traditia 2

Din fericire, majoritatea le-au supravieţuit şi învaţă să devină "înţelepţi ai tribului." Ei devin conducerea reală şi permanentă a Comunităţii. De la ei vin opiniile fără zarvă, cunoştinţele precise şi exemplul smerit, care rezolvă crizele. Cînd problemele grupului devin dureros de încîlcite, la ei se apelează pentru sfaturi. Ei devin vocea conştiinţei grupului; de fapt, ei sînt adevărata voce a Alcoolicilor Anonimi. Ei nu conduc cu mandat; ei conduc prin exemplu. Aceasta este experienţa care ne-a dus la concluzia că, bine sfătuită de "bătrîni," conştiinţa grupului va fi - de-a lungul timpului - mai înţeleaptă decît un lider individual. Pe cînd AA-ul avea doar trei ani de existenţă, s-a produs un eveniment ilustrativ pentru acest principiu. Unul dintre primii membri AA, total contrar dorinţei proprii, a fost obligat să
se conformeze opiniei grupului. Iată povestea, în propriile lui cuvinte:
Într-o zi, făceam un Pas 12, la un spital din New York. Proprietarul, Charlie, mi-a transmis că mă aşteaptă în cabinetul său. Acolo, mi-a spus: "Bill, e o ruşine că te zbaţi în problemele astea financiare. Pretutindeni în jurul tău, beţivii ăştia o duc de minune şi fac bani cu toptanul. Iar tu lucrezi normă întreagă la toate astea ca să-i ajuţi pe ei şi n-ai un sfanţ. Nu e cinstit aşa." Apoi, a pescuit din biroul său registrul de casă pe mai mulţi ani în urmă. Mi l-a pus în faţă şi a continuat: "Aici găseşti cîştigul acestui spital, prin anii `20. Mii de dolari pe
lună. Ar duce-o la fel de bine şi astăzi - numai dacă ai vrea tu să mă ajuţi. De ce să nu te muţi cu munca ta aici? Ţi-aş da un birou, ţi-aş deschide un cont curent onorabil şi ai primi o parte sănătoasă din profit. Acum trei ani, cînd şeful meu ierarhic, Dr. Silkworth, a început să-mi vorbească despre ideea de a-i ajuta spiritual pe beţivi, credeam că vorbeşte baliverne. Dar mi am schimbat părerea. Într-o bună zi, acest grup de foşti beţivi va ajunge imens numeric - şi nu văd de ce tu să faci foame între timp. Îţi fac o propunere perfect etică. Poţi deveni terapeut neprofesionist, şi mai de succes decît cei de meserie."
Eram răscolit. Am avut cîteva scrupule, pînă mi-am dat seama cît de adevărat de morală era propunerea lui Charlie. Nu putea fi absolut nimc rău în a deveni terapist neprofesionist. M-am dus cu gîndul la Lois, care venea acasă epuizată în fiecare zi de la magazin şi se apuca imediat de gătit cina, pentru o casă plină de beţivi, care nu plăteau găzduirea. M-am gîndit şi la suma aceea mare, pe care o datoram încă, creditorilor mei din Wall Street. M-am gîndit la
cîţiva dintre prietenii mei alcoolici, care făceau la fel de mulţi bani ca oricînd. De ce n-aş face şi eu ca ei? Deşi îi cerusem lui Charlie un termen de reflecţie, hotărîrea era luată. În drumul meu grăbit, cu metroul, spre Brooklyn, mi s-a părut că simt în mine o rază călăuzitoare, din lumina lui Dumnezeu. Nu era decît o singură frază, dar deosebit de convingătoare. De fapt, provenea
direct din Biblie - o voce interioară îmi spunea fără încetare: "Muncitorul este demn de plata ce i se cuvine." Ajuns acasă, am găsit-o pe Lois gătind ca întotdeauna - urmărită din uşa bucătăriei de privirile flămînde a trei beţivi. Am luat-o de-o parte şi i-am spus glorioasa veste. Părea interesată, dar nu atît de entuziasmată, pe cît mă aşteptasem. Era o seară cu şedinţă AA. Deşi nici unul dintre alcoolicii aflaţi la noi în gazdă nu părea să fie abstinent, alţii dintre cei prezenţi erau. Împreună cu soţiile lor, şedeau înghesuiţi, în camera noastră de primire, de la parter. Fără să stau prea mult pe gînduri, am izbucnit în
istorisirea şansei peste care dădusem. Nu voi uita, cît voi trăi, figurile acelea imobile, nici privirile for fixe, cu care m-au ţintuit. Cu un entuziasm descrescînd, mi-am dus povestea pînă la sfîrşit. A urmat o lungă tăcere.
Aproape cu timiditate, unul dintre prietenii mei a început să vorbească. "Bill, noi ştim prin ce dificultăţi financiare treci. Asta ne necăjeşte pe toţi. Ne-am întrebat de multe ori ce am putea face, legat de asta. Dar, cred că vorbesc în numele tuturor aici de faţă, cînd spun că propunerea ta ne tulbură cu mult mai mult." Vocea vorbitorului a devenit mai încrezătoare; a continuat: "Tu nu-ţi dai seama că nu vei putea face niciodată o profesiune din Pasul 12? Oricît de generos a fost Charlie cu noi, nu-ţi dai seama că nu putem lega lucrul acesta de spitalul lui Charlie sau de oricare alt spital? Vii şi ne spui că propunerea lui Charlie este etică. Sigur că este etică, dar ceea ce avem noi nu funcţionează exclusiv pe principii etice; trebuie să fie ceva mai bun. Sigur că Charlie are o idee bună, dar nu este suficient de bună; problema noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte, Bill - şi nimic altceva nu ajunge, decît ce-i mai
bun pe lume!" Am citit somaţia din privirile lor, pe cînd l-am auzit pe purtătorul lor de cuvînt spunînd: "Bill, nu ne-ai spus chiar tu, de atîtea ori, în şedinţele din această casă, că uneori ‘bun’ este duşmanul lui 'cel mai bun?’ Ei bine, este vorba acum exact despre acest caz. Nu ne poţi face una ca asta!"
Aşa a grăit conştiinţa grupului. Grupul avea dreptate, şi eu nu; vocea interioară pe care o auzisem în metrou nu fusese a lui Dumnezeu. Aici era adevărata lui voce, strigătul inimii prietenilor mei. Am ascultat şi - mulţumesc lui Dumnezeu - m-am supus.”