BLOGUL LUI

Stefan -

MINDFUL ADDICT

MESAJE DE RECUPERARE

Parerile exprimate pe acest blog sunt personale si nu implica in niciun fel Comunitatea AA.

.

.

.

MESAJ:


INTRAND INTR-O NOUA DIMENSIUNE

<< În ultimele stadii ale alcoolismului, voinţa de a rezista ne-a părăsit. Cu toate acestea, când recu­noaştem că am fost învinşi cu desăvârşire şi suntem gata să încercăm principiile AA, obsesia ne pără­seşte şi pătrundem într-o nouă dimensiune – liber­tatea sub tutela lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi.

(ÎN VIZIUNEA LUI BILL)


Am norocul să mă număr printre aceia care în viaţă au avut parte de această transformare nemaipomenită. Când am intrat pe uşa AA-ului, singur şi disperat, eram dispus să cred tot ce auzeam. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost: „Aceasta ar putea fi ultima ta mahmureală, sau poţi s-o iei de la capăt iar şi iar”. Omul care a spus aceasta o ducea, în mod evident, mult mai bine decât mine. Mi-a plăcut ideea de a mă da bătut şi de atunci am început să trăiesc liber! Inima mea a auzit ceea ce mintea n-ar fi putut auzi niciodată: „Nu-i chiar aşa grav să fii neputincios în faţa alcoolului”. Sunt liber şi sunt recunoscător! >>


Twelve steps to freedom. Start with one.

Cum am fost

Nu puteam sa dorm noaptea.

Adormeam greu.
Ma trezeam in timpul noptii si, neputand sa mai dorm, ma dadeam jos din pat sa beau ceva. Pentru somn! Incercam apoi sa adorm si iar ma trezeam. Iar beam. De data asta pentru ca nu puteam sa dorm, ziceam eu.
Dimineata eram spart ...

Citeste mai departe:

DESPRE MINE


miercuri, 10 ianuarie 2018

PASUL 12 - 12&12

PASUL 12


"După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi,
 am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem
în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre."

Bucuria de a trăi este tema Pasului 12 al metodei AA, iar acţiunea este cuvîntul cheie. Prin acest Pas ne întoarcem spre exterior, către semenii alcoolici care mai suferă încă. Aici trăim experienţa dăruirii care nu aşteaptă răsplata. Aici începem să aplicăm toţi cei 12 Paşi ai programului în viaţa de toate zilele în aşa fel încă şi noi şi cei din jur să ne găsim abstinenţa împlinită, la nivelul emoţiilor. Privind Pasul 12 cu toate implicaţiile lui, vedem că este vorba cu adevărat despre nepreţuita iubire dezinteresată.
Pasul 12 ne dă de veste că, urmare a practicării tuturor celorlalţi Paşi, fiecare dintre noi a găsit ceva ce se numeşte trezire spirituală. Pentru cei mai noi membri aceasta apare adesea ca o stare de lucruri discutabilă şi foarte puţin probabilă. "Ce vreţi să ziceţi cu `trezire spirituală'?" ne întreabă ei.
Poate că există tot atîtea definiţii ale trezirii spirituale cîţi oameni care au avut-o. Dar există ceva comun în toate trezirile spirituale autentice, şi nu este greu de înţeles ce anume. Cînd cineva are o trezire spirituală aceasta înseamnă mai ales că respectiva persoană a devenit capabilă să facă, să simtă şi să creadă ceea ce nu reuşise înainte, cînd se bazase exlusiv pe propria putere, pe propriile resurse. I s-a dăruit ceva care echivalează cu o nouă stare a conştiinţei şi a existenţei. Omul acela a fost plasat pe o cărare care îi spune că îl duce undeva,
viaţa nu este o fundătură, nici ceva care trebuie stăpînit sau îndurat. El a suferit o transformare în adevăratul înţeles al cuvîntului; a dat peste o nouă sursă de putere, pe care - într-un fel sau altul - şi-o refuzase înainte. Acum se găseşte în posesia unui grad de onestitate, toleranţă, altruism, pace sufletească şi iubire de care nu se crezuse niciodată capabil. Toate acestea i-au fost dăruite gratis - deşi, de obicei, se pregătise el-însuşi, în parte, să le poată primi.
Maniera în care metoda AA ne pregăteşte pentru primirea acestui dar constă din practicarea Celor 12 Paşi ai programului nostru. De aceea, haideţi să vedem pe scurt, ce am încercat să facem pînă în acest moment.
Pasul 1 ne-a pus în faţa unui uluitor paradox: am descoperit că ne era absolut imposibil să scăpăm de obsesia alcoolului pînă cînd nu ne admiteam neputinţa asupra lui. Prin Pasul 2, am văzut că - din moment ce nu ne puteam reda singuri sănătatea mintală, o Putere superioară trebuia s-o facă neapărat, dacă era vorba să supravieţuim. În consecinţă, prin Pasul 3 ne-am lăsat voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum îL înţelegeam noi. Pentru moment, cei care eram atei sau agnostici am descoperit că propriul grup sau Comunitatea AA, ca întreg, puteau fi Puterea noastră superioară. Începînd Pasul 4 am început să cercetăm - în interiorul nostru - ce anume ne adusese ruină fizică, morală şi spirituală. Ne-am făcut fără teamă un inventar moral amănunţit. Examinînd Pasul 5 am decis că simplul inventar nu era suficient. ştiam că va trebui să încetăm jocul mortal al traiului în singurătate cu conflictele noastre interioare; că trebuia să le încredinţăm cu onestitate lui Dumnezeu şi unei alte fiinţe umane. La Pasul 6 mulţi dintre noi ne-am poticnit - pe bună dreptate - pentru că nu voiam să scăpăm de defectele de caracter; încă le iubeam pe unele dintre ele. Şi totuşi, ştiam prea bine că trebuia să facem ceva conform principiului fundamental al Pasului 6. Aşa că, din moment ce tot mai aveam vreo cîteva defecte de caracter de care nu ne puteam rupe încă, ne-am hotărît ca măcar să nu ne mai agăţăm de acele defecte cu încăpăţînare şi răzvrătire. Ne-am spus: "Probabil că azi n-o să reuşesc, dar cel puţin voi înceta să mai strig `Asta, nu! Niciodată! "'. Apoi la Pasul 7, L-am rugat cu smerenie pe Dumnezeu să ne îndepărteze slăbiciunile conform voinţei şi puterii Sale, în circumstanţele zilei respective. Odată cu Pasul 8 ne-am continuat curăţenia interioară, fiindcă am constatat că nu eram în conflict numai cu noi în sine, ci şi cu oamenii şi situaţiile din lumea în care trăiam. Trebuia să începem să facem pace în jur; de aceea ne-am făcut o listă cu oamenii pe care i-am ofensat şi ne-am deschis ideii de a îndrepta lucrurile. Acţiunea de îndreptare a venit cu Pasul 9, cînd ne-am reparat greşelile direct, faţă de cei vizaţi, dar nu şi atunci cînd le-am fi făcut vreun rău, for sau altora. În faţa Pasului 10 am început să ne stabilim o bază pentru viaţa de zi cu zi; ne-am dat seama de cît de serios este un inventar personal, în continuare - şi că era bine să admitem pe loc o greşeală. La Pasul 11 am înţeles că - dacă o putere superioară ne redase sănătatea mintală şi ne dăduse capacitatea de a trăi cu un strop de pace în suflet într-o lume dureros de zbuciumată atunci, o asemenea Putere superioară merită s-o cunoaştem mai bine, printr-un contact cît se putea mai direct. Am descoperit că practicarea meditaţiei şi rugăciunii în mod repetat şi constant a deschis acel canal de comunicare care înlocuia firicelul de apă cu un fluviu care ducea spre certa putere a lui Dumnezeu şi spre ghidarea Lui, pe care puteam conta, pe măsură ce ne sporea capacitatea de a-L înţelege.
Astfel, practicînd aceşti Paşi, am avut o trezire spirituală, în legătură cu care - în cele din urmă - nu mai există nici o îndoială. Privindu-i pe începătorii aflaţi în etapa îndoielilor, puteam vedea schimbarea producîndu-se. După multe experienţe de acest fel puteam prezice că, cel ce se îndoia că ar putea găsi "perspectiva spirituală" şi care îşi consideră dragul său grup AA ca putere superioară, se va trezi brusc că-L iubeşte pe Dumnezeu şi-I va spune pe nume.
Ce se petrece cu restul Pasului 12? Prin minunata energie pe care o degajă el şi prin elanul de transmitere a mesajului către alţi alcoolici, pe care ni-l aduce în suflet - Pasul 12 îi induce pe toţi ceilalţi la acţiune reală în viaţa de zi cu zi; totul duce spre marea răsplată, spre minunata realitate a Alcoolicilor Anonimi.
Chiar şi cel mai proaspăt nou venit descoperă recompense nevisate cînd încearcă să-şi ajute fratele alcoolic, pe cel care este mai orb decît el. Acesta este într-adevăr darul care nu cere nimic în schimb. Omul nu aşteaptă ca fratele suferind să-i răsplătească efortul, nici măcar să-l iubească. Şi curînd descoperă că - prin divinul paradox - din acea dăruire, şi-a găsit propria răsplată, indiferent dacă fratele a primit ceva sau nu. Propriul său caracter poate avea multe pete negre încă, dar el ştie că Dumnezeu i-a dat puterea să pornească pe un drum mare; simte că se află la intrarea unui nou tărîm, plin de mistere, bucurii şi experienţe nevisate.
Practic, fiecare membru AA declară că n-a cunoscut satisfacţie mai profundă, nici bucurie mai mare, decît cele aduse de un Pas 12 bine făcut. Să observăm cum bărbaţi şi femei îşi deschid ochii cu mirare, pe cînd păşesc din întuneric în plină lumină; să vedem cum se umple de sens şi cum primeşte un stop viaţa acestor oameni; să vedem familiile reunite; să-i vedem pe alcoolicul marginalizat cum este reprimit ca om intre oameni şi, mai ales, sa-i observam pe toţi cum se deşteaptă la prezenţa unui Dumnezeu iubitor în viaţa lor ­aceste lucruri constituie substanţa a ceea ce obţinem atunci cînd transmitem mesajul AA altui alcoolic.
Însă există şi alte moduri în care putem face acest Pas 12. Asistăm la şedinţele AA şi ascultăm - nu numai ca să obţinem ceva noi înşine, ci şi ca să dăruim încurajarea şi sprijinul care izvorăsc din prezenţa noastră acolo. Cînd ne vine rîndul să vorbim în şedinţe, din nou încercăm să transmitem mesajul AA. Fie că ne ascultă un singur om sau mai mulţi, tot Pasul 12 se numeşte. Există multe şanse de a-l face şi pentru cei care ne simţim stîngaci în privinţa cuvîntărilor în şedinţe sau care nu ne putem deplasa, pentru a face prea des Pasul 12, faţă în faţă cu un alt alcoolic. Aceştia dintre noi putem fi cei care ne luăm sarcini nespectaculoase dar importante, care fac posibilă desfăşurarea Pasului 12 - precum pregătirea cafelei şi servitul prăjiturilor în minutele de după şedinţe; în astfel de momente, mulţi nou veniţi au prins încredere şi s-au simţit comfortabil în mijlocul rîsetelor şi al discuţiilor. Acesta este Pasul 12 în cel mai bun sens al cuvîntului. "Primit-ai pe gratis, dai mai departe pe gratis... ", este esenţa acestei părţi a Pasului 12.
Se poate întîmpla să trecem prin experienţe care să ne lase cu impresia că am cam călcat în străchini. Pe moment le luăm drept eşecuri; dar cu vremea, le vom vedea ca pe nişte trambuline de propulsare spre acţiuni mai reunite. De pildă, să zicem că nu economisim nici un efort pentru a aduce la abstinenţă pe cineva anume; după luni de zile de efort neîntrerupt, omul acela bea din nou. Poate că acest lucru se va repeta cu mai mulţi, unul după altul. S-ar putea să ne simţim profund descurajaţi în ce priveşte capacitatea noastră de a transmite mesajul AA. Sau putem da peste inversul acestei situaţii: să fim exaltaţi pentru că am avut succes. În acest caz apare tentaţia de a fi foarte posesivi faţă de noul venit. Poate că ne apucăm să-i dăm sfaturi în domenii în care nu avem competenţa necesară sau în care nu ar fi cazul să ne amestecăm. Şi cînd sfaturile noastre sînt respinse - ori, sînt acceptate, dar încurcă lucrurile şi mai abitir - ne simţim răniţi şi tulburaţi. Uneori prin muncă asideă şi îndelungată de Pas 12, transmitem mesajul atîtor alcoolici, încît părem că am ocupa un post de încredere, ca acela de preşedinte al grupului. Este încă o situaţie tentantă, de a vrea să dirijăm totul, în amănunt; şi, deseori, aceasta duce la refuzuri din partea celorlalţi membri şi la consecinţe greu de înghiţit.
Dar cu vremea, ne dăm seama clar că acestea nu sînt decît dureri inerente creşterii şi că ele nu pot duce decit la ceva bun dacă revenim la Cei 12 Paşi din ce în ce mai mult, ca să obţinem răspunsuri.
Acum, apare cea mai mare întrebare: Cum este cu aplicarea acestor principii în toate domeniile vieţii noastre? Putem noi oare prinde drag de viaţă în totalitatea ei, aşa cum i-am îndrăgit micul segment pe care îl trăim ori de cîte ori încercăm să ajutăm alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă? Oare sîntem în stare să aducem acelaşi spirit de iubire şi de toleranţă în viaţa de familie - atît de răvăşită, uneori - precum aducem în grupul AA? Putem noi avea faţă de aceşti oameni, contaminaţi şi chiar handicapaţi de boala noastră acelaşi gen de credinţă şi de încredere pe care îl avem faţă de naşul AA? Sîntem în stare să transmitem cu adevărat mesajul spiritului AA în munca noastră de zi cu zi? Ne putem vedea de responsabilităţile noastre proaspăt reorganizate, faţă de lume, în general? Dar faţă de religia de care ne simţim legali? Sîntem în stare să găsim o nouă bucurie de a trăi în timp ce încercăm să facem ceva legat de toate acestea?
Mai mult, cum ne vom descurca în faţa eşecurilor sau a succeselor? Oare le putem accepta acum - şi ne putem modela în funcţie de ele, fără disperare sau orgoliu? Putem accepta sărăcia, boala, singurătatea şi doliul cu seninătate şi curaj? Ne putem mulţumi în mod constant, cu satisfacţii mici, smerite, dar uneori mai durabile, atunci cînd ni se refuză realizările mai strălucitoare, mai remarcabile?
Răspunsul metodei AA la toate aceste întrebări despre viaţă, este: "Da, toate acestea sînt posibile". Ştim aceasta, pentru că vedem monotonia, durerea, chiar şi nenorocirea, folosite în scop constructiv de către cei care continuă să încerce practicarea Celor 12 Paşi ai AA. Şi dacă acestea sînt fapte de viaţă pentru mulţi alcoolici care s-au recuperat deja în AA ele pot deveni fapte de viaţă şi pentru mulţi alţii.
Desigur, oricărui membru AA - chiar şi celui mai devotat ­i-se poate întîmpla să nu obţină astfel de rezultate tot timpul. Nu este neapărat nevoie să bem primul pahar ca să ne simţim rătăciţi de la drumul drept. Necazurile încep uneori cu indiferenţa. Sîntem abstinenţi şi fericiţi cu tot ce facem în AA. Treaba merge bine acasă şi la birou. Fireşte, ne felicităm pentru ceva ce, mai tîrziu, se va dovedi a fi fost un punct de vedere superficial şi neserios. Maturizarea noastră încetează pentru o vreme - şi aceasta, pentru că ne simţim mulţumiţi şi considerăm că nu avem nevoie de toţi Paşii AA. Ne descurcăm binişor, făcînd numai cîţiva dintre ei. Poate că ne descurcăm, chiar şi făcînd numai doi dintre ei - Pasul 1 şi acea parte din Pasul 12 în care "transmitem mesajul". În jargon AA este starea de spirit cunoscută ca "funcţionarea din doi paşi". Şi o putem duce aşa chiar ani de zile.
Chiar şi cei mai bine intenţionaţi putem cădea în iluzia "programului din doi paşi". Mai devreme sau mai tîrziu etapa norului roz se disipează şi toate devin anoste; ne simţim dezamăgiţi. Începe să ne treacă prin cap gîndul că de fapt nu merită efortul. Ne simţim nauciţi şi descurajaţi.
Apoi, viaţa poate aduce - aşa cum îi stă în obicei - o lovitură dintre cele mai dare, mare şi lată, de neînghiţit şi deci, de nedigerat: nu obţinem promovarea pentru care am trudit atîta; pierdem un serviciu bun; poate că apar serioase dificultăţi în familie sau decepţii sentimentale; ori, poate că băiatul, pe care-l credeam ocrotit de Dumnezeu, moare pe front.
Ce se întîmpla cu noi atunci? Avem noi, sau putem noi ­alcoolici în AA - găsi destule resurse pentru a face faţă nenorocirilor, care îi lovesc pe atîţia? Acestea erau probleme de viaţă cărora nu fuseserăm în stare să le facem faţă niciodată. Putem noi acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuim fiecare, să le rezolvăm la cel de bine şi de curajos, c prietenii noştri ne-alcoolici? Putem noi transforma aceste nenorociri în valori pozitive, în surse de progres şi comfort sufletesc, pentru sine şi pentru cei din jur? Ei bine, avem cu siguranţă o şansă, dacă trecem de la "programul din doi paşi", la "programul din 12 paşi", dacă dorim să ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu, care ne poate susţine şi întări în orice încercare.
Problemele noastre fundamentale sînt aceleaşi probleme pe care le au toţi oamenii. Dar cînd un membru AA, care a prins rădăcini puternice în Comunitate face un efort onest de a pînă " în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii", el pare să aibă capacitatea, prin bunătatea lui Dumnezeu, de a înfrînge toate dificultăţile, luîndu-le
pe toate aşa cum vin şi transformîndu-le în mărturii de credinţă. Am văzut membri AA îndurînd, fără să se plîngă, boli cronice sau mortale - uneori chiar cu umor. Am văzut şi familii destrămate de neînţelegeri, de tensiuni şi infidelitate - reunite prin modal de viaţă AA.
Deşi majoritatea membrilor AA au o capacitate relativ mare de a "face bani", sînt printre noi şi dintre aceia care nu reuşesc să se echilibreze financiar sau care trec prin mari pierderi băneşti. De obicei aceştia dau dovadă de putere şi încredere, pentru stăpînirea situaţiei.
Am constatat că putem şi noi, ca şi alţi oameni să suportăm loviturile, aşa cum vin ele. Dar - tot ca şi alţii - lăsăm buturuga mică să răstoarne carul mare sau creem probleme din nimic. La aceasta răspunsul nostru este: este nevoie de o mai puternică dezvoltare spirituală. Numai pe aceasta cale vom cîştiga şanse în plus de a trăi fericiţi şi cu folos. Pe măsură ce creştem spiritual descoperim că vechile noastre atitudini faţă de propriile instincte au nevoie de o drastică revizuire. Dorinţa de securitate emoţională şi de bogăţie pe plan material, dorinţa de prestigiu şi putere, de episoade romantice şi de pace familială sînt dorinţe care ni se împlinesc doar dacă le temperăm şi le dăm o nouă direcţie. Învăţăm mereu că simpla satisfacere a instinctelor nu poate fi unicul stop al vieţii noastre. Dacă plasăm instinctele pe primul plan nu facem decît să punem căruţa înaintea cailor; vom fi traşi înapoi înspre dezamăgire. Însă dacă avem bunăvoinţa de a plasa pe primul plan creşterea spirituală- atunci, şi numai atunci, avem cu adevărat o şansă.
Deveniţi AA şi continuînd să ne maturizăm, atitudinile şi acţiunile vizînd securitatea emoţională şi financiară încep să se schimbe profund. Pretenţiile noastre de securitate emoţională, conforme toanelor şi mofturilor noastre, ne-au azvîrlit constant în relaţii imposibile cu alţi oameni. Deşi uneori nu eram conştienţi de acest lucru, rezultatul fusese mereu acelaşi. Fie că încercăm să jucăm rolul lui Dumnezeu şi să-i dominăm pe cei din jur, fie că ne rezemăm excesiv în mod insistent de ei. Atunci cînd ceilalţi ne dădeau pace să le conducem viaţa aşa de parcă ar fi fost nişte copii, noi-înşine ne simţeam fericiţi şi în siguranţă. Dar, cînd se săturau şi opuneau rezistenţă sau fugeau de noi, ne simţeam jigniţi şi dezămagiţi. Îi acuzăm pe ei şi nepricepînd că pretenţiile noastre nerezonabile provocaseră ruptura.
Atunci cînd o luăm pe celălalt drum şi insistam să ne protejeze ei pe noi ca pe nişte copii şi să ne poarte de grijă ori dacă ceream celorlalţi să ne asigure nouă traiul - rezultatul era la fel de nefericit. Aceasta i-a făcut pe mulţi oameni dragi să ne dea la o parte sau să ne părăsească. Dezamăgirea noastră fusese greu de îndurat. Nu ne putuserăm imagina că oamenii ne vor face una ca asta. Nu pricepuserăm că, deşi adulţi după vîrstă, noi ne purtăm copilăreşte, încercînd să-i transformăm pe toţi - prieteni, soţie sau soţ, pe toată lumea - în părinţi protectori. Refuzaserăm să învăţăm lecţia dificilă, care ne spune că hiperdependenţa de oameni nu duce nicăieri, pentru că oamenii au slăbiciuni, că şi cei mai buni dintre ei ne pot lăsa baltă la un moment dat, mai ales atunci cînd cerem prea mult atenţia lor.
Odată cu progresul spiritual a venit înţelegerea acestor greşeli. S-a cristalizat pentru noi faptul că, dacă era să ne simţim vreodată în siguranţă printre adulţi trebuia să punem la baza vieţii noastre principiul "mai trebuie să şi dau, nu numai să iau"; trebuia să ne dezvoltăm simţul de a fi parteneri şi de a trăi ca între fraţi cu toţi cei din jur. Am constatat că aveam nevoie de a ne dărui mereu pe sine fără să aşteptăm răsplată. Cînd această atitudine a devenit constantă, am descoperit treptat că îi atrăgeam pe oameni ca niciodată înainte. Chiar dacă unii ne mai dezamăgeau ne puteam dovedi înţelegători şi nu mai făceam o tragedie din asta.
După încă o perioadă de progres spiritual am descoperit că cea mai bună sursă posibilă de stabilitate emoţională era Dumnezeu Însuşi. Am descoperit că dependenţa de dreptatea, iertarea şi iubirea Lui - toate perfecte - era ceva sănătos şi care funcţiona chiar şi atunci cînd nimic altceva nu reuşea. Dacă depindeam de Dumnezeu cu adevărat nu mai puteam juca rolul Lui faţă de semeni şi nici nu mai simţeam impulsul imperios de a depinde în întregime de protecţia şi grija acestora. Erau atitudini noi şi ele au adus multora dintre noi o putere interioară şi o pace care nu puteau fi zdruncinată profund nici de slăbiciunile altora, nici de vreo nenorocire provocată de noi-înşine.
Acest punct de vedere nou era-după cum aveam să aflăm-ceva deosebit de necesar nouă, alcoolicilor. Căci alcoolismul fusese cauza izolării noastre, chiar şi atunci cînd eram înconjuraţi de oameni care ne iubeau. Atunci cînd voinţa noastră personale i-a alungat pe toţi şi izolarea a devenit completă, nu ne-a mai rămas decît să facem pe grozavii prin baruri ieftine, ca apoi să luăm drumul străzii şi să contăm pe mila trecătorilor. Tot mai încercăm, chiar şi acolo, să găsim securitate emoţională, dominîndu-i pe alţii sau depinzînd de ei. Chiar şi atunci cînd avuturile noastre nu s-au subţiat pînă-ntr-acolo, noi tot am ajuns să ne simţim singuri pe lume; tot încercam-în zadar-să ne simţim în siguranţă prin cine ştie ce metodă nesănătoasă, de dominare sau de dependenţă. Pentru aceia dintre noi care am fost astfel, metoda AA a avut un sens cu totul special. Prin AA începem să învăţăm relaţii corecte, cu oameni care ne înţeleg; nu mai avem de ce să fim singuri.
Majoritatea membrilor AA căsătoriţi au căsnicii fericite. Într-o măsură surprinzătoare, AA-ul a vindecat toate rănile pricinuite de mulţi ani de alcoolism în viaţa de familie. Dar, ca şi membrii oricărei societăţi, avem şi noi probleme sexuale şi conjugale, uneori dureros de acute. Totuşi, divorţuri permanente sau separări nu sînt ceva caracteristic pentru membrii AA. Marea noastră problemă nu este să ne păstrăm căsnicia, ci cum să ne-o facem mai fericită, eliminînd gravele tulburări emoţionale provocate de alcoolism.
Aproape orice fiinţă umane normale simte la un anume moment în viaţă, o dorinţă puternică de a-şi găsi perechea de sex opus, alături de care să fie posibile unirea cea mai deplină - spirituală, mentală, emoţională şi fizică. Este o chemare instinctive puternice aflate la baza marilor realizări umane - o energie creatoare, care ne influenţează viaţa în profunzime. Dumnezeu ne-a făcut astfel. Deci, ne punem întrebarea: Cum folosim noi acest dar - din necunoaştere, prin porniri pătimaşe şi prin voinţă personală - întru distrugerea noastră? Noi, membrii AA nu pretindem că putem oferi răspunsuri complete unor întrebări vechi de cînd lumea. Dar experienţa noastră furnizează cîteva răspunsuri care funcţionează în cazul nostru.
Cînd cineva este afectat de alcoolism poate fi confruntat cu situaţii foarte nefireşti, care atacă echilibrul matrimonial şi potrivirea dintre parteneri. Dacă bărbatul este cel atins de alcoolism, femeia trebuie să devină capul familiei şi adesea, cea care cîştigă pîinea. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţeşte, soţul devine un copil bolnav şi iresponsabil, care are nevoie de îngrijire şi care trebuie scos din interminabile încurcături şi impasuri. Încetul cu încetul şi fără să-şi dea seama, soţia este obligată să devină mama unui copil rătăcit. Şi dacă ea mai este dotată şi cu un puternic instinct matern, situaţia este şi mai gravă. Este evident că, în asemenea condiţii, nu poate fi vorba de o viaţă de cuplu. De obicei soţia continuă să facă ceea ce crede ea că este mai bine, timp în care alcoolicul cînd adoră, cînd detestă această grijă maternă. Se creează astfel un tipar de viaţă, care va cere mult efort pentru remediere mai tîrziu. Cu toate acestea, sub influenţa celor 12 Paşi ai AA, asemenea situaţii se îndreaptă.*
Dacă menajul a fost puternic dezechilibrat, s-ar putea să fie nevoie de eforturi mari, timp îndelungat şi de multă răbdare. După intrarea în AA a soţului, soţia s-ar putea să devină nemulţumită şi să acumuleze ciudă pentru faptul că AA-ul a realizat exact ceea ce nu reuşise ea în toţi aceşti ani de efort devotat. Soţul se prea poate să devină atît de ataşat de AA şi de prietenii săi cei noi, încît lipseşte foarte mult de acasă, mai mult decît atunci cînd bea. Văzînd nefericirea soţiei, el îi recomandă Cei 12 Paşi şi încearcă s-o înveţe cum să trăiască. Natural, ea simte că, de ani de zile, ştie să trăiască infinit mai bine decît el. Fiecare dă vina pe celălalt şi se întreabă dacă menajul lor va ajunge vreodată să mai cunoască fericirea. S-ar putea să ajungă să întrebe şi dacă-la urma urmelor-au avut vreodată un cămin fericit.
Desigur, s-ar putea ca nepotrivirea să fi ajuns atît de gravă, încît să fie necesară o despărţire. Dar astfel de cazuri nu sînt ceva obişnuit. Dîndu-şi seama de ce a îndurat soţia sa şi înţelegînd acum pe de-a­ntregul cîte răni a pricinuit el însuşi soţiei şi copiilor, aproape întotdeauna alcoolicul preia responsabilităţile ce-i revin faţă de familie, cu bunăvoinţa de a repara ce se mai poate repara şi de a accepta ce nu-i mai stă în puteri să repare. El încearcă să aplice continuu Cei 12 Paşi în viaţa de familie, adesea cu rezultate minunate. Din acest moment începe - ferm, însă iubitor - să se poarte ca un partener şi nu ca un băiat rău. Şi mai presus de toate, a ajuns - în fine - la convingerea că aventurile romantice nebuneşti nu reprezintă pentru el un mod de viaţă.
Comunitatea AA cuprinde mulţi membri celibatari, care doresc să se căsătorească sau care sînt în situaţia de a o face. Unii se căsătoresc cu cineva din AA. Cum se descurcă aceştia? În ansamblu, sînt căsnicii fericite. Suferinţa lor comună de băutori, interesul comun în AA şi preocupările spirituale stimulează adesea bunul mers al acestor cămine. Necazuri apar numai atunci cînd simple întîlniri în şedinţe AA duc la "focul de paie" al iubirii la prima vedere. Posibilii parteneri trebuie să fie solid ancoraţi în programul AA şi să se cunoască de suficient timp, ca să ştie dacă se potrivesc spiritual, mintal şi emoţional cu adevărat şi nu doar pentru că aşa presupun ei. trebuie să fie cît se poate mai siguri, că nici unul nu are în adîncul fiinţei sale vreun handicap emoţional care să iasă mai tîrziu la suprafaţă sub presiunea unor dificultăţi şi să le altereze căsnicia. Toate acestea sînt la fel de valabile şi de importante şi pentru cei care intenţionează o căsătorie cu cineva din afara Comunităţii AA. Datorită înţelegerii clare şi a unui comportament matur şi corect se pot naşte rezultate foarte fericite.
Şi ce se poate spune despre acei mulţi membri AA care, din diverse motive, nu pot avea o viaţă de familie? La început, mulţi se simt singuri, răniţi, abandonaţi, în timp ce văd în jurul lor atîta fericire familială a altor membri. Dacă pentru ei nu este posibilă o asemenea fericire, le poate oare oferi AA-ul alte satisfacţii la fel de valoroase şi de durabile? Da - ori de cîte ori se vor strădui să le găsească. Înconjuraţi de atîţia prieteni AA, aceşti aşa-zişi singuratici ne spun că nu se mai simt singuri. Alături de alţi membri - bărbaţi şi femei - ei se pot devota unui număr nelimitat de idei, de oameni, ori de proiecte constructive. Neconstrînşi de obligaţii familiale, pot participa la activităţi la care cei căsătoriţi pot participa mai puţin sau deloc. Zi de zi, îi vedem în acţiune, slujind AA-ul din belşug şi fiind răsplătiţi cu mari bucurii.
În privinţa banilor şi a posesiunilor materiale, punctul nostru de vedere a trecut prin aceeaşi transformare profundă. Cu puţine excepţii, cam fiecare dintre noi fusese "mînă-spartă". Aruncam cu banii în toate părţile ca să ne satisfacem mofturile şi ca să-i facem praf pe alţii. Pe cînd beam ne purtam de parcă am fi avut rezerve de bani inepuizabile, deşi între două beţii ni se întîmpla să cădem în cealaltă extremă şi deveneam aproape avari. Fără să băgăm de seamă, acumulam fonduri pentru următoarea beţie. Banii erau simbolul plăcerilor şi al prestigiului personal. Cînd băutul s-a înrăutăţit de-a binelea, banul a devenit o condiţie urgentă pentru asigurarea următorului pahar cu care venea apoi comfortul temporar al uitării.
Odată cu intrarea în AA, aceste atitudini s-au schimbat drastic, deseori ajungînd prea departe în direcţia opusă. Spectacolul anilor de risipă ne-a băgat în panică. Pur şi simplu nu ne va ajunge timpul să ne reconstruim averile irosite, aşa gîndeam noi. Cum vom fi noi în stare vreodată să ne plătim toate datoriile, să avem şi noi un cămin decent, să ne ocupăm de educaţia copiilor şi să agonisim ceva pentru bătrîneţe? Prestigiul financiar nu mai constituia scopul nostru principal; acum ne reclamam, în gura mare, securitatea materială. Chiar şi după ce ne-am repus afacerile pe picioare, aceste teribile frici continuau să ne hăituiască. Aşa am redevenit zgîrciţi şi "mari economi". Nu puteam trăi decît într-o maximă securitate financiară, fără ea muream. Uitam că majoritatea alcoolicilor deveniţi AA au o putere deasupra mediei de a face bani; uitam imensa bunăvoinţă a fraţilor noştri AA care abia aşteptau să ne poată ajuta să obţinem o slujbă mai bună, cînd o meritam; uitam că mulţi oameni din lumea întreagă se zbat în insecuritate financiară sau simt ameninţaţi de ea. Şi, mai rău decît orice, îl uitam pe Dumnezeu. În problemele de bani ne bizuiam exclusiv pe noi-înşine, dar nici pe noi nu puteam conta prea mult.
Desigur, toate acestea nu însemnau decît că eram încă foarte dezechilibraţi. Eram încă victime ale fricii prosteşti, pentru că un post nu însemna decît o sursă de cîştig şi nu un mijloc de a fi de folos altora; pentru că ni se părea mai important să facem bani pentru independenţa noastră financiară, decît să ne construim o dependenţă corectă faţă de Dumnezeu. Acest gen de frică ne-ar putea ţine departe de o existenţă senină şi utilă, oricît am fi de bogaţi.
Odată cu trecerea vremii, am putut scăpa de acele temeri cu ajutorul Celor 12 Paşi ai AA, indiferent de perspectivele noastre materiale. Puteam acum trăi modest, fără grija zilei de mîine. Cînd ne mergea bine nu ne mai îngrozeam cu gînduri negre, pentru că am învăţat că necazurile pot fi transformate în ceva deosebit de valoros. Nu mai conta acum situaţia noastră materială; importantă era starea noastre spirituală. Treptat, am învăţat rolul de stăpîni ai banului, renunţînd la cel de sclavi. Banul a devenit o unealtă prin care să ne putem arăta iubirea şi grija faţă de cei din jur. Cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am acceptat soarta cu calm, am descoperit că puteam trăi în pace cu noi-înşine, că le puteam arăta celor care se mai zbăteau în temeri că şi ei le vor putea depăşi, la rîndul lor. Am descoperit că era mult mai important se scăpăm de frică decît de nevoi.
Să privim acum cum s-a ameliorat punctul nostru de vedere asupra ideilor de prestigiu personal, putere, ambiţie, şi de a fi în frunte. Acestea au fost vîltori în care au naufragiat mulţi dintre noi în timpul carierei alcoolice.
Practic, oricare ţînc american visează să devină Preşedinte. El vrea să devină persoana numărul unu a ţării sale. Crescînd şi văzînd că acest lucru nu este cu putinţă, poate va zîmbi sănătos, la amintirea visului din copilărie. Mai tîrziu în viaţă va descoperi ca adevărata fericire nu trebuie căutată în poziţia din vîrf, nici în nemiloasa luptă pentru bani, pentru iubire ori prestigiu personal. El descoperă că poate fi mulţumit atîta timp cît se foloseşte înţelept - la masa de joc a vieţii - de cărţile pe care i le întinde ea. Nu este lipsit de ambiţie, dar nici nu este absurd; înţelege şi acceptă realitatea, aşa cum este ea. Are bunăvoinţa de a-şi păstra mărimea naturală.
Acest fenomen este diferit, în cazul alcoolicilor. Pe cînd AA-ul era foarte tînăr cîţiva eminenţi psihologi şi medici au făcut un studiu intensiv al unui grup destul de mare de aşa-zişi băutori-problemă. N-au încercat să afle cît de diferiţi eram unul faţă de celălalt, ci dacă exista vreo trăsătură de personalitate comună celor din grup. În final au prezentat o concluzie care i-a şocat pe membrii AA de atunci. Acei distinşi domni au avut îndrăzneala să afirme că majoritatea alcoolicilor investigaţi erau copilăroşi, sensibili emoţional şi grandomani.
Cum am mai urît noi, alcoolicii, acel verdict! Refuzam să credem că visele noastre de adulţi erau adesea cu adevărat copilăreşti. Şi luînd în considerare încercările dure pe care ni le pusese viaţa în cale, găseam că era normal să fim atît de sensibili. Cît despre grandomanie, insistam asupra faptului că nu fusesem mînaţi decît de o înaltă şi legitimă ambiţie de a ieşi învingători în bătălia vieţii.
În anii care au urmat, însă, cei mai mulţi am ajuns să le dăm dreptate doctorilor. Acum aveam o perspectivă mai fermă asupra propriei persoane şi a celor din jur. Am descoperit că eram plini de spaime şi nelinişti prosteşti, care făceau din viaţa noastră o goană după renume, bani şi după ceea ce ni se părea nouă că ar însemna să fim în frunte. Astfel falsa mîndrie devenise reversul distrugătoarei monede numită "Frică". Pur şi simplu, trebuia să fim numărul unu ca să ne ascundem inferiorităţile din adîncuri. Cînd reuşeam un succes ocazional, ne băteam în piept cu viitoare succese răsunătoare; în faţs unui eşec, deveneam amărîţi. Dacă succesul monden nu era prea generos cu noi, luam un aer deprimat, de cîine bătut. Atunci oamenii ne considerau drept nişte tipi inferiori. Acum sîntem împăcaţi cu sine, ne considerăm părticele din acelaşi univers. În adîncul sufletului, fuseserăm torturaţi de nişte spaime anormale. Avea prea puţină importanţă dacă am stat la ţărmul vieţii, bîndu-ne minţile întru uitare sau dacă am plonjat de bună voie şi fără să ne sinchisim în ceva ce ne depăşea puterile. Rezultatul a fost acelaşi - aproape toţi am fost în pericol de a pieri într-o mare de alcool.
Dar astăzi, în cazul membrilor AA maturizaţi, aceste tendinţe deformate au fost îndreptate şi au primit direcţia normală. Nu ne mai străduim să-i dominăm sau să-i dirijăm pe cei din jur, pentru a ne cîştiga prestigiul. Nu mai sîntem în căutare de faimă şi onoruri ca să obţinem aplauze. Atunci cînd - prin ajutor devotat adus familiei, prietenilor, partenerilor de afaceri sau localităţii - atragem simpatia multora, ori sîntem remarcaţi pentru poziţii de mai mare responsabilitate şi încredere, încercăm să ne arătăm recunoştinţa în mod cuviincios şi să ne abandonăm mai mult spiritului de iubire şi de serviciu pus în slujba altora. Descoperim că adevăratele calităţi de şef  reies dintr-un bun exemplu personal şi nu din etalări deşarte de putere sau glorie.
Este minunat sentimentul că nu trebuie să ne distingem în mod deosebit printre semenii noştri pentru a putea fi utili şi profund fericiţi. Nu mulţi dintre noi sîntem dotaţi cu trăsături de şefi de prim rang şi nici nu ne-o dorim. Serviciul adus cu bucurie altora; achitarea corectă a obligaţiilor; necazurile acceptate cum trebuie sau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu; faptul că ştim că atît în familie, cît şi în lume, sîntem parteneri într-un efort comun; faptul corect înţeles că în ochii lui Dumnezeu toţi oamenii sînt importanţi; dovada că iubirea dăruită fără a cere nimic în schimb se răsplăteşte pe sine; certitudinea că nu mai sîntem izolaţi, nici singuri, în închisori construite de noi înşine; siguranţa că nu mai este nevoie să fim os de peşte în gîtul nimănui, ci că avem un loc al nostru în planul lui Dumnezeu - acestea sînt satisfacţiile permanente şi legitime ale unui trai corect, satisfacţii pe care nu le pot înlocui nici fastul sau onorurile, nici cele mai mari acumulări de bunuri materiale. Adevărata ambiţie nu este ceea ce crezuserăm noi. Adevărata ambiţie este profunda dorinţă de a trăi util şi de a ne purta paşii cu smerenie sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Acest mic studiu al Celor 12 Paşi ai AA-ului se încheie aici. Am luat în considerate atîtea probleme, încît ar putea părea că metoda AA constă mai ales din descifrarea unor dileme spinoase şi din depistarea anomaliilor. Pînă la un anume punct, aşa şi este. Am tot vorbit despre probleme, pentru că noi sîntem oameni problematici, care am găsit o ieşire verticală şi care dorim să împărtăşim ceea ce ştim despre acea ieşire tuturor celor care doresc s-o folosească. Numai acceptîndu-ne şi rezolvîndu-ne problemele putem începe împăcarea cu sine şi cu lumea din preajmă, precum şi cu Cel Care domneşte peste noi toţi. Înţelegerea lucrurilor este cheia principiilor şi atitudinilor corecte iar acţiunea corectă este cheia traiului de calitate; de aceea, bucuria unui trai bun este tema Pasului 12.
Cu fiecare zi ce trece, fie-i dat fiecăruia dintre noi să simtă tot mai profund înţelesul acelei rugăciuni simple care spune:

Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot

schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu