Rugăciunea Seninătății, pe care AA a popularizat-o, a făcut din acceptare un cuvânt la modă în psihologie și mișcarea de auto-ajutorare. La fel ca în tot ceea ce devine popular, vom găsi o gamă largă de opinii despre ceea ce înseamnă.
Pentru noi alcoolicii, desigur, întrebarea este mai întâi de toate ce înseamnă în AA și, în special, cum se practică în timp ce lucrăm pașii. Pentru a răspunde, trebuie să ne îndreptăm în mod evident către acești pași, așa cum sunt explicați în cele două texte de bază ale noastre, Cartea Mare și 12&12. Ce spun aceste cărți că trebuie să acceptăm, de ce și ce lucruri facem sau nu de fapt?
Să începem cu Pasul 1. Știm că Pasul spune că trebuie să recunoaștem că suntem neputincioși în ceea ce privește alcoolul, dacă dorim să intrăm în abstinenţă. Dar putem recunoaște (admite), dar nu și accepta, caz în care vom găsi mai devreme sau mai târziu un motiv pentru a bea din nou. Astfel, Pasul specifică că trebuie, de asemenea, să acceptăm neputința noastră, pe care o numește „realitatea” despre noi. citim că puţin bine se va întâmpla dacă ne alăturăm AA, dacă nu am acceptat mai întâi această „slăbiciune devastatoare” și toate „consecințele” acesteia. Legând acceptarea de smerenie, se adaugă că, până nu ne smerim suficient de mult, abstinenţa noastră va fi „precară”. Nu vom găsi deloc „fericire reală” (12&12, p.21).
La Pasul 2, acceptăm „ajutor spiritual” (Cartea Mare, p.25), acceptăm un „remediu spiritual” pentru problema noastră (Cartea Mare, p.39). Ca urmare a acceptării acestui tip de ajutor, ajungem treptat să credem că o Putere mai mare decât noi înșine ne poate readuce la sănătate. Dacă nu acceptăm un astfel de ajutor, dacă îl respingem, de unde va veni ajutorul? Nu am încercat noi orice altceva? Nu ne-a eșuat totul?
La Pasul 3, acceptăm neputința noastră dincolo de alcool, „dependența” noastră în atâtea alte domenii ale vieții noastre (12&12, p.36) și dependența noastră ultimă de Dumnezeu. În calitate de rebeli și hiper-individualiști, majoritatea alcoolicilor nu-și pot împiedica ideea că nu trebuie să depindă de nimeni. Ne deranjează ideea că trebuie să ne sprijinim pe o Putere mai mare decât noi înșine, crezând că ne face să arătăm slabi sau lași (Big Book, pp. 45-46). Acceptarea dependenței noastre de o Putere Superioară și predarea iluziei autosuficienței și a încrederii în sine este ceea ce ne permite să ne predăm voința și viața în grija lui Dumnezeu.
La Pasul 4, pe măsură ce facem un inventar moral amănunţit și fără teamă nouă înșine, descoperim că suntem ființe umane cu mari defecte și că ne-am provocat multe daune nouă și celorlalți oameni. Nici asta nu ne place. Dar trebuie să-l acceptăm. Trebuie să ne acceptăm pe noi înșine și să ne împăcăm cu trecutul nostru. Aceasta include atât lucrurile pentru care am fost responsabili, cât și acele circumstanțe sau „condiții” care poate nu au fost create de noi, dar asupra cărora nu am avut niciun control (12&12, p.52). Incapacitatea de a accepta aceste fapte despre noi înșine și viețile noastre nu poate decât să ne ducă să le negăm și astfel să ne înșelăm pe noi înșine și să continuăm să fim și să facem ceea ce am fost și am făcut dintotdeauna.
La Pasul 5, pe măsură ce admitem natura exactă a greșelilor noastre, acceptăm îndrumare și „ghidarea” (12&12, p.59), lui Dumnezeu și de la o altă ființă umană. Și aici ne acceptăm dependența, deoarece fără o astfel de îndrumare și direcție pur și simplu nu putem înțelege cine suntem, ce am făcut și cum ne putem schimba.
La Pasul 6, ajungem treptat să acceptăm „întreaga implicație” (12&12, p.68) a ceea ce înseamnă a deveni complet gata să renunțăm la defectele noastre de caracter: că ne străduim, nu pentru un „obiectiv personal”, ci pentru „ obiectivul perfect ” care este al lui Dumnezeu.
În Pasul 8, acceptăm faptul că, dacă vom cere iertare celor pe care i-am rănit, trebuie să iertăm pe cei care ne-au făcut rău, chiar și pe cei care ne-au cauzat nouă sau celor dragi nouă cel mai grav rău și altfel aparent de neiertat . Căci nu ne vom vindeca niciodată dacă nu iertăm. În schimb, vom continua să ne îndreptăm mânia și resentimentele nerezolvate către ceilalți, chiar și către cei care nu ne-au rănit niciodată.
La Pasul 9, acceptăm limitările a ceea ce putem face cu privire la răul pe care l-am făcut în trecut; acceptăm realitatea că există răni care nu pot fi vindecate și relații care nu pot fi reparate, că amendamentele noastre pot fi respinse și că, deși Dumnezeu ne va ierta, alții nu.
La Pasul 10, acceptăm faptul, probabil, neliniștitor și nedorit că recuperarea este o întreprindere pe tot parcursul vieții și că trebuie să continuăm să ne inventariem. În timp ce facem acest lucru, vom repeta o mare parte din procesul de acceptare a Pașilor anteriori, pe măsură ce admitem și reparăm orice nouă acțiune greșită.
În Pasul 12, extindem practica acceptării în toate domeniile vieţii noastre, astfel încât în timp să ajungem să acceptăm eșecul fără disperare, succesul fără mândrie, toate bucuriile vieții cu recunoștință și toate încercările și necazurile sale cu curaj și seninătate.
Această prezentare rapidă a modului în care acceptarea se practică prin intermediul Pașilor sugerează o serie de moduri în care o putem conceptualiza în mod corespunzător. În primul rând, și contrar modului în care este văzut în altă parte, acceptarea nu este o „tehnică” sau o „strategie”. Este un principiu. Este de fapt unul dintre principiile care sunt încorporate în Pași. În al doilea rând, se practică prin deprinderile care sunt, de asemenea, încorporate în acești pași: de exemplu, predarea în Pasul 3, autoexaminarea în 4, mărturisirea în 5 și reparaţiile în 9. În al treilea rând, la fel ca aceste deprinderi, acceptarea este în mod specific un principiu spiritual . Acest aspect este cel mai evident în Pasul 3, care introduce Rugăciunea Serenității, o rugăciune care se învârte în întregime în jurul lui Dumnezeu și care face din rugăciune o deprindere cheie în practica acceptării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu