"Sunt Kati, sunt alcoolica." - inceputul!

PRIMA DATA BEI UN PIC...

"Sunt Kati,..." 
Cuvintul acela nu l-am putut rosti, cel pe care aici in adunarea New-Yorkeza cei sositi dinaintea mea l-au rostit deja cu totii: "sunt alcoolica". De undeva din profunzime, creierul meu, atelier unic al cuvintelor si totusi inchisoarea, de multi ani, a gandurilor profunde, acum trintea usa si punea afisul: "Inchis pentru sarbatori". Trebuia sa dau o spargere in micul atelier, sa fur cuvantul, dar nu puteam. Si asa e in zadar. Nu mai aveam putere. Am hotarit totusi sa astept momentul. Stateam acolo, neputincioasa, cu limba paralizata, singura, transpirata de rusine, tremurand. "Oh, asta este O.K., Kati!", am auzit vocile din jurul meu. "Noi suntem toti prietenii tai. Te intelegem, dar incearca sa spui care este boala ta. Poti, nu trebuie decat sa incerci. "O doamna in varsta s-a ridicat de pe scaunul pliant si s-a apropiat de mine. Privirea ei patrunzatoare m-a umplut de temeri si totusi mi-a dat siguranta si a deschis atelierul cuvintelor. "Numele meu este Kati, eu sunt..." Na, nu pot sa rostesc,degeaba incerc si cu lacrimi sarate am confirmat, ca nu! "Oh Kati, nu plange, acorda-ti timp", m-au incurajat. "Aici, in camera aceasta toata lumea intelege cat de greu iti este sa rostesti acele cuvinte, caci noi toti am trecut prin asta. Trebuie sa intelegi ca acel cuvint este primul pas spre "vindecare". "Stiu, stiu", am spus plina de vinovatie, in timp ce mi-am cuprins obrajii in palme. Nu stiu cat timp vor fi atat de intelegatori prietenii mei cei noi. Deja am fost de mai multe ori printre ei, si totusi nu pot sa spun numele bolii mele. Si totusi ii stimez pe ei foarte mult; ei au devenit noii mei eroi. Numele lor nu il stiu inca, dar fetele lor si zambetul lor incurajator imi este cunoscut. Sunt geloasa pe ei, pentru ca au depus paharul de otrava. Acum ar fi randul meu... Numai cateva minute sunt necesare, dar nu sunt obisnuita cu asa ceva. Intre timp, incercam sa ma consolez cu lacrimile mele. Atunci un barbat chipes a pornit spre mine. Incet, m-a imbratisat si mi-a spus incurajator: "Poate ca eu pot sa te ajut.In primul rand,iti este necesar sa iti invingi frica, caci si mie, si noua ne este folositor sa te ajutam. Nu ai fost niciodata intr-un loc atat de sigur. Trebuie sa te concentrezi. Sa-ti privesti problema in fata. Vii de destul timp la aceste sedinte A.A. si ai ascultat destul de multe impartasiri. Tu stii ca apartii acestei comunitati. Aici iti este locul." Asta ere o dragoste severa. Stiam ca are dreptate si ca aici imi este locul. Aveam nevoie de ajutorul lor. Le apreciez sinceritatea, intre ei as vrea sa raman. Bine,am sa rostesc. "Numele meu este Kati si sunt ... maghiara." Camera s-a umplut de rasete. S-a rupt in mine incordarea si na, poate acum, dupa marele taraboi o sa-mi reuseasca.
"Sunt Kati, sunt alcoolica."
Am inspirat o mare cantitatate de aer si am repetat ca sa aud si eu: "Sunt Kati, sunt alcoolica."
Asa, acum deja e bine. Gandurile mele s-au eliberat, atelierul mic al cuvintelor este in sfarsit deschis.
Amintiri dureroase, spontane capata imagine in mintea mea, dar trecutul parca e trecut printr-o sita. Ma atinge doar din departare. Sau e doar imaginatia mea? Doar asta stiam ca,
trezindu-ma dintr-o lunga euforie, as vrea sa aud doar voci sincere. Ce caut eu aici? Cum am ajuns eu la Alcoolicii Anonimi? Cine m-a adus pana aici? Degeaba scormoneam, din nou si din nou, cu orice ocazie, el imi strabatea gandul. El era prezent, el era pricina sfasierii mele sufletesti, fostul meu sot, blestematul meu fost sot.
In ultimele zece luni de baut am fost incapabila sa-mi refac epava vietii mele. Acum este 12 septembrie 1976. De astazi incep fara bautura. Dar daca eram abstinenta reveneau
obsesiile, ma cotropeau fricile. Cum o sa-mi fiu suficienta doar eu? Urmeaza secolul de singuratate? Ma simteam jecmanita de valorile mele importante, ramanad doar cu restul. E indiferent cum ai cazut, principalul este cum te ridici –se spune. Vreau sa ma ridic, dar cum? La fel ma inconjoara teama sufocanta, situatia mea de necrezut, care este la fel de greu de lasat ca si de purtat. Fara sinceritate, fara cunoasterea de sine, fara autoexaminarea ta, fara un inventar moral amanuntit nu poate fi abstinenta durabila - se spune in A.A. Cum pot sa-mi examinez viata, daca nu simt ca este credibil tot ce spun. Deja in primele zile de abstinenta am inceput sa ma razvratesc. Abstinentii cu experienta m-au indrumat spre rabdare. Ei stiau si de ce izbucneam in plans intr-o fractiune de clipa. De ce am devenit auto-distrugatoare? De ce vreau sa ma ucid cu alcoolul. Ei stiau deja multe. Eu nu stiam nimic. Nu stiam cine sunt. Daca nu stiu cine sunt, de unde sa stiu incotro merg, ma intrebam tacuta. Nu stiu din fata a ce alerg. Din fata cui? De ce sunt suparata? Nici macar nu stiu cand s-a lipit de mine bautura, cand mi-a devenit partener, cum de m-a inrobit, apoi mi-a devenit dusman. Dgeaba am mai baut, pentru ca a lasat
sa ma cuprinda din nou toate durerile sufletesti. Sunt alcoolica…repetam mereu curajoasa.
“Nu-ti fie rusine”, imi soptea o voce interioara, ”esti deja alcoolica abstinenta, vrei sa-ti asumi raspunderea pentru boala ta. Pana cand te lafaiai in ea, nu stiai ca esti bolnava.Astazi stii deja, daca nu bei prima inghititura de bautura, abstinenta ta poate dura. Toate acestea nu
trebuie sa le faci singura, sunt aici prietenii tai noi, abstinenti, care te ajuta.”
Cred in ei. Ma sprijin pe ei. Sunt sinceri. Ei spun ca daca imi pun sus temporar toate ranile, supararile, urile, fricile mele legitime si ilegitime pe raftul NE CUNOASTERII si NE
INTELEGERII, si fara retinere le examinez in mod sincer, cu timpul, atunci cand mi se va parea in regula, o sa le pot muta pe raftul INTELEGERII.