Recunoștința era o emoție pe care o pierdusem undeva de-a lungul carierei mele de 25 de ani de băut, deoarece resentimentele și nemulțumirea față de orice, au ajuns să-mi domine viața.
La mai puțin de 90 de zile după ce am intrat în camere, AA mă ajuta să-mi recapăt acea emoție. Am fost recunoscător să fiu treaz. Am fost recunoscător că am un loc de muncă. În alte trei luni, am avut din nou un acoperiș deasupra capului, fiica mea adolescentă a încetat să mai bea și să se drogheze, a revenit să locuiască cu mine și a început să urmeze la facultate. Astăzi, când scriu asta, ea sărbătorește 28 de ani curată și sobră, slujește în organismele mondiale și regionale ale comunității sale și sponsorizează un număr de femei. Ea este recunoscătoare.
Cu o ocazie ulterioară în această vară, mi s-a reamintit din nou cum funcționează recunoștința în recuperare. Stăteam cu un prieten pe o bancă, când un tânăr care vorbea agitat pe celularul lui s-a așezat la câteva bănci mai departe. Din tonul conversației, am bănuit că bărbatul era în AA. Acest lucru a fost confirmat în curând, când l-am auzit spunând pe un ton destul de acuzator: „Sunt recunoscător că sunt treaz, dar... . .”
Nu am reușit să deslușesc cuvintele care au urmat, dar mi-am dat seama că bărbatul era un nou venit și că recunoștința era nouă pentru el, așa cum fusese și pentru mine cândva. Indiferent de recunoştinţa pe care a simţit-o pentru sobrietatea sa, a existat totuşi acel „dar” persistent.
Întorcându-mă mai târziu într-o altă parte a țării în care locuiesc o mare parte a anului, m-am întâlnit cu un om care este în AA. De fiecare dată când mă vede, îmi pune aceeași întrebare: ești recunoscător? În jurul camerelor pentru o perioadă destul de lungă, Howie știe probabil semnificația acelei întrebări. Dacă sunt recunoscător, voi rămâne treaz. Este atat de simplu. Dacă există un principiu spiritual care va garanta practic sobrietatea, acesta este recunoștința.
Omul din parc a fost recunoscător? Cu oricine vorbea la telefon – poate sponsorul său – se pare că pusese întrebarea. Răspunsul bărbatului a fost echivoc. Da, dar.
Acest lucru ar putea însemna unul din două lucruri. Poate că a spus că este recunoscător pentru că, fiind în program, asta ar trebui să spună. Îl face să sune bine. Acest lucru aduce în relief o trăsătură de recunoștință care poate deseori să funcționeze împotriva practicii sale reale și autentice. Mai mult decât orice altă virtute, recunoștința se practică prin vorbire. Îi dăm voce; spunem multumesc. Din acest motiv, recunoștința se poate preta cu ușurință cand facem serviciu.
Pe de altă parte, și poate mai probabil, bărbatul și-a dorit cu adevărat să fie recunoscător, dar fiind un nou venit, înțelegerea și practica sa de recunoștință era sever limitată. Încă zguduit de consecințele băuturii sale, viața lui posibil încă de necontrolat, el a văzut un bun (sobrietatea lui), dar doar la margine, nu ca fapt central al vieții sale de alcoolic în recuperare. Tendința lui era încă să se concentreze asupra celor rele, care astfel continuau să-l copleșească. De aici „dar”.
Creșterea în recunoștință este un proces, iar în recuperare începem cu a fi necondiționat recunoscători pentru sobrietatea noastră. A spune că suntem recunoscători este un început. Chiar dacă nu simțim încă recunoștința, a acționa ca și cum și a rosti cuvintele ne poate ajuta să ajungem la punctul în care o vom simți – dar numai atâta timp cât dorința există și nu doar ne înșelăm pe noi înșine.
Procesul este în mare parte unul de obișnuință, în care prin practică renunțăm progresiv la ingratitudine și dobândim recunoștința ca caracter și trăsătură emoțională stabilită. Ca și în cazul altor virtuți, acest proces este văzut ca trecând prin patru etape.
În prima etapă, când încă bem, există puțină sau deloc recunoștință în noi. Ne simțim îndreptățiți la lucruri și, în general, luăm de la sine înțeles ceea ce avem. Ne așteptăm și cerem mai mult de la toate și, totuși, cu cât avem mai mult, cu atât ne dorim mai mult. Rareori, sau vreodată, suntem mulțumiți.
În a doua etapă, când atingem fundul și intrăm prima oară în camere, suntem zguduiți în realizarea că am greșit tot timpul. Aveam multe pentru care să fim recunoscători, dar pur și simplu nu le-am putut vedea. Venind acum să vedem sobrietatea ca pe un dar, o nouă posesie prețuită și un bilet de ieșire din mizeria pe care am creat-o pentru noi înșine și pentru alții, vrem să fim recunoscători. Dar nu putem acționa în acest sens. Forța obișnuinței ne împinge înapoi în ingratitudine. Mai avem o listă de „dar”, așa cum se pare că a făcut tânărul.
În a treia etapă, pe măsură ce lucrăm prin Pași și viețile noastre revin la normal, începem să exersăm în mod conștient recunoștința în tot mai multe domenii ale vieții noastre. Dar aceasta este o adevărată luptă pentru noi și implică mult efort și autocontrol. Suntem trași înainte și înapoi între vechiul sine și noua persoană în care dorim să devenim. Când lucrurile merg bine, suntem recunoscători. Când lucrurile merg prost, avem tendința să ne pierdem recunoștința. Lista noastră de recunoștințe poate fi acum mai lungă decât lista noastră de „dar”, dar nu a înlocuit-o în întregime.
În a patra etapă, pe măsură ce practicăm în mod constant recunoștința în toate treburile noastre, recunoștința devine un obicei adânc înrădăcinat în noi, o parte integrantă a caracterului și structurii noastre emoționale. Este fără efort și în mare parte inconștient. Vedem automat lucrurile prin ochii recunoștinței. Suntem în mod natural dispuși să găsim binele și să mulțumim în toate lucrurile, chiar și în mijlocul celor rele. Nu au mai rămas „dar”. Recunoștința este acum cu adevărat o virtute, care guvernează modul în care gândim, cum simțim și cum acționăm. Nu este doar ceea ce spunem și ceea ce facem, ci și cine suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu