Iertarea este antidotul resentimentului, pe care Cartea Mare îl descrie ca o problemă „infinit gravă” pentru alcoolic (p.66) și face obiectul principal al inventarului său din Pasul 4.
La Pasul 4, resentimentul se referă în primul rând la a ține o ranchiună, adică la tipul de furie mocnită care este reținută după ce a trecut evenimentul care a stârnit emoția originală. Acest tip de furie este întotdeauna defect, deoarece chiar dacă emoția inițială a fost justificată, la fel ca toate emoțiile, va trece întotdeauna. Resentimentul este un semn că ținem în mod deliberat furia și refuzăm să o lăsăm să plece.
Ca o virtute care corectează resentimentele, iertarea este chiar opusul. Este o dispoziție de a renunța la furie, de a opri reținerea rănii sau ofensei percepute împotriva persoanei și de a renunța la dorința de a reveni la ea și a o pedepsi. Ca atare, funcționează prin deprinderea predării. Întoarcem furia. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne îndepărteze.
Inventarul nostru pune bazele iertării, ajutându-ne să vedem cât de adânci suntem defectuoși și cât de mult rău am făcut. Cartea Mare ne invită să-i vedem pe cei cărora îi supărăm prin aceeași lentilă, ca fiind la fel de deficienți și într-adevăr la fel de bolnavi ca și noi. Acea auto-interpretare și acea interpretare a altora ne ajută să renunțăm la rea-voință care stă la baza resentimentului.
Astfel, Cartea Mare sugerează să-I cerem lui Dumnezeu să ne salveze de la supărare și de la dorința de a riposta, pentru că nu am trata un bolnav așa. Sugerează să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute să îi tratăm pe cei cărora îi supărăm cu aceeași bunătate, răbdare, toleranță și compasiune cu care am trata un prieten bolnav (p.67) - și, fără îndoială, am dori ca alții să ne trateze.
Implicația este că trebuie să iertăm pentru că și noi trebuie să fim iertați. Am făcut atât de mult rău altora, cât și alții ne-au făcut- nouă. Acesta este unghiul din care Cartea Mare introduce noțiunea de iertare. „Dacă ne pare rău pentru ceea ce am făcut”, ni se spune la Pasul 4, „și avem dorința sinceră de a-l lăsa pe Dumnezeu să ne ducă la lucruri mai bune, credem că vom fi iertați (p.70).
12&12 reia această dinamică în Pasul 5, unde citim că „Acest Pas vital a fost, de asemenea, mijlocul prin care am început să avem sentimentul că am putea fi iertați, indiferent de ce ne-am gândit sau am făcut (pp.57- 58). ” Am citit în continuare că „Adesea, în timp ce lucram la acest Pas împreună cu sponsorii sau consilierii noștri spirituali, ne-am simțit mai întâi cu adevărat capabili să iertăm pe ceilalți, indiferent cât de profund am simțit că ne-au greșit”. Căci „Inventarul nostru moral ne-a convins că iertarea generală era de dorit, dar numai când am abordat hotărât Pasul cinci, am știut din interior că vom fi capabili să primim iertare și să o dăm și noi” (pp.57-58 ).
La Pasul 5, admitem tot ceea ce este greșit la noi, nouă înșine, lui Dumnezeu și unei alte ființe umane. Și ce se întâmplă? O greutate mare ne cade de pe umăr. Nu ne simțim judecați de cealaltă persoană. Într-adevăr, dacă cealaltă persoană este în AA, se va identifica de fapt cu noi. Nu ne simțim condamnați de Dumnezeu. Începem să simțim că putem fi iertați. Începem să renunțăm la vina pe care am purtat-o toată viața.
„Dacă cerem”, ne asigură 12&12 la Pasul 6, „Dumnezeu ne va ierta cu siguranță neglijenţele noastre (p.65)”. Sentimentul iertării deschide calea iertării altora. Acest lucru apare în Pasul 8 din 12&12, unde iertarea devine o virtute centrală. Pasul 8 este un pas preliminar și pregătitor. Scopul său este de a ne pregăti să reparăm în Pasul 9, unde mergem la persoana pe care am rănit-o „într-un spirit ajutător și iertător, mărturisind sentimentele noastre de rău din trecut și exprimându-ne regretul (Cartea Mare, p.77)”. 12&12 face ecoul acestei abordări: „Vrem să ne menținem pe calea de a admite lucrurile pe care le-am făcut, iartându-ne între timp greșelile făcute nouă, reale sau fanteziste (Pasul 8, pp.81-82).”
Evident, nu putem face modificări oneste și sincere persoanelor pe care încă le supărăm. De ce? Pentru că resentimentul înseamnă că dăm încă vina pe ceilalți pentru ceea ce au făcut și ne absolvim de ceea ce am făcut. În măsura în care facem acest lucru, în aceeaşi măsură reparaţiile noastre nu vor atinge scopul. Ne vom concentra mai degrabă asupra a ceea ce este în neregulă cu ei decât a ceea ce nu este în regulă cu noi.
Mai mult, în repararea greşelilor, sperăm că persoana pe care am făcut-o să sufere ne va ierta. Vedem acest lucru în Cartea Mare, unde se spune povestea unui alcoolic căruia „I-am sugerat să-i scrie primei sale soții recunoscând greșelile sale și cerându-i iertare” (p.79).
Dar 12&12 se întreabă în mod logic: „Dacă suntem acum pe punctul de a cere iertare pentru noi înșine, de ce nu ar trebui să începem iertându-i pe ei, absolut pe toți? (Pasul 8, p.78). Aceasta este, desigur, logica Rugăciunii Domnului, pe care o recităm la sfârșitul unor întâlniri: „Iartă-ne greșelile noastre, la fel cum iertăm pe cei care greșesc nouă”.
„Dorința de a ierta” este evidențiată din nou în Pasul 10 (12&12, p.91), în timp ce Cartea Mare subliniază necesitatea de a cere iertare în Pasul 11: „După ce ne-am revizuit inventarul, cerem iertarea lui Dumnezeu și întrebăm ce măsuri corective ar trebui să fie luate (p.86). ”
Dacă furia și resentimentele sunt o problemă uriașă pentru noi alcoolicii, este logic să vedem că iertarea este un lucru foarte dificil. De aici și nevoia de ajutor spiritual. „Doamne, fă-mi un canal al păcii tale”, ne rugăm ca Sfântul Francisc la Pasul 11, „ca acolo unde este greșit, să aducem duhul iertării”, pentru că „iertând suntem iertați”.
Iertarea aduce vindecare, nouă și celor pe care i-am rănit. De aceea este o virtute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu