BIG BOOK - COŞMARUL DOCTORULUI BOB

 COŞMARUL DOCTORULUI BOB

Aceasta este povestea unuia dintre co-fondatorii Alcoolicilor Anonimi. Data de 10 iunie

1935, prima sa zi de abstinenţă neîntreruptă, marchează naşterea Comunităţii noastre.

Până în 1950, anul morţii lui, Dr. Bob a transmis mesajul A.A. unui număr de peste

5000 de alcoolici, bărbaţi şi femei, cărora le-a acordat şi serviciile sale medicale, fără să

ceară plată.

În acest extraordinar serviciu pus în slujba semenilor, a fost asistat de către Sora

Ignaţia, de la Spitalul Sf. Thomas din Akron, Ohio - una dintre prietenele cele mai grozave pe

care le va cunoaşte vreodată Comunitatea noastră.

M-am născut într-un sătuc din Noua Anglie, care număra cam şapte mii de suflete.

Standardul moral al localităţii, aşa cum îl ţin eu minte, era deasupra mediei. Nu exista comerţ

de băuturi alcoolice, nici măcar bere, decât la Regia de Alcool a Statului, unde puteai probabil

procura un litru, dacă reuşeai să-l convingi pe agent că aveai într-adevăr nevoie de alcool.

Fără o dovadă în sensul respectiv, cumpărătorul dornic de băutură se vedea silit să plece

cu mâinile goale, fără acel leac (după cum am ajuns mai târziu să cred) al tuturor durerilor

omeneşti. Oamenii care comandau băutură prin poştă de la Boston sau New York, îşi pierdeau

încrederea şi buna apreciere din partea cetăţenilor cumsecade ai locului. Satul era dotat cu

multe biserici şi şcoli şi acolo mi-am început eu educaţia.

Tatăl meu era respectat pentru competenţa sa profesională şi ambii părinţi erau membrii

activi în viaţa bisericii. Amândoi erau de o inteligenţă cu mult deasupra mediei.

Din nefericire pentru mine, am fost singurul lor copil, ceea ce explică probabil

egoismul, care a jucat un rol atât de mare în declanşarea alcoolismului meu.

Din copilărie, până la terminarea liceului, am fost mai mult sau mai puţin forţat să merg

la biserică - şcoala de duminică dimineaţa şi slujba de seara, cuminecătura de lunea şi uneori

slujba de miercuri seara. Aceasta a avut ca efect decizia ca, de îndată ce voi scăpa de sub

dominaţia părinţilor, să nu mai pun piciorul în vreo biserică. În următorii patruzeci de ani, nu

mi-am încălcat hotărârea, decât atunci când era înţelept să fac act de prezenţă.

După liceu, au urmat patru ani la una dintre cele mai bune universităţi din ţară. Acolo

băutul părea să fie o activitate extra-şcolară majoră. Aproape toţi păreau să ia parte la ea.

Personal, beam din ce în ce mai mult, cu multă voie bună, fără prea mari dureri fizice sau

financiare. Aparent, eu îmi reveneam mai uşor dimineaţa următoare, decât majoritatea

amicilor băutori, care sufereau de blestemul (sau poate binecuvântarea) răului de a doua zi.

Nu am suferit niciodată de migrenele beţiei, ceea ce mă face să cred că am fost alcoolic de la

bun început. întreaga mea viaţă se învârtea în jurul a ceea ce voiam să fac eu, fără să-mi pese

de drepturile, dorinţele sau privilegiile altora, o stare de spirit care, odată cu trecerea anilor a

devenit tot mai predominantă. Am absolvit facultatea "suma cum laude" în ochii fraternităţii

băutorilor, dar nu şi în ai Decanului.

Am petrecut următorii trei ani la Boston, Chicago şi Montreal, ca angajat al unui mare

concern industrial, vânzând utilaje pentru căile ferate, motoare de toate tipurile şi multe alte

produse de industrie metalurgică. În tot acest timp, am băut cât mi-a permis buzunarul, tot

fără prea mari necazuri, deşi au început să apară, din când în când, tremurăturile de dimineaţă.

În trei ani, nu am lipsit de la lucru decât o singură jumătate de zi.

Apoi, m-am hotărât să studiez medicina şi am intrat la una dintre cele mai mari

universităţi din ţară. Acolo am început să beau mult mai serios decât înainte. Datorită

capacităţii mele de a bea cantităţi enorme de bere, am fost admis ca membru într-o societate

COŞMARUL DOCTORULUI BOB

93

de băutori, în care am ajuns curând unul dintre spiritele de frunte. Am avut multe dimineţi în

care mă prezentam la cursuri complet pregătit, dar nevoit să fac stânga-mprejur şi să mă întorc

la dormitor, din cauza tremurăturilor; nu îndrăzneam să păşesc pragul sălii de curs, ca să nu

mă fac de pomină, în cazul în care eram scos la tablă.

Situaţia s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult, iar în primăvara anului doi de facultate,

după o perioadă prelungită de băut, mi-am spus că nu-mi voi putea termina studiile; mi-am

împachetat lucrurile şi am plecat în sud, unde am petrecut o lună la ferma unui prieten. După

ce mi s-a risipit ceaţa de pe creier, am considerat că abandonarea studiilor era o mare prostie

şi am decis să revin, ca să le continui. Reîntors la universitate, aveam să constat că profesorii

mei erau de o altă părere. După multă muncă de lămurire, am obţinut permisiunea de a mă

reînscrie şi a-mi da examenele. Le-am luat cu note destul de bune, dar profesorilor le era

lehamite de mine şi mi-au spus că, în viitor, nu vor precupeţi nici un efort pentru a face ca

facultatea să-şi continue activitatea fără prezenţa mea. După multe discuţii dureroase, mi-au

dat în fine hârtiile pentru transfer la o altă universitate de frunte, la care m-am înscris în anul

trei, în acea toamnă.

Băutul mi s-a înrăutăţit într-atât, încât colegii de dormitor s-au văzut siliţi să-l cheme pe

tatăl meu, care a făcut un drum lung, cu speranţa (deşartă) de a mă îndrepta. Dar călătoria lui a

fost în zadar, pentru că eu am continuat să beau şi acum consumam mult mai multe băuturi

tari decât în anii anteriori.

Cu puţin timp înainte de examenele finale, am tras o serie de beţii deosebit de epuizante.

La examenele scrise, mâna îmi tremura atât de rău, încât nu puteam ţine stiloul. Am predat cel

puţin trei caiete de examen fără să scriu nimic. Desigur, am căzut. Şi a trebuit să repet două

semestre, după care urma să promovez numai dacă mă menţineam abstinent. N-am băut şi

rezultatele i-au mulţumit pe profesori, atât din punctul de vedere al conduitei, cât şi al

învăţăturii.

Notele obţinute au fost atât de bune, încât mi-au adus un mult râvnit post de intern,23

într-un oraş din vestul ţării, unde am petrecut doi ani. În acest interval, mi s-a trasat zilnic un

program de lucru atât de încărcat, încât rareori aveam timp să părăsesc incinta spitalului. În

consecinţă, n-am avut cum să intru la necaz cu băutura.

La sfârşitul celor doi ani, mi-am deschis un cabinet particular în centrul oraşului. Aveam

ceva bani, foarte mult timp la dispoziţie şi mari dureri de stomac. Curând am descoperit că un

pahar sau două de alcool puteau potoli măcar pentru câteva ore acele dureri gastrice, aşa că nu

mi-a fost greu să revin la obiceiul de a bea excesiv.

Fizic, am început să plătesc din greu "tratamentul" şi, în speranţa că voi găsi alinare, mam

internat de cel puţin douăsprezece ori, de bună voie, la sanatoriile din localitate. Numai că

fugeam de dracu1 şi dădeam de taică-su: dacă nu beam, mă torturau durerile de stomac; dacă

beam, mă torturau nervii. După trei ani de chinuri, am fost internat la spital, unde medicii au

încercat să mă ajute, dar eu îi convingeam pe prieteni să-mi strecoare băutură în salon sau

furam alcool de prin spital, aşa că starea mi s-a înrăutăţit şi mai mult.

În cele din urmă, tatăl meu a trebuit să trimită un doctor din oraşul nostru, care a reuşit,

nu ştiu cum, să mă ducă acasă la părinţi. Acolo am stat două luni în pat, înainte de a avea

curajul să ies din casă. Am stat cu ai mei încă vreo două luni, apoi m-am întors în localitatea

unde aveam cabinetul. Cred că mă speriase foarte tare fie ce mi se întâmplase, fie doctorul, fie

ambele la un loc, deoarece nu m-am mai atins de băutură până când s-a instaurat Prohibiţia.

După ce s-a votat legea, m-am simţit în siguranţă. Ştiam că toţi îşi vor cumpăra câteva

sticle sau lăzi de băutură, după cum le va permite buzunarul, după care nu va mai exista alcool

23 Aprox. "medic stagiar". în S.U.A., imediat după terminarea facultăţii, pentru obţinerea licenţei de practicare a

medicinei, absolvenţii trebuie să lucreze ca interni, timp de doi ani sub oblăduirea unei echipe de medici

consacraţi. Mulţi preferă să locuiască la spitalul respectiv, din cauza turelor neregulate si a muncii foarte

intense. [Nota trad.]

ALCOOLICII ANONIMI

94

în magazine. Deci, chiar dacă voi bea, nu voi putea bea mult, aşa că nu va prea conta. La

vremea respectivă, nu ştiam că guvernul va pune la dispoziţia medicilor cantităţi nelimitate de

alcool, nici nu auzisem de vânzătorii de alcool de contrabandă, care aveau curând să apară la

orizont. Am băut moderat la început, dar nu mi-a trebuit mult timp ca să alunec din nou în

vechiul obicei de băut excesiv, din cauza căruia sfârşisem atât de rău nu demult.

În următorii câţiva ani, am dezvoltat două fobii distincte. Una era frica de insomnii iar

cealaltă, că aş putea rămâne fără băutură. Nefiind un om înstărit, ştiam că, dacă nu mă

abţineam de la băutură suficient ca să pot câştiga bani, aveam să rămân fără băutură. Astfel,

cel mai adesea, în ciuda nevoii imperioase, evitam băutul de dimineaţă. În schimb, luam doze

mari de sedative, ca să-mi potolesc tremurăturile care mă chinuiau teribil. Uneori, cedam

nevoii de băutură de dimineaţa şi atunci, ajungeam rapid într-o stare în care nu mai eram

capabil de lucru, ceea ce însemna că nu mai puteam aduce băutură pe ascuns acasă, seara,

ceea ce însemna că urma o noapte întreagă de zvârcolit inutil în pat şi, după aceea, o

dimineaţă de tremurături insuportabile. Pe tot parcursul următorilor cincisprezece ani, am fost

destul de inteligent să nu mă duc niciodată la spital dacă băusem înainte, nici să primesc

pacienţi la cabinet. Uneori mă ascundeam la unul dintre cluburile la care eram membru.

Alteori, mă duceam la câte un hotel, sub nume fals. Dar, de obicei, prietenii mă găseau iar eu

acceptam să mă duc acasă, dacă-mi promiteau că nu voi fi certat.

Dacă soţia trebuia să iasă în oraş după-amiaza, îmi aduceam acasă pe furiş o cantitate

mare de băutură, pe care o ascundeam în lada de cărbuni, în coşul de rufe murdare, deasupra

cadrului de lemn al uşilor, în pivniţă - pe bârnele tavanului sau în crăpăturile din dosul

faianţei. Am folosit ca ascunzătoare şi geamantanele şi lăzile de haine vechi, recipientul

pentru tinichea veche, recipientul pentru cenuşă. N-am ascuns niciodată sticle în rezervorul

W.C.-ului, pentru că părea prea uşor. Mai târziu, aveam să aflu că soţia inspecta rezervorul

acela cu regularitate. Puneam câte o sticlă de "sfert" sau de "jumate" într-o mănuşă îmblănită,

pe care o ascundeam pe prispa din spatele casei, când zilele de iarnă deveneau suficient de

întunecoase. Furnizorul meu de băuturi de contrabandă ascundea alcool la treptele din spatele

casei, unde era la îndemâna mea, oricând doream să beau. Uneori aduceam băutură în

buzunare, dar acestea erau inspectate, deci procedeul era prea riscant. Mai puneam băutură şi

în câteva sticluţe mici, pe care le ascundeam apoi în manşeta şosetelor. Stratagema a mers

perfect până în ziua în care am scos-o pe soţie la cinema şi un personaj din film mi-a trădat

secretul sticluţei din şosetă!

Nu voi irosi spaţiu aici ca să relatez toate experienţele mele de prin spitale şi sanatorii.

în toată această perioadă, am început să fim ocoliţi de majoritatea prietenilor. Nu

puteam fi invitaţi niciunde, pentru că mă îmbătăm. Soţia nu îndrăznea să invite pe nimeni la

noi, din acelaşi motiv. Groaza mea de insomnii mă obliga să mă îmbăt în fiecare seară, dar ca

să pot aduce acasă băutură pentru seara următoare, trebuia să mă abţin în cursul zilei, până pe

la ora patru. Cu foarte puţine întreruperi, aceasta mi-a fost rutina zilnică timp de şaptesprezece

ani. A fost un coşmar îngrozitor: lucram ca să câştig bani, cumpăram băutură, o aduceam

acasă pe ascuns, mă îmbătăm, dimineaţa tremuram şi trebuia să iau mari cantităţi de sedative,

ca să fiu în stare să lucrez ca să câştig bani - şi tot aşa, la nesfârşit. Promiteam soţiei,

prietenilor şi copiilor că nu voi mai bea deloc - promisiuni care rar de tot mă ţineau nebăut o

zi întreagă, deşi eram foarte sincer când le făceam.

Pentru cei cărora le place să experiementeze cu diverse băuturi, cred că este bine să

menţionez aici aşa-zisul experiment cu bere. Când s-a reintrodus berea pe piaţă, m-am

considerat în afara oricărui pericol. Puteam bea oricâtă bere doream. Era nevătămătoare;

nimeni nu s-a îmbătat vreodată cu bere. Deci, cu permisiunea bunei mele soţii, mi-am umplut

până la refuz pivniţa cu lăzi de bere. În scurt timp, beam cel puţin o ladă şi jumătate pe zi. Am

pus peste treisprezece kilograme în două luni, arătam ca un porc şi abia puteam respira. Mi s-a

năzărit apoi că, dacă put a bere, nimeni nu ştie ce altceva am mai băut, aşa că am început să

95

mi fortific berea cu alcool curat. Desigur, neplăcerile rezultate au fost foarte mari şi astfel s-a

încheiat experimentul cu berea.

Cam în perioada acelui experiment, am făcut cunoştinţă cu un grup ai cărui membri mau

atras prin ţinuta demnă, sănătatea şi fericirea pe care le invidiam. Ei vorbeau fără

stânjeneală, ceea ce eu nu puteam; păreau foarte sănătoşi şi în largul lor în toate ocaziile. Mai

presus de toate, păreau fericiţi. Eu eram foarte complexat şi crispat în cea mai mare parte a

timpului, sănătatea mi se ducea pe apa sâmbetei şi mă simţeam deosebit de nefericit. Simţeam

că oamenii aceia aveau ceva ce mie îmi lipsea, ceva de care aş fi fost bucuros să am şi eu

parte. Am aflat că era ceva de natură spirituală, ceea ce mi-a displăcut, dar am considerat că

nu-mi putea face nici un rău. Am studiat şi reflectat asupra subiectului doi ani şi jumătate, dar

mă îmbătăm în continuare, în fiecare seară. Am citit tot ce se găsea, am stat de vorbă cu

oricine părea că ştie ceva despre subiect.

Interesul soţiei a fost captivat imediat, fapt care mi-a menţinut şi mie interesul treaz,

deşi nu mi se păruse nici o clipă că acolo s-ar afla un răspuns la problema băutului meu. Cum

Dumnezeu şi-a păstrat ea credinţa şi curajul în toţi acei ani, nu voi şti niciodată! Cert este că şi

le-a păstrat. Ştiu că, dacă şi le-ar fi pierdut, aş fi murit cu mult timp în urmă. Cine ştie din ce

motiv, noi, alcoolicii, părem înzestraţi cu talentul de a ne însura cu cele mai bune femei din

lume. Nu-mi pot explica defel de ce trebuie să treacă ele prin torturile la care le supunem noi!

Apoi, într-o sâmbătă după-amiaza, soţia a fost sunată la telefon de o doamnă, care mă

invita la ea, cu scopul de a-l întâlni pe un prieten de-al ei care ar putea să mă ajute. Era ajunul

Zilei Femeii,24 eu venisem acasă torpilat, cu o plantă în ghiveci, pe care am pus-o pe o masă,

după care m-am suit la etaj, unde era dormitorul şi n-am mai ştiut de mine. A doua zi, doamna

aceea a sunat din nou. Din politeţe, deşi îmi era foarte rău, am zis "hai să mergem" şi i-am

smuls soţiei promisiunea că nu vom sta mai mult de cincisprezece minute.

Am intrat în casa acelei doamne la ora cinci fix şi se făcuse unsprezece noaptea, când

am plecat. Am mai avut câteva convorbiri scurte cu omul respectiv după aceea şi am încetat

băutul brusc. Perioada "uscată" a durat cam trei săptămâni; apoi, am plecat la Atlantic City, ca

să particip la o şedinţă care se întindea pe durata mai multor zile, şedinţă a unei societăţi

naţionale din care făceam parte. Am băut tot scotch-ul existent în tren şi mi-am cumpărat

câţiva litri pe drumul către hotel. Acestea se întâmplau într-o duminică. M-am îmbătat tare de

tot în acea seară, am stat nebăut toată ziua de luni, până după ora cinei şi apoi m-am pus iar pe

îmbătat. Am băut cât am putut mai mult la bar, apoi m-am retras în camera mea de hotel, ca să

termin treaba. Marţi, am "luat-o pe ulei" de dimineaţă şi, până la amiază, m-am făcut turtă.

Cum nu voiam să mă fac de râsul lumii, am plătit factura şi am părăsit hotelul. În drum

spre gară, mi-am mai cumpărat nişte băutură. Trebuia să aştept sosirea trenului. Din acel

moment încolo, nu-mi mai amintesc nimic, decât că m-am trezit în casa unui prieten dintr-un

oraş învecinat cu al meu. Oamenii aceia cumsecade au anunţat-o pe soţie, care l-a trimis pe

noul meu prieten după mine, să mă ducă acasă. El a venit, m-a dus acasă, m-a pus în pat, mi-a

dat să beau câteva pahare în seara aceea şi o sticlă de bere dimineaţa următoare.

Era 10 iunie 1935 şi aceasta a fost ultima mea băutură. Au trecut de atunci, până în

momentul în care scriu aceste rânduri, aproape patru ani.

întrebarea care vă vine natural în minte este probabil: "Ce mi-a spus sau ce-a făcut omul

acela, de era atât de diferit de ce-mi spuseseră sau ce făcuseră alţii?" Reţineţi că eu citisem

enorm de mult şi vorbisem cu toţi cei care ştiau sau credeau că ştiu ceva despre alcoolism.

Acum, deosebirea consta din faptul că omul acesta trăise pe pielea lui experienţa multor ani

de băut înfricoşător, cunoştea direct aproape toate experienţele prin care trec beţivii şi se

făcuse bine folosind exact acele mijloace pe care încercasem să le folosesc şi eu, adică

mijloacele spirituale. Mi-a dat informaţii de mare ajutor, în privinţa alcoolismului. Dar, de cea

24 în orig. "Mother's Day", sărbătorită în S.U.A. în a doua duminică din luna mai. l Nota trad.]

ALCOOLICII ANONIMI

96

mai mare importanţă a fost faptul că el era prima fiinţă umană cu care am stat vreodată de

vorbă, care ştia despre ce vorbeşte, cu privire la alcoolism, din experienţa personală. În alte

cuvinte, vorbea pe limba mea. Deţinea toate răspunsurile şi aceasta nu din cauză că le luase de

prin lecturi.

Ce minunată binecuvântare să fii eliberat de sub teribilul blestem, ca acela de care am

suferit eu! Am parte de sănătate şi mi-am recâştigat atât respectul de sine, cât şi respectul

colegilor de breaslă. Viaţa de familie este cea ideală acum iar afacerile îmi merg bine, dacă

luăm în considerare vremurile în care trăim.

îmi petrec o foarte mare parte din timp transmiţând altora (care vor şi au mare nevoie

de) ceea ce am aflat. O fac din patru motive:

1. - din simţul datoriei;

2. - este o plăcere pentru mine;

3. - pentru că astfel îmi plătesc o parte din datoria pe care o am faţă de omul care şi-a făcut

timp să-mi transmită mie ce ştia el;

4. - pentru că, de fiecare dată când o fac, mă mai îndepărtez cu un pas de o posibilă

recidivă.

Spre deosebire de majoritatea celor din grupul nostru, în cazul meu nevoia imperioasă

de a bea a persistat în primii doi ani şi jumătate de abstinenţă. N-am scăpat de ea aproape nici

o clipă. Dar am fost tot timpul foarte departe de a mă supune ei. Mă necăjeam foarte tare când

vedeam cum beau prietenii mei şi ştiam că eu nu puteam bea, dar am dus muncă de lămurire

cu mine însumi până am ajuns să fiu convins că, deşi m-am bucurat şi eu odată de acel

privilegiu, am abuzat de el şi mi-a fost retras. Nu am motive reale să mă plâng de această

situaţie, pentru că, de fapt, nimeni nu m-a legat burduf ca să-mi toarne cu forţa băutura pe gât.

Dacă vă consideraţi ateu, agnostic ori sceptic sau dacă aveţi orice altă formă de trufie

intelectuală care nu vă permite să acceptaţi metoda descrisă în această carte, îmi pare rău

pentru dumneavoastră. Dacă tot mai credeţi că sunteţi suficient de puternic, ca să învingeţi

boala singur, este treaba dumneavoastră.

Dar, dacă vreţi cinstit, cu adevărat, să încetaţi complet şi pentru totdeauna consumul de

alcool şi simţiţi sincer că aveţi nevoie de ajutor, noi ştim sigur că avem o soluţie pentru

dumneavoastră. Metoda noastră nu dă greş niciodată, dacă o îmbrăţişaţi cu măcar jumătate din

zelul de care dădeaţi dovadă când era vorba de a obţine încă un pahar de alcool.

Tatăl Ceresc, aşa cum vi-l imaginaţi dumneavoastră, nu vă va înşela aşteptările!

97