BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


joi, 30 noiembrie 2017

PASII 8-9 - 12&12

PASII 8-9


PASUL 8

 „Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele."

Paşii 8 şi 9 vizează relaţiile personale. Mai întîi, aruncăm o privire în urmă, pentru a încerca să descoperim unde am greşit apoi încercăm, cu vigoare, o reparare a răului pe care l-am făcut; şi în al treilea rînd, după ce am eliminat astfel reziduurile trecutului, ne gîndim serios la cum am putea dezvolta, folosind noile cunoştinţe achiziţionate despre sine, cele mai bune relaţii posibile cu fiecare fiinţe umane pe care o cunoaştem.
Nu este o treabă simplă. Este o sarcină de care ne putem achita cu o pricepere mereu îmbunătăţita cu timpul, dar o sarcină care niciodată nu se va încheia cu adevărat. Învăţarea traiului în cea mai deplină pace, cooperare şi frăţie cu toţi semenii, bărbaţi sau femei, oricine ar fi, este o experienţă fascinantă şi emoţionantă. Fiecare membru AA a descoperit că poate progresa prea puţin pe acest nou drum în viaţă, pînă nu face cu adevărat o investigaţie exactă şi fără rezerve a trecutului sau, pentru a şti ce urme au lăsat ravagiile provocate de el în viaţa semenilor. Pînă la un anumit nivel, a făcut aceasta investigaţie prin inventarul moral, dar acum a sosit vremea necesităţii de a-şi dubla eforturile, pentru a vedea cîţi oameni a rănit şi în ce mod. Aceasta redeschidere de vechi răni emoţionale - unele vechi, altele poate chiar uitate, iar unele care încă supurează dureros - poate părea, la prima vedere, o operaţie chirurgicală fără sens. Dar, dacă se porneşte cu bunăvoinţă, atunci marile avantaje ale acestei acţiuni vor apărea atît de repede, încît, pe măsură ce se topesc obstacole după obstacole, durerea se va potoli.
Obstacolele sînt, totuşi, reale. Primul şi cel mai greu de trecut este legal de iertare. În clipa în care cugetăm la o relaţie strîmbă sau ruptă cu cineva anume, emoţiile pornesc în defensive. Ca să scăpăm de privitul în faţă al lucrurilor rele pe care le-am făcut noi altora, ne concentrăm cu ura asupra răului pe care ni l-au făcut nouă persoanele respective. Această atitudine este reală mai ales atunci cînd vreun om ne-a făcut cu adevărat mult rău. Triumfători, ne legăm de comportamentul incorect al acelei persoane şi-l folosim ca o scuză perfectă, pentru a minimaliza sau a da uitării propria noastre comportare.
Aici este mare nevoie să ne stăpînim, sută la sută. Nu prea are sens să rîdă ciob de oale sparte. Să ne amintim, că nu numai alcoolicii sînt victime ale emoţiilor dereglate. În plus, este de obicei - adevărat că apucăturile noastre, pe cînd beam, au agravat defectele altora. Nu odată ne-am împins prietenii pînă la limita răbdării şi am reuşit să-i facem negri de mînie chiar şi pe acei oameni care nu dădeau nici două parale pe noi. În multe situaţii avem de-a face chiar cu tovarăşi de suferinţă, cărora le-am adîncit durerile. Dacă tot vine vorba să cerem iertare pentru noi-înşine, de ce n-am începe prin a-i ierta noi pe ei, o dată pentru totdeauna?
Pe cînd ne făceam lista persoanelor pe care le-am rănit, mulţi dintre noi ne-am izbit de încă un obstacol. Am fost puternic şocaţi cînd ne-am dat seama că ne pregăteam să ne prezentăm în faţa celor pe care îi răniserăm, ca să ne admitem purtarea noastre detestabilă. Fusese şi aşa destul de stînjenitor să admitem totul, lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane. Dar perspective de a face cu adevărat o vizită, sau numai de a scrie o scrisoare, tocmai celor în cauză, acum ne-a copleşit de tot, în special la gîndul că nu valorăm mai nimic în ochii celor mai mulţi dintre ei. Mai erau şi cazuri în care unii nici nu erau, din fericire, conştienţi de răul pe care li-l făcuserăm. De ce nu se poate, ne tînguiam noi, să dăm uitării acele fapte? La ce să ne mai şi gîndim la acei oameni? Cam aşa arătau căile prin care frica făcea conspiraţie cu trufia, ca să zădărnicească întocmirea unei liste cu toţii cei pe care i-am rănit.
Unii dintre noi ne-am mai văzut confruntaţi şi cu un obstacol de o cu totul altă natură. Ţineam morţiş ca, pe cînd beam, noi n-am făcut rău nimănui decît nouă înşine. Familiile noastre n-au suferit, pentru că ne plăteam toate datoriile şi nu beam decît rareori acasă. Asociaţii noştri n-au suferit pentru că, de obicei, ne vedeam de treabă în afaceri. Reputaţia noastră nu suferise, pentru că puţini ştiau că beam. Cei care ştiau, ne asigurau cîteodată de faptul că o beţie zdravănă nu era decît o greşeală a unui om cumsecade. Atunci, ce rele să fim făcut? În nici un caz mai multe decît ar putea repara cîteva scuze, prezentate în treacăt.
Această atitudine este, desigur, rezultatul uitării intenţionate. Este o atitudine pe care n-o poate schimba decît o cercetare profundă şi onestă a motivelor şi acţiunilor noastre.
Deşi, în unele cazuri, nu mai putem repara nimic, iar în altele, este de preferat să întîrziem cu reparaţiile o vreme, este necesar să examinăm, cu precizie şi în amănunt, modul în care i-a afectat viaţa noastră trecută pe alţii. În multe situaţii, vom constata că răul făcut altora este minor, dar pe noi ne chinuie un grav şoc emotiv din cauza celor făcute. Conflictele emoţionale dăunătoare foarte profunde, uneori chiar complet date uitării, persistă în subconştient. La vremea la care s-au produs, poate că ne-au provocat atît de violente tulburări emoţionale încît ne-au deteriorat viaţa şi personalitatea cît se putea mai rău.
Dacă obiectivul reparării greşelilor noastre faţă de alţii este primordial, nu este mai puţin necesar să desprindem, din examinarea relaţiilor noastre personale, toate informaţiile pe care le putem obţine, oricît de mici, despre sine şi despre dificultăţile noastre fundamentale. Deoarece relaţiile proaste cu alte fiinţe umane au fost aproape întotdeauna cauza imediată a nenorocirii noastre, inclusiv a alcoolismului, nici un alt teren nu poate fi mai propice investigaţiei şi mai bogat în informaţiile care ne interesează. O reflectare calmă şi înţeleaptă, asupra relaţiilor personale, ne poate adînci cunoaşterea de sine. Putem vedea bine în spatele defectelor noastre de suprafaţă, ca să le înţelegem pe cele din adîncime, defecte care au fost uneori responsabile pentru întreg tiparul vieţii noastre. Am descoperit că un examen amănunţit şi profund este binefăcător şi merită tot efortul.
Apoi, s-ar putea să ne întrebăm ce anume să înţelegem prin "am făcut necazuri" altor oameni. Ce fel de "necazuri" îşi fac - de fapt ­oamenii, unii altora? Pentru a defini termenul de "necazuri" într-un mod practic, am putea spune că este vorba de rezultatul ciocnirii instinctelor, ciocnire care produce rău fizic, mental, emoţional sau spiritual altora. Spiritul nostru, mereu arţăgos, stîrneşte furia în ceilalţi. Minciunile şi înşelăciunile noastre îi privează pe alţii nu numai de bunurile lor lumeşti, ci şi de securitatea emoţională şi de pacea sufletească. De-a dreptul îi invităm să devină dispreţuitori şi răzbunători. Comportarea noastră sexuală egoistă poate da naştere geloziei, suferinţei şi unei puternice dorinţe de răzbunare.
Aceste grosolane devieri în purtare sînt departe de a fi lista completă a relelor pe care le facem. Să ne gîndim la cîteva dintre cele mai subtile, care pot fi uneori tot atît de dăunătoare. Să presupunem că în viaţa de familie sîntem zgîrciţi, iresponsabili, nesimţiţi sau distanţi. Să presupunem că sîntem iritabili, critici nerăbdători şi lipsiţi de umor. Să presupunem că-l potopim cu atenţia noastră pe unul dintre membrii familiei şi-i neglijăm pe ceilalţi. Ce se întîmplă, cînd încercăm să dominăm întreaga familie, fie printr-o lege de fier, fie prin neîncetate directive amănunţite despre cum ar trebui să trăiască toţi, de la o oră la alta? Ce se petrece, cînd ne bălăcim în deprimare şi autocompătimire - care mustesc în fiecare por al nostru şi de care îi contaminăm pe toţi din jur? O asemenea listă de necazuri făcute altora - din cele care fac viaţa dificilă şi, deseori, de neîndurat, alături de noi, alcoolici activi - poate fi continuate aproape la infinit. Cînd ducem cu noi asemenea trăsături de personalitate, la serviciu, la cumpărături, în societatea prietenilor, ele pot produce tot atîtea necazuri cîte le au produs acasă.
După ce am investigat cu grijă întreaga gamă a relaţiilor umane şi după ce am hotărît cu precizie care trăsături de caracter au dăunat altora şi i-au tulburat, putem începe să scotocim în memoria noastră, în căutarea persoanelor pe care le-am ofensat. N-ar trebui să fie prea greu să-i reperăm pe cei mai apropiaţi şi mai grav afectaţi. Apoi, cu fiecare an din trecut pe care îl trecem în reviste, pînă unde ne ajute memoria, vom sfîrşi prin a compune o listă lungă de nume de oameni pe care i-am afectat, într-un fel sau altul. Este necesar, desigur, să cumpănim cu grijă fiecare situaţie. Vom vrea să ne vedem propriile noastre fapte şi să le admitem, iertînd răul, real sau imaginar, care ni s-a făcut nouă. Este necesar să evităm să judecăm în mod extremist, atît pe noi-înşine, cît şi pe cei implicaţi. Nu trebuie să exagerăm, nici defectele noastre, nici ale lor. Ţinta noastră neclintită va fi să ne păstrăm un punct de vedere ponderat şi obiectiv.
Atunci cînd creionul se va împiedica, ne vom întări şi însenina, amintindu-ne ce însemnătate a avut experienţa acestui Pas pentru alţi membri AA. Este începutul sfîrşitului izolării de semeni şi de Dumnezeu.

PASUL 9

"Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă,
dar nu şi atunci cînd le-am fi putut face vreun rău, for sau altora."

Un raţionament sănătos, grija de a găsi momentul potrivit, curaj şi prudenţă - acestea sînt calităţile de care vom avea nevoie cînd vom face Pasul 9.
După ce ne-am întocmit lista cu oamenii cărora le-am făcut rău, după ce am reflectat cu grijă asupra fiecărei situaţii şi am încercat să intrăm în posesia unei atitudini corecte de abordare, vom vedea că reparaţiile directe datorate îi împart pe cei vizaţi în mai multe categorii. Vor fi aceia pe care este bine să-i abordăm de îndată ce avem o convingere rezonabilă în stabilitatea abstinenţei noastre. Vor fi aceia faţă de care nu vom putea repara decît parţial relele făcute, ca nu cumva dezvăluirile noastre să le facă, lor sau altora, mai mult rău decît bine. Vor fi şi cazuri în care reparaţiile vor trebui amînate, iar in altele, prin natura situaţiei, nu vom mai putea deloc lua legătura personal cu acei oameni.
Cei mai mulţi dintre noi începem prin a face reparaţii chiar din prima zi printre Alcoolicii Anonimi. Din clipa în care ne anunţăm familia ce avem de gînd, cu adevărat, să încercăm să urmăm programul, procesul recuperării a început. În cazul membrilor familiei, rareori se pune problema vreunor măsuri de prudenţă ori de găsirea momentului potrivit. Ne vine să strigăm în gură mare, de cum intrăm pe uşă, vestea cea bună. De obicei, cînd ne întoarcem de la prima şedinţă AA sau, poate, după ce terminăm lectura cărţii Alcoolicii Anonimi, vom vrea să petrecem cîteva minute cu un anume membru al familiei şi să recunoaştem, prompt, răul făcut prin băutură. Aproape întotdeauna, dorim să mergem şi mai departe, admiţînd defecte de-ale noastre care au făcut deosebit de greu traiul alături de noi. Acesta vi fi un moment cu totul deosebit, în puternic contrast cu dimineţile de mahmureala cînd fie ne înjurăm pe noi-înşine, fie dădeam vina pe familie (şi pe toţi ceilalţi) pentru toate necazurile noastre. La această primă discuţie este necesar doar să facem o mărturisire generală a defectelor noastre. S-ar putea dovedi neînţelept ca, în acest stadiu, să dezgropăm anumite episoade dureroase. Un raţionament de bun simţ ne spune să nu ne pripim. Atunci cînd sîntem dispuşi să dezvăluim cele mai oribile fapte, trebuie să ne asigurăm că avem viu, în minte, principiul: noi nu ne putem procura pacea sufletească pe socoteala altora.
Acelaşi mod de abordare ne va fi de folos şi la locul de muncă. Imediat, ne vor veni în minte cîteva persoane care ştiu totul despre băutul nostru şi care au fost cele mai afectate. Dar, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea să avem nevoie de ceva mai multă discreţie decît în abordarea membrilor de familie. S-ar putea să nu dorim să le spunem nimic vreo cîteva săptămîni sau mai mult. Mai întîi vom dori să fim cît de cît siguri că sîntem cu adevărat racordaţi la programul AA. Atunci ne vom simţi pregătiţi să ne prezentăm în faţa acestor oameni, ca să le spunem ce este AA-ul şi ce încercăm să facem. Problema fiind pusă în acest mod, putem recunoaşte fără reţineri răul făcut şi ne putem prezenta scuzele. Ne putem achita - sau putem promite că ne vom achita - toate obligaţiile financiare sau de altă natură. Ne va uimi de multe ori reacţia generoasă a majorităţii celor abordaţi cu o asemenea sinceritate, lipsită de emfază. Chiar la prima noastră încercare de reparare, pînă şi cei care ne-au criticat cel mai aspru şi mai pe bună dreptate vor micşora distanţa pe care au ţinut-o faţă de noi.
Această atmosferă de aprobare şi de laude este capabilă să ne facă să ne simţim uşor exaltaţi, să ne pierdem echilibrul şi să căutăm mereu acelaşi efect. Ori, se prea poate să cădem în cealaltă extremă, cînd - rareori, a drept - sîntem primiţi cu răceală şi scepticism. Aceasta ne va ispiti să venim cu insistenţe sau să discutăm în contradictoriu. S-ar putea chiar să ne împingă în descurajare şi pesimism. Dar, dacă ne pregătim bine înainte, asemenea reacţii nu ne vor devia de la obiectivul nostru ferm şi echitabil.
După aceste prime încercări de reparaţii, s-ar putea să ne savurăm atît de mult sentimentul de uşurare cîştigat încît să tragem concluzia că datoria noastră s-a încheiat. Vom dori să ne culcăm pe lauri. Tentaţia de a sări peste întîlnirile mai umilitoare şi temute - care tot ne-au mai rămas-s-ar putea să fie mare. Adesea ne vom construi scuze plauzibile pentru a ne eschiva complet de la ce avem de făcut. Sau vom tot amîna, spunîndu-ne că încă nu este momentul, cînd, în realitate, am lăsat să ne scape cîteva şanse bunicele de a îndrepta un rău grav. Să nu spunem că sîntem prudenţi, atunci cînd în realitate ne eschivăm.
De îndată ce începem să simţim că avem încredere în noul nostru mod de viaţă, şi - prin exemplul comportării noastre - am început să-i convingem pe cei din jur că într-adevăr schimbarea este în bine, nu mai este imprudent să discutăm, cît se poate de deschis, cu cei grav afectaţi de noi, chiar şi cu cei care nu ştiu, sau abia dacă sînt conştienţi, de ce le-am făcut. Singurele excepţii vor fi cazurile în care dezvăluirile noastre ar produce un rău real. Conversaţia poate începe ca de obicei, cît mai natural. Dar dacă nu se iveşte o asemenea ocazie, la un moment dat, vom simţi nevoia de a ne lua serios inima-n dinţi, pentru a ne prezenta în faţa persoanei respective şi a pune cărţile pe masă. Nu este nevoie să ne bălăcim în remuşcări excesive în faţa celor pe care i-am rănit, dar este important ca încercările de reparaţii să fie generoase şi fără ocolişuri.
Nu poate exista decît o singură situaţie care să justifice doar dezvăluiri parţiale despre răul făcut. Este vorba despre situaţia în care o dezvăluire completă ar răni serios persoana în cauză, sau - la fel de important - alţi oameni. Nu putem, de exemplu, povesti cu lux de amănunte aventurile noastre extraconjugale soţului sau soţiei care nu ştie nimic. Dar, chiar şi în asemenea cazuri, dacă subiectul trebuie discutat, să încercăm să evităm a face necazuri persoanelor implicate în aventurile respective, oricine ar fi ele. Sîntem departe de a ne uşura povara atunci cînd, cu nesimţire, facem şi mai grea crucea altora.
O problemă cu două tăişuri se poate naşte în alte aspecte ale vieţii, în care este vorba despre acelaşi principiu. Să presupunem, de pildă, că ne-am băgat mîinile în banii firmei, fie împrumutîndu-i", fie îngroşînd contul de cheltuieli şi i-am băut. Să presupunem că fapta rămîne nedescoperită dacă nu spunem nimic. Oare să ne recunoaştem imediat necinstea în faţa conducerii, chiar dacă ştim sigur că ne va costa slujba şi imposibilitatea de a ne re-angaja undeva? Să fim chiar atît de rigizi în convingerea că trebuie să reparăm ce-am făcut, fără să ne pese de ce se va întîmpla cu familia şi căminul nostru? Sau să ne consultăm mai întîi cu cei care urmează să tragă ponoasele? Oare să discutăm, sau nu, cu naşul AA ori cu sfetnicul nostru spiritual, deschis, cerînd cu toată sinceritatea ajutorul şi ghidarea lui Dumnezeu - şi luînd, între timp, hotărîrea de a face lucrul corect, atunci cînd vom vedea lucrurile limpede, oricare ar fi preţul? Desigur, nu există nici un răspuns standard care să se potrivească la toate dilemele noastre. Dar, fiecare situaţie cere o bunăvoinţă totală de a repara, cît de repede şi cît de profund este cu putinţă, în funcţie de împrejurări.
Mai presus de toate, ar fi bine să încercăm să fim absolut siguri că nu amînăm din cauza fricii. Căci adevăratul spirit al Pasului 9 este acela de a fi pregătiţi să acceptăm toate consecinţele faptelor noastre trecute şi de a ne asuma răspunderea faţă de bunăstarea altora, în acelaşi timp.


miercuri, 29 noiembrie 2017

Acceptarea (Vincent P. Collins)

Acceptarea
de Vincent P. Collins

Înfruntând viaţa

Fiecare dintre noi, mai repede sau mai târziu, ajungem la un punct când viaţa ni se pare că a devenit prea mare ca să îi putem face faţă. De fapt, viaţa niciodată nu este prea mare pentru  noi, dar întradevăr poate părea aşa. Când acest lucru se întâmplă, trebuie să ne îndreptăm din nou atenţia asupra vieţii. Ne-am pierdut probabil perspectiva, dar poate fi recuperată.
Ai ajuns probabil să te gândeşti la lume ca aşa de vastă încât nici nu poţi să o descrii - pământul, douăzeci şi cinci de mii de mile de jur împrejur, iar spaţiul îndepărtat, plin de lumi necunoscute. Dar, practic, lumea este limitată la casa ta, magazinul tău şi oraşul tău. Chiar dacă zbori în India sau Paris sau Hong-Kong, lumea ta nu este mai mare decât interiorul unui avion, şi nici mai îndepărtată decât cel mai apropiat aeroport.
Ai ajuns să priveşti lumea ca fiind plină de milioane şi milioane de oameni. În realitate, lumea ta constă dintr-un număr foarte mic de oameni – aceia care locuiesc cu tine, aceia care lucrează cu tine, şi aceia pe care îi cunoşti.
Viitorul îngrozitor şi ameninţător, acel coşmar infinit de zile şi ani mohorâţi! Nici nu pot să mă  gândesc la el. Nici nu te mai gândi la el. Trăieşti doar o secundă separată în timp; aceasta este exact acest minut. Te poţi gândi doar la un anume lucru odată, fa doar un singur lucru odată; de fapt iei o singură gură de aer odată. Deci, încetează a mai trăi în ziua de mâine, care s-ar putea să nu mai vină, şi începe să trăieşti fiecare zi la timpul ei – astăzi. Fă-ţi planuri pentru mâine dar, numai seara, înainte de culcare.
În scurt timp, îţi vei da seama că acest monstru, VIAŢA, poate fi decupat până la mărimea sa reală. Viaţa este doar acest loc, acest timp şi aceşti oameni aici şi acum. Acestora le poţi face faţă - cel puţin azi.
„ Dar viaţa mea este doar o problemă, una după cealaltă!” Bineînţeles că este- asta este viaţa.
Nu ştiu cum este la voi, dar mie mi-a trebuit un timp îndelungat să-mi dau seama că unele din aceste probleme sunt cauzate de mine. De exemplu, consideram că este datoria mea să încerc să rezolv problemele altora, să le mediez disputele şi să le arat cum să-şi trăiască vieţile proprii. M-am simţit jignit când mi-au respins sfatul, pe care nu l-au solicitat. În final am înţeles că nu poţi să îi ajuţi pe oameni decât dacă au cu adevărat nevoie de ajutor, dorinţa de a fi ajutaţi, vor ca tu să îi ajuţi şi îţi solicită acest ajutor. Chiar şi atunci, îi poţi ajuta doar, să se ajute pe ei înşişi.
Un Arab bătrân a cărui cort era aşezat lângă o un grup de musulmani ce se roagă gălăgios, a fost întrebat, „Nu te deranjează?”. El a răspuns „Nu!”; „Cum anume le faci faţă?”; „Îi las să se roage?”
Mi-am cauzat foarte multă durere încercând să fiu „neegoist”, să mă gândesc prima dată la ceilalţi, la mine ultima dată, şi să încerc să-i mulţumesc pe ceilalţi. Dar nu-i poţi mulţumi pe toţi. Poţi să te epuizezi făcând una şi alta încercând să mulţumeşti „pe verişoarele mele si surorile mele si mătuşile mele”, şi să descoperi că de fapt ei nu sunt afectaţi oricum ai acţiona. „ Mulţumeşte-i pe toţi şi nimeni nu va fi mulţumit; mulţumeşte-te pe tine şi cel puţin tu vei fi mulţumit!”. Caritatea începe la tine acasă, un interes propriu limpede este o caracteristică de bază a naturii umane. Poţi să scapi de multa durere recunoscând zadarnica încercare de a-i mulţumii pe toţi sau încercarea de a mulţumi pe cineva care nu poate fi mulţumit.
Un număr surprinzător de oameni cred că alţi oameni le pot răni sentimentele. Şi nu te vor crede când le vei spune că nu este de loc aşa – că nimeni nu te poate răni decât dacă tu îi laşi să te rănească! Dacă criticismul iresponsabil sau irezonabil îţi cauzează nefericire, este în mică parte şi vina ta. Toţi spunem „Nu îmi pasă ce spun oamenii”, dar mai tragic este că la toţi ne pasă, iar prefăcându-ne că nu este aşa doar înrăutăţim lucrurile. Ce să facem?
Practic, poţi să-ţi întorci urechea surdă către persoana care te necăjeşte; pune-ţi în minte că nu te vei lăsa să asculţi ce el/ea spune, şi să iei în serios acestea. Nu vei crede asta până vei încerca. Daca refuzi, cel puţin să încerci, un suflet cinic şi suspicios(ca mine, de exemplu) va bănui că eşti obişnuit să-ţi răneşti sentimentele, pentru că altfel te-ai plictisit.
Atât de mult pentru o durere inutilă.
Dar să vorbim despre adevăratele probleme, probleme ce există, indiferent de ce facem, gândim sau spunem? Acea problema terifiantă care aparent nu are nici o soluţie? Să ne oprim puţin şi să vedem ce este problema cu adevărat.
O problemă este un set de circumstanţe care ameninţa bunăstarea ta. Şi ce sunt „circumstanţele”? circumstanţele sunt oameni şi lucruri. Deci, „rezolvarea problemelor noastre” înseamnă, a aduce lucrurile şi oamenii după cum vrem noi. Uneori putem face asta. De cele mai multe ori nu putem. Atunci?
Sunt câteva lucruri pe care le putem face. Putem privi în jur şi să găsim ceva sau cineva pe care să dăm vina. Sau, ne putem pune cenuşa în cap, să purtăm papuci sărăcăcioşi, cu tocurile tocite, accentuându-ne gleznele, făcându-i pe prieteni noştri să scandeze: „Bietul, Bietul de tine!”. Putem reuşi să ne facem familiile să se simtă mizerabil. Îi putem amăgi pe doctori. Îi putem înşela pe preotul nostru, să ne batem pe piept şi să-l învinovăţim pe Dumnezeu: „Ce am făcut ca să merit asta?”

Acceptarea

Aceste variate „remedii la domiciliu”- a învinovăţi pe toată lumea, autocompătimirea şi restul au un singur rezultat: îi face pe toţi, inclusiv pe mine, mai mizerabili şi se adună la dificultăţile noastre fără să le rezolve. „Să –L blestemăm pe Dumnezeu şi să murim”? Nu.
Să facem ce face politicianul: „Daca poţi bate-i şi alătură-te lor!” Daca nu poţi să-ţi rezolvi problemele, învăţa să trăieşti cu ele, nu în ciuda lor.
„ Sigur, sigur, chiar aşa! Totul foarte uşor de spus ‚învaţă să trăieşti cu ele’, dar e cu totul altceva să şi faci! Cum faci tu ca să realizezi asta?”
Foarte simplu, prietenul meu; atât de simplu încât nu ai încerca decât dacă ai fi disperat. Dacă eşti destul de disperat, vei încerca orice. Deci încearcă ceva ce funcţionează – încearcă acceptarea!
Acceptarea este singura sursă reală de linişte, seninătate şi pace. Mai este cunoscută ca „Cedarea”, „A face o plecăciune în faţa Inevitabilului”, „ A te alătura lor”. Poate fi obţinută dacă ai o dorinţă urgentă de a te ajuta şi voinţă de a-I cere lui Dumnezeu să te ajute.
Din fericire pentru noi, formula perfectă pentru acceptare, simpla şi practică ca şi cum ai deschide o sticlă, este la îndemână, şi ne aşteaptă să o folosim înaintea altor sute şi mii să o facă. Scrisă de Reinhold Neibuhr, cunoscută peste tot ca „ Rugăciunea pentru Seninătate”. Iat-o:
„Doamne dă-mi
Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”
Pur şi simplu îi cerem lui Dumnezeu să ne dea abilitatea să luăm lucrurile şi oamenii aşa cum sunt ei, dacă nu îi poţi schimba. Foarte rar reuşim să îi schimbăm pe oameni, dar ne putem schimba pe noi înşine. Îi cerem, mai departe, lui Dumnezeu să ne îngăduie să ne convingem pe noi înşine că nu se poate altfel, chiar daca am putea. Numai Dumnezeu este destul de puternic să controleze toate lucrurile, şi se pare ca preferă să lase lucrurile să meargă de la sine fără să le schimbe.
În practică: înfruntă problema care îţi scoate peri albi, şi spune „Există ceva ce pot să fac în acest moment, azi?” Daca da, fă! Nu lăsa pe alt minut. Dacă azi nu poţi face nimic, acceptă şi dă uitării.
Nu vei reuşi să treci un perete înalt de 20 de metri doar lovindu-ti capul de el - te vei alege doar cu o durere de cap. Daca te aşezi în umbra peretelui şi îţi spui „ Poate îmi e mai bine de partea asta, în cele din urmă”, poţi să fi sigur că Dumnezeu va face lucrurile să meargă bine pentru tine şi pentru ceilalţi. Această abilitate a Lui de a face ca totul sa fie bine este cunoscută ca şi Cumpătarea Divină, sau „ Bunătatea lui Dumnezeu”.

Bunătatea lui Dumnezeu

Cumpătarea Divina este calitatea lui Dumnezeu prin care El ne aduce bunătate din răutate, sau prin care ne permite să facem rău, în aşa fel încât El să scoată bine din acesta.  Bunătatea lui Dumnezeu este cel mai bun răspuns la bolile bătrâneţii, „De ce îi lasă Dumnezeu să scape cu aceasta?”
Suntem conştienţi că oamenii pur şi simplu nu acţionează cum ar trebui. Unii sunt răutăcioşi, aroganţi, egoişti, nerecunoscători şi cu rele intenţii tot timpul. Chiar şi cei mai buni (asculţi?) sunt răutăcioşi, aroganţi etc., cea mai mare parte de timp.
De ce Dumnezeu nu face ceva în legătură cu asta: Ar putea, cu siguranţă; dar ciudat să spui, asta ar distruge totul. El ne-a creat cu o voinţa libera, care este, puterea de a alege de a face bine sau rău. Şi-a dat seama, de asemenea, că unii oameni au abuzat de voinţa liberă, dar El ne-a lăsat-o pentru că fără ea am fi roboţi. Planul lui este să ne răsplătească cu Raiul, dar nu poţi să răsplăteşti o maşină pentru că merge bine – ea nu ar putea face altfel. Fără voinţa liberă, nici răsplată.
Putem să acceptăm faptul că „e o lume păcătoasă!” noi nu trebuie să-i amintim lui Dumnezeu aceasta; de fapt nimeni nu a suferit mai mult de aceasta decât El, atunci când a coborât pe pământ. Marea diferenţă este aceea că el a acceptat aceasta nedreptate şi nu s-a răzvrătit împotriva ei. Şi asta prin acceptare Lui, avea să ne salveze pe noi. Tot ceea ce i s-a  făcut, a fost permis de Tatăl Lui, spre salvarea noastră. El a acceptat acest lucru ca fiind voinţa Tatălui. „ Tata, dacă este posibil, lasă cupa aceasta să treacă de mine; dar nu voia Mea, ci fie voia Ta”.
Poţi să pretinzi că eşti victima unei mai mari nedreptăţi decât El? Sau mai importantă decât a Lui? Ai vrea foarte mult să scapi de situaţia care te apasă, dar nu poţi. El ar fi putut dar nu a făcut-o! „Discipolul deasupra Maestrului?”
Providenţa lui Dumnezeu a transformat cea mai oribilă nedreptate a tuturor timpurilor în cea mai mare binecuvântare a tuturor timpurilor. Providenţa divină mai transformă răul în bine, dacă victima îşi acceptă soarta aşa cum şi-a acceptat-o Christos. Când faci o plecăciune inevitabilului, nu îl ignori sau îl scuzi sau îl explici. Pur si simplu accepţi Voinţa lui Dumnezeu, indirectă sau permisivă..
Dumnezeu nu ne vrea răul sau tolerează nedreptatea.; El lucrează minunea prin care rezultă binele. Daca ne aflam într-o situaţie, aparent, fără scăpare, cu cea mai mică cale de scăpare blocată, nu trebuie să ne răzvrătim. În schimb, trebuie să ne dam seama că Dumnezeu are motivele Lui, în infinitatea bunătăţii şi înţelepciunea Lui, pentru a ne permite acest lucru. Şi pe măsură ce acceptăm „Fie Voia Ta”, povara va fi luată de pe umerii noştri, iar asigurarea că totul va fi bine ne va aduce pacea în sufletul nostru.
Uită-te în trecutul vieţii tale. Sincer, poţi să vezi acum cum mâna iubitoare a lui Dumnezeu a dat un final fericit la multe evenimente, unde părea să fie un şir imens de tragedii? „ De ce ţi-e frică, de puţină credinţă?”

Suferinţa

Un comediant a spus odată, „ Doar pentru că avem dreptul nestingherit la fericire, asta nu înseamnă că o vom şi atinge vreodată”. Uneori chiar avem impresia că Dumnezeu nu vrea să fim fericiţi, aici pe pământ, că El ne cere suferinţă şi nenorocire în această viaţă, ca preţ pentru fericire. Puritanii credeau în aceasta, dar tu nu crezi! Dumnezeu vrea ca noi să fim fericiţi aici pe pământ, şi chiar ne arată calea. Uneori, refuzăm să privim acolo unde arată El.
Problema este că cei mai mulţi dintre noi credem că fericirea este îndeplinirea dorinţelor şi a ceea ce vrem noi, sau cel puţin să fim scăpaţi de suferinţă şi durere. De fapt constă în seninătatea, ce o avem după ce ne conformăm voinţa noastră cu Voinţa lui Dumnezeu. Ajungem la fericire prin a ne forţa să acceptăm ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi.
Este evident că o asemenea cale ne poate face fericiţi în următoarea viaţă, dar este greu să vedem cum ne va face fericiţi în această viaţă. Asta fiind convinşi că fericirea constă în a obţine ceea ce vrem- satisfăcându-ne poftele şi dorinţele instinctuale – care, toate, sunt exact opusul adevărului. Chiar dacă am putea să ne satisfacem toate dorinţele, tot nu am putea fi fericiţi. Recunoştinţa de sine, în loc să ne facă fericiţi ne face mizerabili, aşa cum am învăţat din povestirea Regelui Midas şi Atingerea de Aur. Daca ai face greşeala universală de a-ţi linişti pornirea voinţei proprii, încetează! Încetează să o mai hrăneşti, şi începe să o controlezi.

„ Cu încetişorul, nu dintr-o dată!”

Nu, nu este prea dificil când şti cum. Dumnezeu ne-a dat mijloacele perfecte de a elimina voinţa proprie, şi să ne scăpăm din sclavia dorinţelor noastre nesatisfăcute. Suferinţa este instrumentul perfect să ne decupăm la mărimea normală. Fără să ajungem la limita acestei suferinţe, am face mai bine să o folosim. Durerea este singurul instrument suficient de ascuţit care să ne cioplească excesul voinţei noastre vaste, şi să o adaptăm la Voinţa lui Dumnezeu; mai exact în forma unei cruci.
Foarte puţini oameni poartă o cruce de proporţii eroice, atâta timp cât Dumnezeu ne face să o măsurăm, şi sunt foarte puţini eroi. De cele mai multe ori constă din supărările zilnice şi frustrările minore, dezamăgirile, singurătatea şi revenirea la realitate cu toata lumea, inclusiv cu noi înşine. Poţi să le numeşti ca o combinaţie de dureri corporale, remuşcări spirituale şi răsăririle mintale, care fac viaţa de zi cu zi. Drumul Crucii poate fi foarte greu, dar rămâne singurul drum către fericire, seninătate şi pace în această viaţa, pe pământ. Iar la capătul ei vă aştepta o fericire fără margini, fără limite şi fără sfârşit.

Mulţumirea

Copilul plânge pentru că Mama nu îl lasă să se joace cu marele, frumosul, strălucitorul cuţit de bucătărie. Copilul este foarte nefericit; nu poate avea ceea ce vrea, şi nici nu vrea acea veche jucărie sunătoare. Copilul încă are de învăţat că mulţumirea nu constă în a avea ceea ce vrea, ci în a fi mulţumit cu ceea ce are.
Daca noi, cei mari suntem mulţumiţi doar când obţinem ceea ce vrem, cea mai mare parte din timp vom fi nemulţumiţi. În acest fel fericirea noastră depinde de circumstanţe, asupra cărora nu avem nici un control. Nici o fiinţă umană nu este atât de înţeleaptă şi puternică, încât să controleze circumstanţele.
Am face mai bine să vedem cum ne putem găsi propria noastră încântare. Atâta timp cât nu putem obţine ceea ce vrem, trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem. Tu ce ai? Eşti în viaţă, şi ai şase simţuri într-o stare de funcţionare mai bună sau mai rea. Chiar dacă suntem surzi, muţi sau orbi, putem totuşi să ne bucurăm de senzaţia respiraţiei.
Eu nu sunt nici surd, nici mut, nici orb. Pot chiar să mă uit la un coş de gunoi şi să mă bucur că încă îl pot vedea şi mirosi. Pot să ascult cum o pisică miaună lângă fereastra mea, la ora 3 noaptea, şi să îmi dau seama că nu este nimic în neregulă cu auzul meu. Pot să umblu: pot să mă bucur de senzaţia că ridic picioarele şi le pun înapoi. Pot să nu deosebesc culorile şi să nu deosebesc tonalităţile, dar tot mă pot bucura de gânguritul unui copil.
Putem găsi în orice situaţie ceva de care să ne bucurăm, indiferent de cât de neplăcută este, dacă vom căuta însă. Dacă încercăm din răsputeri ne putem bucura şi de truda muncii noastre.
Să nu faci greşeala să ne amânăm bucuria până la vacanţă sau până la sfârşitul săptămânii. Unii oamenii trebuie să meargă la cinema sau la cluburi de noapte pentru amuzament şi distracţie, când proprii copii le poate aduce cel mai mare amuzament. Să ne bucurăm aici şi acum!
Să faci faţă singurătăţii sau înstrăinării este poate cel mai dificil lucru. Ce putem face când circumstanţele ne aruncă într-o existenţă solitară? În primul rând, dacă eşti norocos să ai interese, fizice sau mintale, ia-ţi mult timp să le dezvolţi. Eşuezi încercând să îi ajuţi pe toţi cei nenorociţi. Daca nu reuşeşti aceasta, te vei întoarce la cultivarea conştientă a celor cinci simţuri şi a puterilor intelectuale. Cel puţin poţi să îi spui lui Dumnezeu în fiecare dimineaţa că eşti disponibil să foloseşti instrumentul Lui, numai prin a-L ruga să binecuvânteze pe toata lumea pe care o întâlneşti.
Daca aceste alternative nu vor funcţiona, mai rămâne un singur lucru de făcut: sincera, simpla, profunda acceptare. Încetează să-ţi plângi de milă, încetează să te răzvrăteşti, aruncă parazitul şi predă-te lucrului evident, că atâta timp cât Dumnezeu îngăduie şi nu poţi scăpa, probabil este cel mai bine pentru tine şi pentru ceilalţi. Roagă-te pentru credinţa de a crede şi de a accepta acest fapt.

„ Doamne, Salvează-ne……”

Dumnezeu este infinit de înţelept: El ştie ce este mai bine pentru tine. El ne iubeşte cu o dragoste nemărginită; El ştie ce e mai bine pentru noi. El este infinit de puternic; El poate să îndeplinească pentru noi. Noi, pe de alta parte, suntem ignoranţi, slabi şi neascultători. Cu toate acestea în slăbiciune stă puterea noastră. Suntem noi învinşi, bătuţi, lipsiţi de speranţă? Bine! Asta doar atunci când ne admitem totala neputinţa şi putem fi siguri de ajutorul lui Dumnezeu.
Nimeni altcineva, decât un monstru poate să treacă pe lângă un copil flămând, dezbrăcat ce îngheaţă pe o bancă, fără să îl ridice, să-l adăpostească, să-l hrănească şi să-l îmbrace. La fel e şi cu noi. Atâta timp cât insistăm , „ Pot să fac faţă!”- Dumnezeu va spune, „Mergi mai departe!” dar atunci când apelăm la el ca un copil neajutorat, El ne prinde în mâinile Lui gentile, ne leagănă pe braţele Lui puternice, iar grijile noastre au încetat.
Un scoţian foarte înţelept spunea în acest fel: „Atâta timp cât insist ca eu să conduc dau de probleme. După ultimul accident i-am spus lui Dumnezeu: ‚Bine. Conduce Tu!’ de atunci stau doar pe bancheta din spate bucurându-mă de peisaj. M-am lăsat complet în mâinile lui Dumnezeu în fiecare dimineaţa şi spun, ‚Doamne, îţi mulţumesc’ în fiecare seara. Şi asta este”
În rugăciuni, trebuie să ne amintim că „ Tatăl ştie cel mai bine”. De exemplu, să ne gândim că suntem pe punctul de a ne pierde slujba. Ar trebui să mă rog? Pentru ce anume să mă rog? Dumnezeu poate a ordonat că dacă nu mă rog, Va lăsa cursul naturii şi îmi voi pierde slujba; dacă Îl rog să îmi salveze locul de muncă, o Va face. Deci, cu o credinţă mare mă pot rugă, „ Doamne Dumnezeule fă ceea ce e mai bine pentru toţi”. În schimb, mă va lăsa să îmi pierd slujba doar ca să îmi iau una mai bună. Nu am nimic de pierdut dacă las la latitudinea lui. Şi la urma urmei, nu poate să nu fie bine, dacă îmi conduce viaţa pe care o am!
Toţi suntem înclinaţi să face greşeala de a crede că discutând cu Dumnezeu câteva minute, este tot ceea ce contează. În realitate atitudinea mintala de-a lungul zilei este câtuşi de importantă. Daca te pui în mâinile lui Dumnezeu dimineaţa, şi de-a lungul zilei eşti gata să accepţi voia Lui care ţi se arată prin circumstanţele din viaţa ta zilnică, atitudinea ta de acceptare devine rugăciunea ta constantă.
Pentru a-ţi cultiva aceasta atitudine, ca să îţi aduci aminte cum să trăieşti cu tine însuti, începe de azi să spui Rugăciunea pentru Seninătate:

„Doamne dă-mi

Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”

Trăieşte fiecare zi la timpul ei,
Bucură-te de fiecare moment la timpul lui;
Acceptă povara
ca şi o cale spre pace;
Ia, aşa cum a făcut şi El, aceasta lume păcătoasă aşa cum este, nu aşa cum vreau eu:
Ai încredere, că va îndrepta toate lucrurile dacă eu mă predau Voinţei Sale;
Voi fi destul de fericit în această viaţa şi fericit complet cu El pentru totdeauna. Amin.

12 Steps of Recovery

suportul emotional.

<< Recăderile și Natura Umană
de William Duncan Silkworth
(Directorul Spitalului Charles B. Towns Hospital pentru Dependențele de Droguri și Alcool din New York City în anii 1930, cunoscut și ca micuțul doctor care iubea bețivii - n.tr.)
„Misterul recăderilor nu este atât de profund, deoarece ele pot apărea oricând. În timp ce pare ciudat că un alcoolic, care și-a restabilit singur demnitatea printre semenii lui și continuă ”uscat” (abstinent - n.tr.) ani de zile, să arunce brusc toată fericirea lui peste bord și să se regăsească din nou în pericolul morții de înec în băutură, de multe ori motivul este simplu .
Oamenii sunt înclinați să spună, " este ceva specific alcoolicilor. Ei par a fi bine, dar în orice moment se poate întoarce la vechile lor obiceiuri. Niciodată nu poți fi sigur."
În mare măsură acestea sunt aberații. Alcoolicul este o persoană bolnavă. Sub metoda Alcoolicilor Anonimi el se face bine - adică, boala lui este stopată. Nu este nimic imprevizibil referitor la el, nu mai mult decât este ceva ciudat referitor la o persoană care a stopat diabetul.
Să fie clar, o dată pentru totdeauna, că alcoolicii sunt ființe umane. După care ne putem proteja inteligent împotriva celor mai multe recăderi.
Atât în cercurile profesionale și cât și laice, există o tendință de a eticheta tot ceea ce un alcoolic poate face ca și "comportament alcoolic." Adevărul este că, este simpla natură umană .
Este foarte greșit să se ia în considerare oricare dintre trăsăturile de personalitate observate în dependenții de băutură ca proprii alcoolicului. Excentritățile emoționale și mentale sunt clasificate ca simptome ale alcoolismului doar pentru alcoolici, totuși aceleași excentrități pot fi găsite printre non-alcoolici de asemenea. De fapt, ele sunt simptome ale omenirii!
Desigur, alcoolicul se tinde să se gândească la el însuși ca diferit, cineva special, cu tendințe și reacții unice. Mulți psihiatri, medici, terapeuți duc aceeași idee la extreme în analizele și tratamentul alcoolicilor. Uneori, ei fac un mister complicat a unei afecțiuni care se găsește în toate ființele umane, indiferent dacă ei beau whisky sau lapte bătut. Sigur, alcoolismul, ca orice altă boală, se manifestă într-un fel unic. Ea are o serie de particularități derutante care diferă de cele ale tuturor altor boli.
Totodată, oricare dintre simptomele și o mare parte din comportamentul alcoolismului sunt strâns conectate în paralel si chiar reproduse în alte boli.
Alunecarea este o recidivă!
Este o recidivă care apare după ce alcoolicul s-a oprit să mai bea și a început metoda de recuperare a programului AA. Alunecările apar de obicei în primele stări ale înregimentării în AA a alcoolicului, înainte ca el să fi avut timp să învețe suficient tehnicile AA și filosofia AA să-i dea o bază solidă. Cu toate acestea, alunecările pot, de asemenea, să apară după ce un alcoolic care a fost membru al AA pentru mai multe luni sau chiar mai mulți ani își găsește de multe ori o similitudine accentuată între comportamentul alcoolicului și cea a victimelor "normale" de alte boli.
Nimeni nu este surprins de faptul că recidivele nu sunt mai puțin frecvente printre bolnavii cu tuberculoză care au stopat-o. Dar aici este un fapt surprinzător - cauza este adesea la fel ca și cauza care conduce la alunecările alcoolicului.
Se întâmplă în acest fel:
Când un pacient tuberculos s-a ameliorat suficient ca să fie eliberat din sanatoriu, medicul îi dă instrucțiuni atente pentru modul în care trebuie să trăiască când ajunge acasă.Trebuie ca el să bea mult lapte. Trebuie ca el să se abțină de la fumat. Trebuie ca el să respecte alte norme stricte.
Pentru primele câteva luni, probabil pentru câțiva ani, pacientul urmează instrucțiunile. Însă, în timp ce puterea lui crește și se simte pe deplin recuperat, el devine moale. S-ar putea să vină noaptea în care el decide că poate sta până la ora zece. Când face acest lucru, nu se întâmplă nimic nedorit. Curând el ignoră instrucțiunile date când a plecat de la sanatoriu. În cele din urmă el are o recidivă.
Același tragedie poate fi găsită și în cazurile bolilor cardiace. După atacul de cord, pacientul este băgat într-un program strict de repaus. Speriat, el urmează în mod natural, cuminte, instrucțiunile mult timp. De asemenea, el se duce la culcare devreme, evită exerciții, cum ar fi urcatul pe scări, renunță la fumat, și duce o viață spartană. În cele din urmă, vine o zi, după ce a avut senzația de bine pentru câteva luni sau câțiva ani, când simte că și-a recăpătat puterile, și-a revenit, de asemenea, din spaima lui. În cazul în care liftul este în reparație într-o zi, el urcă câte trei trepte deodată. Sau se decide să meargă la o petrecere - sau doar să fumeze un pic - sau să bea un cocktail sau două. Dacă nu urmează efecte grave după prima abatere de la programul riguros prescris, el poate încerca din nou, până când suferă o recidivă.
În ambele cazuri, cele ale bolii cardiace și tuberculoză, actele care au dus la recidive au fost precedate de gândirea greșită. În fiecare caz pacientul se raționalizase dintr-un sentiment al realități periculoase. În mod deliberat se întorsese cu spatele de la înțelegerea faptului că a fost victima unei boli grave. El a devenit prea încrezător. A decis că nu mai trebuie să urmeze instrucțiunile.
Acum, aceasta este exact ceea ce se întâmplă și cu alcoolicul – alcoolicul care se abține, sau alcoolicul din AA, care are o alunecare. În mod evident, el decide să ia iar o băutură cu ceva timp înainte de a o lua de fapt. El începe să gândească greșit înainte de a se îmbarca de fapt, pe calea care duce la o alunecare.
Nu există nici un motiv a acuza alunecarea, comportamentul alcoolicului sau un al doilea atac de cord comportamentul cardiacului. Alunecarea ( recăderea) alcoolicului nu este un simptom al unei stări psihotice. Nu e nimic ciudat aici, chiar deloc. Pacientul pur și simplu nu a urmat instrucțiunile.
Pentru alcoolic, AA oferă instrucțiunile. Un factor vital, sau ingredient al componentei preventive, în special pentru alcoolic, este suportul emoțional. Alcoolicul care învață unele dintre tehnicile sau aspectele practice ale AA, dar ratează filosofia sau spiritualul ar putea eșua din următoarele motive - nu pentru că el este alcoolic, ci pentru că este om. Normele și reglementările irită aproape pe oricine, deoarece acestea sunt restricționante, prohibitive, negative. Filosofia AA cu toate acestea, este pozitivă și oferă un amplu suport emoțional - o dorință continuuă de a urma instrucțiunile de bună voie.
În orice caz, psihologia alcoolicului nu este așa de diferită așa cum unii oameni încearcă să o facă. Boala are anumite diferențe fizice, da, iar alcoolicul are probleme specifice ale lui, poate, caz în care el a fost pus în defensivă și, prin urmare a dezvoltat frustrari. Dar, în multe cazuri, nu există nici un motiv mai mult să vorbim despre "mintea alcoolică" decât acela de a încerca să descriem ceva numit "mintea cardiacă" sau "mintea TB."(TB = tuberculoasă).
Cred că îi vom ajuta mai mult pe alcoolici dacă vom putea recunoaște mai întâi că el este în primul rând o ființă umană - suferind de natura umană.

Abstinență senină! Doamne ajută! >>

F., Voluntari

Preluare de pe Prietenii lui Bill

PLANUL DE 24 DE ORE

<< PLANUL DE 24 DE ORE

Una dintre cele mai simple, mai practice modalități de menținere a abstinenței este planul de zi cu zi, planul de 24 de ore pe zi. Trăiește numai în azi. Uită ziua de ieri. Nu anticipa ziua de mâine. Poți trăi doar o zi, fiecare la rîndul ei, iar dacă faci o treabă bună din asta, vei reuși.
Suntem doar la o singură băutură distanță față de necazuri. Fie că ai fost treaz o zi, o lună, un an sau un deceniu, o singură băutură este un mod sigur de a recădea. Este prima băutură - nu a doua, a treia, sau a zecea cea care ne îmbată.
Știm că este posibil să rămânem abstinenți timp de 24 de ore. Am făcut-o de multe ori. În regulă. Stai treaz timp de o zi la la rîndul ei. Când te trezești dimineața pregătește-ți mintea că nu va lua o băutură pentru întreaga zi. Apoi, du-te la culcare noaptea, recunoscător pentru o zi de abstinență.
Repetă performanța în ziua următoare. Și următoarea. Înainte să-ți dați seama vei fi fost treaz o săptămână, o lună, un an. Și totuși, vei fi fost treaz doar o zi, la răndul ei.
Așa că, sfatul tradițional pentru noii veniți e încă adevărat:
"Nu bea. Vino la întruniri Ajută-i pe alții."

Editat de John L. în Manualul pentru Alcoolicii Anonimi (the "Akron Manual"), publicat pentru prima dată în 1939 sau 1940.
Sursa hindsfoot.org

Abstinență senină! Doamne ajută! >>

F., Voluntari

Preluare de pe Prietenii lui Bill

marți, 28 noiembrie 2017

RAP !


THE 12 STEPS RAP 
performed by Santa Monica Sam -  

Clic aici : 

THE 12 STEP RAP


Preluare de pe Prietenii lui Bill

Pilula zilnica de abstinenta

DISCIPLINA DE ZI CU ZI
.... când acestea trei (autoanaliza, meditaţia şi rugăciunea) se leagă şi se întrepătrund logic, va rezulta un fundament indestructibil al vieţii.
- DOISPREZECE PAŞI ŞI DOUĂSPREZECE TRADIŢII -

Ultimii trei Paşi ai programului invocă disciplina iubitoare a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte natura mea încăpăţânată. Dacă în fiecare seară voi dedica măcar câteva clipe analizei întâmplărilor principale ale zilei, recunoscând în acelaşi timp acele aspecte mai puţin favorabile, voi obţine o istorie personală a propriei individualităţi, una de o importanţă majoră în drumul meu spre descoperirea de sine. Am fost în stare să-mi remarc evoluţia, sau lipsa acesteia, şi să mă rog în timpul meditaţiilor mele să fiu eliberat de acele defecte persistente care îmi provoacă suferinţă Meditaţia şi rugăciunea mă învaţă totodată arta concentrării şi ascultării. Descopăr că agitaţia de pe parcursul zilei devine lipsită de importanţă atunci când Îl rog să mă îndrume. Exerciţiul de a-I cere să mă ajute în lupta mea pentru perfecţiune, înnobilează monotonia fiecărei zile, căci ştiu că orice lucru făcut cum se cuvine este o chestiune onorabilă. Disciplina de zi cu zi a rugăciunii şi meditaţiei mă va păstra într-o bună condiţie spirituală, capabil de a înfrunta toate surprizele zilei – fără să mă gândesc la băutură.

Preluare de pe Prietenii lui Bill

luni, 27 noiembrie 2017

A., UK, impartasire, Pasul 3

<< Cineva spunea: “Cea mai mare greseala in ceea ce priveste alcoolismul, facuta atat de cei care sufera cat si de cei care incearca sa-i vindece , este sa creada ca alcoolismul este boala consumului de alcool.” 
Daca la inceput am fost putin socat de asta, astazi cred ca este cel mai important lucru pe care l-am auzit in AA, si principala idée pe care as transmite-o mai departe. In Big Book sunt descrise mai multe categorii de alcoolici si se poate suferi de alcoolism pe mai multe nivele , de aceea inteleg ca exista oameni care nu se regasesc aici, dar pentru cei care sufera in acelasi fel ca mine, asta este inceputul. Privind in urma, astazi mi se pare absolut firesc sa fie asa. Dupa prima sedinta AA mi-am dat seama ca felul in care beau este diferit , este anormal …intr-un fel eram constient de asta ,numai ca nu puteam accepta. Pentru ca daca as fi acceptat inseamna ca ar fi trebuit sa fac ceva. Mergand la sedinte, auzind oameni vorbind despre consumul lor mi-am dat seama ca am o problema. Si cum spuneam , multa vreme am crezut ca problema este consumul. Si daca problema este consumul …solutia este sa nu mai consumi. Ceea ce am si facut….Numai ca dupa o vreme am avut o cadere. Si apoi m-am oprit dar dupa o vreme am baut din nou. Am auzit in AA o descriere a acestor perioade: undeva in Canada a erupt un vulcan. Eruptia a fost doar un urias nor de cenusa , asa ca oamenii din zona au crezut ca au scapat usor. Numai ca dupa o vreme, cenusa aruncata in atmosfera a inceput sa se aseze. Si cu fiecare zi care trecea totul in orasul respectiv devenea din ce in ce mai gri. Masinile erau gri, casele erau gri, pana si iarba devenise gri. Cam asa era viata mea dupa ce opream consumul. Cu fiecare zi ce trecea ,culorile dispareau si totul in jurul meu se transforma in gri. Toata viata mea era gri. Oameni binevoitori din jurul meu mi-au spus ca ar trebui sa lucrez Programul. Am incercat…Nu am putut. Toata viata am fost un pretender. Si lucrurile nu s-au schimbat cand am coborat in subsol la Spitalul 9. Imi placeau sedintele, imi placeau oamenii..mi-era usor sa spun inteleg rostul Programului pentru a fi in rand cu toata lumea. Dar cand stai singur , pe intuneric, la 2 noaptea e destul de greu sa te convingi ca tu, un om care are o problema cu bautul, pentru care exista o solutie simpla: nebautul, are nevoie sa-si lase viata si vointa in grija lui Dumnezeu. Dumnezeu e batran, si e departe iar eu am probleme aici si acum, altele decat alcoolul. Cu alcoolul am rezolvat, stiu ca nu mai trebuie sa mai beau si nu o sa o mai fac. Dar sa fac inventare amanuntite? Sa incerc sa-mi repar greselile? Nu inteleg de ce…O sa incerc..desi nu vad rostul. Si au trecut cativa ani pana cand am vazut rostul, pana cand am inteles ca problema mea nu este consumul ci cauza acestui consum, ceea ce se numeste alcoolism sau doar ism.
Desi am vazut ca a doua parte a pasului 1 este tradusa si interpretata in mai multe feluri, pentru mine este destul de simplu: beau sau nu beau, sunt tot alcoolic, nu am capacitatea de a-mi conduce viata, si nu o sa o am niciodata indiferent cat de mult timp stau abstinent. Suna absolut ridicol si mi-a fost f greu sa accept asta. Dar asta este adevarul meu. Si pentru ca nu-mi pot conduce viata , o sa o las in mainile lui Dumnezeu. 

Cineva povestea ca atunci cand I s-a cerut sa faca Pasul 3, a spus ca nu poate pentru ca nu crede in Dumnezeu. Atunci sponsorul i-a cerut sa-si lase viata si vointa in grija unui scaun care se afla in camera si daca face asta ii garanteaza ca se va intampla un miracol. Omul a spus: - Ok, mi le-am lasat in grija acestui scaun..care e miracolul? - Miracolul, a spus sponsorul , este ca viata si vointa ta nu mai sunt in grija unui idiot. 

Asta sunt eu fara Program : Idiotul, si accept asta in fiecare zi. >>

A., UK

Preluare de pe Prietenii lui Bill

duminică, 26 noiembrie 2017

PASUL 7 - Umilinta

Pasul 7. 
Cu umilinta, I-am cerut sa ne indeparteze defectele.

Scopul
Nu poți sa-ti depasesti defectele de caracter, fără umilință. Mult prea des, alcoolicii sunt victime ale mândriei și egoismului. Pasul 7 inseamna sa începi să practici umilinta și sa imbratisezi o schimbare de atitudine, ceea ce va duce la o viață fericită.

Cum?
Este important să simti durerea pe care ai mascat-o cu alcool.
  • Renunta la increderea in tine pentru increderea intr-o Putere mai mare, indiferent care ar putea fi pentru tine.
  • Învață să practici umilința și sa pui transformarea caracterului înaintea comoditatii.
  • Fa din „onestitate, toleranță și dragostea adevărată pentru om și Dumnezeu“ o practica de zi cu zi de viață.
  • Accepta faptul că umilința este necesară pentru a realiza o viață in abstinenta și împlinita.
  • Schimba perspectiva de la una centrata pe ego la una centrata pe umilință si altruism.
Sugestii
  • Fii dispus să suferi și să simti durerea. Este important să se simti durerea mascata pana acum de alcool. Este un pas necesar spre recuperare și bunăstarea spirituală.
  • Fii răbdător. Schimbarea nu se poate face peste noapte.
Mituri
  • Umilința nu este necesara pentru recuperare. Nu-ti poti vedea defectele fără sa te smulgi din ego si mandrie. Aceasta introspectie nefiltrata in tine permite sa dezvolte o atitudine umilă și corectarea defectelor de caracter.

Impartasire - o perstectiva asupra Pasului 7

Când mă gândesc la pasul 7 mă gândesc la umilință, deoarece tinde să fie tema centrală a acestui pas.
Umilința pentru mine înseamnă a mă privi cu o perspectivă onestă și realistă. Inseamna sa nu ma gândesc că sunt deasupra dependentei mele sau a altor persoane. Când am crezut că eu sunt „tot si toate“ și ca am control asupra vieții mele, am trait într-o realitate alternativă, pentru că viața mea și mai precis viata mea emoțională a fost o mizerie totala.
Apoi, odată ce am intrat în recuperare și sa lucrez programul, am avut tot ce mi-a trebuit ca să ma confrunt cu unele lucruri nesanatoase care m-au condus catre nebunie, cum ar fi:
  • Anxietate.
  • Iritabilitate.
  • Furie.
  • Depresie.
  • Rușine.
  • Regret.
  • Hotărâre.
  • Invidie.
  • Și altele.
Toti pasii anteriori mi-au aratat importanța Pasului 7 și a predarii voinței și vietii mele in grija unei Puteri Superioare, pentru a cere ajutor, încă o dată.
Este nevoie de smerenie pentru a cere unei Puteri Superioare sa elimine deficiențele. Poti spune:
Știi, eu chiar nu pot face acest lucru pe cont propriu. De exemplu, această vină este ca o plaga pe mintea mea. Mă omoară incet-incet și nu-i pot da drumul pe cont propriu. Mă vei ajuta?

Sincer, am fost pregatit să-mi trăiesc viața cu smerenie. Am încercat prea mult timp sa fac lucrurile pe cont propriu si, de obicei, am ajuns într-o mizerie.

La acest pas am cerut Puterii mele superioare sa-mi elimine deficiențele. Pot fi ele eliminate dintr-o dată? Nu.

Ceea ce am observat, totuși, a fost că așa invitand în mod conștient Puterea mea superioara sa-mi elimine defectele de caracter în fiecare zi, ele au fost din ce in ce mai puțin evidente.
De exemplu, unul dintre neajunsurile mele a fost furia atunci când lucrurile nu au mers cum am vrut eu. Reacționam cu furie si ma bosumflam ca o fetiță când nu am primeam ceea ce credeam ca vreau. Acest lucru nu prea era atractiv.
Așa că, atunci când am început sa lucrez Pasul 7, am cerut Puterii mele superioare sa-mi elimine această furie și să mă ajute să stau calm, rece și sa ma adun atunci când universul nu imi satisface fiecare dorință.
Rezultatul?
In cele din urmă am învățat cum să observ lucrurile printr-o lentilă diferită. O lentila care nu-mi mai filtra viața prin perspectiva unui om descurajat, singur, speriat, ci mai degrabă a unui adult tamaduit, matur, iubibil.
Nu e un truc magic pe care Puterea noastră superioara il face pentru a elimina neajunsurile noastre (deși unele sunt eliminate în mod miraculos de repede). Învățăm treptat cum să dam drumul, sa depășim, sa gestionam dorinta de a fi in control, atunci când este vorba de defecte. Este o călătorie spre iubirea de sine și o noua perspectiva asupra vieții!
Pasul 7 inseamna sa te asociezi cu Puterea ta superioara cu intentia sa o lasi sa faca pentru tine ceea ce tu nu poti face. Tu straduieste-te sa faci ce iti sta in putință și ai încredere in Puterea ta superioara pentru restul.
Cu Puterea Superioara alaturi problemele devin situatii.
In timp, veți observa atenuarea defectelor (mai putine reacții dure, frica, mândrie, rușine, gelozie, furie, invidie, lăcomie, etc.); acestea se vor ivi mai rar pe neasteptate,  în schimb vor aparea lucruri pozitive cum  sunt iubirea, acceptarea, smerenia, răbdarea, bunătatea, blândețea, stăpânirea de sine, etc.


REFERINTA:

PASUL 7 - CoDA

PASUL 7 - Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps
de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi  

”Sunt în noi lucruri de care avem nevoie să ne descotorosim;
sunt și lucruri pe care e nevoie să să le schimbăm. Dar în același timp
nu trebuie să fim prea disperați, prea nemiloși, prea încrâncenați.
Pe calea către sensul vieții mele și către fericire, multe dintre acele lucruri
se vor schimba de la sine, iarpe celelalte le putem lucra în timp.
Primul lucru pe care e nevoie să îl facem este să recunoaștem și
să avem încredere în adâncul nostru
și să nu-l pierdem din vedere. Așa cum Rățușca cea urâtă ascunde
de fapt Lebăda, Tigrișorul – Salvatorul care știe Calea,tot așa
 și în fiecare dintre noi este ceva Special – ceva ce trebuie păstrat.”
Benjanim Hoff - Calea ursulețului(1982)

PASUL 7
CU UMILINȚĂ L-AM RUGAT PE DUMNEZEU SĂ NE ÎNDEPĂRTEZE DEFECTELEDE CARACTER
Frica a reprezentat o bună parte din viațași din codependența mea: frica de oameni, frica de viață, frica de trecut, frica de Dumnezeu, frica de vindecare, frica de mine însămi.
Acest Pas esteunuldintrelucrurilepe care mi-a fostfricăsă lefacpeparcursulvindecării. Pe de o parte, vroiam ca Dumnezeu să-mi înlăture defectele de caracter. Pe de altă parte, nu eram sigură că ar mai rămâne ceva din mine dacă Dumnezeu ar fi făcut asta.
Dumnezeu avea să coboare și să smulgă nemilos din mine tot ceea ce însemna meu? Aveam să devin o sfântă? O cochilie goală? Nu mă gâdeam că aș fi avut mult de pierdut pentru că nu credeam că ar fi mare lucru în mine. Mă simțeam ca o cochilie goală. Iar a mi se înlătura toate defectele, cele pe care ajunsesem să le numesc codependență, suna puțin a anihilare.
Ceaveasă se întâmple cu mine? Cine aveam să devin? Aveam să am o personalitate? Aveam să devin ca un robot obsedat de vindecare, repetând mantre tămăduitoare, zâmbind dulce? Aveam să pierd lucrurile care mă făcuseră unică? Aveam să-mi pierd entuziasmul?
Citatul de mai sus esteintenționat mai lung decât un motto obișnuit. Era nevoie de asta pentru că are ceva important de spus.
Da, sunt înnoi – în mine și în tine – unele lucruri de care e nevoie să ne descotorosim. Dar avem nevoie să rămânem cine suntem, noi înșine, să ne păstrăm esența personalității, acele trăsături, calitățși caracteristici care ne fac speciali și unici.
Când facem concret acest Pas, Dumnezeu nu coboară cu un aspirator să curețe tot ce e în interiorul nostru. Dumnezeu nu-mi răpește personalitatea. Nu mă anihileazăpe mine.
 Dumnezeu îmi ia doar acele trăsături care mă limitează și mă împiedică să fiu eu însămi.
Unele dintre trăsăturile cele mai respingătoare vor fi înlăturate. Multe altele vor fi transformate. De exemplu, obsesia. Are un aspect negativ, dar adesea există și o latură pozitivă a aceleiași trăsături. Transformată, obsesia devine hotărâre.
Unele dintre defectele mele trebuiau să fie cizelate sau temperate. De exemplu, purtarea de grijă – concentrarea pe celălalt în detrimentul meu, neglijându-mă pe mine – poate deveni iubire pentru sine și iubire pentru ceilalți. Această iubire se poate manifesta într-un fel care hrănește, crește, dă viață și care arată prețuire pentru mine și pentru alți oameni.
Am învățat că frica poate trecedacă nu e de tipul acelora care îți spun să pășești în fața unui camion.
Am învățat că dacă renunț la defectele mele, nu înseamnă că îmi elimin personalitatea. Ci tocmai asta i-a permis personalităţii mele să iasă la lumină şi să strălucească pentru prima oară, după foarte multă vreme.
A-L RUGA PE DUMNEZEU CU UMILINȚĂ
În afară de frica legată de ce se va întâmpla cu noi dacă rămânem fără defecte și de ce înseamnă să ni se înlăture defectele, o singură idee mai este de discutat în acest Pas. Îl rugăm cu umilință pe Dumnezeu să ne îndepărteze defectele. Asta nu înseamnă că strigăm la Dumnezeu să ne schimbe. Nu înseamnă că pretindem. Nu înseamnă că trebuie să ne smiorcăim, să ne târâm în genunchi, să cerșim, să pledăm ori să cerem fără încetare.
Acest Pas presupune să admitem că Dumnezeu este puterea. Admitem diferența dintre noi și Dumnezeu: Dumnezeu este atotputernic, noi – nuși nici nu e nevoie să fim. Pur și simplu nu putem face singuri unele lucruri. A ne schimba pe noi înșine este unul dintre ele.
Așa că Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce nu putem face singuri.
Cu umilințăÎlrugămpeDumnezeusăneîndepărtezedefectele de caracter.
Ne ajută dacă spunem ”Terog”.
A AVEA ÎNCREDERE ÎN PROCES
Prima oară când am făcut acest Pas, am procedat exact cum se spunea în Big Book. M-am retras singură într-o cameră și am închis ușa. I-am cerut Creatorului meu să ridice de la mine toate defectele de caracter. Deși îmi era frică, spuneam asta cu toată inima. Eram gata să mi se înlăture acele lucruri de care devenisem conștientă sau despre care discutasem la Pașii 4 și 5. Și doream să mi se îndepărteze și acele lucruri care trebuiau înlăturate și care îmi scăpaseră la Pașii 4 și 5. Așa că am spus și asta.
Am meditat puțin, apoi m-am pregătit să părăsesc încăperea, întrebându-mă ce avea să se întâmple. Avea să mă lovească un trăsnet? Aveam să merg la culcare în acea seară și să mă trezesc dimineață o altă persoană? Aveam să mă mai recunosc?
Și în ce măsură trebuia să fac eu această schimbare? Însemna că trebuia să încerc să fiu perfectă din acel moment? Nu înțelegeam procesul pe care îl începusem. Încă nu îl înțeleg pe deplin, dar am învățat să am încredere în el.
Este un proces gradual, un proces de vindecare și un proces spiritual. Nu doare, cel puțin nu mai mult decât este necesar ca să ne vindece de durerile din trecut sau ca să ne capteze atenția. Este un proces plăcut și chiar și durerea devine plăcută o dată ce încep să fiu dispusă să o trăiesc în loc să mă împotrivesc, o dată ce încep să fiu dispusă să mă predau.
Am învățat că nu este un proces instantaneu.
Nu avem de ce să ne temem.
Am fost schimbată în timp. Nu a trebuit să mă schimb eu. Nu am fost transformată instantaneu când am făcut acest Pas. Dar a-l face declanșează procesul.
Am început ușor să observ anumite lucruri la mine, de exemplu purtare de grijă, control, frică, dureri nerezolvate din trecut. Nu pe toate odată. Mai întâi am conștientizat cât de mult controlam o anumită persoană. Nu m-am oprit. Doar am devenit conștientă de asta. Apoi am conștientizat cât de mult controlam o altă persoană. La fel – nu m-am oprit. Doar am devenit conștientă de asta.
Apoi am luptat o vreme – cu mine însămi. Am încercat să mă opresc, dar am descoperit că nu pot. Sau am încetat un anume comportament, dar tot mai voiam să-l continui. Eşec. Apoi, însfârşit, predarea. Am încetat să mă mai chinui şi mi-am dat voie să fiu.
Acesta este momentul în care apar darurile. Daruri ca detașarea. Slăbirea controlului. Conștientizarea profundă că nu pot controla pe nimeni. Asta nu înseamnă că am lucrat perfect sau că darurile au venit toate odată. Dar în timp, slăbirea progresivă a controlului a înlocuit impulsul de a controla.
Asta nu înseamnă că impulsul și dorința de a controla nu s-au mai manifestat. În viața mea, ca și în viețile multor oameni care ne-au oferit poveștile lor pentru această carte, controlul rămâne o problemă importantă în vindecare.
Parțial acceptăm. Rămânem în alertă. Devenim și mai conștienți. Ne pândim. Dar ne permitem să învățăm și să creștem. Dobândim o anumită delicatețși compasiune față de noi înșine, față de condiția noastră umană. Lăsăm să se producă schimbarea.
Am descoperit că unele dintre problemele mele cele mai grele sunt uneori transformate în lucruri de folos. De exemplu, când eram mică stăteam mult singură. Nu relaționam cu ceilalțși aveam puțini prieteni. Ani în șir, în timp ce alții mergeau la școală și socializau, eu eram bolnavă și trebuia să stau singură acasă, să studiez singură, izolată de oameni. Am trăit multă durere în legătură cu perioada asta din viața mea.
Însă când am acceptat-o și am putut mulțumi pentru ea (deși nu cu toată inima), am putut vedea darul pe care îl primisem prin ea. A învăța să fiu singură, a învăța să studiez singură, a învăța să gândesc independent au devenit trăsături care m-au condus către ceea ce fac în prezent (sunt scriitoare). Un minus a devenit un plus important în viața mea.
Sunt uimită vazând cât de mult recunoștința, acceptarea și acest program ne poate transforma și transformă unele dintre cele mai supărătoare trăsături ale noastre.
Ani la rand m-am sacrificat din dorința de a fi martir sau, câteodată, chiar fără motiv. Dar reușind să canalizez această capacitate, am învățat să fac sacrificii pe termen limitat, în împlinirea unor anumite scopuri .
Am văzut mulți oameni în curs de vindecare de codependență care se lipseau de anumite lucruri, se zbăteau, făceau sacrificii fără motiv sau sperând că astfel ar salva o anumită relație. Înaintând în vindecare, am văzut aceeași oamenifolosind capacitatea aceea de a îndura, de a persevera, de a face sacrificii pentru a termina o facultate, pentru a începe propria afaceresau făcând altceva pentru binele lor.
O anumită trăsătură de caracter a fost astfel transformată.
Dorința de control poate fi temperată prin fixarea unor limite și apoi transformată în abilități de management și leadership.
Toată energia pe care o consumăm disprețuindu-ne și judecându-ne poate fi transformată în sens pozitiv, pate fi folosită pentru a ne iubi pe noi înșine.
O parte din grija nesănătoasă, codependentă față de lume poate fi întoarsă către noi până când învățăm cu adevărat să ne iubim și să avem grijă de noi înșine.
Și tot așa.
Da, ne va fi mai bine fara anumite lucruri. Unelevor fi transformate total. Pe altele le vom lucra în timp, cu ajutorul Domnului. Iar pe altele vom învăța să le acceptăm.
Poate că nu voi fi niciodată o bucătăreasă bună și nici nu știu dacă îmi pasă. Accept asta la mine. Dacă va fi să se schimbe lucrurile vreodată în această privință, se vor schimba. Dar deocamdată nu sunt interesată să schimb ceva anume.
Unele lucruri le fac bine.  Pe altele mediocru. Pe altele deloc.  E ok.
Cu cât mai mult vom lucra acești Pași, cu atât vom căpăta  o perspectivă mai bună despre noi și despre trecutul nostru. Cu cât îi permitem mai deplin trecutului nostru să se vindece, cu atât mai mult vom vedea și ne vom deschide să primim darurile care ne vin prin el.
O dată ce ne trăim amărăciunea, vom fi capabili să primim darul din fiecare relație, chiar și din cele mai dureroase.
Vom fi vindecați. Vom avea acces la iubirea pentru noi înșine și pentru ceilalți. Pate că darul cel mai vindecător este acceptarea de sine imediată, continuă, acceptarea a tot ceea ce suntem și a tot ceea ce am fost. Cu cât ne acceptăm mai mult, cu atât mai mult ne vom asuma ceea ce suntem chemați să devenim.
Acest Pas nu ne absolvă de responsabilitate. Doar că nu trebuie să ne temem și să ne tulburăm. Nu trebuie să forțăm vindecarea. Nu mai trebuie să ne criticăm și să ne judecăm pentru că nu suntem capabili să schimbăm ceva la noi. De acum înainte, ni se vor întâmpla lucruri bune.
          Vom fi conduși către vindecarea de care avem nevoie. Se vor ivi ocazii. Vor apărea oameni în viața noastră. Vom auzi o frază la o întâlnire. Va suna cineva și va începe să vorbească despre ceva ce va atinge o coardă sensibilă. Vom primi o carte. Ne va veni un gând, vom avea o conștientizare.
Putem fi conduși către un terapeut sau către un grup de terapie. Putem fi conduși către conștientizări ale altor dependențe sau probleme ale noastre și să le vindecăm. Pute să ne trezim într-o relație care să declanșeze o vindecare profundă a trecutului nostru.
Ne putem trezi fără loc de muncă, situație care să ne provoace să neprovoace în feluri necunoscute de noi de a fi stăpâni pe propria noastră putere.Putem descoperi noi părți din noi înșine pe care le putem explora și lucra.
Procesul va lucra dacă îi permitem să o facă. Uneori lucrează chiar dacă ne opunem. Ne vom trezi ca suntem schimbați până în măduva oaselor, în feluri în care n-am fi putut-o face singuri.
Și asta se întâmplă în mod natural, dacă ne lăsăm.
Acest Pas ne dă permisiunea de a fi cine suntem. Spunem ”Te rog, ajuta-mă. Te rog, schimbă-mă.” Din acest moment, putem să fim cine suntem și să permitem schimbărilor să se producă.
Nu e nevoie să lucrăm din greu atât de mult. Nu e nevoie să ne zbatem atâta. Sarcinanoastră e să ne acceptăm pe noi înșine în fiecare clipă. Să-L rugăm pe Dumnezeu să facă restul. Să cerem, știind că ceea ce ne dorim și avem nevoie să se întâmple este peste puterile noastre. Să cerem, știind că nu se așteapă de la noi sălucrăm singuri.
Apoi să fim deschișși să avem încredere în ce se va întâmpla.
Da, avem și noi o responsabilitate în acest proces. Ceea ce ține de noi este să lucrăm acești Pași. E un lucru la îndemână și ni se va arăta și vom fi ajutați să facem orice am avea de făcut. Lucrarea acestui Pas este simplă. ”Să-L rugăm cu umilință pe Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie.” Asta ne dă permisiunea să fim cum suntem și să Îi încredințăm Puterii noastre Superioare nevoile și dorințele noastre. Spunem ”Te rog”, apoi avem încredere că am fost auziți.
PAȘII TRANSFORMĂRII
Pașii 6 și 7 sunt Pașii transformării. Când mă întreabă oamenii cum m-am schimbat sau ce să facă ei pentru a se schimba, nu am niciodată un răspuns. Totuși, am trecut prin schimbări majore de-a lungul vieții.
Am început, ca noi toți, ca un copil nevinovat. Pe la 12 ani, consumul meu de alcool era în floare. Pe la 18 mă drogam. Pe la 23 eram într-un program cu metadonă. Pe la 26, la început împotriva voinței mele, făceam tratament pentru dependența de droguri.Devenisem o persoană așezată și luasem contact cu Pașii și cu o Putere superioară.
Mă schimbasem dintr-o persoană obsedată de droguri într-o persoană cumpătată, dedicată unui nou stil de viață.
Totuși am observat o altă obsesie – obsesia mea față de oameni și neglijarea propriei persoane. Descoperisem o parte mai adâncă din mine, o parte plină de durere și de dorințe arzătoare – gaura neagră a sufletului meu.
De-a lungul anilor am trecut printr-o altă transformare. M-am schimbat treptat într-o persoană cu mai puține frici, care controla mai puțin, o persoană mai concentrată pe propriile responsabilități. Dintr-o victimă devenisem o persoană care își propunea să fie bună cu sine.
Am învățat să mă ocup de sentimentele mele. Au început să mi se vindece sentimentele nerezolvate din trecut. Chiar mi-am vazut trecutul transformându-se și am început să înțeleg ce daruri primisem de la el, chiar și în cele mai dureroase momente.
Se petreceau schimbări în fiecare zi. Și descopăr cum cu timpul mă apropii tot mai mult de acel minunat copil interior nevinovat, de drumul pe care l-am început demult. Totuși, mai este cineva cu mine, cineva care a călătorit cu mine de-a lungul anilor, care a învățat să supraviețuiască, să fie pe picioarele ei, să învețe, să învețe să îi pese și care învață să își dea voie să fie protejată.
Este cu mine o persoană care a trecut prin multe în viață, care adesea a trăit lucruri grele și învăț să o prețuiesc și pe ea, împreună cu toate experiențele ei. Pentru că acestea m-au făcut să devin eu.
Când mă întreabă oamenii cum să se schimbe, nu le pot ține un discurs lung, o predică. Nici măcar nu pot să mă laud. Ce le pot oferi sunt instrumentele-cheie pentru schimbarea și transformarea vieții noastre – Pașii 6 și 7.
Să începi să îți dorești. Să devii deschis. Să spui te rog. Și să prețuiești persoana care ești acum, în acest moment.
Nimic, nimic nu poate împiedica binele să vină în viața ta și în acest program numit recuperare, în felul în care îți este ție de folos.
Acest Pas nu ne anihilează. Scoate la iveală frumusețea copilului nevinovat din fiecare dintre noi și o combină cu înțelepciunea pe care o dobândim din experiențele noastre. Ne face capabili să ne punem în valoare întregul potențial.
Darurile noastre vor spori. Tiparele noastre de comportament vor deveni acceptabile, iar cu timpul chiar hazlii. Defectele ne vor fi curățate, eliminate sau vor deveni suportabile.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne schimbe. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne vindece. Să fim total pregătiți să ne vindece Domnul, să-L rugăm cu umilință să facă asta. Iată esența Pașilor 6 și 7. Ei sunt miezul vindecării noastre.
ACTIVITĂȚI
  1. Care sunt temerile tale legate de ideea de a fi schimbat? Scrie-le sau vorbește altor persoane despre ele.
  2. Ai văzut deja schimbări la tine? Câte dintre ele au stat în puterea ta? Meditează la faptul că schimbarea în viața ta se face progresiv, natural.
  3. A scrie scrisori este una dintre metodele mele favorite. Scrie-i o scrisoare lui Dumnezeu, așa cum Îl înțelegi tu. Spune-I despre ce te deranjează la tine și ce schimbăriți-ar plăcea să vezi.
  4. Dacă ai îndoieli cu privire la defectele de caracter la care trebuie să lucrezi acum, cere-I lui Dumnezeu să îți arate clar ce lucruri ar putea fi îmbunătățite în viața ta dacă ai lucra Pașii 6 și 7.
  5. Încearcă să te vezi, să te imaginezi pe tine – cel care ți-ar plăcea să devii. Vezi-te făcând ce ți-ar plăcea să faci și fiind așa cum ți-ar plăcea să fii. Apoi revino în prezent. Spune că ești bine așa cum ești. Arată că te accepțși că te iubești așa cum ești acum.