INVIDIA

   „Nu putem obține nici o eliberare de obsesia alcoolului până când nu vom fi dispuși să facem față acelor defecte de caracter care ne-au adus în acea stare nefericită”. - Bill W., În viziunea lui Bill

În procesul de creștere spirituală și construirea caracterului - reprezentat prin programul în 12 pași - prin care ne schimbăm, realizăm înlocuirea defectelor noastre cu virtuțile spirituale, reprezentate de principii.

INVIDIA

„Cei mai mari dușmani ai alcoolicilor sunt resentimentul, gelozia, invidia, frustrarea și frica”. - Cartea Mare, p. 145

„Furia, resentimentele, gelozia, invidia, mila de sine, mândria rănită - toate au dus la sticlă.” - 12 și 12, Pasul 10, p. 8

Câți dintre noi au făcut inventarul invidiei când am făcut pasul 4 pentru prima dată? Probabil nu mulți. Câți au făcut asta ]n următorii 4 pasi sau când ați lucrat la pasul 10? Din nou, după toate probabilitățile, foarte puțini. Și totuși, așa cum putem vedea în citatele de mai sus, Cartea Mare și 12&12 consideră invidia ca una dintre cele mai mari probleme ale noastre ca alcoolici, alaturi de furie, resentimente și frică.

De ce atunci invidia nu este în atenţia noastră? Pentru că, la fel ca lăcomia, invidia este greu de detectat în noi înșine. Ideea e că nu eu sunt invidios, celălalt este. Într-adevăr, invidia ascunde chiar mai mult decât lăcomia. Lăcomia poate poza în ceva pozitiv. Se poate ascunde în spatele ambiției sau în spatele unei cauze bune. Vrem mai mult pentru că vrem să facem mai mult, ne spunem; vrem să realizăm lucruri, să aducem o contribuție, să facem bine.  

Nu e la fel cu invidia. Ca defect al caracterului și al emoției, invidia este dincolo de răscumpărare. Este o interpretare depreciativă a celorlalți care provine dintr-o interpretare depreciativă a noastră înşine. Marca sa este rivalitatea. În invidie, vrem ceva pe care cineva îl are, dar ne lipsește. Poate fi orice bun: o calitate, talent, avantaj, posesie. Dar nu dorim acel ceva pentru ceea ce este în sine, cât pentru valoarea pe care o conferă persoanei care are acel ceva (de exemplu, aprobare, respect, admirație). Aceasta este preocuparea de bază, ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Rivalitatea este pentru semnificație sau merit personal.

Dacă dorim să avem și noi obiectul invidiei, dar nu ne deranjează că cealaltă persoană îl are, rivalitatea este amiabilă și îi spunem „invidie prietenoasă”. Dacă, pe de altă parte, ne supără posesia celeilalte persoane și am dori ca persoana respectivă să o piardă sau să fie diminuată în vreun mod, rivalitatea este ostilă și se spune că invidia noastră este (redundantă) de tipul „invidios”. Succesul celuilalt este eșecul nostru și eșecul lui succesul nostru.

Acesta este genul de invidie despre care se vorbește în Cartea Mare și 12&12. Asta se spune că a dus la sticlă și este unul dintre cei mai mari dușmani ai noștri. Nu este greu de văzut de ce. În invidie, valoarea noastră de sine este mereu pe linie. Ne comparăm mereu cu ceilalți și rămânem mereu în urmă. Întotdeauna concurăm și pierdem. Devenim supăraţi și resentimentari. Ne deprimăm și ne este milă de noi înșine.

Invidia este adesea combinată cu alte emoții, ceea ce agravează problema noastră atunci când facem inventar. Una dintre acestea este lăcomia. La fel ca invidia, lăcomia este o dorință necumpătată sau exagerată de posesie. Dar lăcomia vizează posesiunile în general. Invidia vizează în mod specific posesiunile care aparțin altei persoane. Mai mult, lăcomia se referă la bunurile propriu-zise, ​​adică la obiectele externe de proprietate (Porsche sau Mercedes Benz). Deși preocupată și de acestea, invidia se preocupă mai mult de calitățile interne care aparțin unei persoane (aspectul sau talentul ei muzical). Ceea ce își dorește cu adevărat este ceea ce spun posesiunile despre posesor. Își dorește pentru sine valoarea pe care o reflectă posesiunile.

Invidia este, de asemenea, confundată cu și folosită ca sinonim pentru a râvni. Ambele vizează ceea ce aparține altuia. Dar când râvnim, atenția noastră este pusă pe posesia în sine, nu pe valoarea pe care cealaltă persoană o derivă din ea. Mai mult, accentul se pune doar pe tipul exterior. Nu râvnim atributele personale sau interioare ale cuiva. 12&12 diferențiază cele două în următoarea propoziție: „Teama nerezonabilă că instinctele noastre nu vor fi satisfăcute ne determină să râvnim posesiunile altora, să poftim pentru sex și putere, să ne enervăm când sunt amenințate cererile noastre instinctive, să fim invidioși când ambițiile altora par a fi realizate în timp ce ale noastre nu sunt ”(Pasul patru, p.49).  

Cea mai mare confuzie, însă, este cu gelozia. De fapt, gelozia este folosită în mod obișnuit ca sinonim pentru invidie. La fel ca invidia, gelozia implică rivalitate. Dar, spre deosebire de invidie, rivalitatea depășește ceva ce subiectul emoției are deja și obiectul acesteia nu. Mai mult, gelozia implică paradigmatic o persoană, nu o anumită posesie externă sau o calitate internă. Astfel, gelozia are loc într-un context tripartit. Provocarea se referă la afecțiunea unei persoane (dragoste, admirație, loialitate). Persoana geloasă se interpretează ca fiind în pericol de a pierde acea afecțiune față de rivalul ei.

Gelozia este uneori un substitut convenabil pentru invidie. Este un eufemism. Invidia sugerează inferioritate. Cineva are ceva ce ne lipsește și ne dorim și este în acest sens mai bun decât noi. Dar nu vrem să oferim nimănui această idee. Deci spunem că suntem gelosi. Invidia sugerează și rea-voință. Astfel, oamenilor nu le place în mod deosebit să li se spună că suntem invidioși pe ei. Dar nimănui nu îi pasă să spunem că suntem gelosi. Pot chiar să-l ia ca pe un compliment.

Dar invidia nu este un compliment. Este, în cel mai bun caz, o admitere supărătoare a superiorității cuiva asupra noastră, într-o oarecare privință. Sentimentul de bază este că cealaltă persoană nu merită binele pe care îl are și ne lipsește. Au înșelat sau sunt favorizați pe nedrept. Acest lucru justifică reaua noastră voință și dorința noastră de cădere a lor.

Invidia se bazează pe preocuparea pentru valoarea personală. Dar preocuparea este comparativă. Valoarea noastră este legată de valoarea altcuiva. Ne simțim demni doar dacă ne putem vedea pe noi înșine că suntem la fel de buni sau mai buni decât oricine altcineva în ceea ce privește ceva ce are persoana respectivă, care este important pentru noi. Dar suntem invidioși tocmai pentru că nu ne vedem așa. Ne vedem ca fiind inferiori. Incapabili să ne aducem la nivelul celuilalt, nu putem decât să dorim să-l coborâm pe al lui la al nostru.

Pentru a face corect inventarul invidiei, trebuie să vedem modalitățile prin care se exprimă. Vom menționa câteva. Unul este prin resentimente. Ne supărăm pe cineva deși persoana respectivă nu a făcut nimic pentru a ne face rău nouă sau celor pe care îi iubim? Ne comparăm cu persoana în vreun fel? Dacă da, resentimentul nostru poate fi produsul invidiei. Poate că persoana respectivă a câștigat un premiu sau a primit o promovare la locul de muncă. Ori de câte ori suntem nemulțumiți de succesul sau norocul cuiva sau suntem nemulțumiți de calitățile lor, desigur, bune, invidia este la lucru. Același lucru se aplică dacă ne găsim plăceri în dificultățile sau neîmplinirile cuiva.

Alte semne posibile de invidie sunt în ostilitatea sau rea-voința față de cineva fără un motiv aparent; acuzarea sau discreditarea în mod fals a altora; angajarea în bârfă și calomnie; respingerea sau disprețul față de abilitățile, talentele sau realizările altor persoane; și tachinarea sau exprimarea sarcasmului.

Întrucât invidia este un defect și o emoție de comparaţie, este de la sine înțeles că, dacă dorim să încetăm invidia, trebuie să încetăm să ne comparăm cu ceilalți. Și asta este corect. Dar nu ne putem dori doar să ne oprim. Trebuie să practicăm principiile care ne vor ajuta să nu mai facem comparații invidioase.

Viziunea AA a defectelor noastre de caracter și emoție este că acestea sunt manifestări ale unei probleme spirituale. Ca atare, ele necesită o soluție spirituală. Pentru invidie, problema este că ne bazăm în mod fals valoarea de sine pe ceea ce au alții. Soluția este să găsim în schimb o bază spirituală. AA spune că numai Dumnezeu poate furniza acest fundament.

Putem realiza trezirea la o astfel de perspectivă spirituală a lucrurilor prin practica recunoștinței. Când suntem invidioși, suntem nemulțumiți atât de ceea ce avem, cât și de ceea ce au ceilalți. Suntem nefericiți pentru că suntem posesivi în legătură cu aceste lucruri. Ne considerăm neîndreptățiți că nu le avem și intrăm în competiție pentru ele cu ceilalți. Vedem situația noastră ca un joc cu sumă zero, în care victoria lor este pierderea noastră și invers.

Recunoștința încurajează o trezire spirituală care ne face să vedem orice bun avem noi sau alții ca dar de la un Dumnezeu plin de har și iubitor. Putem fi recunoscători atât pentru darurile lor, cât și pentru ale noastre. Nu suntem într-o relație competitivă, ci într-o relație de cooperare în care darurile altcuiva, mai degrabă decât să le diminueze pe ale noastre, se adaugă la ele și la tot binele care este în univers.

A vedea binele pe care alții îl au ca daruri de la Dumnezeu ne ajută, de asemenea, să practicăm un principiu care se opune direct și este un remediu al invidiei. Aceasta este principiul admirației. Când admirăm pe cineva, vedem persoana ca excelând în ceva pe care îl considerăm important sau valoros. Ne face plăcere. O validăm și o susținem, atât pentru binele ei, cât și pentru al nostru și pentru binele tuturor celor care pot beneficia de el. Putem chiar să fim inspirați să imităm excelența specială sau cel puțin să imităm unele dintre calitățile persoanei care i-au permis să se dezvolte și să o realizeze.

Cu timpul ajungem să fim recunoscători pentru astfel de oameni și pentru darurile pe care le-au cultivat atât de admirabil. Admirația devine astfel un alt mod de a practica recunoștința și de a fi fericiți cu noi înșine, cu oamenii și cu lumea. 

Envy