FEMEILE SUFERĂ ȘI ELE
În ciuda oportunităților excelente, alcoolul aproape că i-a încheiat viata.
Membră timpurie, ea a răspândit vestea printre
femei în perioada noastră de pionierat.
Ce spuneam . . . De departe, ca într-un delir, îmi auzisem propria voce - chemând pe cineva „Dorothy”, vorbind despre magazine, despre locuri de muncă. . . cuvintele au devenit mai clare. . . acest sunet al propriei mele voci m-a speriat pe măsură ce se apropia. . . și dintr-o dată, am fost, vorbind despre nu știam ce, cu cineva pe care nu l-am mai văzut până acum. Brusc am încetat să vorbesc. Unde am fost?
M-am trezit înainte în camere ciudate, îmbrăcată complet pe un pat sau pe o canapea; M-am trezit în propria mea cameră, în propriul meu pat, fără să știu ce oră sau zi este, frică să întreb. . . dar asta era diferit. De data aceasta parcă eram deja trează, așezată în picioare pe un scaun mare, în mijlocul unei conversații animate cu o tânără perfect ciudată, care nu părea să o considere ciudată. Vorbea plăcut și confortabil.
Îngrozită, m-am uitat în jur. Eram într-o cameră mare, întunecată, destul de slab mobilată - sufrageria unui apartament la subsol. Frisoane reci au început să-mi alerge în sus și în jos pe coloana vertebrală; dinții îmi clătinau; mâinile îmi tremurau, așa că le-am băgat sub ele pentru a-i împiedica să zboare. Frica mea a fost suficient de reală, dar ea nu a explicat aceste reacții violente. Știam ce sunt, în regulă - o băutură îi va repara. Trebuie să fi trecut mult timp de când am băut ultima băutură - dar nu am îndrăznit să-i cer unui necunoscut. Trebuie să plec de aici. În orice caz, trebuie să plec de aici înainte de a-mi lăsa să-mi scape ignoranța abisală a modului în care am ajuns să fiu aici și ea și-a dat seama că sunt tare, arătând nebun. Eram nebună - trebuie să fiu.
Shake-urile s-au înrăutățit și m-am uitat la ceas - ora șase. Fusese ora unu când mi-am amintit ultima oară că mă uitam. Stăteam confortabil într-un restaurant cu Rita, băteam al șaselea martini și speram că chelnerul va uita de comanda de prânz - cel puțin suficient pentru ca eu să mai am câteva. Am avut doar două cu ea, dar am reușit patru în cele cincisprezece minute pe care o așteptasem și, bineînțeles, am avut obișnuitele buzunare nenumărate din sticlă în timp ce m-am ridicat dureros și mi-am făcut spasmodicul meu lent pansament. De fapt, fusesem într-o formă foarte bună la ora unu - fără să simt durere. Ce se putea intampla? Asta fusese în centrul New Yorkului, pe zgomotoasa 42nd Street. . . aceasta era evident o secțiune rezidențială liniștită. De ce mă adusese „Dorothy” aici? Cine era ea? Cum o cunoscusem? Nu aveam răspunsuri și nu îndrăzneam să întreb. Nu a dat niciun semn că ar recunoaște ceva greșit, dar ce făcusem eu pentru cei pierduți de cinci ore? Creierul meu s-a învârtit. S-ar putea să fi făcut lucruri cumplite și nici nu aș ști!
Cumva am ieșit de acolo și am trecut cinci blocuri pe lângă casele de piatră brună. Nu era un bar la vedere, dar am găsit stația de metrou. Numele de pe el nu era familiar și a trebuit să întreb drumul spre Grand Central. A durat trei sferturi de oră și două schimbări pentru a ajunge acolo - înapoi la punctul meu de plecare. Fusesem în zonele îndepărtate ale Brooklynului.
În noaptea aceea m-am îmbătat foarte mult, ceea ce era obișnuit, dar mi-am amintit de toate, ceea ce era foarte neobișnuit. Mi-am amintit că am trecut prin ceea ce s-a asigurat sora mea că este procedura mea de noapte de a încerca să găsesc numele lui Willie Seabrook în agenda telefonică. Mi-am amintit hotărârea mea tare de a-l găsi și de a-l ruga să mă ajute să intru în acel „Azil” despre care scrisese. Mi-am amintit că am afirmat că o să fac ceva despre asta, pe care nu aș putea să-l continu. . . Mi-am amintit că m-am uitat cu dor la fereastră ca o soluție mai ușoară și am tremurat la amintirea acelei alte ferestre, cu trei ani înainte, și la cele șase luni dureroase dintr-o secție de spital din Londra. Mi-am amintit că mi-am umplut sticla de peroxid în pieptul cu medicamente cu gin, în cazul în care sora mea a găsit sticla pe care am ascuns-o sub saltea. Și mi-am amintit de groaza târâtoare a interminabilei nopți, în care am dormit pentru vrăji scurte și m-am trezit picurând de sudoare rece și zguduit de deznădejde totală, pentru a bea în grabă din sticla mea și a leșina cu milă din nou: „Ești nebună, tu” ești nebună, ești nebună! ” mi-a lovit creierul cu fiecare rază de conștiință care se întorcea și am înecat refrenul cu băutură.
Acest lucru a continuat încă două luni înainte de a ateriza într-un spital și a început lupta mea lentă înapoi la normalitate. Se întâmpla așa de peste un an. Aveam treizeci și doi de ani.
Când mă uit înapoi la ultimul an oribil de băut constant, mă întreb cum am supraviețuit fizic sau mental. Căci au existat desigur perioade de realizare clară a ceea ce devenisem, la care au participat amintiri despre ceea ce fusesem, ceea ce mă așteptam să fiu. Iar contrastul a fost destul de zdrobitor. Stând într-un bar Second Avenue, acceptând băuturi de la oricine a oferit, după ce mica meu miză a dispărut; sau stând singură acasă, cu paharul inevitabil în mână, mi-aș aminti și, amintindu-mă, aș bea mai repede, căutând uitarea rapidă. A fost greu să împac acest prezent teribil cu faptele simple din trecut.
Familia mea avea bani - nu știam niciodată negarea oricărei dorințe materiale. Cele mai bune școli de internat și o școală de terminare din Europa mă pregătiseră pentru rolul convențional de debutantă și tânără matroană. Vremurile în care am crescut (epoca Prohibiției imortalizate de Scott Fitzgerald și John Held Jr.) mă învățaseră să fiu gay cu cei mai gay; propriile mele îndemnuri interioare m-au determinat să le întrec pe toate. Anul după ce am ieșit, m-am căsătorit. Până acum, atât de bine - totul conform planului, la fel ca mii de alții. Dar apoi povestea a devenit a mea. Soțul meu era alcoolic - am avut doar dispreț față de cei fără capacitatea mea uimitoare - rezultatul a fost inevitabil. Divorțul meu a coincis cu falimentul tatălui meu și m-am dus la muncă, renunțând la toate credințele și responsabilitățile față de oricare altul decât mine. Pentru mine, munca era doar un mijloc diferit în același scop,
În următorii zece ani am făcut exact asta. Pentru o mai mare libertate și emoție am plecat în străinătate să trăiesc. Am avut propria mea afacere, suficient de reușită pentru a-mi îndeplini cele mai multe dorințe. Am întâlnit tot felul de oameni pe care am vrut să-i întâlnesc; Am văzut toate locurile pe care am vrut să le văd; Am făcut toate lucrurile pe care am vrut să le fac - și am fost din ce în ce mai mizerabilă. Tăietor și voit, m-am repezit din plăcere în plăcere și am găsit că întoarcerile se diminuau până la punctul de dispariție. Mahmureala a început să-și asume proporții monstruoase, iar băutura de dimineață a devenit o necesitate urgentă. „Golurile” erau mai frecvente și rareori știam cum ajungeam acasă. Când prietenii mei mi-au sugerat că beau prea mult - nu mai erau prietenii mei. M-am mutat din grup în grup - apoi dintr-un loc în altul - și am continuat să beau. Cu o insidiositate târâtoare, băutura devenise mai importantă decât orice altceva. Nu-mi mai oferea plăcere - pur și simplu amețea durerea - dar trebuia să o am. Eram amărât de nefericită. Fără îndoială că eram exilată prea mult timp - ar trebui să plec acasă în America. Am facut-o. Și spre surprinderea mea, băutul meu s-a înrăutățit.
Când am intrat într-un sanatoriu pentru tratament psihiatric prelungit și intensiv, am fost convinsă că aveam o defecțiune mentală gravă. Am vrut ajutor și am încercat să cooperez. Pe măsură ce tratamentul a progresat, am început să-mi fac o imagine despre mine, despre temperamentul care îmi provocase atâtea probleme. Fusesem hipersensibilă, timidă, idealistă. Incapacitatea mea de a accepta realitățile dure ale vieții a dus la o cinică deziluzionată, îmbrăcată într-o armură de protecție împotriva neînțelegerii lumii. Acea armură se transformase în ziduri de închisoare, închizându-mă în singurătate - și frică. Îmi rămăsese doar o hotărâre fierbinte de a-mi trăi propria viață în ciuda lumii extraterestre - și iată-mă, o femeie înfricoșată din interior, sfidătoare din exterior, care avea nevoie disperată de un suport pentru a continua.
Alcoolul era acel accesoriu și nu am văzut cum aș putea trăi fără el. Când medicul meu mi-a spus că nu trebuie să mai ating niciodată o băutură, nu mi-am putut permite să-l cred. A trebuit să persist în încercările mele de a mă îndrepta suficient pentru a putea folosi băuturile de care aveam nevoie, fără ca ei să se întoarcă asupra mea. În plus, cum ar putea să înțeleagă? Nu era un om care bea, nu știa ce înseamnă să ai nevoie de o băutură și nici ce ar putea face o băutură pentru unul într-un ciupit. Am vrut să trăiesc , nu într-un deșert, ci într-o lume normală; iar ideea mea despre o lume normală se număra printre oamenii care beau - totalizatorii nu erau incluși. Și eram sigură că nu puteam fi cu oamenii care beau, fără să beau. În acest sens am avut dreptate: nu mă puteam simți confortabil cu niciun fel de oameni fără să beau. Nu fusesem niciodată.
Bineînțeles, în ciuda bunelor mele intenții, în ciuda vieții mele protejate în spatele zidurilor sanatoriului, m-am îmbătat de mai multe ori și am fost uimită. . . și rău zdruncinată.
Acesta a fost punctul în care medicul meu mi-a dat cartea „Alcoolicii anonimi” de citit. Primele capitole au fost o revelație pentru mine. Nu am fost singura persoană din lume care s-a simțit și s-a comportat așa! Nu eram nebună sau vicioasă - eram o persoană bolnavă. Sufeream de o boală reală care avea un nume și simptome precum diabetul sau cancerul sau TBC - și o boală era respectabilă, nu un stigmat moral! Dar apoi am lovit un obstacol. Nu puteam să stăpânesc religia și nu-mi plăcea menționarea lui Dumnezeu sau niciuna dintre celelalte litere mari. Dacă asta era calea de ieșire, nu era pentru mine. Eram un intelectual și aveam nevoie de un răspuns intelectual, nu unul emoțional. I-am spus medicului meu în termeni incerti. Am vrut să învăț să stau pe picioarele mele, să nu schimb un recuzit pentru altul, și unul intangibil și dubios. Și așa mai departe și mai departe, timp de câteva săptămâni, a cărții jignitoare și m-am simțit din ce în ce mai deznădăjduită despre mine.
Atunci s-a întâmplat minunea - mie! Nu este întotdeauna atât de brusc cu toată lumea, dar am lovit o criză personală care m-a umplut de o mânie furioasă și dreaptă. Și, în timp ce fumegam neajutorată și plănuiam să mă îmbăt și să le arăt , ochiul meu a prins o frază din carte întinsă pe patul meu: „Nu putem trăi cu mânie”. Pereții s-au prăbușit - și lumina a pătruns înăuntru. Nu am fost prinsă. Nu eram neajutorată. Eram liberă și nu trebuia să beau pentru a le „arăta”. Aceasta nu era „religie” - aceasta era libertatea! Eliberarea de furie și frică, libertatea de a cunoaște fericirea și iubirea.
M-am dus la o întâlnire să văd singur acest grup de ciudățenii sau vagabonzi care făcuseră chestia asta. A intra într-o adunare de oameni a fost genul de lucruri pe care toată viața mea, din momentul în care am părăsit lumea mea privată de cărți și vise pentru a întâlni lumea reală a oamenilor, a petrecerilor și a locurilor de muncă, m-au lăsat să mă simt un străin incomod, având nevoie stimulul încălzitor al băuturilor pentru a mă alătura. Am intrat tremurând într-o casă din Brooklyn plină de străini. . . și am descoperit că am venit acasă în sfârșit, la felul meu. Există un alt sens pentru cuvântul ebraic, care în versiunea King James a Bibliei este tradus prin „mântuire”. Este: „să vin acasă”. Îmi găsisem mântuirea. Nu mai eram singură.
Acela a fost începutul unei vieți noi, o viață mai plină, o viață mai fericită decât am știut vreodată sau am crezut posibilă. Îmi găsisem prieteni, prieteni înțelegători care știau adesea la ce gândeam și mă simt mai bine decât mă știam eu și nu-mi permiteau să mă retrag în închisoarea mea de singurătate și frică pentru o ușoară sau rănită fantezie. Discutând lucrurile cu ele, mari inundații de iluminare mi-au arătat pe mine așa cum eram cu adevărat și eram ca ei. Cu toții aveam sute de trăsături de caracter, de frici și fobii, de aprecieri și de antipatii, în comun. Deodată m-am putut accepta pe mine, greșelile și toate, așa cum am fost - pentru că nu eram noi toți așa? Și, acceptând, am simțit un nou confort interior și dorința și puterea de a face ceva în legătură cu trăsăturile cu care nu aș putea trăi.
Nu s-a oprit aici. Știau ce să facă cu abisurile acelea negre care căscau gata să mă înghită când mă simțeam deprimat sau nervos. A existat un program concret, conceput pentru a asigura cea mai mare securitate interioară posibilă pentru noi evaziștii de multă vreme. Sentimentul dezastrului iminent care mă bântuia de ani de zile a început să se dizolve pe măsură ce pun în practică tot mai mult din cei Doisprezece Pași. A mers!
Membru activ al AA din 1939, mă simt în sfârșit un membru util al rasei umane. Am ceva de contribuit la omenire, întrucât sunt în mod special calificat, ca și coleg de suferință, pentru a oferi ajutor și mângâiere celor care s-au împiedicat și au căzut în această afacere de a întâlni viața. Obțin cel mai mare fior de realizare din știința că am jucat un rol în noua fericire realizată de nenumărați alții ca mine. Faptul că pot să lucrez din nou și să-mi câștig existența, este important, dar secundar. Cred că voința mea de sine odată supradimensionată și-a găsit în sfârșit locul potrivit, pentru că pot spune de multe ori pe zi: „Facă-se voia Ta, nu a mea”. . . și să cred asta.
