12&12 - finalul pasului 1 !

Cum a fost la început?

În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar (admitrea înfrângerii) a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de dificil să priceapă cît de disperată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi cînd au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prima ediţie a cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută cînd existau puţini membri, nu relata decît astfel de cazuri extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.

Ce s-a întâmplat mai târziu?

Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul – ba, chiar mai aveau şi două maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care erau ceva mai mult decât potenţiali alcoolici. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. 

Întrebare importantă:

Având în vedere că primul pas necesită recunoașterea faptului că viața noastră a devenit imposibil de gestionat, cum ar putea oameni ca aceștia să facă acest pas? 

Răspuns:

Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi, până la punctul în care sa-i doară.  Privind retrospectiv cariera noastră de băutori, puteam demonstra că nu mai eram în control, cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja, băutul nu mai era un simplu obicei; că era deja începutul progresiei fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sînteţi alcoolic. Ce-ar fi să încercaţi, încă  o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” Această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damingeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.

Lămurire:

            

De ce se insistă atît asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? 

Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, pînă n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi energia, încercînd să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul de rînd, egocentric pînă la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decît dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.

Final:

            

Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci, şi numai atunci, ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, sîntem gata să facem orice, numai să scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila.