PASUL 6

"Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter."

"Acesta este pasul trecerii de la copilărie la maturitate", declare un preot, unul dintre marii şi foarte preţioşii prieteni ai Comunităţii noastre. Continuîndu-şi ideea, el explică faptul că orice om capabil de suficientă bunăvoinţă şi onestitate faţă de repetarea Pasului 6 pentru fiecare dintre defectele sale - fără absolut nici o rezervă, oricare ar fi ea - a parcurs deja un drum lung pe calea spiritualităţii; de aceea, poate fi considerat ca un om care încearcă în mod sincer să se maturizeze în ochii şi după voia Creatorului său.

Desigur, des disputata problemă dacă Dumnezeu poate - şi vrea, în anumite condiţii - să îndepărteze defectele de caracter îşi găseşte prompt răspunsul afirmativ în experienţa aproape a fiecărui membru AA. Pentru un membru AA, care a făcut Pasul, aceasta experienţa nu este deloc teorie; este unul dintre cele mai mari fapte de viaţă pe care le-a cunoscut. El va formula dovada încrederii sale cam aşa:

"Sigur, am fost la pămînt; un învins, sută la sută. Puterea voinţei mele nu avea nici cel mai mic efect asupra alcoolului. Nici schimbările de decor, nici eforturile familiei, prietenilor, medicilor, preoţilor n-au ieşit la vreun capăt cu alcoolismul meu. Pur şi simplu nu puteam înceta băutul şi nici o fiinţă umană nu putea face acest lucru în locul meu. Dar, cînd am cîştigat bunăvoinţa de a-mi face curăţenia generală şi apoi am cerut unei Puteri superioare, Dumnezeu aşa cum Îl înţelegeam eu, să-mi aducă eliberarea obsesia mea de a bea a dispărut. A fost de-a dreptul smulse din mine."

În şedinţele AA din întreaga lume se aud zilnic asemenea afirmaţii. Este limpede, pentru toţi, că fiecare membru AA abstinent a fost eliberat din această încăpăţînată şi-potenţial fatală - obsesie. Deci, într-o manieră completă şi fără echivoc, toţi membrii AA "au consimţit fără rezerve "ca Dumnezeu să îndepărteze mînia alcoolului din viaţa lor. Iar Dumnezeu a procedat exact aşa cum I s-a cerut.

Dacă au reuşit să obţină o eliberare perfectă din alcoolism, de ce nu sunt în stare ei atunci să-şi realizeze, prin aceleaşi mijloace, o eliberare perfectă din fiecare defect sau dificultate? Aceasta rămîne enigma existenţei noastre al cărei răspuns se află, probabil, numai în mintea lui Dumnezeu. Şi totuşi, cel puţin o parte din răspuns se află unde o putem percepe şi noi.

Atunci cînd bărbaţii şi femeile toarnă atît de mult alcool în trupurile lor încît îşi distrug viaţa, ei comit un act contra naturii. Sfidîndu-şi dorinţa instinctivă de auto-conservare, se pomenesc în plin proces de auto-distrugere. Lupta împotriva celor mai profunde instincte. Fiind umiliţi de înfrîngerea teribilă în lupta cu alcoolul, îndurarea lui Dumnezeu poate pătrunde în interiorul lor ca să le alunge obsesia. Aici, puternicul instinct de a trăi poate coopera din plin cu dorinţa Creatorului lor de a le dărui o nouă viaţă. Căci, atît natura, cît şi Dumnezeu au oroare de sinucidere.

Însă majoritatea dificultăţilor rămase nu intră deloc în această categorie. Orice om normal vrea, de exemplu, să mănînce, să se reproducă, să fie cineva în societatea semenilor. Şi doreşte să fie în siguranţă şi în limitele unor riscuri rezonabile, pe cînd încearcă să-şi atingă ţinta. Mai mult ca sigur, aşa l-a croit Dumnezeu. El n-a proiectat omul ca pe o fiinţă care să se distrugă prin alcool, ci i-a dat instinctele care să-l ajute să-şi păstreze viaţa.

Nu există nici o evidenţă, cel puţin nu în această viaţă, că Cel care ne-a creat ar aştepta de la noi să ne eliminăm complet toate impulsurile instinctive. Din cîte ştim, nu există nici un document care să ateste că Dumnezeu ar fi eliberat vreo fiinţă umană de absolut toate instinctele naturale. Pentru că ne-am născut cu astfel de instincte din abundenţă, nu este de mirare că le lăsăm adesea să-şi depăşească atribuţiile iniţiale.

Atunci cînd ele ajung să ne conducă orbeşte, ori cînd le cerem să ne aducă mai multe satisfacţii sau plăceri, decît sunt posibile sau prevăzute pentru noi - ei bine, exact atunci ne îndepărtăm de gradul de perfecţiune pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi, pămîntenii. Aceasta este măsura defectelor noastre de caracter sau, dacă doriţi, ale păcatelor noastre.

Dacă i-o cerem, Dumnezeu ne va ierta cu siguranţă neglijenţele. Dar, în nici un caz nu ne va face albi ca spuma şi nu ne va ţine imaculaţi fără contribuţia noastră. Aceasta presupune ca noi să avem bunăvoinţa de a tinde spre această stare noi-înşine. EI nu ne cere decît să încercăm, cît ştim noi mai bine, să progresăm în construirea propriului caracter.

Astfel, Pasul 6 - "Am consimţit fără rezerve ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter" - este modul AA de a formula cea mai bună atitudine posibilă pe care o poate adopta cineva pentru a începe o muncă ce va dura toată viaţa. Aceasta nu înseamnă că ne aşteptăm ca toate defectele de caracter să ni se smulgă din rădăcină, aşa cum s-a întîmplat cu obsesia de a bea. Unele dintre ele poate vor fi smulse astfel; dar pentru majoritatea dintre ele, va trebui să ne mulţumim cu ameliorări care vor cere răbdare. Cuvintele cheie "consimţit fără rezerve" subliniază faptul că vrem să ţintim spre un ideal, atît cît îl cunoaştem sau cît îl putem descoperi.

Cîţi dintre noi consimt fără nici o rezervă? Nimeni, în mod absolut. Cel mai bun lucru pe care îl putem face, cu toată onestitatea pe care o putem acumula, este să încercăm să consimţim fără rezerve. Dar chiar şi atunci, şi cei mai buni dintre noi vom descoperi cu uluire că există un punct de împotmolire, un punct în care spunem: "Nu, la asta nu pot renunţa încă." Şi deseori păşim pe un teren şi mai alunecos, atunci cînd ne tînguim: "La asta n-am să renunţ niciodată!"; vedem aici pînă unde ne poate împinge satisfacerea instinctelor. Indiferent de cît de mult am progresat, vom da mereu peste dorinţe care se vor opune îndurării lui Dumnezeu.

Unii, care s-au descurcat bine în acest sens, ar putea contrazice cele afirmate mai sus. Deci, haideţi să încercăm să cercetăm lucrurile mai departe. Practic, oricine doreşte să scape de tarele sale cele mai destructive şi mai bătătoare la ochi. Nimeni nu vrea să fie atît de orgolios încît să treacă drept un lăudăros, nici atît de însetat de averi încît să ajungă să fie etichetat de hoţ. Nimeni nu vrea să se înfurie pînă la gradul în care ar putea omori; nimeni nu-şi doreşte o pasiune care să-l împingă la viol, nici o lăcomie la mîncare care să dăuneze sănătăţii lui. Nimeni nu vrea perpetuarea agoniei în vidiei, nici să ajungă paralizat de lene. Desigur, majoritatea oamenilor nu au de îndurat defecte de un asemenea grad.

Aceia dintre noi care am scăpat cu bine din astfel de situaţii extreme avem tendinţa de a ne felicita pentru realizare. Dar, oare, este cazul? La urma urmelor, nu cumva n-a fost decît interesul personal, pur şi simplu, care ne-a scos la liman? Nu prea este legal mult efort spiritual de evitarea exceselor care, oricum ne-ar aduce sancţiuni. Dar, cînd privim aspectele mai puţin violente ale aceloraşi defecte, care este atunci atitudinea noastră?

Ceea ce trebuie să recunoaştem acum este că, de fapt, ne complacem în anumite defecte. De-a dreptul le iubim. Cui nu-i place de exemplu, să se simtă doar un strop superior celui de lîngă el - sau, chiar cu mult superior? Nu-i aşa că ne place să lăsăm setea de bani să treacă drept ambiţie? Ideea de a iubi plăcerile carnale ni se pare imposibilă. Dar cîţi bărbaţi şi femei nu exprimă din buze iubirea, şi chiar cred ceea ce spun, în timp ce ascund pofta de sex într-un colţişor al creierului? Şi chiar şi atunci cînd rămîn între limitele convenţionale, mulţi oameni se văd nevoiţi să admită că fantasmagorile lor sexuale tind să se confunde cu vise sentimentale.

Mînia, atunci cînd eşti convins că ai dreptate, poate chiar să-ţi facă plăcere. În mod nesănătos, putem găsi chiar o satisfacţie în faptul că oamenii ne supără, pentru că aceasta ne creează sentimentul că le sîntem superiori. Bîrfa, înveninată de mînia noastră - o formă manierată de crime: "asasinarea reputaţiei" - ne educe şi ea un fel de satisfacţie. Prin toate acestea, noi nu încercăm să-i ajutăm pe cei pe care îi criticăm; încercăm să vîrîm pe gîtul altora faptul că noi am avea dreptate.

Atunci cînd lăcomia la mîncăruri nu ne ameninţă sănătatea, avem un nume drăgălaş pentru defectul nostru - ne oferim "ceva comfortabil". Trăim într-o lume înţesată de invidie. Într-un grad mai mic sau mai mare, toată lumea este infectată de acest defect. Din el, desigur, noi trebuie să obţinem o satisfacţie - mascată, dar bine definite. Altfel, de ce-am mai consuma atîta timp dorind ce nu avem, în loc să trudim pentru acele lucruri, ori căutînd cu mînie atribuţii pe care nu le vom avea niciodată, în loc să ne adaptăm realităţii şi s-o acceptăm aşa cum este? Şi de cîte ori nu muncim pe brînci, fără nici un alt motiv, decît acela de a ne savura siguranţa şi lenea, mai încolo în viaţă - doar că noi îi zicem "la pensie". Priviţi şi talentul nostru pentru amînare, care nu este decît lene în patru silabe. Aproape oricine poate adăuga un număr bunicel de defecte la lista aceasta şi puţini dintre noi s-ar gîndi serios la a renunţa la ele, cel puţin nu înainte de a îndura o mizerie excesivă din cauza lor.

Unii oameni, desigur, pot ajunge la concluzia că sînt într-adevăr gata de a scăpa de toate aceste defecte. Dar, şi ei, dacă-şi întocmesc o listă cu defecte chiar şi mai inofensive, se vor vedea siliţi se admită că preferă se mai cocoloşească la sîn pe cîteva dintre ele. De aici, tragem concluzia că puţini dintre noi putem consimţi repede sau uşor la a ţinti spre perfecţiunea spirituală şi morală. De cele mai multe ori ne programăm doar atîta perfecţiune cîtă ne trebuie pentru a ne descurca şi, fără discuţie, noi avem o mare varietate de idei despre cum să ne descurcăm. Deci, diferenţa dintre "copilărie şi maturitate" este diferenţa dintre a face efortul de a ne atinge scopurile personale şi de a urmări atingerea scopului perfect al lui Dumnezeu.

Mulţi vor întreba imediat: "Cum putem noi accepta tot ce implică Pasul 6? Păi..., asta-i perfecţiune!" Sună ca o întrebare grea, dar practic, nu este aşa. Doar Pasul 1, prin care admitem sută la sută că sîntem neputincioşi asupra alcoolului, poate fi făcut absolut perfect. Cei unsprezece rămaşi formulează idealuri perfecte. Sînt scopuri spre care tindem şi, totodată, măsura cu care ne estimăm progresul. Privit în această lumină, Pasul 6 este dificil, încă, dar deloc imposibil. Singurul lucru urgent care ne rămîne este să începem şi să continuăm să încercăm.

Dacă vrem să obţinem un avantaj real din acest Pas, asupra altor probleme, pe lîngă alcool, vom avea nevoie de o experienţă complet nouă de deschidere spirituală. Va fi nevoie să ne ridicăm ochii spre perfecţiune şi să fim pregătiţi de a porni în acea direcţie. Rareori va conta ritmul efortului nostru. Important este să ştim cînd sîntem pregătiţi.

Revenind la defectele pe care nu sîntem încă dispuşi să le abandonăm, va fi nevoie să ştergem liniile adînci de demarcaţie pe care ni le-am tras. Poate ne vom vedea siliţi, în unele cazuri, să spunem: "Nu pot renunţa la asta încă...", dar nu trebuie să ne mai spunem: "La asta nu voi renunţa niciodată!"

Se analizăm ceea ce apare ca o poartă deschisă riscului. Ni se sugerează că ar fi bine să avem toată bunăvoinţa de a ţinti către perfecţiune. Remarcăm că un dram de amînare poate fi totuşi iertat. Cuvîntul amînare poate lua sensul de amînare-pe-termen-lung, în mintea expertă în speculaţii a alcoolicului. El ar putea spune: "Ah, e foarte uşor! Sigur, o să pornesc spre perfecţiune, dar nu mă grăbesc încă. Poate o să reuşesc să amîn, fără termen, rezolvarea unora dintre probleme." Acest punct de vedere nu va fi suficient, mai mult ca sigur. O astfel de speculaţie mintală, oricît ar fi ea de plăcută, va trebui să ia drumul celorlalte de tipul ei. Cît mai curînd cu putinţă va trebui cel puţin să luăm de guler cele mai rele defecte de caracter şi să acţionăm în direcţia eliberării de ele.

În clipa în care spunem: "Nu, niciodată!" mintea noastră se închide în faţa îndurării lui Dumnezeu. Amînarea este periculoasă, iar răzvrătirea poate fi fatală. Este exact momentul în care abandonăm obiectivele limitate şi ne îndreptăm către voia lui Dumnezeu pentru noi.