PASII 4-5

PASUL 4

"Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit,

al propriei persoane."

Natura ne-a înzestrat cu instincte, nu fără motiv. Fără ele, n-am fi fiinţe umane complete. Dacă atît bărbatul, cît şi femeia, nu şi-ar căuta securitatea personală în faţa primejdiilor, dacă n-ar face efortul procurării hranei şi al construirii unui adăpost, n-ar exista supravieţuirea. Dacă omul nu s-ar reproduce, pămîntul n-ar fi populat. Dacă n-ar exista instinctul social, dacă oamenii nu s-ar sinchisi de traiul printre semeni, n-ar exista societatea. Deci, asemenea dorinţe -de relaţii sexuale, de securitate materială şi emoţională, precum şi de compania semenilor- sînt perfect corecte şi necesare; sînt, fără îndoială, daruri Dumnezeieşti.

Totuşi, aceste instincte, atît de necesare existenţei noastre, adesea îşi depăşesc funcţiile proprii. Puternic, orbeşte, deseori subtil -ele ne conduc, ne domină, ne guvernează viaţa cu insistenţă. Dorinţele noastre sexuale, materiale şi de securitate emoţională, precum şi de a ocupa un loc important în societate, ne sînt adesea tiranii vieţii. Cînd deviază astfel de la propria orbită, instinctele naturale ale omului îi produc acestuia grave necazuri, fiind aproape singura sursă a tuturor necazurilor omeneşti. Nici o fiinţă umană, oricît de bună, nu scapă de astfel de necazuri. Aproape orice problemă emoţională serioasă poate fi privită ca un caz de instinct prost direcţionat. Cînd se produce acest fenomen, înseamnă că valoroasele noastre resurse naturale, numite instincte, au devenit handicapuri fizice şi mintale.

Pasul Patru este efortul nostru viguros şi susţinut de a ne descoperi aceste handicapuri, trecute şi prezente. Vrem să aflăm cu precizie, cum, cînd şi unde am deviat, din cauza dorinţelor noastre naturale. Dorim să ne uităm, cinstit, la nefericirea pe care acestea le-a produs-o altora şi nouă înşine. Cînd ne descoperim deformările emoţionale reale, putem începe corectarea lor. Fără un efort persistent de bunăvoinţă în acest sens, ne rămîn prea puţine şanse pentru o abstinenţă împlinită şi pentru un sentiment de satisfacţie. Fără un inventar amănunţit şi făcut cu un spirit eliberat de sub imperiul fricii, cei mai mulţi dintre noi am descoperit că acea credinţă - care să funcţioneze de-adevăratelea în existenţa noastră zilnică - rămînea undeva departe de noi.

Înainte de a ataca problema inventarului în detaliu, haideţi să aruncăm o privire asupra problemei de bază. Simple exemple, precum cele ce urmează, au o bogăţie de înţelesuri, cînd cugetăm asupra lor. Să presupunem că cineva plasează dorinţele sexuale mai presus de toate. Întra-un asemenea caz, impulsul imperios poate distruge omului respectiv atît şansele de a cunoaşte securitatea materială şi emoţională, cît şi poziţia sa socială. Altul poate dezvolta o obsesie financiară atît de puternică, încît nu mai doreşte nimic altceva, decît munţi de bani. Alunecînd în extreme, poate deveni un avar, ba chiar un ascet, care îşi refuză bucuria vieţii de familie şi a prieteniei.

Căutările sentimentului de securitate nu sînt întotdeauna legate de bani. Deseori vedem cîte o fiinţă umană terorizată de spaime, hotărîtă să depindă total de ghidarea şi protecţia unei persoane mai puternice. Cel slab, nereuşind să facă faţă responsabilităţilor proprii în viaţă prin resursele sale, nu se maturizează niciodată. Nu va cunoaşte niciodată altceva decît dezamăgiri şi neputinţă. Cu vremea, protectorii săi, ori dau bir cu fugiţii, ori mor, iar el rămîne, încă o dată, pradă singurătăţii şi fricii.

Ne-a fost dat să vedem şi bărbaţi şi femei însetaţi de putere, care îşi dedică viaţa efortului de a-şi guverna semenii. Cel mai adesea, aceştia risipesc în vînt orice şansă de a cunoaşte sentimentul de siguranţă şi fericirea unei familii. Ori de cîte ori o fiinţă umană devine cîmpul de bătălie al instinctelor, se elimină orice şansă de pace sufletească pentru acea fiinţă.

Dar pericolul nu constă numai în atît. Ori de cîte ori o persoană îşi impune nerezonabil instinctele asupra altora, se instalează nefericirea. Goana după averi îi terfeleşte pe toţi cei aflaţi în cale, apoi, din ea se vor naşte mînia, invidia şi dorinţa de răzbunare. Dacă dorinţele sexuale sînt scăpate din frîu, se ajunge la acelaşi rezultat. Prea multe insistenţe pentru atenţia, protecţia şi iubirea altora nu pot duce decît la dominaţie şi repulsie, din partea protectorilor înşişi-două sentimente la fel de nesănătoase ca şi insistenţa cu care sînt solicitate. Cînd dorinţa cuiva de prestigiu personal scapă de sub control-fie la o şezătoare, fie la masa unei conferinţe internaţionale-vor exista oameni care vor avea de suferit şi se vor revolta. Această ciocnire de instincte este capabilă de a produce orice, de la o primire rece, la o răzmeriţă nemascată. Prin aceste căi ne punem în conflict nu numai cu noi-înşine, ci şi cu alţii, care-şi ei-au instincte.

Este important ca alcoolicii, mai ales, să fie în stare să vadă că instinctele scăpate din frîu sînt cauza ascunsă a băutului lor destructiv. Noi am băut, ca să ne înecăm teama, frustrarea, depresia. Am băut ca să scăpam de vinovăţia patimilor noastre, apoi am băut iar, ca să ne simţim în stare de noi sentimente pătimaşe. Am băut pentru satisfacerea vanităţii noastre-ca să ne putem savura mai mult visele nebuneşti de glorie şi mărire. Această perversă boală a sufletului nu este plăcută la vedere. Instinctele aflate în tărăboi nu se supun investigaţiilor. În secunda în care facem o încercare serioasă de a le sonda, ne expunem unor reacţii dure din partea lor.

Dacă temperamentul nostru este unul depresiv, devenim capabili de sentimente adînci de vinovăţie şi de lehamite de sine. Ne bălăcim în mlaştina murdară şi deseori găsim o plăcere în durerea şi nenorocirea în care ne zbuciumăm. Pe măsură ce prelungim această activitate melancolică pînă la cote morbide, ni se întîmplă să ne pomenim scufundaţi atît de adînc în disperare încît nimic altceva, decît uitarea completă, nu pare a mai rămîne ca o soluţie posibilă. În acest punct, ne-am pierdut orice privire de ansamblu, deci, şi ultima fărîmă de smerenie. Ne aflăm sub imperiul celeilalte feţe a mîndriei. Demersul nostru de acest tip este departe de a fi un inventar moral; este exact procesul prin care depresivul ajunge, de atîtea ori, fără ocol, direct la sticlă şi la moarte.

Dacă, dimpotrivă, avem o înclinaţie naturală către auto-mulţu­mire şi grandomanie, reacţia noastră este exact opusă celei descrise mai sus. Sugestia AA, de a ne face inventarul, ne va jigni. Fără îndoială, vom sublinia mereu, cu mîndrie, ce viaţă grozavă am dus noi, înainte ca sticla să ne subjuge. Vom ţine morţiş că defectele noastre majore, dacă vom recunoaşte că avem vreunele, au fost cauzate în special de băutul abuziv. Lucrurile fiind astfel, credem atunci că e logic-nu?-ca, în primul, în al doilea şi în al miilea rînd, abstinenţa să rămînă singurul lucru care merită strădaniile noastre. Gîndim că, în clipa în care renunţam la alcool, caracterul nostru, impecabil pe vremuri, se va revigora de la sine. Dacă am fost mereu nişte oameni cumsecade, în afară de faptul că beam, la ce ar mai folosi un inventar moral, acum că sîntem abstinenţi?

Ca să ocolim inventarul, ne mai găsim o minunată scuză. Actualele noastre nelinişti şi necazuri-ne tînguim noi-sînt cauzate de purtarea altor oameni, oameni care chiar că au nevoie de un inventar moral! Sîntem siguri că noi am fi imediat în regulă, dacă acei oameni s-ar purta mai bine cu noi. De aceea, considerăm că indignarea noastră este justificată şi rezonabilă, şi că resentimentele noastre sînt "de soi bun." Noi n-avem nici o vină. Ei sînt vinovaţii!

La această etapă a abordării inventarului, naşii noştri ne pot arunca un colac de salvare. Le stă în putere acest lucru, pentru simplul motiv că sînt purtătorii experienţei testate a AA-ului, în privinţa Pasului 4. Naşul îl linişteşte pe un fin melancolic, arătîndu-i mai întîi că nu este un caz ciudat sau deosebit, că defectele sale de caracter poate nu sînt nici mai numeroase, nici mai rele decît ale altui membru AA. Naşul dovedeşte acest lucru imediat, pentru că vorbeşte de bună-voie, simplu şi fără ifose, despre propriile sale defecte, trecute şi actuale. Acest mod calm, dar realist, de a-şi face propriul inventar este deosebit de încurajator. Naşul va scoate în relief, probabil, faptul că-precis-finul posedă şi calităţi, în paralel cu handicapurile. Această precizare tinde să alunge sentimentele morbide şi încurajeaza echilibrul. De îndată ce începe să fie mai obiectiv, debutantul AA îşi poate inspecta defectele cu mai mult curaj, cu mai puţină teamă.

Naşul unui debutant care nu simte nevoia inventarului se vede confruntat cu o cu totul altă problemă. Şi aceasta, pentru că oamenii care sînt dominaţi de mîndria de sine, sînt orbi la propriile handicapuri. Astfel de debutanţi AA au rareori nevoie de încurajări. Problema este să-i poţi ajuta să-şi descopere o fisură, în zidurile construite de orgoliul lor, prin care să poată pătrunde un strop din lumina raţiunii.

În primul rînd, li se poate spune că majoritatea membrilor AA suferiseră grav, din cauza maniei auto-justificărilor, în zilele consumului de alcool. Pentru cei mai mulţi dintre noi, auto-justificarea era izvorul pretextelor-desigur, pretexte pentru băut şi pentru tot soiul de comportamente smintite şi vătămătoare. Noi fuseserăm nişte artişti rafinaţi în inventarea de alibiuri. Trebuia să bem, pentru că vremurile erau grele sau erau bune. Trebuia să bem, pentru că în căminul nostru era multă iubire sau nu era iubire deloc. Trebuia să bem, pentru că la serviciu aveam mari succese sau eşecuri zdrobitoare. Trebuia să bem, pentru că naţiunea noastră cîştigase războiul sau pierduse pacea. Şi tot aşa, la infinit.

Credeam că beam din cauza "situaţiilor;" cînd am încercat să îndreptăm acele situaţii şi am constatat că nu reuşeam s-o facem într-un mod care să ne satisfacă, băutul ne-a scăpat de sub control şi am devenit alcoolici. Nu ne-a trecut niciodată prin cap că era nevoie să ne schimbam pe noi-înşine, ca să facem faţă situaţiilor de orice natură.

Dar, în AA, am învăţat, încet-încet, că trebuia făcut ceva cu resentimentele, cu dorinţa de răzbunare, cu auto-compătimirea şi cu orgoliul nejustificat. Trebuia să înţelegem că, ori de cîte ori ne "dădeam mari," ne făceam duşmani. Trebuia să înţelegem că, atunci cînd găzduiam sentimente de ranchiună şi setea de răzbunare pentru fiecare înfrîngere, ne loveam pe noi-înşine cu biciul mîniei, cu care intenţionam să-i lovim pe alţii. Am învăţat că, dacă sîntem cu adevărat într-o criză de exasperare, este nevoie-în primul rînd-să potolim exasperarea, indiferent de cine sau ce ne-ar fi produs-o.

Uneori, a fost necesar timp îndelungat pînă să înţelegem cum am ajuns victime ale emoţiilor excesive. Le puteam zări imediat la alţii, dar foarte încet în noi-înşine. Mai înainte de toate, trebuia să admitem că aveam multe dintre aceste defecte, chiar dacă astfel de dezvăluiri se dovedeau dureroase şi umilitoare. Cît despre rolul jucat de alţii, trebuia să eliminăm, din vocabular şi din gîndire, cuvinte de acuzare. Am avut nevoie de foarte multă bunăvoinţă, ca măcar să demarăm. Dar, odată depăşite primele două-trei obstacole din această cursă, restul traseului a început să arate mai lin. Căci începeam să avem o vedere de perspectivă asupra persoanei noastre-cu alte cuvinte: am început să cîştigăm o doză de smerenie.

Desigur, depresivul şi cel însetat de putere reprezintă cazuri extreme de personalitate, tipuri care se găsesc din abundenţă în AA şi în lumea înconjurătoare. Adesea, aceste personalităţi sînt conturate precis, ca în descrierea de mai sus. Dar, tot aşa de des se întîmpla să ne încadrăm, unii dintre noi, mai mult sau mai puţin, în ambele categorii. Fiinţele umane sînt foarte diferite, deci va fi necesar ca fiecare dintre noi-cînd îşi face inventarul-să-şi determine defectele de caracter individuale. După ce şi-a găsit şi şi-a pus papucii pe măsură, fiecare va păşi mai departe, cu o doză nouă de încredere că măcar acum se află pe drumul corect.

Acum, haideţi să reflectăm la nevoia unei liste cu cele mai evidente defecte de personalitate, pe care le avem toţi, mai mult sau mai puţin. Celor care avem o educaţie religioasă, o asemenea listă ne va apărea ca o înşiruire de violări grave ale unor principii morale. Alţii, vom considera că este o listă de defecte de caracter. Iar alţii o vom numi un index al neadaptării noastre. Pe unii, ne va irita o discuţie despre imoralitate, ca să nu mai vorbim despre păcate! Dar toţi-care, cel puţin, putem fi rezonabili-vom cădea de acord asupra unui punct: că tare multe nu sînt în regulă, în ce ne priveşte pe noi, alcoolicii; că multe schimbări aşteaptă să fie făcute în această privinţă-asta în cazul în care aşteptăm o abstinenţă împlinită, progres şi capacitatea de a face faţă vieţii.

Ca să evităm orice confuzie în privinţa numelor pe care le dăm defectelor, haideţi să luăm o listă recunoscută universal ca fiind a slăbiciunilor umane majore-cele Şapte Păcate Mortale: orgoliul, zgîrcenia, luxul excesiv, mînia, lăcomia, invidia şi lenea. Nu este o întîmplare că orgoliul se află în fruntea listei. Căci orgoliul, care mînă către auto-justificări şi care este întotdeauna stimulat de frici conştiente şi inconştiente, este cel care hrăneşte majoritatea greutăţilor omeneşti, zidul principal care blochează un progres adevărat. Orgoliul ne îmboldeşte să avem-de la noi-înşine şi de la alţii-pretenţii care nu se pot satisface fără pervertirea sau fără folosirea greşită a instinctelor date de Dumnezeu. Cînd satisfacerea instinctelor noastre-sexuale, sociale şi de securitate-devine unicul scop al vieţii noastre, atunci îşi face apariţia orgoliul, ca să ne justifice excesele.

Toate eşecurile noastre generează frică, aceasta boală a sufletului. La rîndul ei, frica generează mai multe defecte de caracter. Teama prostească de faptul că instinctele nu ne vor fi satisfăcute, ne împinge să rîvnim la bunurile altora, să fim mereu însetaţi de sex si putere, să ne mîniem cînd pretenţiile instinctelor noastre riscă să fie ameninţate; să-i invidiem pe cei ale căror ambiţii reuşesc, în timp ce ale noastre eşuează. Mîncăm, bem şi punem mîna pe mult mai mult decît ne este necesar, din toate, de teama că n-o să ne ajungă. Şi, de-a dreptul îngroziţi de ideea de muncă, alunecăm în inactivitatea dictată de lene. Trîndăvim sau amînăm lucrul la nesfîrşit sau, în cel mai bun caz, îl facem scrîşnind din dinţi şi fără vlagă. Fricile noastre sînt ca nişte termite care devorează, fără încetare, temelia oricărui tip de viaţă pe care am încerca să-l construim.

Deci, cînd metoda AA sugerează un inventar făcut fără teamă, unui nou venit i se va părea că i se cere ceva peste puterile lui. Este învins, atît de orgoliu, cît şi de teamă, ori de cîte ori încearcă să se privească pe dinăuntru. Orgoliul îi spune: "Tu n-ai nevoie să treci prin asta;" iar Frica îi spune: "N-o să ai curajul să te uiţi într-acolo!" Dar avem mărturia membrilor AA care au încercat cu adevărat să-şi facă inventarul-orgoliul şi teama de acest gen se dovedesc a fi doar un fel de "bau-bau," nimic altceva. Odată ce avem întreaga bunăvoinţă de a face acest inventar, şi ne străduim să facem o treabă minuţioasă, scena, aflată pînă acum în ceaţă, va fi scăldată într-o lumină minunată. Dacă insistăm suficient, se va naşte în noi un gen cu totul nou de încredere iar sentimentul acela de uşurare, cînd ne privim-în sfîrşit-aşa cum sîntem, nu poate fi descris în cuvinte. Acestea sînt cele dintîi roade ale Pasului 4.

Pînă aici, debutantul a tras probabil următoarele concluzii: că defectele sale de caracter, reprezentînd instincte rătăcite, au fost cauza primară a băutului şi a eşecului în viaţă; că, dacă nu este nici acum dornic să lucreze din greu la eliminarea celor mai grave dintre defectele sale, atît abstinenţa împlinită, cît şi pacea sufletească îl vor ocoli; că toată fundaţia aceea şubreda a vieţii sale trebuie dărîmată şi reconstrucţia să înceapă pe piatra de granit. Fiind acum dornic să pornească în căutarea defectelor personale, debutantul va întreba: "Şi anume, cum urmează să procedez? Cum să-mi fac inventarul personal?" Din moment ce Pasul 4 nu este decît începutul unei practici de-o viaţă, i se poate sugera să arunce mai întîi o privire asupra acelor slăbiciuni care se văd cu ochiul liber şi care i-au adus mari necazuri. Dacă-şi foloseşte propria putere de apreciere cum ştie el mai bine, a ceea ce a fost bun şi a ceea ce a fost rău, ar putea ajunge la o schiţă statistică a comportamentului personal, cu privire la instinctele sale primare pentru sex, securitate şi viaţă socială. Trecîndu-şi viaţa în revistă, se poate pune imediat pe treabă, reflectînd asupra unor întrebări, precum urmează:

Cînd, cum şi în ce împrejurări ne-a făcut rău, altora şi mie, goana mea egoistă după relaţii sexuale? Care sînt persoanele care au suferit, şi cît de grav? Mi-am stricat căsnicia şi mi-am vătămat copiii? Mi-am prăpădit prestigiul social? Cum am reacţionat eu la toate astea, atunci cînd s-au petrecut? M-am ars eu pe rugul vinovăţiei, cu un foc pe care nimic nu-l putea stinge? Sau poate am ţinut morţiş că eu am fost victima, spălîndu-mă astfel pe mîini de orice răspundere? Cum am reacţionat la frustrările în materie de sex? Cînd eram refuzat, deveneam răzbunător sau deprimat? Îmi descărcam frustrările pe alte persoane? Dacă atmosfera de acasă era rece şi eram mereu respins, foloseam acest lucru pentru promiscuităţi?

Pentru majoritatea alcoolicilor, sînt de asemenea importante întrebările referitoare la comportamentul lor în privinţa securităţii financiare şi emoţionale. În aceste zone, frica, lăcomia, atitudinile posesive şi orgoliul au făcut ravagii mult prea des. Scrutîndu-şi antecedentele în afaceri sau la serviciu, oricare alcoolic se poate întreba: pe lîngă problema băutului, ce defecte de caracter au contribuit la instabilitatea mea financiară? Mi-am distrus încrederea şi echilibrul interior prin teamă sau prin vreun complex de inferioritate? Am încercat eu să maschez acele sentimente de insuficienţă prin înşelăciuni, trădări, minciuni sau eschivări de la responsabilităţi, ori prin oprimarea altora, pentru că nu reuşeau să-mi recunoască talentele excepţionale? M-am supraestimat şi am făcut pe "cine sînt eu?" Am avut ambiţii neprincipiale, care mă făceau să-mi trădez şi să-mi subminez asociaţii? Am fost un extravagant? Am luat mereu bani cu împrumut, fără să mă sinchisesc prea mult de a-i da vreodată înapoi? Am fost ultra-zgîrcit, refuzînd să-mi întreţin familia cum se cuvenea? Am încercat să fac bani încolţind oameni? Cum am stat cu metodele rapide de făcut bani, cu speculaţiile la bursă, cu jocurile de noroc?

Multe femei în AA, care lucrează în afaceri descoperă că şi ele au avut multe probleme de acest gen. Dar, şi o casnică alcoolică poate ruina finanţele familiei sale. Poate falsifica facturi, manipulează banii de mîncare, îşi petrece după-amiezele la jocuri de noroc şi-i face soţului datorii din iresponsabilitate, risipă şi extravaganţe.

Dar, alcoolicii care şi-au pierdut prin băut serviciul, familia şi prietenii, vor avea de făcut o examinare foarte strînsă a sinelui, pentru a depista modul în care propriile defecte de personalitate le-au demolat securitatea.

Cele mai obişnuite simptome ale insecurităţii emoţionale sînt îngrijorările, mînia, auto-compătimirea şi depresiile. Ele par de multe ori să-şi aibă rădăcina în interiorul nostru, alteori par să vină din afara noastră. Ca să facem inventarul acestui aspect, este nevoie să cercetăm cu grijă toate relaţiile personale care ne aduc necazuri încontinuu sau cu diverse ocazii. Este bine să ţinem minte că acest tip de insecuritate poate apărea în orice zonă în care ne sînt ameninţate instinctele. Întrebările în această direcţie pot suna cam aşa: Cînd trec în revistă atît trecutul, cît şi prezentul, care situaţii sexuale îmi aduc nelinişte, amărăciune, frustrare sau deprimare? La o evaluare cinstită a incidentelor, văd eu unde este propria mea greşeală? Oare n-am ajuns în această situaţie stînjenitoare din cauza orgoliului sau a unor pretenţii nerezonabile din partea mea? Sau, dacă tulburările mele par să fie provocate de comportamentul altora, de ce îmi lipseşte capacitatea de a accepta ceva ce nu pot schimba? Acest gen de întrebări fundamentale pot aduce lumină asupra sursei neliniştii mele şi-mi pot arăta dacă sînt în stare să-mi modific propriul comportament şi astfel să mă adaptez cu seninătate auto-disciplinei.

Să presupunem că insecuritatea financiară provoacă exact aceleaşi sentimente, în mod constant. Mă pot întreba pînă la ce punct mi-am alimentat eu-însumi, prin propriile greşeli, neliniştile care mă rod. Şi dacă faptele altora sînt o parte din cauză, ce pot face legat de aceasta? Dacă sînt incapabil să schimb actuala stare de lucruri, am măcar bunăvoinţa de a lua măsurile necesare, pentru a-mi modela viaţa conform condiţiilor existente? Întrebări ca acestea, plus altele pe care şi le poate pune fiecare, în cazul său, vor ajuta la descoperirea rădăcinii răului.

Însă, mulţi dintre noi am suferit mai ales din cauza relaţiilor noastre strîmbe cu familia, cu prietenii şi cu societatea în general. Mai ales în privinţa acestora, am avut un comportament stupid şi o atitudine încăpăţînată. Cel mai important factor, pe care nu reuşim să-l recunoaştem, este incapacitiatea noastra de a fi reali parteneri altor fiinţe umane. Mania egocentrismului sapă două prăpăstii dezastruoase. Fie că ţinem morţiş să-i dominăm pe cei pe care-i cunoaştem, fie că depindem mult prea mult de ei. Dacă ne rezemăm prea mult de semeni, ei ne vor lăsa baltă, mai devreme sau mai tîrziu, pentru că sînt şi ei oameni, şi nu pot satisface pretenţiile noastre interminabile. Astfel, insecuritatea noastră creşte şi devine de neîndurat. Cînd ne facem un obicei din manipularea oamenilor după bunul nostru plac, ei se revoltă şi ne opun o rezistenţă îndîrjită. Atunci în noi se dezvoltă sentimentele rănite, sentimentul persecuţiei şi dorinţa de a plăti cu aceeaşi monedă. Pe măsura ce sporim eforturile de a controla totul, şi eşuăm în continuare, suferinţa noastră devine acută şi constantă. Nu o dată am căutat să fim cel mai important membru al familiei, unicul prieten al altora, unicul muncitor printre muncitori, unicul cetăţean util al societăţii. Am încercat mereu să fim fie în vîrful piramidei, fie ascunşi sub ea. Acest comportament egocentric ne-a blocat posibilitatea de a fi partenerul cuiva din jur. Prea puţine înţelegeam noi despre adevărata frăţie omenească.

Unii vor avea obiecţii la adresa multora dintre întrebările sugerate aici, deoarece ei cred că defectele lor de caracter n-au ajuns atît de evidente. Acestora li se poate sugera că o examinare conştiincioasă poate dezvălui exact acele defecte la care se referă întrebările contestate. De multe ori, la inspecţia noastră "la suprafaţă" n-au apărut lucruri prea urîte; dar am fost uluiţi să descoperim că aceasta s-a întîmplat aşa pentru că îngropaserăm defectele foarte adînc în noi-înşine, sub straturi groase de auto justificări. Oricare au fost defectele, ele ne-au dus la alcoolism şi suferinţă.

De aceea, amănunţit este bine să fie cuvîntul-cheie cînd ne facem inventarul. Legat de acest lucru, este înţelept să scriem pe hîrtie întrebările şi răspunsurile noastre. Va fi de mare ajutor pentru limpezirea gîndurilor şi pentru onestitatea investigaţiei. Va fi prima dovadă concretă a dorinţei noastre desăvîrşite de a continua drumul acesta.

PASUL 5

"Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine

şi unei alte fiinţe umane, natura exactă

a greşelilor noastre."

Toţi cei 12 Paşi ai AA ne cer să procedam contrar dorinţelor noastre naturale-ei nu fac decît să ne dezumfle ego-ul. Şi cînd este vorba despre dezumflarea ego-ului, puţini dintre Paşi sînt atît de dificil de făcut precum este al Cincilea. Dar acesta este, de departe, cel mai necesar Pas pentru o abstinenţă împlinită pe durată lungă şi pentru pace sufletească.

Experienţa în AA ne-a învăţat că nu putem trăi singuri cu problemele presante şi cu defectele noastre de caracter care le cauzează şi le agravează. Dacă am adus la lumină fiecare detaliu al vieţii noastre din trecut prin Pasul 4 şi au ieşit clar în relief acele experienţe de care n-am mai dori să ne aducem aminte, dacă am ajuns să ştim cît rău ne-au pricinuit, nouă şi altora, gîndirea şi acţiunile greşite-atunci, nevoia de a renunţa să mai trăim hăituiţi de acele fantome ale trecutului devine mai urgentă decît oricînd. Trebuie să vorbim cuiva despre ele.

Atît sînt, însă, de intense frica şi rezistenţa noastră faţă de a face Pasul, încît mulţi membri AA încercam, la început, să-l evităm. Căutam o cale mai uşoară, care-de obicei-consta din a recunoaşte ceva general şi nu prea dureros, şi anume că atunci cînd beam n-am fost întotdeauna buni actori. Apoi, ca măsură de precauţie, adăugăm descrieri dramatice ale acelei părţi din viaţa de băutori, care oricum le sînt deja întrucîtva cunoscute prietenilor noştri.

Dar, despre lucrurile care ne sîcîie şi ne ard cu adevărat nu pomenim nimic. Anumite amintiri triste şi umilitoare, ne spunem noi, este bine să nu le împărtăşim nimănui. Nimeni pe lume nu trebuie să le afle vreodată. Sperăm să le ducem cu noi în mormînt.

Şi totuşi, dacă este vorba ca experienţa AA să aibă un sens, această tăinuire nu este numai neînţeleaptă, ci de-a dreptul primejdioasă. Puţine atitudini sub influenţa alcoolului ne-au produs mai multe necazuri decît ne poate produce acum rezerva faţă de Pasul 5. Unii oameni nu reuşesc să-şi păstreze nici un strop abstinenţă, alţii recidivează periodic pînă nu-şi fac, cu adevărat, curăţenia generală. Chiar şi membri vechi, cu ani de abstinenţă împlinită, plătesc adesea scump evitarea acestui Pas. Ei mărturisesc că au încercat să ducă povara singuri; povestesc cît au suferit din cauza iritabilităţii, a neliniştii, a remuşcărilor şi a depresiei, şi cum, în căutarea inconştientă a uşurării, au ajuns să-şi acuze cei mai buni prieteni, de exact acele defecte de caracter pe care ei-însuşi încercau să şi le ascundă. Au descoperit întotdeauna că uşurarea nu venea niciodată din denunţarea defectelor altora. Fiecare trebuia să şi le mărturisească pe ale sale.

Obiceiul de a-şi admite defectele în faţa unei alte persoane este, desigur, foarte vechi. Valoarea acestei practici s-a confirmat mereu, de-a lungul secolelor-şi este o caracteristică a vieţii tuturor oamenilor profund spirituali şi cu adevărat religioşi. Dar, în zilele noastre, religia nu mai este, sub nici o formă, singurul susţinător al acestui principiu salvator. Psihiatrii şi psihologii subliniază adînca nevoie a fiecărei fiinţe umane de pătrundere concretă în sine, de cunoaştere a defectelor individuale de personalitate şi de discutare a acestora cu o persoana înţelegătoare şi demnă de încredere. În ceea ce-i priveşte pe alcoolici, metoda AA merge chiar mai departe. Cei mai mulţi dintre noi am declarat că, fără o mărturisire fără teamă a defectelor noastre în faţa unei alte fiinţe umane, nu ne puteam menţine abstinenţi. Pare limpede faptul că îndurarea lui Dumnezeu nu pătrunde în spiritul nostru, întru eliminarea obsesiilor destructive, pînă nu avem bunăvoinţa de a face aceste mărturisiri.

Ce putem aştepta să obţinem prin Pasul 5? În primul rînd, vom scăpa de acel teribil sentiment al izolării de care n-am scăpat niciodată. Aproape fără excepţie, alcoolicii sînt torturaţi de singurătate. Chiar înainte de a ni se înrăutăţi băutul-dar oamenii au început să ne ocolească-aproape fiecare dintre noi am suferit din cauza sentimentului de marginalizare. Fie eram timizi şi nu îndrăzneam să ne apropiem de alţii, fie eram simpatici şi gălăgioşi, cu o dorinţă nesăţioasă de atenţie din partea semenilor şi de compania lor, dar nu ne-am bucurat de acestea niciodată-sau, cel puţin aşa ni se părea nouă. Exista mereu acea barieră misterioasă pe care nici n-o puteam depăşi, nici n-o puteam înţelege. Era ca şi cum am fi fost actori pe o scenă, care constatăm brusc că nu ştiam nici un cuvinţel din replica noastră. A fost unul dintre motivele pentru care am dezvoltat aşa o iubire mare pentru alcool. El ne-a permis, într-adevăr, să improvizăm textul replicii. Dar chiar şi Bacchus s-a folosit de bumerang împotriva noastră; ne-am pomenit, în cele din urmă, loviţi de moarte şi părăsiţi în singurătate şi groază.

Cînd am găsit AA-ul, şi-pentru prima dată în viaţă-ne-am aflat printre oameni care păreau să înţeleagă, sentimentul de apartenenţă a fost deosebit de emoţionant. Credeam că s-a rezolvat problema izolării. Dar, curînd, am descoperit că, deşi nu mai eram singuri social vorbind, încă sufeream din cauza vechilor junghiuri provocate de izolare şi nelinişti. Pînă n-am vorbit, cu completă sinceritate, despre conflictele noastre interioare cu cineva, şi pînă n-am ascultat pe altcineva care îşi deschidea sufletul la rîndul său, n-am putut cunoaşte sentimentul integrării. Pasul 5 era răspunsul. El a fost începutul unei relaţii adevărate om-Dumnezeu.

Acest Pas vital a fost şi calea prin care am început să cunoaştem sentimentul că puteam fi iertaţi, indiferent de ce făcuserăm sau gîndiserăm. S-a întîmplat adesea ca, făcînd acest Pas, împreună cu naşul sau cu un alt ghid spiritual, să ne simţim, pentru prima oară, capabili de a-i ierta pe alţii, indiferent de cît de profunde ar fi fost relele făcute de ei nouă. Inventarul moral ne convinsese că iertarea completă era de dorit, dar abia cînd am făcut Pasul 5 cu fermitate am ştiut, în adîncul sufletului, că vom fi în stare atît să primim iertarea, cît şi s-o dăruim.

Un alt mare cîştig pe care îl putem aştepta de la mărturisirea defectelor noastre unei alte fiinţe umane, este smerenia-un cuvînt deseori prost înţeles. Pentru cei care au făcut progrese în AA, cuvîntul denumeşte o limpede recunoaştere a ce şi cine sîntem cu adevărat, urmată de o încercare sinceră de a deveni ceea ce am putea fi. De aceea, primul nostru gest către umilinţă trebuie să fie recunoaşterea deficienţelor noastre. Nici un defect nu poate fi corectat pînă nu vedem clar din ce constă el. Dar va trebui să facem mai mult decît doar să vedem. Privirea obiectivă, aruncată asupra sinelui prin Pasul 4, n-a fost, la urma urmelor, decît o privire. De pildă, cu toţii am văzut că ne lipseau onestitatea şi toleranţa, că eram supuşi uneori atacurilor de auto-compătimire şi de auto-amăgiri orgolioase de mărire. Descoperirea a fost o experienţă umilitoare, dar aceasta nu însemna că ne-am şi însuşit prea multă smerenie reală. Cu toate că recunoscute acum, defectele se aflau tot acolo. Ceva trebuia făcut cu ele. Şi, curînd, aveam să constatăm că nu puteam dori să scăpam, nici nu puteam scăpa de ele, prin forţe proprii.

O doză în plus de realism şi, deci, mai multă onestitate în legătura cu sine sînt marile cîştiguri pe care le obţinem sub influenţa Pasului 5. Pe cînd ne făceam inventarul, am început să bănuim cam cît de mult necaz ne-a adus auto-amăgirea. Acest lucru ne-a neliniştit. Dacă toata viaţa ne-am prostit, mai mult sau mai puţin, pe noi-înşine, cum o să putem fi acum atît de siguri că nu ne minţim din nou? De unde putem şti că am făcut o listă reală a defectelor noastre şi că le-am admis, cu adevărat, chiar şi noua-înşine? Pentru că ne sîcîiau, în continuare, frica, auto-compătimirea şi sentimentele rănite, poate că nu ne-am apreciat cinstit deloc. Prea mult sentiment de vinovăţie şi de remuşcare ne forţa să dramatizăm şi să ne exagerăm propriile slăbiciuni. Ori, mînia şi orgoliul rănit puteau fi ecranul de fum sub care ne ascundeam unele dintre defecte, pentru care îi blamam pe alţii. De asemenea, se putea că ne handicapau încă multe defecte, mari sau mici, pe care niciodată nu ştiuserăm că le avem.

De aceea, era mai mult decît evident că o auto-apreciere făcută de unul singur şi recunoaşterea defectelor noastre numai pe acea bază erau departe de a fi suficiente. Trebuia să primim ajutor din afara noastră dacă voiam sigur să cunoaştem şi să admitem adevărul despre noi-înşine-ajutorul lui Dumnezeu şi al unei alte fiinţe umane. Numai discutînd despre noi-înşine şi neascunzînd nimic, numai avînd bunăvoinţa de a primi sfaturi şi de a accepta ghidare-numai aşa devenea posibilă intrarea noastră pe drumul gîndirii neîncîlcite, al onestităţii solide şi al umilinţei autentice.

Şi totuşi, mulţi dintre noi am continuat să dăm înapoi, în faţa acestui Pas. Ziceam: "De ce nu poate `Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi' să ne spună unde a intervenit rătăcirea noastră? Dacă acest Creator al nostru ne-a dat viaţă, în primul rînd-atunci, El trebuie să cunoască, în cel mai mic detaliu, toate devierile noastre din acel moment. De ce să nu ne admitem toate defectele direct Lui, fără mijlocitor? De ce să aducem în joc pe altcineva?"

La acest stadiu, dificultatea în încercarea noastră de a trata direct cu Dumnezeu, fără intermediar, are două aspecte. Deşi, la început, ne uluieşte descoperirea că Dumnezeu ştie totul despre noi, sîntem predispuşi să ne învăţăm cu aceasta destul de repede. Într-un fel, să fim doar noi-înşine cu Dumnezeu nu pare atît de stînjenitor ca a ne prezenta în faţa unei alte persoane. Pînă nu vom sta locului şi nu vom vorbi, cu voce tare, despre ce-am ascuns vreme atît de îndelungată, bunăvoinţa noastră de a face curăţenia generală rămîne, în cea mai mare parte, teoretică. Atunci cînd sîntem oneşti cu o altă persoană, se confirmă onestitatea noastră cu sine şi cu Dumnezeu.

Al doilea aspect al dificultăţii este că ceea ce ni se arată, cînd sîntem singuri, poate fi ceva ticluit de "raţionamentele" în care sîntem maeştri, sau de gînduri pioase. Avantajul discutării cu o altă persoană este că putem primi comentariile ei directe şi sfaturi în privinţa situaţiei noastre-şi nu are rost să ne mai îndoim sufleteşte de valoarea acelor sfaturi. Parcurgerea drumului spiritual de unul singur este ceva periculos. Nu o dată am auzit chiar oameni cu bune intenţii afirmînd, cu tărie, că se aflau sub ghidarea lui Dumnezeu, cînd era mult prea limpede că se înşelau amarnic. Lipsiţi de experienţă şi de smerenie, ei se minţeau pe sine şi căutau să-şi justifice cele mai stupide acte pe motivul că aşa le-a dictat Dumnezeu. Merita notat faptul că oamenii cu o viaţă spirituală foarte dezvoltată îşi verifică permanent, prin discuţii cu prietenii sau cu sfetnicii lor spirituali, ceea ce li se arată ca fiind ghidare Dumnezeiască. Atunci, cu siguranţă, un novice nu este bine să se expună neşansei de a face erori stupide, poate chiar tragice. Comentariile şi sfaturile altora sînt deseori departe de a fi perfecte, dar vor fi mereu cu mult mai clare decît orice ghidare nemijlocită, cînd sîntem lipsiţi de experienţă în stabilirea contactului cu o Putere superioară noua-înşine.

Următoarea noastră problemă va fi descoperirea persoanei care să ne fie confesor. Aici avem nevoie de foarte multă prudenţă; să ţinem minte că prudenţa este o virtute de maximă valoare. Poate va fi nevoie să împărtăşim acestei persoane lucruri pe care nimeni altul nu este bine să le afle. Vom căuta să stăm de vorbă cu cineva care are experienţă, cineva care, nu numai că a reuşit să stea departe de pahar, ci a şi fost în stare să depăşească dificultăţi cu adevărat mari. Poate chiar dificultăţi ca ale noastre. Această persoană poate fi naşul nostru, dar nu neapărat. Dacă aţi acumulat o mare încredere în cel care vă este naş AA, iar temperamentul şi problemele sale sînt similare celor pe care le aveţi şi dumneavoastră, atunci este omul potrivit. În plus, naşul are avantajul de a şti cîte ceva despre cazul dumneavoastră.

            Poate că, totuşi, relaţia cu el este de aşa natură încît n-aţi dori să-i dezvăluiţi lui decît o parte din povestea dumneavoastră. Dacă este aşa, atunci, nu mai zăboviţi nici o clipă, pentru că aveţi nevoie de a începe de undeva, şi cît mai curînd cu putinţă. S-ar putea să alegeţi pe altcineva pentru împărtăşirea acelor revelaţii despre sine care sînt mai dificile şi mai profunde. Acest alt confesor poate fi chiar din afara AA-ului-de exemplu, preotul sau doctorul dumneavoastră. Pentru unii dintre noi, cineva complet străin se poate dovedi persoana ideală.

Adevăratele criterii în alegerea confesorului rămîn: bunăvoinţa de a vă împărtăşi povestea şi încrederea deplină în cel căruia îi încredinţaţi prima examinare a eu-ului dumneavoastră. Chiar şi atunci cînd aţi găsit persoana potrivită, deseori se prea poate să aveţi nevoie de o hotărîre fermă, pentru a fi în stare s-o abordaţi. Nimeni n-ar trebui să spună că programul AA nu solicită nici un strop de efort de voinţă; aici este un loc în care va puteţi solicita toată voinţa personală de care sînteţi în stare. Din fericire, aveţi toate şansele să daţi peste o surpriză foarte plăcută. Cînd aţi explicat cu prudenţă de ce faceţi această împărtăşire îi cînd confesorul se dovedeşte a fi de maxim ajutor, conversaţia se încheagă cu uşurinţă şi curînd va fi foarte animată. În scurt timp, s-ar putea ca interlocutorul dumneavoastră să vă povestească ceva care să vă facă să vă simţiţi şi mai în largul dumneavoastră. Cu condiţia să nu tăinuiţi nimic, veţi cunoaşte un sentiment de uşurare care va creşte cu fiecare minut al conversaţiei. Blestematele sentimente, chinuitoare de ani de zile, ţîşnesc la suprafaţă din închisoarea lor şi, în mod miraculos, dispar de îndată ce sînt aduse la vedere. Cînd durerea s-a potolit, în locul ei se aşterne balsamul liniştii sufleteşti. Şi, cînd smerenia şi seninătatea se îmbină astfel, alte lucruri mari se vor produce. Mulţi membrii AA, odinioară agnostici sau atei, ne spun că exact la acest stadiu al Pasului 5 au simţit prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi cei care avuseseră deja o credinţă, în acel moment 1-au simţit pe Dumnezeu mai aproape ca oricînd.

Acest sentiment de unitate cu Dumnezeu, această ieşire la suprafaţă din izolare, printr-o împărtăşire deschisă şi onestă a teribilei noastre poveri de vinovăţie, ne aduce într-un loc de odihnă în care să ne putem pregăti pentru următorii Paşi către o abstinenţă completă şi care are sens.