despre vulnerabilitate

SLABICIUNE SAU VULNERABILITATE?

Atunci cand cineva "mi-o trage", gandul defect este ca el este (se crede) puternic si eu slab.

Problema nu este ca el se crede puternic. Ma intereseaza mai putin. Mai ales ca stiu ca nu este. Nimeni nu este atat de puternic incat sa nu fi cunoscut niciodata slabiciunea. "Mi-o trage" fie dintr-o frica, fie dintr-o atitudine de superioritate, de cele mai multe ori pentru a 'suge' energie 'pe seama altuia'.

Problema este ca eu ma cred slab. Asta ar putea sa ma afecteze. Dar ma simt slab in comparatie cu ce? Cu el ca e puternic? Cand stiu ca nu e? Doar daca ma COMPAR ma cred slab. Ego-ul ranit se crede slab.

Cand 'neg' ca sunt slab, nu inseamna ca sunt puternic. Pentru ca nu sunt. Nu sunt nici slab, nu sunt nici puternic. Sunt vulnerabil.

Cand confund slabiciunea cu vulnerabilitatea atunci apare o problema. A fi vulnerabil inseamna a fi om, iar a nega sau a ascunde aceasta parte din mine ma impiedica sa abordez viata cu seninatate.

Fiecare om are doza lui de vulnerabilitate, fie ca o recunoaste, fie ca nu o recunoaste. A mea este mai mare poate. Dar ma ajuta sa ii dau voie lui Dumnezeu sa faca pentru mine ceea ce eu insumi nu pot face.

Stefan

P.S.: NU UITA SA TE BUCURI DE VIATA

VULNERABILITATEA

<< Unii dintre noi ar putea sa fi luat decizia sa nu mai lasam oamenii să ne facă rău din nou. Putem merge pe "inghetarea sentimentelor", atunci când ne confruntăm cu durere emoțională. Sau putem pune capăt unei relații prima dată când ne simțim răniți. Sentimentele rănite fac parte din viață, relații și recuperare. Este de înțeles că nu mai vrem să simtim nici o durere. La un moment dat în viața noastră, este posibil să fi fost copleșiti, zdrobiti sau opriti din drum de cantitatea de durere pe care am resimtit-o. Este posibil să nu fi avut resursele necesare pentru a face față durerii sau să avem grijă de noi înșine. Asta a fost ieri. Astăzi nu trebuie să fim atât de speriati de durere. Aceasta nu trebuie să ne copleșească. Devenim suficient de puternici pentru a face față sentimentelor rănite. Si nu trebuie să ne mai victimizam, susținând că sentimentele rănite și suferința sunt tot ce există in viață. Avem nevoie sa ne permitem noua înșine să ne simtim destul de vulnerabili să ne simtim răniti, atunci când este cazul, și sa ne asumam responsabilitatea pentru sentimentele noastre, pentru comportamente, și ceea ce trebuie să facem este sa avem grijă de noi înșine. Nu trebuie să analizam sau să justificam sentimentele noastre. Avem nevoie să le simtim și sa încercam să nu le lasam sa controleze comportamentul nostru. Poate că durerea noastră ne arată că trebuie să stabilim limite; poate că ne arata ca ne indreptam intr-o directie gresita; poate că declanșează un proces profund de recuperare. Este in regula să ne simtim răniti; este in regula să plângem; este in regula să ne recuperam; este in regula sa trecem la sentimentul următor, atunci când vine timpul. Bunavointa și capacitatea noastră de a ne simti răniti va fi în cele din urmă compensată de bunavointa și capacitatea de a simti bucuria de a trai. A fi în recuperare nu înseamnă imunitate la durere; înseamnă a învăța să avem o grijă iubitoare pentru noi înșine, atunci când suntem în durere. 

Doar pentru azi:
Astăzi nu voi lovi pe la cei care imi provoacă durere. Imi voi simți emoțiile și imi voi asuma responsabilitatea pentru ele. Imi voi accepta sentimentele rănite, ca parte a relationarii cu alti oameni. Sunt dispus să ma predau durerii, asa cum ma predau si bucuriei de a trai. >>

Din cartea: Limbajul abandonării:  The Language of Letting Go: Hazelden Meditation Series
Melody Beatie

principiul anonimitatii si nu numai

Zilele trecute am primit UN MAIL in care un prieten bun din AA este amenintat ca i se va incalca anonimitatea. Se va merge la locul de munca si se va dezvalui apartenenta sa la comunitatea AA. Un loc de munca in care astfel de lucruri conteaza.
Nu am nimic cu omul care vrea sa faca asta, dar am cu ceea ce ma face sa simt actiunea lui.
Ma simt expus de ORGOLIUL, ura, rautatea, ranchiuna, dorinta de razbunare care il determina pe individ sa faca asta.
Am un sentiment neplacut si dureros. Imi trezeste amintiri in legatura cu o persoana la care am tinut foarte mult, foarte apropiata, in care am avut incredere si careia i-am destainuit multe din slabiciunile si vulnerabilitatile mele. Si in momentele dificile, tensionate, dintre noi s-a folosit tocmai de ce stia ca imi face rau, lovindu-ma in punctele slabe stiute chiar de la mine.
In AA este vorba despre onestitate, incredere, impartasire etc. cum pot eu sa mai spun ceva despre mine la intalniri daca stiu ca ceea ce spun va fi folosit impotriva mea?
Incalcarea principiului anonimitatii are repercursiuni nu numai asupra membrilor comunitatii ca indivizi, dar si implicatii privind denaturarea transmiterii mesajului. Cum ii spun eu unui nou venit?: "Vino la intalniri si o sa fie bine, dar vezi ca este un individ care s-ar putea sa se duca la tine la servici si sa spuna ca esti alcoolic!"
Nu vreau sa fac apologia traditiilor, dar ele inseamna Unitatea AA, iar Unitatea AA inseamna recuperarea individuala.

despre rusine

Ruşinea are două mari strategii -- "niciodată suficient de bun" şi dacă scapi de asta rămâne "cine te crezi?"

Ruşinea nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament. Ruşinea spune "Sunt rău." Vinovăţia: "Am făcut ceva rău."

Brené Brown: Listening to shame

dialog despre vulnerabilitate

<< " - Urăsc să fiu atat de vulnerabil", i-am spus unui prieten, după ce i-am marturisit o parte din ceea ce mi s-a intamplat, cu emotiile si sentimentele neacceptabile pe care le-am trait. Am petrecut cincisprezece minute, aratand o latura a mea care as fi preferat sa nu existe. 
" - Îmi place puterea și taria ta", a spus el. "Dar cred că ești chiar mai frumos când ești uman și vulnerabil."

Rugăciune: Dă-mi curajul să fiu onest cu mine insumi. Ajuta-ma sa nu provoc necazuri mie sau altora. Ajută-mă să învat puterea extraordinară a împărtășirii cu sinceritate despre cine sunt cu adevărat. >>

PASUL 13 - continuare

Pericolele Pasului 13

• La inceputul abstinentei persoanele pot fi foarte vulnerabile. Prin urmare, este ușor in a se profita de ele, iar acest lucru ar putea fi considerat manipulare.
• La inceput, abstinenta necesita toata atenția personala. Nou venitele nu își pot permite să fie distrase de o nouă relație sexuală. 
• Cand lucrurile se inrautatesc, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna cu acest tip de relație, nou venita ar putea folosi acest lucru ca justificare pentru a recidiva.
• Când membrii AA mai vechi au astfel de acțiuni, se discrediteaza intreaga comunitate. Iar acest lucru poate fi suficient pentru a indeparta noile membre de grup - chiar și pe cele care într-adevăr au nevoie de sprijin.
• În unele cazuri nou venitele au apelat la alcool din cauza abuzului sexual. Încercările de Pas 13 le va face sa se simta in nesiguranta în cadrul reuniunilor. 
• Persoanele care încearcă des pasul 13 cu o nou venita se comportă într-un mod care este lipsit de etică și manipulativ. Pentru ca oamenii să progreseze în recuperarea lor este important sa traiasca o viață onestă și etică - în cazul în care nu reușesc să facă acest lucru vor dezvolta probabil sindromul de betie uscata. 
• Există unele persoane în AA care se mută de la o nou venita la alta. Acestia pot face un mare deserviciu reputației comunitatii și diminueaza sansa atingerii unei abstinente de durata. 

Aspecte ale personalitatii adictive care pot conduce la Pasul 13

• Tendința de a acționa impulsiv. Individul este de natură să facă lucruri fără să se gândească la posibilele consecințe ale acțiunilor lor.
• Incapacitatea de a întârzia satisfacerea unei dorinte.
• Un sentiment de instrainare fata de alte persoane. Acest lucru poate însemna că individul este atras de cei care par vulnerabili.
• O stima de sine scazuta care conduce la ideea ca șansa lor de a dezvolta o relație este cu cei care sunt vulnerabili.
• O toleranță ridicată pentru deviere de la reguli care sunt acolo pentru a fi incalcate.
• Nesiguranta în relații, ceea ce poate însemna că relațiile lor tind să fie de scurtă durată si ca se mișcă de la o întâlnire sexuală la alta. 

Intrati in abstinenta oamenii au nevoie sa indeparteze acele defecte de caracter care i-au condus la comportamente adictive. daca nu reusesc acest lucru se pot intoarce la astfel de comportamente distructive, cum este si pasul 13.  
Scopul programului in 12 pasi este de a permite individului să scape de personalitatea adictiva si sa găsească seninatatea adevărată în viață. 

Modalitati de a gestiona Pasul 13

• Este acceptabil de a avea o relație sexuală cu un alt membru al grupului, dar numai atunci când ambii parteneri sunt siguri de abstinenta lor. Uneori, chiar și cei cu o abstinenta mai mare de un an pot fi vulnerabili pentru o relație.
• În cazul în care un sponsor face orice tip de avans sexual este vital să se încheie cu această relație imediat. Un sponsor este acolo pentru a oferi sprijin și consiliere. In cazul în care încearcă să exploateze această relație în alte moduri poate fi extrem de dăunător pentru nou venit.
• Nou-veniții ar trebui să evite orice tip de relație sexuală în primul an de recuperare. Abstinenta să fie prioritatea lor, iar relațiile sexuale ar putea supune acest lucru la risc.
• Flirtul este un comportament normal. Acesta este de obicei inofensiv, dar este important modul în care cealaltă persoană reactioneaza - uneori pot fi flirturi nevinovate, ceea ce înseamnă altceva. Dar exista riscul ca unii oameni sa vada flirtul ca lumina verde pentru a face un avans sexual.
• De obicei este sugerat ca membrii sa aleaga un sponsor de același sex. Motivul este de a preveni ca relația de sponsorizare sa fie infectata cu tensiune sexuală.
• În cazul în care comportamentul de flirt al unui membru il face pe nou venit sa se simta inconfortabil este bine sa vorbeasca cu sponsorul lui despre asta. Această persoană cu mai multă experiență ar trebui să fie în măsură să ofere sfaturi despre cum să gestioneze situația.
• Rar, pot exista unele grupuri cu membrii care au astfel de preocupari. În astfel de cazuri se recomanda schimbarea cu alt grup.

Articolul complet aici: The 13th Step in Recovery

 

"Pasul 13"

"Pasul 13" nu este o parte oficială a programului Alcoolicilor Anonimi. Se spune că se întâmplă când cineva care are mai mult de un an de abstinență  încearcă să înceapă o relație sexuală cu cineva care este nou în recuperare - sau mai puțin de un an de abstinență. Uneori, relațiile de acest gen se dezvoltă în AA, dar ele sunt privite negativ și nu sunt o idee bună pentru oricare dintre cei implicați. 

 

fundul sacului

Cand crezi ca ai atins fundul prapastiei, uita-te in jos – 

Christina Grof, despre noaptea neagra a dependentelor

setea de intregire

Setea de întregire este, de fapt, căutarea lui Dumnezeu. Este sentimentul inexprimabil, că aparţinem altui loc, altui spaţiu, altei lumi. Că ne lipseşte ceva. Acest sentiment ne urmăreşte pe parcursul întregii vieţi, de la naştere pînă la moarte.

Căutăm să umplem acest gol cu lucruri din afara noastră. Uneori cu droguri sau alcool - atunci intervin dependenţele.
Sau, dimpotrivă, sentimentul acestei lipse inefabile ne conduce către calea spirituală. 

Revelaţia acestei cărţi este că aceeaşi forţă - setea de întregire, ne poate impinge către prăbuşire sau, dimpotrivă, către găsirea căii spirituale. Pierzania şi salvarea au aceeaşi rădăcină. Devenind conştienţi de aceasta forţă, putem alege.

Acceptarea reprezintă primul pas către eliberarea din strînsoarea unei amintiri, emoţii sau a unui tipar de comportament, înseamnă a spune: "Da, pentru mine, acest lucru, cu tot ce implică el, este real." 

Prin acceptarea care vine odată cu capitularea, începem să examinăm adevărul nedeghizat. Dezvăluim inacceptabilul şi tirania lui asupra inconştientului nostru ia sfîrşit. Odată ce se petrece acest lucru, putem începe să schimbăm lucrurile pe care avem puterea de a le schimba.

setea de intregire - fragment - Pag. 240

pag. 240

   ...
   Vindecarea înseamnă a redescoperi acea idee divină, locul întregirii din fiecare dintre noi. În perioada de recuperare sau într-o călătorie spirituală avem sarcina de a îndepărta straturile ce ne despart Sinele profund. Putem folosi imaginea unui ocean vast, străjuit de un dig care ne împiedică să aflăm că există. Chiar dacă intelectul nostru află că oceanul există, noi nu putem să-1 concepem, pentru că nu am avut niciodată experienţa directă a lui. Şi apoi, pentru o clipă, depăşim bariera şi vedem şi simţim oceanul în mod direct. Odată ce se petrece acest lucru, căpătăm o puternică motivaţie de a repeta experienţa, pentru un timp mai îndelungat. Cum putem face acest lucru?
   Digul ce ne desparte de sursa noastră este făcut din trăiri afective, experienţe şi amintiri neasimilate, care ne ţin blocaţi, ne constrîng şi ne provoacă suferinţă. Cu timpul, pe parcursul procesului de vindecare, îndepărtăm bariera dintre şinele mic şi Sinele profund. Acesta nu este un proces liniar. Nu eradicăm teama, apoi furia, apoi amintirile abuzului şi apoi ruşinea, într-o succesiune clară, ordonată, ci pe parcursul practicii spirituale, al eforturilor de recuperare sau al terapiei, spargem bariera şi îndepărtăm bucăţile pînă ce nu mai rămîne nimic din ea. Cu fiecare lovitură, Sinele profund ne devine accesibil puţin cîte puţin, ca nişte pîrîiaşe care se preling prin crăpăturile digului. Cand ajungem să eliminăm suficient de mult din dig, apa curge liber. Ne ducem să înotăm în vasta întindere a posibilităţilor noastre şi, în plus, îi gustăm, savurăm şi folosim resursele. La un nivel practic, pe măsură ce înlăturăm...

Exercitiul capitularii - in viziunea Christinei Grof

<< Ani de zile auzisem zicala: „Viata e un montaigne rousse” si intotdeauna m-am gindit ca asta inseamna ca viata are urcusuri si coborisuri. Dar in acea zi, vechea zicala a capatat un inteles nou… Sinele profund, Puterea Superioara sau Dumnezeu detine controlul. Nu pot sa controlez cotiturile si virtejurile vietii mele. Aceasta nu inseamna insa ca nu am posibilitatea sa aleg. Pot sa aleg sa ma lupt cu tot ce se intimpla in viata mea sau pot sa capitulez si, astfel, sa devin receptiv la indrumarile fortei divine. Renuntind la controlul eului, descopar talente si puteri pe care s-ar putea sa nu le fi observat pina acum. Imi gasesc rolul in viata, propria mea forma de exprimare creatoare sau fericirea suprema. In vreme ce imi urmez fericirea suprema si fac tot ceea ce ma inspira si ma umple de energie, cu o atitudine de sinceritate si capitulare, sint calauzit in directia in care am nevoie sa merg…

Exercitiul capitularii deschide poarta catre credinta si incredere in noi insine, in ceilalti oameni si in Sinele nostru profund… Odata cu actul renuntarii, descoperim ca suferinta noastra este alinata si simtim ca sintem indrumati de Sinele profund… Sa o iei de la capat nu este insa lucru usor.Dupa o viata de control imaginar, avem nevoie de timp pentru a capata incredere in faptul ca altcineva se afla la conducere si ca aceasta forta profunda este, in ultima instanta, binevoitoare! >>

setea de intregire - fragment - Pag. 326-327

pag. 326-327

   Acceptarea

   În multe sisteme spirituale, inclusiv în programul în Doisprezece paşi, acceptarea reprezintă o temă importantă. A accepta înseamnă, literal, "a primi" sau "a lua". în contextul discuţiei noastre, acceptarea înseamnă să admiţi ceva, să consimţi să primeşti adevărul. Bill Wilson scria: "Prima noastră problemă este să acceptăm circumstanţele prezente aşa cum sînt ele, pe noi înşine aşa cum sîntem şi pe oamenii din jurul nostru, aşa cum sînt ei. Asta presupune să adoptăm o modestie realistă, fără de care progresul autentic nu poate nici măcar să înceapă."
   Acceptarea este legată de capitulare şi mulţi dintre noi nu se pot vindeca fără ea. Acceptarea presupune sinceritate. Cînd acceptăm, ne abandonăm ideile generate de eu despre cum ar trebui să fie realitatea noastră. Facem primul pas: admitem adevărul situaţiei în care ne aflăm. Pe parcursul refacerii, al terapiei sau al practicii spirituale, atunci cînd abandonăm negările, aşteptările, judecăţile şi temerile, începem să recunoaştem ceea ce este (sau era). Declarăm ce am făcut altora şi ce ne-au făcut alţii nouă. Trecutul a fost real şi nu-l putem schimba. Ne recunoaştem cît mai onest cu putinţă sentimentele, reacţiile şi comportamentele. Aceasta este acea "modestie realistă" despre care scria Bill Wilson.
   Acceptarea reprezintă primul pas către eliberarea din strînsoarea unei amintiri, emoţii sau a unui tipar de comportament, înseamnă a spune: "Da, pentru mine, acest lucru, cu tot ce implică el, este real." Prin acceptarea care vine odată cu capitularea, începem să examinăm adevărul nedeghizat. Dezvăluim inacceptabilul şi tirania lui asupra inconştientului nostru ia sfîrşit. Odată ce se petrece acest lucru, putem începe să schimbăm lucrurile pe care avem puterea de a le schimba.
   Nu trebuie să ne placă ceea ce acceptăm. Putem accepta că pe parcursul carierei noastre în domeniul adicţiei, ne-am distrus pe noi înşine şi pe alţii, fără să ne bucure acest fapt. Ne putem accepta furia sau tristeţea fără să ne entuziasmeze efectele ei asupra noastră. A accepta nu înseamnă a aproba. 0 persoană care a supravieţuit abuzurilor din copilărie poate să accepte realitatea a ceea ce i s-a întîmplat, fără să fie de acord cu ea sau s-o îmbrăţişeze. Ne putem accepta tendinţele şi activităţile adictive, distructive şi autodistructive din trecut, fără să le aprobăm.
   Acceptarea nu înseamnă nici renunţare sau suportarea pasivă a unei situaţii ce poate fi dăunătoare. Nu presupune că renunţăm la drepturile noastre sau tolerăm un lucru care nu trebuie tolerat. Acceptarea este un pas către mai multă putere, nu către o victimizare mai mare.
   Mulţi dintre noi acceptăm amintirile, emoţiile şi stările de spirit plăcute cu mai multă uşurinţă decît pe cele dificile. Alţii se agaţă de durerea şi nefericirea din viaţa lor, în loc să accepte perioadele de fericire. Acceptarea se aplică întregului spectru al experienţei, pozitivului şi negativului, bucuriei...

setea de intregire - fragment - Pag. 193

pag. 193

   De ce ne ataşăm?

   Dacă dependenţa şi ataşamentul se află pe acelaşi continuum, ocupînd poziţii extreme, este posibil ca unele dintre rădăcinile mai profunde ale ataşamentului şi dependenţei să fie similare. Ne agăţăm de relaţii, roluri, activităţi sau obiecte materiale din mai multe motive. Uneori de teamă, alteori încercăm să scăpăm de suferinţa din viaţa noastră. Încercînd să ne satisfacem nevoia autentică, neîmplinită de a fi iubiţi şi acceptaţi, ne ataşăm de alţi oameni, de animale sau de roluri sociale şi profesionale care promit să ne aducă acel lucru după care tînjim. Poate că sîntem copleşiţi de ruşine şi căutăm permanent în afara noastră ceva care să ne facă să ne simţim mai bine. Sau poate că încercăm să ne creăm senzaţia că ne aflăm în siguranţă şi că lucrurile pe care le facem au un sens, definin-du-ne din perspectiva punctelor de vedere şi a opiniilor noastre. Setea spirituală ne împinge să căutăm împlinirea şi facem greşeala de a încerca să o satisfacem îndreptîndu-ne în direcţia greşită.
   De asemenea, ataşamentul este foarte strîns legat de încercările noastre de a controla o lume schimbătoare şi imprevizibilă. Vi s-a întîmplat vreodată ca, în momentul în care vă delectaţi cu un cornet de îngheţată, să deveniţi dintr-odată conştienţi de un curent subteran de sentimente ambivalenţe, venit din adîncurile fiinţei voastre? într-o după-amiază fierbinte, ocupă de desert rece este o delectare la prima înghiţitură. Apoi îngheţata începe să se topească şi vă daţi seama că plăcerea voastră e limitată în timp. 

setea de intregire - fragment - Pag. 117-118

pag. 117-118

   5. Noaptea neagră a adicţiei

   Iată-ne ajunşi, cei mai mulţi dintre noi, aici, în deşert. Alimentaţi de remarcabila noastră ingeniozitate şi îndemînare, facem tot ce putem pentru a crea stabilitate în lumea noastră plină de neprevăzut şi pentru a ne împiedica să-i rănim prea mult pe ceilalţi. În ciuda provocărilor din viaţă, ne bucurăm de perioade reale de satisfacţie şi bunăstare. Uneori, cînd salutăm o zi însorită de primăvară sau împărtăşim veştile bune cu un prieten, inima noastră se umple de bucurie. Ne cuprind valuri de entuziasm atunci cînd echipa copilului nostru cîştigă meciul sau cînd avem şanse nesperate în profesie. Putem simţi un fel de încîntare calmă de cîte ori ajutăm pe cineva la nevoie. Sau am putea să devenim pasionaţi de îndeplinirea unei sarcini sau voioşi din cale-afară pentru că ne-am îndrăgostit de cineva care pare a fi perfect.
   De asemenea, ne bucurăm de momente în care ne accesăm sursa de îndrumare şi inspiraţie, momente în care părem a fi profund conectaţi la mecanismele lumii. Privind intens cerul înstelat sau lăsîndu-ne transportaţi de dans sau de muzică, într-un moment în care scăpăm de inhibiţiile obişnuite, sau cînd practicăm sportul favorit, am putea să ne simţim extaziaţi. Putem avea perioade în care totul pare să meargă bine sau în care ne depăşim limitele obişnuite. S-ar putea ca, lucrînd la un proiect, să ne simţim îndrumaţi de un val neobişnuit de creativitate ce pare a ne depăşi cu mult capacităţile obişnuite.
   Dar am observat că momentele bune nu durează mult şi că, mai devreme sau mai tîrziu, ne întoarcem la starea generală de disconfort sau la sentimentul familiar de durere. Oricît am încerca să ne păstrăm sentimentele plăcute, ele se schimbă mereu. Simplul fapt că realitatea noastră este un flux constant şi schimbător sporeşte orice nesiguranţă şi teamă.
   În funcţie de amploarea abuzului pe care l-am suportat, percepţia noastră cu privire la realitate poate fi înfăşurată într-un văl de nefericire. Mulţi dintre noi se uită la lume printr-un filtru selectiv şi nefavorabil, adeseori fără a fi conştienţi de acest lucru. În cea mai mare parte a timpului sîntem afectaţi de un rezervor inconştient de emoţii şi experienţe nerecunoscute. Indiferent de cît de binecuvîntaţi am fi cu talente unice sau cu posibilităţi de a obţine armonia în viaţa noastră, nu putem să le simţim sau să le vedem cum trebuie. Şi nu putem nici să avem încredere că ele sînt valoroase şi sigure.
   Trăim o bună parte din viaţă sub influenţa sentimentelor noastre reprimate, negate sau necontrolate. Uneori ne simţim măturaţi de valuri de singurătate sau de un sentiment intens al neadecvării. Ajungem să ne fie ruşine de ceea ce sîntem. Undeva, adînc în sinea noastră, recunoaştem că ne ascundem, că trăim o minciună în spatele identităţii false pe care ne-am creat-o. Călăuziţi de ruşine, avem grijă să rămînem mai mult sau mai puţin izolaţi şi protejaţi. 

setea de intregire - fragment - Pag. 16 – 20

Pag. 16 – 20

Setea de întregire

1. Dorinţa din spatele dependenţei

Încă din fragedă copilărie, am fost în căutarea unui lucru pe care nu puteam să-l numesc. Indiferent în ce ar fi constat, el m-ar fi ajutat să mă simt bine, să mă simt acasă, să am sentimentul apartenenţei. Dacă aş fi reuşit să-l găsesc, nu m-aş mai fi simţit singură. Aş fi ştiut cum este să te simţi iubit şi acceptat şi aş fi fost în stare să iubesc, la rîndul meu. Aş fi fost fericită, împlinită şi împăcată cu mine însămi, cu viaţa mea şi cu lumea. M-aş fi simţit liberă, neconstrînsă, plină de entuziasm şi bucurie.

Am gustat de multe ori şi în diferite moduri această posibilitate: pe culmea unui deal, plină de respect şi uimire, privind splendoarea revărsării unui apus; observînd floricele firave de primăvară cum îşi ‚fac loc prin pămîntul îngheţat; cînd inima mi se umplea de puterea imnurilor şi a vocilor şi de frumuseţea vitraliilor, în timpul unei slujbe de Crăciun la biserică; în timp ce călăream fără şa, cu abandonare şi bucurie, de-a lungul plajei întinse, nisipoase, şi mă aruncam în ocean pentru a înota; şi cînd, proaspătă mămică fiind, mă uitam la chipul perfect, miraculos al copilului meu nou-născut.

În acele momente, oricît de trecătoare au fost ele, am văzut scînteieri ale acestei perspective în care toate firele experienţei mele păreau că se adună laolaltă dintr-odată; totul părea să meargă, să aibă un fel de sens non-verbal. Asta putea să se întîmple în timp ce lucram în grădina mea, cînd mă rugam sau meditam, cînd mă plimbam cu un prieten în natură ori cînd stăteam la picioarele unei persoane mai în vîrstă şi înţelepte.

De asemenea, îmi aduc aminte cum degustam ceea ce părea o promisiune a libertăţii, apropierii şi iubirii atunci cînd primeam laude de la un profesor respectat, de la un coleg sau de la oaspeţii recunoscători, după ore sau zile de muncă frenetică pentru a-mi demonstra calităţile. Credeam că simt acest lucru în vreme ce mă cuibăream în braţele iubiţilor, înghiţeam Valium, devoram încă o prăjitură sau conduceam maşina cu viteză.

Şi am ştiut că am descoperit-o în uitarea delicioasă a alcoolului. Limitele mele se topeau, durerea dispărea şi eram, credeam eu, liberă. Mă simţeam confortabil în propria piele, conectată la o sursă de vitalitate imperturbabilă care îmi spunea că pot să fac orice. Mă simţeam în largul meu în prezenţa celorlalţi, într-un fel care-mi era imposibil în viaţa de zi cu zi. Mă simţeam inclusă, acceptată, preţuită – pînă cînd alcoolul s-a întors împotriva mea.

Dependentul, un căutător spiritual

Din momentul în care am început să-mi tratez dependenţa de alcool, am auzit foarte mulţi oameni aflaţi în aceeaşi situaţie discutînd despre propria lor căutare a unei experienţe nedeterminate a unităţii şi libertăţii şi aducîndu-şi aminte de teritoriile către care i-a dus căutarea lor. Descriau momentele dare, înălţătoare, pline de iubire din viaţa lor, dar şi perioadele de distrugere sau autodistrugere, în care se convingeau singuri că sînt pe calea cea bună. Am recunoscut în povestirile şi observaţiile altor oameni numeroase elemente şi teme familiare care apar în mod repetat în propria mea istorie.

Mulţi alcoolici şi dependenţi se descriu drept visători sau creatori într-un fel sau altul, sensibili atît la intensitatea, cît şi la frumuseţea vieţii. Sîntem idealişti; legiuni întregi de oameni ca noi vorbesc despre dorinţa lor de a-i sprijini pe ceilalţi sau de a ajuta la rezolvarea problemelor lumii. Unii au fost binecuvîntaţi cu experienţe spirituale, adeseori începînd din copilărie. S-ar putea să descoperim că este dificil să ne confruntăm cu lumea complexă, pretenţioasă din jurul nostru şi, totodată, cu complicatul mozaic emoţional, psihic şi spiritual din noi. Şi atunci reacţionăm prin crearea unor mecanisme elaborate şi ingenioase care ne permit să supravieţuim provocărilor existenţei noastre sau să scăpăm de ele. Mulţi dintre noi ne simţim diferiţi de alţi oameni, izolaţi şi singuri, ca şi cum am privi de afară la restul lumii. Adeseori ne simţim neadecvaţi, ruşinaţi, mai puţin importanţi, inteligenţi sau eficienţi decît ceilalţi oameni.

Şi simţim adesea o nelinişte pătrunzătoare, o dorinţă de mai mult. Acest dor ne duce către relaţii, activităţi ori substanţe distructive sau autodistructive, care par să ne furnizeze temporar piesa lipsă. Justificînd sau negînd implicaţiile comportamentului nostru, revenim la el pentru a obţine tot mai mult. La început, relaţiile sexuale, abuzurile alimentare, folosirea alcoolului sau a altor droguri, jocurile de noroc sau alte comportamente care pot să creeze dependenţă par să ne satisfacă. Am auzit multă lume spunînd: „Cînd am băut primul pahar de alcool sau am consumat prima oară un drog, am simţit că toate problemele mele s-au rezolvat. Ajunsesem acasă.”

O femeie care a crescut într-o casă cu alcoolici îşi aduce aminte că, în copilărie, a jurat să nu se atingă niciodată de băutură, avînd o experienţă directă a potenţialului ei devastator. În cele din urmă, ca tînără mireasă, a cedat, „pentru că soţul meu obişnuia să bea şi n-am vrut să se simtă singur”. La primul pahar de vin, a spus ea, „o lume nouă s-a deschis în faţa mea. Mi-am dat seama ce pierdusem pînă atunci. În acel moment m-am simţit întreagă.”

În cele din urmă, ne trezim prinşi într-un ciclu ruinător al dependenţei, care ne ameninţă bunăstarea fizică, emoţională, mentală şi spirituală. Nu ne mai putem controla relaţia noastră cu acea substanţă, activitate sau relaţie pe care am ales-o ca soluţie a problemelor noastre. Ne gîndim la ea neîncetat, facem planuri legate de ea şi ne implicăm în ea cu regularitate. Atunci cînd ne confruntăm cu obiectul obsesiei noastre, devenim din ce în ce mai neputincioşi, pînă cînd ceva ne forţează să ne schimbăm.

Cînd ajungem la fundul prăpastiei şi ne dăm seama că nu ne mai putem continua activităţile adictive, mulţi dintre noi descoperim, pentru prima dată, ceea ce căutam. Capitulînd, eliberîndu-ne de vechile şi ineficientele noastre moduri de viaţă, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea şi sentimentul împlinirii. Aceste calităţi nu se dezvoltă dintr-odată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorinţă şi de foarte multă atenţie. Dar, odată ce dobîndim un sentiment al posibilităţilor ce se deschid în faţa noastră, sîntem gata să ne angajăm într-o nouă viaţă.

Setea universală de întregire

Există multe simptome şi probleme corelate cu dependenta care sînt specifice acestei stări, dar trăsăturile şi impulsurile ei mai profunde, centrale par să reprezinte o parte a experienţei umane generale. La un moment sau altul, mulţi dintre noi simţim într-o oarecare măsură golul interior, singurătatea, inadaptarea, idealismul sau dorul spiritual. Recunoaştem nemulţumirea, dorinţa de a scăpa de durere şi tendinţa de a căuta soluţii în activităţi, substanţe sau relaţii.

În această secţiune mă voi concentra asupra sentimentului de nelinişte şi a dorului spiritual, care sînt familiare multora dintre noi. Oamenii vorbesc despre o foame nedefinită de ceva ce pare să lipsească din viaţa lor. Ei descriu o senzaţie chinuitoare de gol care nu este niciodată umplut. Această agitaţie insistentă care vine din interior este atît de intensă, încît, uneori, poate fi dureroasă. 

recomandare

Setea de intregire

Descrierea Cartii:

Setea de intregire este de fapt cautarea lui Dumnezeu. Este sentimentul inexprimabil ca apartinem altui loc altui spatiu altei lumi. Ca asa cum ne percepem pe noi insine in acest moment ne lipseste ceva fundamental. Acest sentiment ne urmareste pe parcursul intregii vieti de la nastere pana la moarte. Cautam sa umplem acest gol cu lucruri din afara noastra. Iar uneori atunci cand intelegem ca nimic din ce ne ofera aceasta lume nu ne poate umple cu adevarat incercam sa evadam prin droguri sau alcool in alte realitati mai usor de suportat - asa intervin dependentele. Atunci cand ne oprim insa putin sa respiram sa tacem si sa ne ascultam inima dintr-o data taina ascunsa in sentimentul acestei lipse inefabile incepe sa se lase patrunsa. Realizam ca ne-am lasat vrajiti ca nu ne lipseste de fapt nimic ca noi suntem cei pe care i-am cautat in tot acest timp si tot ceea ce este de gasit se afla deja inlauntrul nostru. Revelatia acestei carti este ca aceeasi forta - setea de intregire ne poate impinge catre prabusire sau dimpotriva catre descoperirea potentialului nostru infinit. Pierzania si salvarea au aceeasi radacina. Devenind constienti de aceasta forta putem alege.

ACCEPTAREA IMPERFECTIUNILOR

Ma pedepsesc singur cand cred ca sunt inferior altora, in timp ce pe altii ii consider perfecti în relații, recuperare sau in alta privinta.
Fie că ma judec pe mine, fie ca ii judec pe altii sunt doua fețe ale aceleiași monede: perfecțiunea. 
Este mult mai benefic pentru mine sa-mi spun ca sunt in regula și ceea ce fac este destul de bun. 
Asta nu înseamnă că nu voi face greșeli care au nevoie de corectare, nu înseamnă că nu "o sa mi-o iau" din cand in cand, nu inseamnă că nu ma pot îmbunătăți. 



DOAR PENTRU AZI:

Astăzi, ma voi iubi și mă voi încuraja, imi voi spune că ceea ce fac este destul de bun si am sa am bucur de acest sentiment.

Stefan

P.S.: NU UITA SA TE BUCURI DE VIATA