Capitolul 12
Îndreptarea greşelilor
Pasul 8: Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.
Pasul 9: Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane
acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut
face vreun rău lor sau altora.
(Matei 5, 9)
„Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo,
înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi,
venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-24)
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi
vă prigonesc.” (Matei 5, 44)
Semnificaţia pentru o persoană dependentă.
Sinceritatea e o lecţie importantă pentru alcoolicul în
recuperare, mai ales pentru că mediul natural al alcoolicului activ e
minciuna şi înşelătoria. Aici se simte el cel mai fericit şi mai sigur.
Amintiţi-vă că deseori un alcoolic va spune mai degrabă o minciună
decât adevărul pentru că el poate ‘controla’ minciuna, pe când
adevărul e dincolo de controlul său. O minciună poate fi orice doreşte
el să fie, pe când adevărul ‘vine de-a gata’.
Conform înţelepciunii populare, deseori auzită în întâlnirile A.A.,
există trei criterii pentru a judeca dacă ceva trebuie spus sau nu, iar
aceste criterii sunt folositoare cu precădere în a determina dacă
anumite lucruri trebuie înscrise pe lista “reparaţiilor” din Pasul 8.
Pentru ca orice afirmaţie să fie autentică sau legitimă, aceasta trebuie
să fie adevărată, trebuie să fie necesară şi să fie amabilă. De fapt,
acesta e un bun set de criterii prin care să analizăm orice afirmaţie
făcută de oricine, în orice moment. La fel, dacă aplicând aceste criterii
ne dăm seama că nu ne rămâne nimic de zis, trebuie să ne revizuim
întregul mod de a vorbi.
Odată ce îşi însuşesc un concept, alcoolicii sunt în pericolul de al
vedea într-o manieră alb–negru. Alcoolicii trebuie să înveţe că deşi
ceva poate fi adevărat, nu e neapărat bine sau etic să spună acel
adevăr. Asta e foarte dificil pentru ei. În formularea Paşilor, mai ales a
Pasului Nouă, se spune că e important să spunem adevărul (în cazul
acesta, faţă de relele reale sau imaginare făcute altora), dar nu şi
atunci când adevărul poate să cauzeze mai mult rău – caz în care
trebuie să ne abţinem să facem ceva. Asta ne împiedică să folosim
Paşii pentru a justifica vreun comportament care, în timp ce pretindem
că ne reparăm greşelile (sau cerem iertare) ar cauza, de fapt, mai
multă durere decât cea pe care dorim să o înlăturăm – altfel, el va lua
forma unei pedepse, nu a unei încercări de reparare a greşelilor.
Din cauza modului în care lucrează mintea umană, e destul de
posibil ca sub masca reparării greşelilor, să cauzăm mai mult rău.
Asta se poate întâmpla dacă, de exemplu, o persoană a comis cu ani
în urmă un adulter, însă aventura s-a terminat fără alte complicaţii.
Totuşi, atunci când devine abstinent şi ajunge mai apoi la Pasul Opt,
aceeaşi persoană simte că e necesar să îi spună soţului fostei
amante despre aventura respectivă – pentru a-şi repara greşelile.
Asta nu ar însemna repararea greşelilor; poate să fie adevărat, dar ar
cauza mai multă durere şi asta nu ar fi permis.
SINCERITATEA NU E CEA MAI BUNĂ REGULĂ.
Sinceritatea e singura regulă. Sinceritatea de dragul sincerităţii e necesară la orice
nivel al vieţii persoanei aflate în recuperare, mai ales pentru a
combate faptul că lipsa sincerităţii e atât de uşoară. E nevoie de mari
eforturi pentru a fi sincer tot timpul, în special dacă am fost privit de
către familia de origine ca o persoană indecentă, periculoasă sau, pur
şi simplu, incomodă. De exemplu, în familiile alcoolicilor în care tatăl
bea, faptul că el bea şi cauzează probleme, poate să nu fie un subiect
de discuţie sau nici măcar de comentat. În acest fel, copiii învaţă că
există anumite subiecte care, pur şi simplu, nu pot fi discutate, astfel
că le şterg de pe lista lucrurilor despre care vorbesc.
Ruşinea poate şi ea să-i facă pe oameni să-şi transforme lumea
într-o viziune care nu e chiar adevărată. Îmi amintesc bine de o
familie dintr-o fostă parohie de-a mea, familie în care mama era
deseori internată în spital pentru o tulburare nervoasă. Îmi plăceau toţi
foarte mult, însă exista o regulă nespusă a familiei, şi anume boala
mintală nu era recunoscută. Boala ei nu era menţionată niciodată, nu
era discutată niciodată şi orice întrebare din partea mea era primită cu
o privire goală şi cu o schimbare de subiect.
Pot să existe o mulţime de subiecte pe care o anumită familie
(probabil, influenţată de o persoană puternică din cadrul acesteia) le
ignoră ca şi cum ele nici nu ar exista. Copiii care învaţă să păşească
peste corpul unui părinte beat fără să comenteze vor învăţa în cele
din urmă să nu simtă nimic şi, mai apoi, să nu vadă nimic. Ei au
învăţat deja să nu spună nimic. E o situaţie foarte periculoasă care
conduce familii întregi către o viaţă în negare.
În istorie, există exemple în care naţiuni întregi au trăit în negare.
Germania Nazistă e un astfel de caz. Deşi era destul de evident din
multe puncte de vedere că Hitler şi adepţii lui erau foarte răi, nu exista
aproape nici o voce organizată care să se opună conducerii naziste
pentru că devenise prea periculos să fii în opoziţie. Aproape nici o
voce nu s-a ridicat să rostească ce era atât de evident şi, astfel, ce
era ‘evident’ a fost răstălmăcit – o viziune distorsionată la care fiecare
adera, cel puţin verbal.
Onestitatea străpunge negarea. Acest lucru e bine ilustrat de
băieţelul din povestea împăratului care a fost convins că hainele sale
erau atât de frumoase încât nu puteau fi văzute decât de oamenii cu
adevărat inteligenţi. Deşi împăratul ştia că el nu-şi poate vedea
hainele, a presupus că toţi cei din jurul său le puteau vedea; dacă ar fi
făcut vreun comentariu, şi-ar fi trădat propria lipsă de inteligenţă.
Fireşte, toţi ceilalţi au presupus că împăratul putea să-şi vadă hainele
şi că doar lipsa lor de inteligenţă îi împiedica să le vadă şi ei.
Bineînţeles, nimeni nu putea să vadă hainele, pur şi simplu pentru că
nu exista nici o haină. A fost nevoie de încrederea neprihănită a unui
băieţel care a strigat că împăratul era, de fapt, dezbrăcat.
Chiar şi în ţările cu o conducere democratică, patronii
companiilor, profesorii, organizaţiile militare, uneori şi liderii politici şi
religioşi care sunt complet nepotriviţi pentru munca respectivă, sunt
înconjuraţi de oameni ca cei din povestea de mai sus – oameni care
au decis că e mai bine să nu spui nimic decât să rişti să fii tratat ca un
tip incomod.
Pentru individul care lucrează Paşii, costul sincerităţii poate fi
considerabil, presupunând mari schimbări doar pentru a trăi într-un
mediu în care sinceritatea poate să guverneze.
A REPARA GREŞELI NU E ACELAŞI LUCRU cu a salva
lumea sau cu a transforma viaţa persoanei faţă de care ne reparăm
greşeala. Uneori, aceasta abia va observa, iar alteori (de exemplu,
atunci când persoana a murit sau s-a mutat) nu e posibil să-ţi repari
greşelile decât în moduri simbolice. Principiul important aici e că nu
ne reparăm greşelile de dragul lor, ci de al nostru. Calitatea reparării
greşelilor e importantă, iar răspunsul e, de fapt, irelevant.
Un alt aspect care li se poate părea dificil oamenilor este că ei
presupun că dacă se recuperează din alcoolism, îşi repară greşelile
faţă de cei pe care i-au rănit în perioada alcoolismului lor. Acest lucru
e doar parţial adevărat. Pasul Opt şi Pasul Nouă sunt mai eficienţi
dacă includ toate relele pe care respectiva persoană le-a făcut altora.
Pentru un creştin ortodox
Atunci când Zaheu a venit şi i-a spus Domnului, “Iată, jumãtate
din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe
cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. 19, 8), el făcea Pasul Nouă.
Ce a făcut Zaheu a fost să meargă dincolo de cerinţele Legii lui
Moise, cu duhul iubirii şi al recunoştinţei. Creştinii ar trebui să îi
urmeze exemplul. Mai mult, în repararea greşelilor nu ar trebui să fim
preocupaţi de greşelile altor oameni faţă de noi – chiar dacă sunt
aceiaşi oameni faţă de care ne reparăm noi greşelile.
DINTRE FRUMOASELE AMINTIRI PE CARE le am de la
primele mele contacte cu Biserica Ortodoxă, una dintre cele mai
puternice a fost o vecernie la care am participat în mica Biserică
Ortodoxă din Oxford. În acea vreme, eram student la Universitate şi
‘am dat’ peste Biserica Ortodoxă când, împreună cu câţiva colegi de
facultate, am hotărât ca în dimineţile de duminică, după ce participam
la mai mult sau mai puţin obligatoria liturghie de la Capela facultăţii,
să vizităm cele mai importante Biserici din Oxford.
În prima săptămână am vizitat o Biserică Anglicană în care un
preot încântător şi destul de excentric a ţinut o slujbă în care atât el,
cât şi parohia s-au purtat de parcă Reforma nu ajunsese niciodată în
Anglia. Biserica avea un fel de spiritualitate italienească amestecată,
ciudat, cu o doză mare de reţinere englezească.
În a doua săptămână am vizitat Biserica Ortodoxă. În acel
moment, această comunitate (sau mai degrabă, comunităţi – una
grec-ortodoxă, cealaltă rus-ortodoxă) se ruga încă în mica încăpere în
care, în epoca de glorie, fusese biblioteca faimosului dr. Spooner13.
După ce am intrat în spaţiul mic, plin de tămâie, m-am simţit imediat
acasă. Mi-am lăsat prietenii să continue vizitarea altor biserici în
duminicile ce au urmat pentru că găsisem ceea ce căutam, deşi nu
avusesem niciodată o idee clară despre ce anume căutam. Trei ani
mai târziu, am fost primit în Biserica Ortodoxă.
Am început să frecventez micuţa Biserică în mod regulat şi,
destul de repede, m-am alăturat corului, asta însemnând că ‘m-am
împrietenit’ destul de bine cu slava, dar şi cu puţină greacă. M-am
familiarizat cu ritualul liturgic ortodox şi am început să apreciez vasta
întindere a vieţii liturgice din Biserica Ortodoxă.
13 Dr. W. A. Spooner (1844-1930) a fost Custode al New College, Oxford. E
faimos pentru greşelile pe care le făcea prin înlocuirea primelor litere ale
cuvintelor; de ex., ‚dunguţa cu boi pani’ în loc de ‚punguţa cu doi bani’ - de aici,
‚spoonerism’.
La vremea respectivă, am participat la Vecernia care marca
începutul Postului Mare. În Oxford, aşa cum se întâmplă în
majoritatea Bisericilor ruseşti şi a mănăstirilor greceşti, exista o slujbă
numită “Vecernia Iertării”. La sfârşitul Vecerniei, preotul a ieşit din
spatele Iconostasului şi, calm şi serios, a cerut enoriaşilor să îl ierte
pentru orice faptă de-a lui care i-ar fi putut răni. A urmat o mică
ceremonie în care fiecare membru al parohiei s-a apropiat şi s-a
închinat în faţa preotului, cerând iertare. Preotul făcea acelaşi lucru,
binecuvântând persoana înainte ca aceasta să se ridice. Persoana se
aşeza apoi la dreapta preotului, astfel că fiecare membru al parohiei
venea în faţa preotului, apoi în faţa celui din dreapta lui; fiecare era
întâmpinat cu o înclinare reciprocă şi cu o cerere reciprocă de iertare.
Acţiunea era completată de trei sărutări şi, astfel, fiecare membru al
parohiei se întâlnea cu fiecare dintre ceilalţi membri ai parohiei –
multă iertare era oferită şi primită.
Pentru mine, unul dintre cele mai emoţionante elemente ale
acestei ceremonii a fost că la aceasta participau câţiva membri mai în
vârstă şi foarte importanţi ai Universităţii. M-am regăsit îngenunchind
în faţa lor şi cerându-le iertare, în timp ce ei făceau acelaşi lucru în
faţa mea. În cele mai multe situaţii, şi cu siguranţă în alte universităţi
din toată lumea, aceştia erau oamenii cu care cu greu aş fi avut şansa
să discut. Însă, în acest context, acest lucru a dat o mare profunzime
experienţei mele crescânde în ortodoxie.
Bineînţeles, o astfel de ceremonie poate deveni un simbol gol.
Îmi aduc clar aminte că, după câţiva ani, m-am întâlnit cu doi călugări
care trăiau în aceeaşi mănăstire şi care se displăceau atât de mult
încât aveau o înţelegere reciprocă de a se evita unul pe celălalt în
astfel de ceremonii. Însă, ce descoperisem la Oxford fusese atât un
remarcabil exemplu de umilinţă, cât şi un important exemplu de
pragmatism în viaţa spirituală.
Pasul Nouă e o versiune non-religioasă a Vecerniei Iertării.
În mai multe momente ale Dumnezeieştii Liturghii, preotul se
întoarce cu faţa spre oameni şi se apleacă. În rugăciunile
pregătitoare, înainte de Vohodul Mare şi, mai apoi, înainte de Sfânta
Împărtăşanie, el le cere iertare oamenilor şi îi iartă şi el.
A cere iertare reprezintă o parte normală şi importantă a vieţii
creştine, trăită nu ca o pedeapsă, ci în libertate, ca o bucurie a copiilor
lui Dumnezeu. Asta e important mai ales înainte de a ne apropia de
Sfântul Potir pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Domnul nostru ne
spune în mod explicit că a căuta şi a oferi iertarea este o cerinţă
preliminară pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos în faţa
altarului. Nu putem fi prezenţi pe deplin în faţa Domnului dacă nu
suntem în armonie cu fraţii şi surorile noastre.
Repararea greşelilor faţă de oamenii care au murit se face
rugându-ne pentru ei. Acest lucru se aplică şi în cazul celor cu care
nu putem intra direct în contact. Orice persoană care poate fi
contactată direct ar trebui abordată pentru a i se spune de ce e
necesar să le vorbim. Bineînţeles, nu suntem responsabili pentru
reacţiile lor. Ei pot fi prietenoşi sau dispreţuitori. Totuşi, dacă ne
facem partea noastră aşa cum trebuie, înseamnă că am făcut Pasul
Nouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu