"Politica noastră de relaţii publice se bazează mai degrabă pe atragere, decît pe reclamă; ne este întotdeauna necesară păstrarea anonimatului personal, la nivel de presă, radio, film."
Comunitatea AA nu s-ar fi putut niciodată dezvolta aşa cum s-a dezvoltat, fără sprijinul
unui număr impresionant de prieteni binevoitori. În întreaga lume, publicitatea bogata, variată
şi întotdeauna favorabilă, a fost mijlocul principal de a-i aduce pe alcoolici în Comunitate. În
birourile şi cluburile AA, precum şi în căminele noastre, telefonul suna în mod constant. O
voce spune: "Am citit un articol în ziar...," alta spune: "Am auzit un program la radio...;" o a
treia zice: "Am văzut ceva despre AA, la televizor...." Nu exagerăm deloc cînd spunem că
jumătate dintre membrii AA au venit printre noi pe aceste căi.
Cei care întreabă de noi nu sînt numai alcoolici sau familiile lor. Doctorii citesc lucrări
medicale despre Alcoolicii Anonimi şi ne cer informaţii suplimentare. Preoţii găsesc articole
în publicaţiile religioase şi cer şi ei detalii. Patronii află că mari întreprinderi ne-au dat
aprobarea lor şi doresc să afle ce se poate face în privinţa alcoolismului, la firmele lor.
Din acest motiv, s-a născut pentru noi o mare responsabilitate aceea de a dezvolta cea
mai potrivită politică de relaţii publice pentru Alcoolicii Anonimi. Prin multe experienţe
deosebit de grele, am ajuns - credem - la ceea ce trebuie să fie. În multe privinţe, este exact
invers decît se practică în mod curent, în promovarea ideilor. Am descoperit că noi trebuie să
ne bazăm pe principiul atragerii şi nu pe cel al reclamei.
Haideţi să vedem cum funcţionează cele două idei contrastante - atracţia şi, respectiv,
reclama. Un partid politic doreşte să cîştige alegerile, deci va face reclamă virtuţilor
conducerii sale, ca să atragă voturi. O societate de caritate are nevoie de fonduri; de aceea, pe
antetul scrisorilor expediate în acest scop, vor fi menţionate numele distinselor persoane al
căror sprijin poate fi obţinut. O mare parte a vieţii politice, economice şi religioase în lume
depinde de reclama făcută conducătorilor. Prezenţa unor nume care simbolizează o cauză sau
o idee, răspunde unei profunde nevoi umane. Membrii AA nu se îndoiesc de aceasta. Dar,
trebuie să privim lucrurile aşa cum stau ele, şi anume că, a fi expus ochiului public, implică
riscuri mari, mai ales în cazul nostru. Prin însuşi temperamentul nostru, aproape fiecare dintre
noi am fost nişte promotori necontrolaţi - imaginea unei societăţi formate aproape numai din
promotori ne îngrozea. "Ţinînd cont de acest factor exploziv, ştiam că trebuia să exersăm
auto-cenzura înţeleaptă.
Aceasta auto-cenzură ne-a adus un rezultat uimitor: o publicitate mult mai în favoarea
noastră, decît ne-ar fi adus toată arta sau tot talentul celor mai grozavi agenţi de presă AA.
Evident, Comunitatea noastră avea nevoie de un anumit tip de publicitate; şi am ajuns la
concluzia că era infinit mai bine să-i lăsăm pe prietenii noştri s-o facă. Şi chiar aceasta s-a şi
întîmplat, la nişte proporţii incredibile. Veterani ai presei, aşa sceptici cum sînt cei din
această breaslă, au pornit în lumea largă să transmită mesajul AA. Pentru ei, noi reprezentam
mult mai mult decît un punct de plecare pentru articole bune. Reprezentanţii mass-mediei neau
devenit prieteni, aproape în toate cazurile.
La început, oamenii presei nu reuşeau să înţeleagă de ce refuzam orice urmă de
publicitate personală. Îi nedumerea faptul că ţineam atît de mult la anonimat. Apoi, ne-au
înţeles. Aveau în faţa lor un fenomen rar în lumea contemporană: o societate dornică de a-şi
face cunoscute principiile şi acţiunea, nicidecum membrii. Presa a fost incintată de această
atitudine. Şi, din acel moment, bunii noştri prieteni au vorbit despre AA cu un entuziasm pe
care nu l-ar fi putut egala nici membrii noştri cei mai înflăcăraţi.
A fost o vreme în care presa americană credea în anonimatul membrilor AA, mai abitir
decît membrii înşişi. La un moment dat, aproape o sută dintre membrii noştri îşi rupeau
anonimatul în public. Din cele mai bune intenţii, aceştia spuneau că principiul anonimatului
era o prostie fără rost, odată ce s-a depăşit faza de pionierat. Ei erau convinşi că mişcarea AA
ar avansa mult mai rapid şi mai mult, dacă s-ar folosi metodele moderne de publicitate.
Membrii AA, ziceau ei, numărau şi multe celebrităţi locale, naţionale sau internaţionale. Dacă
acestea ar fi consimţit (precum şi făcuseră unii), de ce să nu li se facă publică apartenenţa la
AA? Aceasta i-ar fi încurajat pe mulţi alţii să adere. Erau argumente plauzibile, dar-din
fericire pentru noi prietenii jurnalişti nu le împărtăşeau.
Fundaţia AA*a trimis scrisori pretutindeni, în America de Nord, chiar şi celor mai mici
publicaţii, pentru a preciza că politica noastră de relaţii publice consta din atragere, nu din
reclamă; şi pentru a sublinia că anonimatul personal constituie cea mai eficace protecţie a
membrilor AA. Din acest moment, redactorii-şefi şi corectorii au retras deseori din conţinutul
articolelor, numele şi fotografiile membrilor AA şi adesea le reaminteau membrilor ambiţioşi
principiul anonimatului în AA. Această strînsă cooperare ne-a ajutat, cu siguranţă. N-a mai
rămas, decît ici şi colo, cîte un membru AA care-şi dezvăluie identitatea în public.
Pe scurt, acestea au fost etapele naşterii Tradiţiei 11, a Alcoolicilor Anonimi. Pentru noi,
ea reprezintă mult mai mult decît o solidă politică de relaţii publice. Nu este vorba în ea doar
de renunţarea la renumele personal. Aceasta Tradiţie ne reaminteşte, concret şi fără încetare,
că ambiţia personală nu-şi are locul printre AA. Este Tradiţia care permite fiecărui membru
să protejeze, în mod activ, Comunitatea noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu