AMINTIRI...AMINTIRI... - IMPARTASIRE

AMINTIRI...AMINTIRI...

Astăzi vreau să-mi reamintesc peripețiile și suferințele mele din perioada celor 45 de ani de băut compulsiv. S-au petrecut multe, chiar foarte multe în acestă perioadă, pentru cele mai multe din cele făcute și nefăcute m-am iertat și am cerut iertare. Dar, astăzi vreau să-mi amintesc numai despre perioadele de internare în spitalele de psihiatrie. Oare le-am uitat? Nu, nu poți să uiți așa ceva, dar nu mai las să mă afecteze în mod negativ, dimpotrivă le consider un ”șut în fund” pentru a merge mai departe, alcoolicul are nevoie de așa ceva pentru a fi scos din ego-ul exacerbat și a stării de încăpățânare în care se află. În nici un caz nu mi le reamintesc cu deznădejdea unei vieți risipite(am scris despre ea) ci cu acceptarea că așa a fost viața mea. pe care nu am știut și nici nu am putut să o gestionez datorită bolii, nu am știut că sunt un om bolnav. Am trăit făcând bune și rele, foarte bune și foarte rele dar tot alcoolul a fost șeful, nu mai regret nimic, în schimb mă bucur din plin de noua viață în abstinență.
Fac o precizare: nu fac literatură, nu! Redau din amintirile mele așa cum vin, fără o ordine cronologică, fără logică și fără sens, așa cum a fost și viața mea, îmi cer scuze pentru alambicare, greșeli de gramatică, ortografie, de exprimare, de termeni nepotriviți și mai știu eu ce, spun cum a fost cu mintea mea de atunci și de acum. Am vrut să scriu numai câteva cuvinte introductive , dar până la urmă a ieșit un adevărat prolog. Scuze!

IAȘI – SOCOLA Ianuarie 1968

Am ajuns seara la Spitalul de Psihiatrie ”Socola” amărât din toate privințele, eram după un accident ocular în urma căruia am suferit vreo cinci intervenții chirurgicale, cu un picior în gips dela coapsă până la labă și mai ales după o săptămână de băut continuu, când, fiind în stare de ebrietate, mi-am mâncat ochelarii. Dărâmat total din toate punctele de vedere încât și doctorul secției de nevroză unde am fost internat,(dormind în prima noapte pe o canapea de pe hol) a zis că orice om în situația mea ar fi fost la fel, dacă nu mai rău. A fost bine! Tratament, program de televizor(era o raritate să vezi un televizor) și program de socializare unde discutam și dansam(așa cu piciorul imobilizat) obligatoriu. Despre băut nu mi-am pus nici o problemă, mai ales că doctorul mi-a spus că și alții ar face-o, nu prezenta importanță.
Am plecat după 21 de zile de spitalizare reintrând în viața de pensionar (am fost doi ani pensionar medical gradul doi), timp aveam, bani nu prea , dar reușeam să beau zilnic. Cu toate astea am reușit să mă și căsătoresc. Minunat! De acu nu o să mai beau! Hotărât! Promisiuni...

IAȘI – SOCOLA Iunie 1970

Ajung la spital (tot seara) împreună cu soția care era gravidă în opt luni și jumătate, un drum cu trenul, foarte riscant pentru ea de la Suceava la Iași și înapoi pe timp de noapte, dar ce să faci? trebuia ”salvat un bețiv”. Sunt internat dar de data aceasta nu a mai fost la nevroză, ci la Psihiatrie Unu, secție mai numită și la ”fără clanță”, salonul era permanent închis și cu gratii la ferestre, deși era la etaj. Mă schimb de haine pe un hol (nu mi s-a permis nimic personal) urmând să fiu introdus în salon, salon în care erau internați nebuni de tot felul cu diferite moduri de comportament, sinucigași și alcoolici cu halucinații, despre care știam de la vechea internare că acolo ar fi cazați.
În fine, după ce m-am schimbat, infirmierul de serviciu deschide ușa salonului, la deschiderea ei am rămas îngroziți de ce am văzut și auzit, fiind sub influiența alcoolului am intrat curajos, dar am auzit în urma mea strigătul de durere al soției ”Costică unde te-am adus...? vei mai ieși oare...”? A fost ultima replică pe care am auzit-o după care a căzut cortina, adică s-a închis ușa pentru trei săptămâni.
Salonul ? O încăpere mare cu vreo 40 de paturi (dacă nu mai multe) dispuse pe patru rânduri și doi supraveghetori de aproape doi metrii, cu tot curajul de la început m-a cuprins frica, o frică care aproape m-a paralizat, erau bătăi, urlete animalice, delirări și comportamente de tot felul. Unii era tranchilizați sau legați. M-au chemat la o masă, cei doi supraveghetori, au completat niște fișe și mi-au luat sânge pentru analize, de groază... aveau mâinile ca lopețile și se purtau cu o duritate intenționată, cred, erau și ei înrăiți de atmosfera în care lucrau zi de zi. Sângele șiroia din mână puternic, nu am primit nici cel puțin un tampon de ceva că să-l pot opri. A fost o noapte de groază în care nu am dormit deloc, am văzut cum erau loviți cei care erau sedați sau legați de către alți bolnavi (schizofrenici bănuiesc), sau se loveau între ei.
Dimineața alte surprize, se ștergea pardoseala cu motorină, nu aveam papuci trebuia să umblu desculț, la baie era și mai mizerabil, surpriza mare a venit când am fost chemați la masă(cei care puteau merge) masa se servea într-o încăpere de la capătul salonului, când intrai te așteptau alți doi infirmieri, unul cu o sticlă de petrol din care îți turnau în păr și altul cu un pieptene te pieptănau. Toată vesela era din aluminiu și nu erau furculițe pentru a nu fi transformate în arme albe, până la urmă m-am obișnuit.
Cel mai mult m-au impresionat cei cu probleme alcoolice, erau în diferite stadii ale sevrajului, delirum tremenes, halucinații din care ieșeau după trei - patru zile, eram îngrozit, dar nu știam că acele stări sunt datorate tocmai lipsei alcoolului din organism. Îi condamnam din toată inima întrebându-mă: cum pot bea până ajung în halul acela. Îi consideram niște oameni fără nici un pic de rațiune, de realism, de respect pentru ei și pentru ceilalți. Condamnarea venea și din faptul că era un tânăr profesor de matematică, care nu știu prin ce metode fugea în fiecare zi din spital în pijamale și era adus noaptea de poliție de prin oraș mort de beat. Sedat serios cu câte o doză dublă de plegomazin dormea până a doua zi pe la cinci când dispărea din nou, nu știu cum se descurca cu băutura că nu avea nici un sprijin material.
Toate acestea m-au făcut să nu înțeleg iresponsabilitatea lor (nu știam pe vremea aceea că alcoolismul este o boală și nici nu mi-a spus nimeni) și să-mi determine hotărârea de a nu ami bea niciodată. Clar!
În fine, după 21 de zile mi se face ieșirea, m-am prezentat în biroul șefului de secție (m-a izbit luxul din birou, în contrast cu mizeria din salon) unde am primit o rețetă și indicația de a avea grijă de mine, nimic despre alcool. Ies pe poarta metalică a spitalului care s-a închis cu un zgomot metalic în urma mea, speram atunci că pentru totdeauna. Eram hotărât să nu mai beau niciodată ca să nu mai ajung pe acolo, nu a fost să fie așa, l-am mai vizitat, vizite despre care voi scrie în episoadele următoare. Va urma!

C. – Suceava 20.09.2016

AMINTIRI... AMINTIRI...
(EPISODUL 2)

IAȘI-SOCOLA 1974

După nașterea celui de al treilea copil, care spre satisfacția mea a fost băiat, am tras o serie de beții, de ”bucurie”, bucurii care s-au prelungit nejustificat de mult. durând câteva luni. Așa că hotărârea a lor mei(parcă mai puțin a mea) a fost să merg din nou la Iași pentru a-mi reveni.
Zis și făcut, am plecat singur, așa cum eram, dar suficient de ”stimulat” că să ajung. Mă internez tot seara și tot la Psihiatrie Unu, dar de data asta la partier, același tip de salon, însă mai curat, cu bolnavi în recuperare, liniștiți și conștienți. Nu mai eram închiși și puteam ieși în curtea spitalului. Acolo am văzut cum bolnavii își puteau procura foarte ușor băutură. Exact în fața spitalului era o alimentară și cu toată interdicția de a vinde băuturi bolnavilor, aceștia foloseau toate metodel posible și imposibile(de fapt era și o înțelegere tacită cu vânzătoarele) pentru procurare. Nu am apelat niciodată, nici acolo și nici în celelalte internări, am respectat totdeauna condițiile din spital, atâta lucru bun am făcut, că după aceea...
Acu îmi dau seama, amintindu-mi, cât de mincinos poate fi un alcoolic, de necerzut... Dimineața la vizită a venit doctorul, foarte calm și cumsecade, impresionat de tinerețea mea(așa mi s-a părut) și de problemele mele cu alcoolul. S-a uitat în fișele de internare anterioare și a început să-mi pună întrebări. De aici a început conflictul, nu am recunoscut nici o internare anterioară, cu toate demonstrațiile, negru pe alb, unde erau specificate în fișe toate datele mele personale. NU! și NU! Nu am fost internat, oare chiar nu mai gândeam deloc?
În fine doctorul cedează, admițând că nu e o problemă dacă sunt eu sau nu, am simțit că era foarte supărat și mă mir că nu mi-a făcut externarea.
Trecând prin iadul de la etaj în salonul de la parter mi s-a părut excelent, tratamentul era tratament, libertatea era libertate, dar respectul cred că era inexistent, cum să respecți un alcoolic care își bate joc de viața lui? Sigur, eram bolnav, dar bolile trebuiesc respectate și tratamentul urmat, altfel condamnarea vine singură, iresponsabilitatea mea a predominat, nu am respectat nimic, de fapt nici nu mi-am făcut probleme, mă simțeam bine când beam.
Se apropia ziua externării și așteptam să mi se facă tratamentul cu insulină, despre care auzisem că se face celor cu probleme alcoolice. Mi s-a făcut. Adică am fost injectat cu o doză de insulină, apoi am intrat în comă, resuscitarea cred că s-a produs imediat, apoi a trebuit să mănânc ceva dulce și să beau mult ceai. Totul se făcea cu scopul de a se produce niște tulburări în creer, ca apoi prin liniștire să dispară obsesia băutului, nu pot și nici nu știu în ce scop se făceau de fapt, nu am nici un fel de cunoștințe medicale. Nu mai spun că pentru același scop am fost supus dușurilor calde și reci, dușuri pe care le-am suportat deoarece în ”vremurile bune” obișnuiam să fac așa zisele dușuri scoțiene. Și astăzi se folosesc diferite metode de tratament care de fapt au eficiență doar pe termene scurte. Fără un grup de suport; eficacitate zero.
În următoarea zi mi s-a făcut externarea, plecând cu dorința și hotărârea de a nu mai bea niciodată. Nu am băut timp de nouă luni, perioadă în care și acu soția spune că au fost cele mai fericite luni din perioada căsniciei.
Hotrât să nu mai beau niciodat am închis episoadele internării la Iași, nu am mai fost niciodată acolo, dar au urmat cele din Suceava(și au fost multe) unde s-a inființat un Spital de Psihiatrie, despre ele voi vorbi în episoadele următoare. Deocamdată atât.

C. – Suceava 22.09.2016

AMINTIRI... AMINTIRI...
(Episodul 3)

SUCEAVA – 1977

După un episod de beții de aproape doi ani, ani în care am băut zilnic în mod compulsiv împreună cu o ”gașcă” de prieteni – colegi de serviciu, după un program bine stabilit, dela orele 14;30 la 23... Eram 6 prieteni care am respectat cu sfințenie acest program, mai venea câte unu, doi trei, patru colegi, dar care nu puteau ține ritmul cu noi. Erau săptămâni întregi în care nu mă întâlneam cu soția. Ea lucra în trei schimburi, când veneam eu, ea era plecată, când venea ea, eram plecat eu. Nici pe copii nu-i vedeam cu săptămânile. Duminica eram în ”refacere” și aproape nu vorbeam cu nimeni. Nu aveam nici un sentiment de vinovăție, era ”normalitatea” mea. Astăzi din toți acei ”prieteni” nu mai există nici unul în viață, deși erau mai tineri ca mine. Toți au trecut prin chinurile bolilor creeate de alcoolism, ciroze, atacuri cerebrale cu paralizii, accidente, ca fapt divers unul a murit în prima zi de pensie, s-a îmbrăcat la patru ace și s-a dus să sărbătorească, l-a găsit soția mort pe bancă în fața blocului. Dar, să trecem la ale mele:
Deși toți din punct de vedere profesional eram foarte buni, am început să avem probleme, în special eu, eram cel mai apreciat și se începuse procesul de ”reeducare” sub toate formele, nu doreau să mă piardă din orice punct de vedere.
Directorul a chemat-o pe soție spunându-i că dacă nu face ceva cu mine ca să mă despartă de ”gașcă” care mă ducea la pierzanie, la moarte(oare drumul nu era cu acceptul meu? Nu acceptam niciun fel de observații sau sfaturi) ori mă închide, ori mă dă afară. M-a dat afară! cu condiția că dacă îmi rezolv problema mă reprimește pe aceeași funcție și fără nici un fel de urmări. Așa am acceptat să fiu internat la Spitalul de Psihiatrie Suceava (Burdujeni)
Mă internez, având experiența Iașului, credeam că nu voi avea nici o problemă, dar ți-ai găsit, spitalele de psihiatrie sunt la fel. Erau trei saloane (a câte 18 paturi), două de bărbați(unul pentru cei gravi, inclusivi alcoolicii în sevraj) și unul pentru femei. Mai exista o clădire în care erau internați cei cu depresii, nevroze sau alte forme ușoare de boli psihice, eu am fost ”cazat” la cei gravi, de groază...
Am susținut sus și tare că efortul fizic, mental și situațiile stresante m-au adus acolo la care doctorița cu o duritate exagerată (credeam eu) mi-a trântit în față că alcoolul și iresponsabilitatea mea m-au adus . Mai mult a chemat-o pe soție în cabinet, a întrebat-o dacă are copii, când a aflat că are trei copii, cu aerul cel mai serios din lume a sfătuit-o să-și ia copiii în brațe să-și ”taie fusta” și să fugă unde va vedea cu ochii, pentru că acești oameni nu se fac bine niciodată, și astăzi este convinsă că o să recad, nu mai poate avea încredere, și așa este, nici un alcoolic nu știe ce va fi mâine, el azi nu bea! Nu a făcut-o din simț de responsabilitate față de copii. Nu am putut trece la descrierea amintirilor din spital fără a face o introducere despre modul cum am ajuns acolo, și am ajuns destul de grav.
În fine îmi ocup patul între doi ”nebuni” unul agresiv, hoț și de necontrolat, avea ieșiri în ”decor” de tot felul și de care mă cam temeam, celălalt un depresiv incurabil, plângea tot timpul și lua bătaie de la toți. Trec primele două zile, așa cum au trecut, dar în a treia zi a început coșmarul, am intrat în sevraj (nu știam pe vremea aceea de sevraj, nu trecusem prin așa ceva niciodată) Au început să apară fel de fel de animăluțe cu chip de om, hidoase groaznic, care mă chinuiau permanent, oriunde aș fi mers, afară era și mai groaznic mă fugăreau peste tot, din ce îmi aduc aminte. Într-un moment de puțină luciditate merg la cabinetul doctoriței și îi spun că din cauza medicamentelor am halucinații. S-a uitat disprețuitor la mine s-a ridicat în picioare strigând: Nu ți-e rușine! Bei ca porcul până intri în sevraj și apoi vii la mine să-mi spui că eu te-am îmbolnăvit cu medicamentele mele. Ieși afară! Am urât-o în acel moment, credeam că am dreptate, mai târziu am aflat care e o problemă cu sevrajul.
Intru pe tratament cu Antaalcool, în fiecare dimineață la ora cinci mi se dădea o tabletă de Antaalcool, a durat 21 de zile după care trebuia să fac proba cu alcool, știam deja de pe la ceilalți bolnavi despre probă. Mi s-a cumpărat o sticlă de lichior (mă cam bucurasem că o voi bea ”legal, nu a fost așa), s-a pregătit un pat și toate cele necesare, perfuzii, injecții și tot ce mai trebuia. Mi s-a dat să beau cam 50 de ml. de lichior după care toți așteptam să se întâmple ceva, eu să mor, ei să mi se facă rău, nu s-a întâmplat nimic, m-am înroșit puțin și asistentele au plecat spunând: ăsta n-are nici pe dracul, dar au luat și sticla (tragedie...), am făcut puțin scandal să mi-o dea, fiind a mea doream să o beau, parcă mi se deschisese apetitul. Mi-au explicat că nu poate să mi-o dea fiind bolnav, în spital, și că o păstrează pentru un alt bolnav care nu va putea să-și cumpere băutură, conflict încheiat!
În următoarea zi mi s-a făcut internarea, am plecat hotărât să nu mai beau, aveam un sprijin în tabletele de Antaalcool, în minte nu prea exista. Eram un om care ieșea din spital vindecat – credeam eu, nu prea a fost vorba de vindecare.
Au urmat trei luni de chin sufletesc, așteptam să mă recheme la serviciu, eram destul de arogant și încăpățânat ca să mă duc eu la ei, ei nu m-au chemat, eu nu m-am dus. Am stat în casă cosând flori pe fețe de masă și picturi în ac (nu goblen-uri), uitându-mă la televizor la dezastrul produs de cutremur, de cutremurul din București să din alte localități din 1977, dar și la cel din sufletul meu, eram pierdut și nu știam ce să fac, dar despre ce a urmat în episoade-le următoare.

C. – Suceava 24.09.2016

AMINTIRI... AMINTIRI...
(episodul 4 )

Așa cum am spus în episodul anterior conducerea intreprindreii unde am lucrat nu m-a chemat, eu nu m-am dus, dar trebuia până la urmă să fac ceva, am mers la o altă intreprindere, bucuros că aici nu o să mai am prieteni de băut, necunoscând pe nimeni.
Surpriză! În prima zi de lucru trecând prin fața geamului unui birou unde erau șefii mei am fost chemat înăuntru. Am intrat salutând cu tot respectul în timp ce am observat pe masă o sticlă de vodcă și câteva pahare, am fost invitat să beau și eu unul. Am refuzat politicos motivând că eu nu beau nici un fel de băuturi alcoolice. Mi s-a răspuns că cei care nu beau nu prea au ce căuta în colectivul de acolo. Ce să faci? Am luat un pahar, apoi al doilea și l-aș fi dorit și pe următorul sau următoarele, numai că s-a încheiat cu ”stimulentul” și fiecare a trebuit să plece la problemele lui pe care le avea de rezolvat ca sarcini de serviciu, deși mai rămăsese vodcă după care parcă mi se scurgeau ochii.
După primul an care a trecut fără evenimente au apărut ceva probleme cu băutul meu, ca să le pot rezolva m-am internat în spital la secția Nevroză cu toate că se știa că aveam probleme cu alcoolul, dar am mers treaz și le-am spus că am nevoie de internare ca ceva preventiv. Condițiile au fost excelente, tratamentul la fel și vizitele de acasă aproape de două ori pe zi, nu am fost internat în stare de ebrietate și considerau că sunt binevenite eforturile lor și că se va rezolva problema. 
Pentru mine toate acestea au avut un efect invers, m-am simțit ca la stațiunea de odihnă, mai mult de acum știam cum îmi voi rezolva problemele. 
Am continuat să muncesc și să beau, munceam pe rupte ca să-mi ascund rușinea și vinovăția unor băute de mai multe zile sau săptămâni, mai mult șeful meu a sesizat comportamentul meu profitând la maxim de el. Când simțea că sunt obosit sau că am cam luat-o pe băute, îmi spunea să merg să mă odihnesc și să-mi iau câte zile libere vreau (aveam de luat din perioada productivă, când puteau să plece toți de la Mec. Șef știind că dacă sunt eu acolo treburile vor merge bine) În asemenea condiții obțineam titlul de fruntaș în producție pe locul unu sau doi pe intreprindere, poza mea a stat la panoul fruntașilor pe municipiu aproape 20 de ani.
Treburile au mers așa cum am explicat, însă alteori schimbam modul de a bea, beam la seviciu câte un litru, un litru și jumătate de vodcă în timpul celor 8 ore de muncă, ieșeam treaz pe poarte fabricii, continuam, sau nu, să mai beau după împrejurări. Totuși totul are o limită, eram de multe ori terminat fizic și psihic și atunci soția mă convingea să mă internez, o făceam și mă odihneam în spital 18-21 de zile simțindu-mă excelent, dar niciodată nu m-am gândit la efortul celorlalți de a-mi crea acest ”sejur”, și au fost multe... și nici la problemele mele cu alcoolul, le considram ca și rezolvate.
Odihnă, odihnă, dar sufletește eram dărâmat, eram convins că se întâmplă ceva cu băutul meu, băut care a ieșit de sub control, eram convins că primul pahar îmi deschide pofta de a bea mai multe și nu găseam o rezolvare. Nu spun mai multe despre cele prin care am trecut, le-am spus în povestirile anterioare, dar eram total neajutorat (doream să mă ajut singur) așa că am citit cam tot ce am găsit despre alcoolism (făra a întra în cea de specialite, mă depășea), dar nu am găsit soluția care să rezolve problema. Nici chiar cu ajutorul religiei.
Anii au trecut în 1996 am ieșit la pensie, dar am mai lucrat până în 2000, după un an în care nu am mai lucrat am fost rugat să vin să mai lucrez așa că am mai lucrat trei ani. 
După tentativa de suicid din august 1999 M-AM INTERNAT DE UNUL SINGUR, CĂCI SINGUR ERAM, SINGURĂTATEA UCIDE!
Internarea am suportat-o greu, eram cuprins de deznădejde, de rușine, de acuzarea și disprețul cadrelor medicale, am ieșit din spital în aceiași stare de depresie și deznădejde, dar MINUNE! Nu am mai băut niciodată de atunci, nu mi-am propus să nu beau, nu am dorit să nu mai beau, nici nu m-am gândit.
Am rămas în aceiași stare depresivă și în ziua de 31 Decembrie1999 am o a doua tentativă de suicid, că să fiu sigur, am luat o doză de 500 de tablete de diazepam cumpărate de pe la toate farmaciile (de atunci nu se mai vând fără rețetă) dizolvate pentru a avea un efect rapid, nu a fost așa o parte am vomat-o, iar cealaltă a fost eliminată la spital. A venit soția să-mi spună la mulți ani și m-a găsit inconștient, Am stat în stare de inconștiență până pe 4 Ianuarie când am fost transferat la Psihiatrie.
La psihiatrie din start doctorița care până atunci avea un oarecare respect pentru mine mi-a strigat în față: Ești un om de nimic, deși am crezut până acu că ești un domn, alcoolul a distrus tot ce era bun în tine! Cât am fost înternat am fost tratat cu atâta dispreț că nici nu mai eram ascultat chiar dacă dorem să spun ceva. Îmi vene să o omor și să mă omor, era cea mai mare înjosire pe care am suportat-o vreodată în viața mea (a fost poate o metodă de tratament? Nu știu!)
Important este că la externare mi-a propus să fac un Grup AA, s-a declanșat mândria din mine spunând da, cu gândul ascuns: Las că îți arăt eu ție cine sunt și ce pot să fac!
Sunt convins că Dumnezeu nu a vrut moartea păcătosului, ci îndreptarea lui și de aceea m-a juta scăpându-mă de necazuri, luându-mi și obsesia de a bea, dându-mi posibilitatea să pot fi de ajutor și altora, si pentru asta sunt recunoscător.
În Mai a luat ființă grupul AA. Am primit ajutorul lui Dumnezeu și a D-nei Doctor pentru rezolvarea tuturor problemelor care apăreau, fără accest ajutor nu aș fi reușit. Ca un fapt benefic pentru grup, D-na Dr. ne-a ajutat administrativ, dar nu a intervenit deloc în ceea ce făceam noi, și nu prea știam ce trebuie să facem, dar am mers înainte. Poate că dacă ar fi intervenit am fi așteptat și acu să fim duși de mână.
În Dembrie 2001 m-am internat din nou la Psihiatrei pentru depresia pe care o aveam și am stat internat până la sfârșitul lui Martie. Grupul funcționa în spital așa că am putut participa. Veneam Sâmbăta acasă să fac o baie și multe altele, demolat sufletește; casa era goală (nu mă refer la mobilă), întunecată și rece, nu aveam cu cine să schimb un cuvânt, așa că Duminica plecam la spital, cel puțin acolo erau bolnavi. Ies din spital și la o săptămână sunt din nou rugat să vin la serviciu pentru că sunt probleme, am mers și a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, nu mai eram mahmur, plicisit și obosit, eram vesel, cu dorință de viață, dacă nu mi-ar fi fost rușine aș fi sărit într-un picior de bucurie până la autobuz, și așa au fost trei ani minunați.
Dumnezeu și Programul AA mi-a redat tot ce am pierdut și încă ceva mai mult, l-am găsit pe EL, care de fapt, a fost tot timpul lângă mine, numai că eu nu am știut sau nu am vrut să știu.

EPILOG

Nu am scris toate acestea pentru a-mi arăta suferința și nesuferința mea, am mai scris despre ele. Am scris despre viața din spitale unde nu este ușor de suportat, unde nici nu te vindecă, nici nu te învață minte, următoarele internări, dacă sunt... sunt ușoare, aproape că te obișnuiești cu ele. Am scris gândindu-mă că poate aceste mărturisiri vor fi poate de ajutor unor alți alcoolici care mai suferă și care au nevoie de ajutor. Nu trebuie să vă comparați cu mine și prin ceea ce am trecut eu, rețineți însă că alcoolismul este progresiv și finalitatea lui este moartea, nu există compromisuri. 
Există însă un Program care ne poate salva și acesta este Programul Alcoolicilor Anonimi în cei 12 Pași și cele 12 Tradiții care funcționează dacă îl lucrezi! Pentru mine a funcționat și am întinerit cu 17 ani. 
Sunt recunoscător lui Dumnezeu și vouă pentru abstinența mea de azi. 
Azi nu beau! 
Vă mulțumesc!

C. – Suceava 29.09. 2016

Preluare de pe Prietenii lui Bill