri, pentru că

n-o mai putuserăm amâna şi din care nu mai puteam ieşi, a trebuit să ne alungăm frica şi să

contemplăm ideea de Dumnezeu: fie că El e totul, fie că nu e nimic; ori există Dumnezeu, ori

nu există. Pentru ce să optăm?

Ajunşi în acest punct, ne-am văzut confruntaţi cu problema credinţei. Nu mai puteam

ocoli subiectul. Unii dintre noi traversaseră deja Podul Raţiunii, către mult doritul ţărm al

credinţei. Imaginea şi asigurările venite din acel Tărâm Nou au adus o licărire în priviri

obosite şi o undă proaspătă de curaj spiritelor vlăguite. Ne-au fost întinse mâini prietenoase şi

eram recunoscători Raţiunii, care ne adusese până aici.

Dar ceva ne ţinea de la a pune piciorul pe ţărm. Poate că ne sprijiniserăm prea puternic

pe Raţiune şi acum nu ne surâdea ideea de a ne pierde reazemul cunoscut. Era ceva natural.

Dar, haideţi să privim lucrurile un pic mai îndeaproape. Oare nu cumva, fără ştirea

noastră, fuseserăm aduşi unde ne aflam acum tocmai de un anume gen de credinţă? Nu

crezuserăm noi în raţiune? Ce altceva să fie fost aceasta, dacă nu un fel de credinţă? Da,

fuseserăm credincioşi, credincioşii servili ai Zeului Raţiunii. Am descoperit deci că, sub o

formă sau alta, credinţa fusese mereu în joc!

Şi am mai descoperit că fuseserăm credincioşi cu înclinaţii spre idolatrie. Ce piele de

gâscă ne mai aducea practica aceea de adorare a unor oameni, sentimente, obiecte, bani şi

chiar de sine! Sau, din motive mai nobile, nu căzuserăm noi uneori în extaz în faţa unui apus

de soare, a mării sau a unei flori? Cine dintre noi n-a iubit ceva sau pe cineva?

Câte dintre aceste sentimente de iubire sau veneraţie au vreo legătură cu raţiunea pură?

Puţine sau nici unul, am constatat în fine. In fond, nu cumva formau toate acestea la un loc

materialul din care era construită întreaga noastră viaţă? Nu determinaseră aceste sentimente,

la urma urmelor, cursul întregii noastre existenţe? Ne-a fost imposibil să spunem că nu aveam

capacitatea de a crede, de a iubi sau de a venera. într-un fel sau altul, trăiserăm pe baza unei

credinţe, mai mult decât pe orice altă bază.

Imaginaţi-vă viaţa fără credinţă! Doar prin raţiune, nu ar fi viaţă. Dar noi credeam în

viaţă - sigur că da. Nu puteam dovedi viaţa aşa cum ai demonstra că linia dreaptă este drumul

cel mai scurt dintre două puncte şi, totuşi, ea exista. Mai puteam oare spune că totul este doar

o masă de electroni, creaţi din nimic, fără nici o însemnătate, care se îndreaptă vertiginos spre

neant? Sigur că nu, pentru că electronii înşişi par să fie mult mai inteligenţi, decât să fie sau să

se poarte aşa. Cel puţin aşa spun chimiştii.

Astfel, am înţeles că raţiunea nu este totul. În plus, aşa cum o folosim cei mai mulţi, ea

nici nu este ceva pe care să se poată conta exclusiv, chiar dacă este izvorâtă din cele mai

strălucite minţi. Ce părere aveţi despre cei care dovediseră raţional că omul nu va putea zbura

niciodată?

Iar noi mai văzuserăm şi un alt fel de zbor, o eliberare spirituală din această lume,

oameni care se înălţau deasupra problemelor. Ei ziceau că Dumnezeu a făcut posibil acest

lucru, iar noi doar zâmbeam. Văzuserăm descătuşări spirituale, dar ne plăcea să ne spunem că

nu erau adevărate.

De fapt, ne înşelam pe noi înşine, pentru că adânc, în fiecare bărbat, femeie sau copil,

există ideea fundamentală de Dumnezeu. Ea poate fi umbrită de calamităţi, de vanitate sau de

cultul altor valori, dar sub o formă sau alta, ea este prezentă. Credinţa într-o Putere superioară,

40

precum şi manifestările miraculoase ale acestei forţe în viaţa umană, există de când a apărut

rasa umană.

Am înţeles şi noi, în fine, că această credinţă era o latură a naturii noastre, ceva ce

seamănă cu sentimentele faţă de un prieten. Uneori, am avut nevoie de curaj ca să pornim în

căutarea lui Dumnezeu, dar El era prezent, la fel de real, precum eram noi

înşine. Am descoperit Marea Realitate în adâncul fiinţei noastre, în ultimă analiză, El

numai acolo poate fi găsit şi acolo L-am găsit şi noi.

Nu putem face mai mult pentru dumneavoastră decât să defrişăm puţin terenul. Dacă

mărturiile noastre vă vor ajuta să vă debarasaţi de prejudecăţi şi să gândiţi cinstit, să prindeţi

curaj şi să căutaţi în adâncul propriului suflet, atunci - dacă doriţi - vă puteţi alătura nouă pe

Marele Drum. Cu o asemenea atitudine nu veţi da greş şi, fără îndoială, veţi deveni conştient

de credinţa dumneavoastră.

Vom prezenta acum pe scurt experienţa unui om care s-a crezut ateu. Povestea este

deosebit de interesantă. Transformarea sa interioară a fost înduioşătoare, impresionantă,

convingătoare.

Prietenul nostru era fiul unui pastor. Pe când era elev la şcoala parohială, s-a simţit

revoltat de ceea ce considera el a fi o supraîncărcare cu religie a programei şcolare. Apoi, au

urmat ani mulţi de necazuri şi frustrări: un eşec în afaceri, o boală mintală, o alta fatală, o

sinucidere. Aceste nenorociri abătute asupra familiei sale l-au umplut de amărăciune şi

deprimare. Dezamăgirile perioadei de după război, agravarea continuă a alcoolismului său,

apropierea prăbuşirii mintale şi fizice, toate l-au adus la un pas de sinucidere.

Într-o seară, în timpul unei internări forţate la spital, a auzit povestea unui alcoolic care

trecuse printr-o experienţă spirituală. Scârbit, prietenul nostru a strigat cu furie amară:

– Dacă Dumnezeu există, ştiu sigur că El n-a făcut nimic pentru mine!

Dar, mai târziu, singur în salon, şi-a pus întrebarea: "Oare să se înşele chiar toţi oamenii

religioşi pe care-i cunosc?" Şi, în timp ce cumpănea răspunsul, i s-a părut că se afla în

chinurile iadului. Apoi, ca un trăsnet, i-a trecut prin cap un gând care le-a alungat pe toate

celelalte:

"Cine eşti tu, să spui că nu există Dumnezeu? "

Omul povesteşte cum s-a prăbuşit din pat, în genunchi. În câteva secunde, a fost copleşit

de convingerea că Dumnezeu era prezent acolo. Prezenţa aceasta l-a învăluit şi pătruns cu

siguranţa şi măreţia unui torent. Barierele pe care şi le construise de-a lungul anilor au căzut.

Se afla în prezenţa Infinitei Puteri şi Iubiri. Păşise de pe pod, pe mal. Pentru prima oară, era

conştient de faptul că trăia în compania Creatorului său.

Astfel a fost pusă piatra de temelie a vieţii prietenului nostru. Nici o nenorocire

ulterioară n-a putut-o clinti. Problema alcoolismului său a fost eliminată. Ea a dispărut pe loc

chiar atunci, în acea noapte, cu ani în urmă. Cu excepţia câtorva scurte momente de tentaţie,

gândul la băutură nu i-a mai revenit niciodată; în clipele de ispită, repulsia se instala rapid. Se

pare că nu mai putea bea, nici dacă voia. Dumnezeu îi restabilise sănătatea mintală.

Ce altceva să fie aceasta, dacă nu o însănătoşire miraculoasă? însă una compusă din

elemente simple: circumstanţele l-au făcut dispus să creadă, el s-a oferit cu umilinţă

Creatorului său şi ochii i s-au deschis.

Aşa ne-a redat Dumnezeu tuturor sănătatea mintală. Omul acesta a avut o revelaţie

bruscă. Pentru alţii, schimbarea s-a produs mai încet. Dar Dumnezeu a venit în viaţa tuturor

celor care L-au căutat cu onestitate.

Când ne-am apropiat de El, El ni s-a arătat!

41


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu