PASUL 9 - CoDA

PASUL 9 - Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi  

„Nu eşti responsabil de programul în care ai fost prins în copilărie.
Totuşi, ca adult, eşti unul la sută responsabil pentru repararea acestuia.”
- Ken Keyes Jr., „The Power of Unconditional Love”

PASUL 9

„NE REVANŞĂM DIRECT FAŢĂ DE OAMENI ORI DE CÂTE ORI E POSIBIL, EXCEPTÂND CAZURILE ÎN CARE PROCEDÂND ASTFEL LE FACEM RĂU LOR SAU ALTORA.”

– Pasul 9 al Ghidului

Beth a găsit cei 12 Paşi acum 13 ani, prin intermediul asociaţiei „Overeaters Anonymous”. Cântărea puţin peste 113 kg şi era bulimică. Mânca tot timpul şi se forţa să vomite de 10 până la 15 ori pe zi. În pofida faptului că a parcurs Paşii, trei ani de zile nu a slăbit.

Era căsătorită cu un proaspăt alcoolic în recuperare care participa la întâlnirile de la Alcoolicii Anonimi. La 25 de ani se afla la a doua căsnicie. Primul ei soţ fusese paraplegic, paralizat de la gât în jos şi era cu 11 ani mai în vârstă decât ea.

„Nu am slăbit cu el”, a spus ea. „Eram afurisită, mânioasă, supărată, rea, crudă, nesuferită, singuratică, intolerantă, deprimată şi aveam tendinţa de a mă sinucide. Eram şi îngrozită, singură şi tristă, însă atunci nu ştiam. Am trecut imediat de la un mariaj la celălalt şi m-am decis că era timpul să abordez serios vindecarea mea.”

În timpul celei de-a doua căsnicii, Beth a slăbit şi a început să meargă la „Al-Anon”. Viaţa se îmbunătăţea pentru că Beth se implicase în avea grijă de sine. Însă ceva tot nu mergea bine. Ceva tot nu funcţiona.
„A doua mea căsnicie se afla pe punctul de a se destrăma”, a declarat ea. „Mergeam la câte 4 sau 5 întâlniri „Al-Anon” pe săptămână. Îmi respectam programul. Însă nu ştiam ce e greşit. Aveam nişte momente dificile cu soţul meu când se afla în preajma altor femei. El nega spunând că nu e nimic greşit şi îmi spunea că eram nesigură. În cele din urmă, l-am părăsit. După aceea, cinci dintre prietenele mele au venit la mine şi mi-au spus că soţul meu le abordase sexual când eram împreună.”

Beth şi-a petrecut următorii cinci ani în abstinenţă. A mers la Al-Anon, a lucrat asupra ei, s-a explorat spiritual şi a învăţat cum să fie singură.

Apoi l-a întâlnit pe bărbatul care a devenit cel de-al treilea ei soţ. L-a ales cu grijă – un bărbat cu care se simţea confortabil când alte femei se aflau prin preajmă, un bărbat care declarase că se va angaja să respecte aceleaşi valori ca ale lui Beth. În clipa în care au spus „Da”, ceva s-a schimbat.

„Peter s-a retras emoţional de lângă mine. A devenit rece ca o piatră. S-a schimbat. Înainte de nuntă fusesem apropiaţi şi ne distram. După ce ne-am căsătorit, petreceam foarte puţin timp împreună, iar când o făceam, ne certam. Înainte să ne căsătorim, Peter avea tot ceea ce-mi doream de la un partener: căldură, grijă, sensisbilitate şi consecvenţă. Nu am înţeles asta.”

„Ştiam că nu e vorba doar despre el”, a spus Beth. „Mă aflam în acest punct, de data asta o femeie de succes în lumea afacerilor. Eram competentă. Puteam să fac totul singură. Călătoream singură. Nu aveam nevoie de un bărbat. Aveam un sistem de susţinere minunat. Totuşi în interiorul meu ceva mergea foarte prost şi nu mai puteam evita asta.”

Beth a început să facă terapie în particular, pe lângă întâlnirile de la Al-Anon. A început să se confrunte cu Peter mai serios; de fapt, citând-o pe Beth, ea „s-a confruntat cu iadul din el”. El a continuat să nege că ar fi ceva în neregulă cu el până când într-o zi a menţionat din întâmplare că o să meargă la S.A.A. (Anonimii Dependenţi de Sex). A refuzat să-i mai spună şi altceva. A refuzat să discute de ce mergea la S.A.A.
„M-am cufundat în negare”, a zis Beth. „Nu voiam să cred că era dependent de sex. Nu-mi puteam imagina genul acesta de dependenţă. Însă am început să remarc ceva legat de mine. Mi-am dat seama că mă înnebunea un aspect legat de dependenţa sexuală. Eram dependentă faţă de cei dependenţi de sex, însă nu ştiam că fac asta. Nu ştiam că comportamentul dependenţilor erau ţinta mea. Am crezut că eram doar posesivă, geloasă şi neîncrezătoare.”

Cam şase luni mai târziu, Peter a dezvăluit natura dependenţei sale de Beth. Era în acelaşi timp nu atât de rea pe cât se temuse ea şi mai rău decât visase. Mare parte din dependenţa sa era camuflată şi nu acţionase asupra ei. Însă era obsedat de fanteziile sale, se exteriorizase odată şi se simţea ruşinat.
Asta se întâmpla când Beth a început să frecventeze Co-SA (Codependenţii de Dependenţii de Sex). Asta a fost când Beth a început să se „trateze” de codependenţă.

„Îmi simţeam codependenţa pentru prima oară”, a spus Beth. „Simţeam cum mă subapreciasem din cauza a ceea ce un dependent ar putea face, ar face şi chiar făcea şi pierdusem controlul. Apoi nu m-am mai gândit la comportamentul dependentului. M-am întrebat când lucrurile începuseră să se împută. Îmi impusesem limite şi una dintre ele era aceea că sub nicio formă nu aş fi trăit cu un dependent.”

În acea perioadă Peter şi-a găsit sobrietatea sexuală şi amândoi au dat la iveală o chestiune esenţială a problemelor lor. Cu ajutorul unui terapeut, Beth şi-a dat seama că fusese abuzată sexual de tatăl ei când era copil. Peter şi-a conştientizat şi el abuzurile sexuale din copilărie.

„Acest lucru m-a aşezat pe făgaşul memoriei”, a spus Beth. „Au început să-mi vină în amintire fragmente ale abuzurilor tatălui meu de care fugisem toată viaţa şi le negasem. Mi-am amintit că o abuzase şi pe sora mea, iar ea, în acelaşi timp, a început să se confrunte cu problemele sale legate de incest. Oricât de oribil a fost, cred că în cele din urmă am ajuns la „lucrul” care mă rosese toată viaţa.”

Când Peter a început să-şi înfrunte problemele sale privind abuzul, i-a cerut lui Beth să se despartă. Ea nu a vrut acest lucru; nu voia să-şi piardă soţul, însă a fost de acord. Nu avea de ales. De atunci, Beth a continuat să lucreze asupra ei, inclusiv îmbunătăţind părţile din programul de recuperare. A vorbit cu familia ei; şi-a îmbunătăţit relaţia faţă de soţul întrăinat.

Şi-a îmbunătăţit relaţia cu sine.

„Viaţa nu e tot timpul pe roze”, a declarat Beth. „Însă mă am pe mine însă. Săptămâni la rând nu plâng. Nu vreau să mă omor. Plâng când simt nevoia şi apoi îmi văd înainte de treabă. Acum 13 ani nu ştiam că pot să plâng. Singura emoţie de care eram conştientă era furia. Un prieten îmi spunea că îi aminteam de o călugăriţă de 1,80 m cu o cruce mai grea de 1 kg.”

„Acum, când simt că mă înfurii, sunt sigură că sunt cu adevărat îngrozită şi ştiu cum să mă descurc. În viaţa mea există speranţă: speranţa că dacă mariajul meu se încheie, că dacă soţul meu scapă de tendinţa sa de a se ascunde, ştiu cum să trăiesc cu el într-un mod respectabil pentru ambele părţi. Am speranţa că acum pot avea relaţia pe care o merit, copiii mei şi nu îi voi distruge din pricina vreunui blestem necunoscut care se află în viaţa mea.

„Nu am niciun dubiu că nu mă voi mai pierde niciodată. Cred că în sinea mea totul e schimbat până în măduva oaselor ca urmare a înfruntării acestei chestiuni.”

De curând Beth a fost invitată să vorbească la o conferinţă care dezbătea probleme ale dependenţei sexuale şi codependenţei de dependenţii sexuali. Era speriată, dar a acceptat din tot sufletul. A fost un eveniment marcant pentru Beth, dar şi pentru cei care au auzit-o vorbind.

Liniştită, fără să dea vina pe dependent, a vorbit despre rolul pe care ea l-a avut în acest proces. A povestit despre felul în care a trăit cu problemele sale nerezolvate pe durata căsniciei. A vorbit despre furia ei, ruşinea şi acţiunile pe care le-a întreprins pentru a controla comportamentul dependentului.

A povestit despre felul cum s-a revanşat faţă de sine şi cum s-a împăcat cu familia sa în acest program de revanşare.
„Fără să regret, am putut să discut deschis cu fiecare membru al familie despre problemele mele şi recuperarea mea. I-am invitat pe fiecare să aleagă dacă continuă relaţia cu mine sau o întrerup. Însă am stabilit graniţa: nu voi mai avea o relaţie cu ei în care să neg abuzul care avusese loc. Nu voi fi iarăşi ce am fost şi să fac parte din sistem pe această bază.”

Când Beth şi-a terminat discursul, încăperea vibra de emoţii şi sentimente. Ceea ce s-a petrecut în interiorul lui Beth a fost şi mai semnificativ. Soţul ei se afla acolo. Au vorbit o clipă. Ea spera în continuare că se vor împăca, însă ştia că viaţa va merge înainte, indiferent ce s-ar fi întâmplat cu mariajul. Când se uita la Peter, se simţea împăcată.
„Vorbind despre mine însămi, concentrându-mă limpede asupra rolului meu – chiar şi asupra dorinţei de a fi căsătorită cu un dependent de sex ca să-mi rezolv problemele – am făcut pace cu mine însămi”, a spus Beth. „Am făcut pace cu Peter. Am făcut pace cu familia mea. Am făcut pace cu mine însămi. Am făcut pace cu dependenţii de sex din toată lumea.”

Despre asta e vorba în acest Pas: să facem pace cu noi înşine şi cu alţii. Acesta este scopul revanşării.

SĂ ÎNTOCMIM LISTE

Acest Pas face un salt înainte important în stabilirea limitelor – diferenţa dintre noi şi altă persoană, diferenţa dintre comportamentul nostru şi al altuia. Ne călăuzeşte şi în ceea ce va deveni un nou stil de viaţă: să dăm voie altora să-şi urmeze propriul drum şi probleme şi să învăţăm să le avem pe ale noastre. În acest Pas, învăţăm să deţinem propria noastră putere ca să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înşine şi conduita în relaţiile noastre.

Un beneficiu marcant al acestui Pas este că acum ne putem simţi bine în legătură cu conduita noastră în relaţii şi că putem să ne eliberăm de conduita care ne stânjeneşte.

Dacă v-aţi făcut treaba în ceilalţi Paşi, aţi întocmit o listă cu persoane. Dacă aţi acţionat conform Pasului 8 din această carte, aveţi trei liste: cu cei care v-au făcut rău, cu cei cărora le-aţi făcut rău şi cu persoana căreia i-aţi făcut cel mai mare rău, adică vouă înşivă.

S-ar putea să nu aveţi o listă scrisă, dar dacă aţi relaţionat cu oamenii, aveţi o listă. Orice relaţie, trecută sau prezentă, faţă de care nu vă simţiţi bine; orice persoană, inclusiv voi înşivă, faţă de care manifestaţi sentimente nesoluţionate şi cu care aveţi o problemă; orice relaţie care aduce discordie minţii sau inimii, toate acestea să fie pe listă. Aceste relaţii vă blochează inima şi abilitatea de a iubi.

Negarea nu are nicio valoare aici. Dacă aveţi probleme ori conflicte nerezolvate, chiar dacă negaţi sentimentele pe care le simţiţi, ele nu sunt pe listă. Haideţi să aruncăm acum o privire ca să vedem ce putem face să rupem listele în bucăţi.

SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE CEI CARE NE-AU FĂCUT RĂU

Prima categorie de revanşe pe care le discutăm sunt cele faţă de cei care ne-au făcut rău. Ştiu, ştiu. Sună ciudat şi un pic a codependenţă. Dar urmaţi-mă.

Dacă cineva ne-a făcut rău, iar noi nu am discutat incidentul, în inima noastră există discordie. Deci cum abordăm lista? Nu negând, prietenii mei.

Această listă conţine toate sarcinile noastre pentru vindecare. Scopul nostru legat de listă este să iertăm fiecare persoană care ne-a făcut rău, însă mai întâi trebuie să facem ceva important. Trebuie să lucrăm în profunzime şi să ne trăim pe deplin sentimentele. Trebuie să identificăm clar şi să acceptăm abuzul. Trebuie să ne dăm seama care sunt acţiunile şi noile noastre răspunsuri necesare ca abuzul sau atitudinea greşită faţă de noi să nu mai continue. Şi după aceea vom fi conduşi către iertare.

Acesta este un proces al mâhnirii realizat în stadii care începe cu negarea şi continuă cu furia şii tristeţea.
Odată ce ne-am sondat sentimentele în profunzime, suntem gata să iertăm, dar nu mai devreme. Iertarea acordată prea curând, înainte de a fi rămas concentraţi asupra sentimentelor noastre şi de a fi scăpat de ele, va fi prematură şi ineficientă şi va impune reacordarea ei.

Scopul vindecării nu este de a perpetua negarea. Scopul vindecării este acceptarea, inclusiv acceptarea sentimentelor noastre.

În funcţie de abuzul la care am fost supuşi, sentimentele noastre pot varia de la medii la intense. Dacă abuzul a fost grav, unii dintre noi suntem blocaţi ani de zile în furie. Nu e rău. Acolo trebuie să şi ne aflăm. Înţelegând asta prin sondarea sentimentelor noastre ne aflăm pe calea vindecării, iertării şi acceptării.

O parte importantă a acestui proces este de a ne da seama ce trebuie să facem pentru a avea grijă de noi în viitor cu această persoană ori oricare altă persoană care ne-ar abuza ori agresa în acelaşi fel. Nu putem evita toată pierderea sau tratamentul prost din procesul vindecării, în pofida intenţiilor noastre.  Însă cel mai adesea, când privesc înapoi la toate ocaziile în care am fost tratată cum nu se cuvine, descopăr o lecţie importantă pentru mine. Procesul nu se termină până când nu mă deschid faţă de această lecţie şi o exersez în viitor. Deseori, această lecţie mă învaţă cum să îmi administrez puterea pentru a avea grijă în relaţiile cu ceilalţi.Uneori lecţia stabileşte limite. Uneori lecţia mă învaţă să spun nu. Alteori lecţia mă învaţă să fiu stăpână pe puterea mea, să respect şi să am încredere în sentimentele, nevoile şi dorinţele mele. Uneori lecţia nu e clară şi nu putem decât să acceptăm că incidentul a avut loc.

Uneori, ca parte a acestui proces, vom vrea să ne confruntăm cu o anumită persoană legat de un incident – nu ca să o învinovăţim, să o facem să-i fie ruşine sau să o determinăm să îşi ceară iertare, ci ca să stabilim clar noile limite şi să o facem să ştie că am fost violaţi. Alteori pierdem vremea deschizând gura. În acest caz ar fi bine să cerem călăuzire.  Prietenii noştrii, consilierul şi Sinele nostru Superior ne pot ajuta să ne dăm seama care-i cursul cel mai potrivit al acţiunii în fiecare situaţie.

Odată sentimentele trăite pe deplin şi lecţiile clarificate, următorul stadiu este iertarea fiecărei persoane de pe listă. Nu e o sarcină uşoară. Însă vom ierta când vom fi pregătiţi.

Existe câteva „ponturi” ale vindecării care m-au ajutat când încercam să iert şi nu simţeam că sunt capabilă de asta. Cereţi-I lui Dumnezeu să binecuvânteze acea persoană şi să reverse fericire asupra ei e de ajutor. Vă ajută şi dacă afirmaţi că iertaţi acea persoană. Forţându-mă să am gânduri bune şi pozitive legate de acea persoană îmi e de ajutor. Cereţi-I lui Dumnezeu să vă dea darul iertăii şi să readucă relaţia pe calea cea bună.
Iertarea va veni când vom fi deschişi faţă de ea. Iertarea ne va găsi când vom fi gata. Nu o căutaţi prea curând, înainte de a trăi sentimentele. Nu o evitaţi prea mult, căci ne aduce linişte şi libertate.

Iertând o persoană nu îi dă permisiunea să ne trateze în continuare prost. Dacă încercăm să iertăm pe cineva, dar ne simţim furioşi şi neîncrezători, e posibil să nu ne fi explorat sentimentele suficient sau lecţia nu a lucrat în direcţia iertării. Uneori, când ne îndeletnicim cu asta, ideile noastre despre rolul pe care l-am avut în incident ar putea deveni mai clare. Dacă se întâmplă asta şi ne dăm seama că şi noi am avut un rol în incidentul faţă de care trebuie să ne revanşăm, putem să adăugăm numele pe a doua listă.

Scopul nostru este să iertăm şi să uităm incidentul când l-am acceptat şi ne-am vindecat de el. Ne străduim să ne amintim doar lecţia noastră din experienţa trăită. Ne dăm seama că putem fi recunoscători, căci mulţi au intrat în viaţa noastră ca să ne ajute să învăţăm şi să creştem – uneori prin opoziţie, alteori prin iubire, altă dată reliefându-ne ceea ce trebuie să prelucrăm în noi.

SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE CEI CĂRORA LE-AM FĂCUT RĂU

E timpul să scoatem lista cu cei cărora le-am făcut rău cu comportamentul nostru. Acum abordăm nişte acţiuni directe. Suntem gata să spunem „asta am făcut şi îmi pare rău” în vorbe şi în fapte. Acestea sunt persoanele cărora le-am făcut un lucru nepotrivit, persoane faţă de care trebuie să fim atenţi prin comportamentul nostru pentru că am greşit faţă de ei. I-am minţit, manipulat, folosit, abuzat, controlat sau ne-am exprimat furia nepotrivit. Într-un fel, aceşti oameni ausuferit în urma acţiunilor noastre codependente, iar acum încercăm să îndreptăm lucrurile. Suntem pe calea să ne liberăm de vinovăţie, să ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine, să nu mai fim victime şi să refacem aceste relaţii.

Aşa cum am spus mai devreme, copiii noştri şi cei care ne sunt aproape se află în fruntea noastră. Aceştia suferă cel mai mult pentru că noi suferim. Uneori angajaţii sau şefii, ori colegii, se află pe această listă. Uneori datorăm bani oamenilor. Alteori datorăm o scuză unei persoane din trecutul nostru – poate unui fost iubit, sau iubite, un fost soţ ori soţie sau o rudă.

Uneorii pe listă se află prietenii sau vecinii.

Suntem pregătiţi să mergem direct la această persoană şi fără apărare, doar cu atitudinea noastră, să ne cerem scuze sau să facem un gest de iertare potrivit – exceptând situaţia în care procedând astfel vom face un rău şi mai mare celeilalte persoane. Vrem să fim sinceri; vrem să fim mai atenţi în raport cu ceilalţi; însă nu vrem să producem un dezastru şi mai mare decât cel pe care vrem să-l reparăm.

Uneori revanşa presupune contactul direct cu persoana. Spunem ce am făcut noi şi apoi ne cerem scuze pentru comportamentul nostru. Nu vorbim despre ceea ce a făcut cealaltă persoană. Nu ne justificăm sau găsim o logicăm a ceea ce am făcut. Dacă e nevoie să dăm o scurtă explicaţie, o facem. Cu cât folosim mai puţine cuvinte, cu atât mai bine. Cele mai importante sunt: „asta am făcut şi-mi pare rău”.

De exemplu: „am făcut lucruri cu adevărat nebuneşti încercând să te controlez pe tine sau dependenţa ta. Îmi pare rău”.

„Te-am înnebunit cu obsesia mea despre Harvey şi îmi pare rău.”

„Am fost furioasă pe tine şi în loc să îmi rezolv această problemă am fost ironică cu tine şi te-am tratat incorect. Îmi pare rău.”

Uneori ne revanşăm şi faţă de unele persoane cu care nu mai intenţionăm să păstrăm o relaţie, cum este cazul unui fost angajat ori unui fost soţ sau unei foste soţii. Pur şi simplu vrem să facem „ordine în pătrăţica noastră”.

Aceste modalităţi de a ne revanşa sunt uneori imediate, care pot fi făcute şi trebuie făcute pe loc.

Alteori acestea au loc în viitor. Din foarte multe motive s-ar putea să fie mai bine să lăsăm să mai treacă timpul înainte să mergem la persoana respectivă. Poate că sentimentele se află la un nivel maxim de intensitate; poate că nu ne-am dat seama exact ce rol am jucat noi; poate că nu suntem în întregime pregătiţi. Oricare ar fi motivul, momentul nu este potrivit. Aşa că aşteptăm, însă în mintea noastră avem un termen limită rezonabil.

Deseori, în acest proces de revanşare, eu îi cer lui Dumnezeu călăuzirea. Ştiu că trebuie să fiu atentă în relaţia cu altă persoană. Şi îi cer lui Dumnezeu să mă ajute. Uneori e potrivit să aştept o vreme, ca acea problemă să treacă. Alteori, la scurt timp după ce rog pentru a fi ghidată pentru felul în care trebuie să mă revanşez, fie sunt conştientă că a venit momentul să acţionez, fie dau buzna la persoana respectivă. Oportunitatea se iveşte şi pare în regulă. Asta nu înseamnă că sunt speriată. De fiecare dată când mă pregătesc să îmi cer iertare simt un nod în stomac. Mă sperie să mă întâlnesc cu oamenii, să recunosc că am greşit şi să îmi cer scuze.Dar de fiecare dată când o fac, mă simt bine. Unul dintre beneficiile cele mai profunde pe care le-am descoperit în procesul de vindecare este sentimentul care vine din onestitatea faţă de oameni, indifierent cât de temătoare sunt, apoi să spun că îmi pare rău când e momentul potrivit.

Uneori nu e suficient să spui „îmi pare rău”. Trebuie să îndreptăm răul schimbându-ne comportamentul faţă de celălalt. Fireşte, nu putem şi nu trebuie să promitem perfecţiune, însă atitudinea unei dorinţe sincere de a ne ajuta este benefică. E posibil să vrem să schimbăm atitudinea faţă de copii, faţă de partenerul de viaţă, persoana iubită şi un prieten(ă).

Când am început să mă vindec de codependenţă, capacitatea mea de a avea grijă de copii era redusă; abilitatea mea de a stabili nişte limite pentru ei era şi mai redusă. Mi-am cerut scuze că nu am fost un părinte bun. Însă aveau nevoie de mai mult de la mine. Aveau nevoie de o mamă care să combine disciplina cu îngrijirea şi care să stabilească nişte limite consistente, de încredere pe care ei să poată conta.
Recent a avut loc un eveniment interesant. Cei doi copii ai mei, Nichole şi Shane, cu mine şi prietena lor stăteam de vorbă la masa din bucătărie. Prietena povestea cum fusese „reţinută” drept pedeapsă pentru ce făcuse, însă 45 de minute mai târziu, mama ei a uitat că o închisese.

„Mda”, a zis Nichole, „şi mama mea era aşa, dar acum s-a schimbat”.

Şi fiica mea a zâmbit, un zâmbet confortabil. Vedeam că se simţea în siguranţă. Bătăliile pe care le dusesem ca să fiu stăpână pe puterea asupra copiiilor meritaseră. Energia folosită pentru a învăţa să stabilesc limite rezonabile cu copiii mei fusese răsplătită.

Le plăcea siguranţa dată de faptul că ştiau că ceea ce spuneam era serios.

„Mama mea nu mai este aşa de codependentă”, a spus Nichole.

Scopul revanşei nu este de a-i schimba pe ceilalţi sau de a aştepta altceva de la ei. Scopul revanşei este de a ne asuma responsabilitatea pentru propiul comportament, de a curăţa mizeria pe care am făcut-o şi să ne simţim bine cu conduita pe care o avem în relaţii.

Deseori am descoperit că chiar şi când a-ţi cere scuze implică schimbarea comportamentului nostru, ajută şi o scurtă explicaţie şi să ne cerem scuze pentru conduita din trecut. Cuvintele „îmi pare rău” sunt potente, vindecătoare. De câte ori am dorit să ni le spună cineva? Nu „îmi pare rău” pe care le auzim de la cei dependenţi pe un ton de remuşcare, ci o scuză directă. Scuzele pot fi vindecătoare în relaţiile noastre. Nu putem controla o persoană să-şi ceară scuze, dar ne putem juca rolul în vindecarea relaţiilor noastre.
Uneori ne revanşăm financiar. Trebuie să facem restituiri mai mult decât sub forma cuvintelor sau schimbării de comportament. Trebuie să restituim bani. Mulţi dintre noi încep să se recupereze împovăraţi financiar. Am stat de vorbă cu multe persoane care datorau 30.000 sau 50.000 dolari, sau chiar mai mult, când au început recuperarea.
Datoriile sunt, de obicei, rezultatul participării la o relaţie disfuncţională, până peste cap, ca apoi să ne trezim noi – şi nu partenerul nostru – cu datorii financiare împovărătoare când relaţia se termină. Uneori ne împrumutăm ca să-l ajutăm pe celălalt. Uneori incapacitatea de adminstrare financiară vine la pachet cu comportamentul codependent.

Dorinţa de a ne asuma responsabilitatea pentru problemele noastre financiare curente este vitală pentru recuperare. Mulţi dintre noi am dat voie altora să ne victimizeze financiar. Asta e o lovitură grea, dar dacă vrem să ne vindecăm, trebuie să începem să reparăm acest sector al vieţii noastre.

Facem tot putem ca să fim juşti şi echitabili în această situaţie. Dacă există vreo cale prin care să scăpăm de responsabilitatea financiară care aparţine altcuiva, vom acţiona în acea direcţie. În acest fel ne revanşăm faţă de noi. Pe cât posibil, ne asigurăm că fiecare este responsabil financiar pentru sine. Nu o să mai permitem să fim victimizaţi sau martirizaţi.

Uneori, pentru a ne asuma responsabilitatea financiară faţă de noi înşine, trebuie să o retezăm de la rădăcină pentru că nu mai avem credit şi rămânem blocaţi cu datoriile altora.

Cred că putem şi trebuie să acţionăm pentru a ne proteja pe cât de mult posibil. Însă dacă am făcut tot ceea ce ne-a stat în putinţă şi tot suntem responsabili de datoriile altuia, trebuie să acceptăm acest fapt şi să-i facem faţă. Alteori atitudinea binevoitoare ne vindecă şi ne face capabili să fi responsabili pentru acest sector al existenţei noastre. Chiar şi cei mai mici paşi în direcţia revanşării financiare pune în mişcare o forţă puternică.
Când mi-am asumat responsabilitatea financiară, miracolele au început să survină şi am început să fac ordine în dezordinea financiară în care mă aflam. Da, mă simţeam victimizată. Da, eu permisesem acest lucru. Da, aveam o grămadă de sentimente legat de asta. Însă pentru a merge înainte, trebuia să îmi pun în ordine aceste sentimente şi să caut o soluţie.

Am încetat să mai dau vina pe celălalt pentru dezastru financiar şi am început să îmi asum responsabilitatea.
Nu mai voiam să fiu victimizată. Mă protejam legal.

Apoi mi-am stabilit un ţel: să restiuti banii. Am sunat creditorii şi am trimis scrisori. Am început să fac plăţile pe care le puteam face. La vremea aceea, suma se ridica la 5 dolari pe lună la facturi care valorau 5.000 dolari.

Creditorii voiau mai mult, evident, dar nu era posibil. Dacă dădeam mai mult, le-aş fi făcut rău persoanelor pe care le întreţineam lunar. Cu grijă şi înţelepciune am făcut tot ce am putut.

Şi atunci au început să apară miracolele. Asta e tot ce pot să spun. Pur şi simplu au început să se întâmple lucruri. Nota de plată de la spitalul la care fusesem internată în timpul codependenţei mele cu meningită virală valora mii de dolari. Nu aveam asigurare. Am început să restitui lunar sume mici. Şase luni mai târziu, am primit o scrisoare de la spital care descria un program special, unic, prin care erau anulate anumite datorii consistente. Eu mă calificasem, iar datoria îmi fusese anulată.

Alte datorii au început să fie achitate treptat. Am primit bani din surse neaşteptate.

Responsabilitatea fiscală este o parte importantă a vindecării. Cu responsabilitate şi credinţă putem să facem ce putem atunci când suntem capabili.

Uneori nu suntem siguri cum să procedăm într-o anumită situaţie. Poate că vrem să ne revanşăm dar nu ştim precis cum. Poate că natura rolului nostru este neclară. Poate că revanşându-ne vom face rău altora – fie cuiva din familia noastră, fie persoanei faţă de care ne revanşăm. Mereu, dar mereu, am constatat că dacă mă întreb pe mine şi Sinele meu Superior ce trebuie să fac ca să mă revanşez, răspunsul vine. Sunt călăuzită în a urma cea mai bună cale.

Uneori persoana faţă de care trebuie să ne revanşăm nu e disponibilă; poate că persoana a decedat. Alteori survine un dezastru şi mai mare dacă am contacta o anumită persoană. Trebuie să fim discreţi când ne revanşăm.
Să aşteptăm cu răbdare să fim ghidaţi şi orientaţi în acest proces al revanşării. Trebuie să avem grijă de noi în relaţiile cu alţii. Vrem stima de sine, pacea, armonia şi eliberarea de vină pe care o aduce revanşele luate. Însă nu vrem să ne grăbim ca să creăm şi mai multe probleme cerându-ne scuze în loc să le rezolvăm.
Trebuie să ştim clar pentru ce ne cerem scuze şi care-i cea mai bună cale să o facem. Scuzele trebuie să conteze pentru noi. Prin revanşare ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre. Trebuie să ne dăm seama care-i cea mai bună cale să facem asta. Trebuie să înţelegem clar pentru ce ne asumăm responsabilitatea. Trebuie să ştim că în acest proces de revanşare nu ne angajăm în altă acţiune care va fi de auto-apărare sau prin care facem rău altora. Dacă avem dubii, ne întrebăm Sinele Superior. Vorbim cu cei aflaţi în recuperare. Ascultăm la ce au de spus. Aşteptăm până când găsim un curs al acţiunii care ni se pare just.
Există călăuzire şi o cale evidentă pentru revanşele pe care trebuie să ni le luăm. Uneori, calea duce la contactul direct şi cererea directă a scuzelor pentru comportamentul nostru. Sunt situaţii în care cel mai mult avem nevoie ca să ne revanşăm de schimbarea comportamentului faţă de o persoană. Alteori o compensaţie este potrivită.

Însă sunt dăţi când vorbind despre ceea ce am făcut şi apoi cerându-ne scuze pentru asta vor înrăutăţi lucrurile. Dacă ne-am lăsat prinşi de altă persoană, i-am permis să ne controleze, ori dacă am slavat-o, apoi ne-am simţit victimă a acestui fapt, s-ar putea să înrăutăţim relaţia menţionând aceste lucruri.
„Hei! Te-am lăsat să mă controlezi şi sunt furios. Te-am salvat pentru că nu am crezut cu adevărat că o să ai grijă de tine. Însă acum voi înceta!”

Asta ar putea să înrăutăţească situaţia pentru că sună mai degrabă a confruntare decât a cere iertare. Înţelegeţi că uneori este important să rostiţi acest gen de intenţii. Câteodată e sănătos şi pune ordine în viaţa noastră declararea cu limpezime a noilor noastre obiective comportamentale. Însă alte ori cea mai bună mişcare pe care o putem face este să căutăm în tăcere calea către grija de sine.

Devenim dorinici să ne revanşăm. Odată ce facem asta, putem să ne revanşăm într-o manieră pacificatoare, consistentă şi armonioasă. Dacă vrem să trecem de acest Pas, să ne clarificăm relaţiile cu ceilalţi, vom fi călăuziţi. Vom şti ce trebuie să facem, când şi cum să o facem. Dacă nimic nu ni se pare potrivit şi corect, dacă simţim că ceea ce vom face va provoca o criză, ori că nu e momentul potrivit, putem să avem încredere şi în asta.
Dacă nu putem să ne revanşăm acum în unele situaţii, putem planifica să o facem mai târziu. Este valabil pentru chestiunile financiare sau alte tipuri de revanşe. E posibil să vrem să restituim nişte bani, însă nu putem pentru că asta ar însemna să ne privăm familia. Însă vom face din această revanşă un scop. Poate e cineva căruia vrem să-i cerem scuze, însă nu putem găsi acea persoană. Totuşi putem să ne dorim asta în continuare şi dacă ne facem treaba, circumstanţele potrivite se vor ivi la timpul potrivit.

Există situaţii în care nu ne putem revanşa. Persoana e decedată sau nu poate fi găsită. Nu putem discuta aceste revanşe cu Sinele nostru Superior, aşa că le lăsăm să treacă.

Atitudinea, onestitatea, deschiderea şi bunăvoinţa contează în acest caz. În pace şi armonie putem să ne străduim să îndepărtăm discordia din relaţiile noastre. Putem să scăpăm de teama de a înfrunta oamenii şi a ne asuma responsabilitatea pentru acţiunile noastre – să înţelegem că nu ne diminuăm stima de sine revanşându-ne, ci o sporim.

Nu trebuie să ne ploconim ca să ne cerem iertare. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să abuzeze de noi, să ne manipuleze ori să ne trateze urât în procesul revanşării. În tăcere ducem la bun sfârşit sarcina de a avea grijă de noi în raport cu alţii într-o atitudine de stimă de sine. Acesta este un program de iertare, nu de penitenţă.
Putem să ne revanşăm în mod clar, direct şi curat. Dacă ne revanşăm faţă de cineva, asta nu înseamnă că trebuie să ne agăţăm din nou de acea persoană. Nu înseamnă că ne predăm şi că ne supunem prostului lor tratament.
Deseori, cu cât revanşa e mai scurtă, cu atât mai bine. Cu cât e mai curată şi mai clară, cu atât mai bine. Cu cât e mai directă, cu atât mai bine. Cu cât e venită mai mult din inimă, cu atât mai bine. Cu cât e mai ghidată de Călăuza Divină, cu atât mai bine.

După ce ne-am luat revanşa, cealaltă persoană nu este responsabilă pentru curăţarea reziduriilor noastre privind frica, vina sau ruşinea. E sarcina noastră să trecem peste incident, nu a celorlalţi. Pe de altă parte, nu suntem responsabili pentru sentimentele pe care cealaltă persoană le-ar putea avea faţă de incident. Asta nu-i treaba noastră. Rolul nostru este să ne revanşăm direct, apoi să facem tot ce e nevoie legat de noi ca să terminăm cu ruşinea şi vina.

Putem să ne iertăm şi să trecem peste incident.

Putem să fim blânzi cu noi înşine.

După ce vom trece de acest Pas, putem considera problema rezolvată şi să trecem peste. Dacă procesul implică schimbarea comportamentului, nu trebuie să ne pedepsim simţindu-ne vinovaţi până când ne vom fi schimbat complet, ori vom fi devenit „perfecţi”. Putem să identificăm ce am făcut, să ne revanşăm şi să terminăm cu sentimentul de vinovăţie.

După ce ne-am cerut iertare, dacă cealaltă persoană nu doreşte să treacă peste incident, ori dacă vrea să mai zăbovim o vreme asupra problemei împreună cu ei, e problema lor. Noi nu trebuie să reacţionăm (şi să facem ceva care are cere o altă revanşă) şi nu trebuie să zăbovim asupra acestei chestiuni.
Nu trebuie să ne cerem scuze când nu am greşit cu nimic. Din mai multe motive, am putea să căpătm obiceiul de a ne cere scuze când nu e cazul. Sentimentul de ruşine ne face să ne cerem iertare pentru că suntem în viaţă, că suntem aici şi că suntem cine suntem. Unii dintre noi se pot simţi deranjaţi şi îşi cer iertare aproape ori de câte ori interacţionăm. Nu acesta este scopul acestui Pas.

E posibil să fi căpătat obiceiul de a ne scuza pentru comportamentul altei persoane sau să ne cerem automat scuze când celălalt se enervează.

Putem învăţa să ne examină acţiunile şi să ne dăm seama ce am făcut şi ce nu. Putem învăţa să discernem când facem ceva pentru care e legitim să ne scuzăm sau când codependenţa ne împinge de la spate să spunem că ne pare rău.

Uneori scuzele generale sunt de ajutor. Nu toate problemle sunt clare – mai ales problemele codependenţei. Alteori, atmosfera se îmblânezeşte dacă spunem simplu „Îmi pare rău pentru tot tămbălăul provocat. Îmi pare rău pentru modul în care am abordat acel incident. Au apărut şi alte probleme pe parcurs şi îmi pare rău că s-a întâmplat aşa.”

Uneori eu am spus: „Îmi pare rău dacă ceea ce a trebuit să fac ca să am grijă de mine, te-a rănit. Nu am intenţionat şi nici nu am acţionat asftel ca să fac asta.”

Însă nu trebuie să devenim „codependenţi” de scuze. Nu trebuie să ne scuzăm pentru furie, ci doar pentru comportamentul nepotrivit care a rezultat din furie. Nu trebuie să ne scuzăm că avem grijă de noi, că ne facem ordine în sentimente, stabilim limite, ne distrăm, ne simţim bine sau ne însănătoşim. Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că oamenii încearcă să ne controleze şi să ne inducă sentimentul de vinovăţie. Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că existăm, că suntem aici şi că suntem cine suntem.

Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că nu vrem să fim abuzaţi sau trataţi prost. Dacă ne cerem scuze pentru comportamentul altora, nu mai rămâne loc pentru persoanele care chiar trebuie să se scuze.
Nu trebuie să ne repetăm scuzele. Este enervant. Dacă o persoană vrea să ne scuzăm mereu pentru acelaşi incident, asta-i problema lor, iar noi nu trebuie să ne lăsăm prinşi în cursă. Dacă simţim că trebuie să ne mai scuzăm, poate ar trebui să ne retragem şi să ne dăm seama ce se petrece cu adevărat.

Uneori nu ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor noastre. E ceva omenesc. De asta există cuvintele „îmi pare rău”. Ele vindecă şi fac o punte peste prăpastie.

Însă nu trebuie să ne scuzăm dacă nu am greşit cu nimic.

SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE

Am vorbit despre revanşarea faţă de persoanele de pe primele două liste. Acum să trecem la ultima listă – revanşa pe care ne-o datorăm nouă înşine. E dificil să-i abordăm pe alţii şi să ne cerem scuze. Nu e lucru uşor să-şi iertăm pe ceilalţi pentru ceea ce ne-au greşit. Dar revanşându-ne faţă de noi înşine, iertându-ne singuri, poate fi cea mai grea parte a programului.

Tot procesul de vindecare – toate acţiunile pe care le facem – trebuie să aibă legătură cu revanşarea faţă de noi înşine: să ne acordăm permisiunea de a avea sentimente, de a fi vii şi fericiţi, să avem grijă de noi cu compasiune şi blândeţe, să învăţăm să stabilim limite, să fim direcţi şi să nu ne mai apărăm şi să ne victimizăm; să nu mai permitem altora să ne trateze urât şi să ne controleze, să fie stăpâni pe puterea noastră şi să fim cine suntem.
Să învăţăm să ascultăm şi să credem în noi este un act important de revanşare, dar şi să avem încredere în instinctele noastre şi să ne valorăm sentimentele şi nevoile.

E posibil să trebuiască se ne revanşăm de multe ori faţă de copilul speriat, abuzat ori neglijat care zace în noi – să ne revanşăm pentru că am fost critici, neglijenţi şi ne-a fost ruşine. Ne datorăm scuze şi să ne schimbăm comportamentul prin care nu ne dădeam voie să primim iubirea şi grija de care aveam nevoie, în special de la noi înşine, dar şi pentru ideile îngrozitoare pe care le-am avut, le-am păstrat şi le-am crezut despre noi înşine.

Că nu putem fi iubiţi, că nu suntem suficient de buni, că nu putem gândi, că nu merităm succesul, că nu merităm să ne distrăm şi să ne recuperăm, toate acestea sunt idei false pe care ni le-am asumat şi care trebuie corectate ca parte din acest program de revanşare faţă de sine.

„Pur şi simplu nu mă iubesc”, a spus Karen. „Nu cred că merit iubire. Nu cred că merit lucruri bune de la viaţă.”

„Mulţi dintre noi credem asta”, i-am răspuns eu. „De aceea suntem la recuperare. Aceasta este o parte importantă a programului de recuperare: să schimbăm aceste idei.”

Jason, care se află în programul de recuperare pentru codependenţă de 6 ani, îşi scrie scrisori ca să se revanşeze faţă de sine. Când ceva îl deranjează, când vinovăţia şi frica îi dau târcoale, când se întreabă ce merită, ia loc şi îşi găseşte liniştea într-o scrisoare. Îşi spune toate lucruriel bune, reconfortante şi blânde pe care el şi copilul din el simte nevoia să le audă ca să se simtă mai bine.

„Am pus temelia revanşei faţă de propria-mi persoană”, spune el. „Mă revanşez faţă de mine însumi scriindu-mi scrisori. Tatăl meu a făcut terapie. Mama mea a făcut două serii de terapie. Iar în intervalul dintre ele eu m-am dus şi mi-am cumpărat un ursuleţ de pluş.”

În fiecare zi învăţ cum să am grijă de fetiţa din mine. Am neglijat-o şi diminuat-o ani şi ani de zile. Am încercat să o ignor, am sperat că va pleca. Însă ea a ţipat din ce în ce mai tare până când am început să o ascult.
Ani de zile m-am inspirat de la alte persoane şi din relaţii să am grijă de fetiţa din mine. Prin relaţii am căutat să îmi potolesc frica şi să hrănesc, să sprijin şi să protejez această fetiţă, dar şi ca celălalt să fie acolo pentru mine căci nu voiam să fiu eu singură. Nu ştiam cum.

Acum, încet, învăţ o cale mai bună. Învăţ cum să ascult fetiţa pe care am abandonat-o mare parte a vieţii mele. Găsesc modalităţi să iau legătura cu ea, să o aud, să-i ofer confortul, grija, protecţia, călăuzirea şi disciplina de care are nevoie.

Uneoir, are nevoie doar de îngrijirea caldă a unui bebeluş de 3 luni. Alteori are nevoie să alerge, să se joace, să cânte, aşa cum face un copil de 4 ani. Alteori vrea să asculte cântece, să plângă, să viseze, să-şi pună dorinţe. Uneori trebuie să spună cât de tristă este sau înfricoşată şi doar să fie recunoscută şi luată în seamă.
Acest comprotament prin care hrănim copilul din noi nu este prostesc, aşa cum am crezut cândva. E vindecător. Câteva momente pe zi în care am grijă de acest copil mă eliberează ca adult şi mă reîntinereşte şi mă face responsabilă, iar fetiţa mea se simte bine, în siguranţă şi protejată. Mă face şi să fiu un părinte bun pentru copiii mei. Ei m-au învăţat multe despre copilul din mine şi de ce are nevoie el; copilul din mine mă învaţă de ce au nevoie copii mei.

În ultimul rând, am învăţat să dau drumul furiei şi rensentimentelor pe care le simţeam faţă de mine pentru tot ceea ce mi se întâmplase, pentru comportamentul nepotrivit al altor persoane faţă de mine, pentru greşelile mele şi pentru că eram eu. Trăsesem la mal furia şi resentimentele faţă de alţii, însă mânia tăcută şi negată pe care o simţeam faţă de mine era mai profundă şi mai dificil să o las să plece.

Nu aveam idee, decât după ani de zile de recuperare din codependenţă, cât de furioasă eram pe mine. Mi-a luat multă vreme să dau la lumină mânia, furia şi resentimentele faţă de alţii, însă şi mai mult timp să detectez acele sentimente îngropate legat de mine. Ca să mă iubesc, să am grijă de mine şi să mă hrănesc spiritual liberă, să pun capăt căii către relaţiile distructive, să eliberez blocajele faţă de iubire şi intimitate, trebuia să scap de această furie.

Furia şi mânia faţă de mine mă ucideau în tăcere şi nici măcar nu am ştiut asta până când într-o zi a ieşit la suprafaţă. Am explodat într-o tiradă faţă de mine însămi care m-a uimit de ferocitatea şi aversiunea sa. Am văzut rolul uriaş pe care auto-resentimentele îl jucase în fricile mele, în nevoia mea de a fi perfectă, chiar şi în nevoia de control. Dacă mai făceam o greşeală, dacă ceva ori cineva mă dezamăgea încă odată, eram şi mai furioasă pe mine însămi. Am văzut cum mânia faţă de propria persoană a continuat să atragă experienţe care au dat-o la iveală ca să o pot trata. Uneori când sunt înfuriată pe cineva şi nu scap de aceste sentimente, fac lucruri care îmi sporesc această furie. În acelaşi fel, fac şi văd lucruri legate de mine care îmi întăresc resentimentele faţă de propria-mi persoană. Mă hărţuiau şi nu mă lăsa vie ori să fiu vie pe deplin. Furia mea nu mă lăsa să iubesc sau să fiu iubită. Nu mă lăsa să mă iubesc pe mine însămi până nu mă eliberam de ea.
Venise vremea să mă revanşez faţă de mine însămi.

Programul de recuperare m-a ajutat să fac asta. M-a asistat în găsirea copilului din mine. M-a ajutat şi să descopăr vindecătoarea din mine, un concept pe care-l discutau mulţi participanţi la program.
Înăuntrul nostru există un copil speriat şi vulnerabil, însă şi un vindecător puternic, protector şi hrănitor care are grijă de acel copil şi îl ajută şi pe el şi pe noi să ne vindecăm.

Trebuie să începem să ne adresăm nouă cu iubire, modalitate care ne va ajuta să ne vindecăm, o cale prin care ne respectăm singuri, avem încredere în noi, ne hrănim şi ne protejăm, o cale prin care-i respectăm pe alţii.
Ca şi în cazul altor revanşe, procesul începe cu bunăvoinţă, făcând ceea ce este evident şi cerând şi priminând Călăuzire Divină în timpul procesului.

Ni se va arăta tot ce trebuie să facem ca să avem grijă de noi în relaţiile cu ceilalţi şi să începem să avem grijă cu dragoste de noi, dacă suntem deschişi către aşa ceva. Vom fi eliberaţi de furie şi resentimentele faţă de alţii şi faţă de noi. Vom fi vindecaţi. Acesta e miracolul acestui proces. Tot ce ne trebuie vom primi atunci când suntem pregătiţi pentru asta.

SĂ NE IUBIM ŞI SĂ NE IERTĂM PE NOI ÎNŞINE

Acesta este Pasul în care ne cerem scuze şi nouă şi altora, însă facem mai mult decât să ne scuzăm. Ne asumăm în mod clar responsabilitatea pentru comportamentul faţă de noi înşine şi de alţii. Acest Pas ne dă permisiunea să fim cine suntem acum şi să fim cine am fost odată. Ne dă permisiunea să ne iertăm şi să ne simţim bine ştiind cine suntem – indiferent de ceea ce am făcut.

Ştergem cu buretele şi ne dă alternativa de ne simţi vinovaţi şi ruşinaţi. Acum putem să experimentăm propria conştiinţă de sine, stimă de sine şi acceptarea de sine care se bazează pe responsabilitatea de sine.Ne-a fost dăruit câte-un dar în fiecare Pas, însă de la Pasul 4 până la 9 ne-a fost dat un dar special. Darul este un proces curat pentru a ne elibera de vinovăţie şi ruşine, de a ne ierta şi de a corecta acel comportament care trebuie corectat.

Aceşti Paşi înseamnă că nu trebuie să ne mai pedepsim. Nu trebuie să ne mai simţim îngroziţi sau ruşinaţi de acţiunile noastre – chiar dacă e scăpare de o clipă ori o indiscreţie majoră. Acum avem o formulă specifică de a ne elibera de greşeli şi imperfecţiuni şi de a crea armonie în relaţii.

Nu putem să-l controlăm pe celălalt şi ce simte legat de noi. Însă un lanţ al vindecării puternic e pus în mişcare când ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine. Când ne loveşte vinovăţia, ruşinea, o idee veche sau un comportament vechi, ştim că acum avem o opţiune.

Putem să le reprimăm sau să le negăm, care pentru mulţi dintre noi e o modalitate veche de a reacţiona. Putem fi defensivi, putem fugi, putem să ne ascundem. Ori putem să îmbrăţişăm această formulă de a căuta înăuntru, de a ne identifica rolul, de a vorbi cu altă persoană şi cu Dumnezeu despre incident, să îl recunoaştem, să fim dornici să ne revanşăm, apoi să punem în aplicare acest fapt.

După aceea putem să trecem peste. Putem să trecem peste cele mai mari şi mai mici sentimente de vină. Putem să ne iertăm şi pe noi şi pe alţii.

Aceşti Paşi ne spun că nu trebuie să fim perfecţi. Există siguranţă şi confort în această formulă a grijii de sine – aceşti Paşi. Ei ne spun că putem să ne iubim şi să acceptăm totul în noi şi trecutul nostru – atâta timp cât ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine.

Când am început să parcurg acest Pas, eram îngrozită. Gândul de a stabili întâlniri cu oamenii, apoi să deschid gura şi să recunosc că am greşit era înfricoşător. Aveam o regulă internă puternică care impunea să fiu perfectă, iar actul de a-mi recunoaşte greşelile şi cerându-mi iertare pentru ele era dificil. Mă simţeam ameninţată de recunoaşterea greşelilor mele. Mă simţeam prea vinovată şi dacă-mi recunoşteam greşelile, mă temeam că m-aş fi simţit şi mai vinovată. Mă aflam în defensivă faţă de comportamentul meu pentru că mă simţeam foarte prost când venea vorba de mine.

Când eram pe punctul de a învăţa cum să mă revanşez mi-a fost oferit un sine şi o stimă de sine.
Ajunsesem la un punct unde era mai uşor să merg la diferite persoane şi să îmi recunosc greşelile, însă trebuia să mai călătoresc într-un loc. Acel loc era cel al compasiunii faţă de mine, un loc unde puteam şi doream să observ greşelile şi relele pe care mi le făcusem. Acestea sunt încă mai greu de văzut şi de păsat decât cele pe care le-am pricinuit altora. Şi ca şi în cazul altor fapte, e nevoie de timp ca să se mai îmblânzească. Pe măsură ce exersez iubirea de sine, cu atât devine un obicei.

Cu cât sunt mai deschisă în a-mi asuma responsabilitatea pentru comportamentul meu şi să mă revanşez, cu atât mai puţin vinovată mă simt. Negând o greşeală faţă de noi înşine sau faţă de alţii nu face ca aceasta sau vina să dispară.

Acest Pas o face.

Faceţi-l. Aveţi încredere în el. Şi lăsaţi vina să treacă. Când vom parcurge acţiunile destinate acestor Paşi, vom fi liberi să facem asta. Nu e un Pas pedepsitor. Nu e un Pas de care să ne temem. Ca şi ceilalţi Paşi, când depunem un efort omenesc să-l parcurgem, vom fi răsplătiţi cu un bonus spiritual. Aşa cum a spus cineva care se afla în procesul de vindecare: „Vom primi harul de care avem nevoie ca să trăim liniştiţi cu noi înşine, cu alţii şi cu trecutul nostru.”

PAŞII ELEMENTARI

Acum am isprăvit cu ceea ce specialiştii vindecării numesc Paşii elementari. Deseori ne vom trezi că ne întoarcem instinctiv la Pasul de care avem nevoie. Faceţi acest lucru ori de câte ori aveţi nevoie.
Repetaţi acest lucru ori de câte ori aveţi nevoie de vindecarea pe care acest Pas, ori altul, v-o poate oferi. Nu există multe lucruri în viaţă în care poţi avea încredere. Însă putem avea încredere în aceşti Paşi, iar ei ne stau mereu la dispoziţie. Să nu vă îngrijoraţi că parcurgeţi acest Pas prea curând: vă va găsi când sunteţi pregătiţi.

Vă veţi trezi în locuri, cu oameni şi în circumstanţe şi va fi vremea să începeţi să aveţi grijă de voi în relaţiile cu alte persoane.

Vom începe să vedem că ne-am tratat pe noi înşine necorespunzător. Deseori aceste sondaje interioare sunt treptate. Primim sondajele, direcţia schimbării şi oportunitatea să ne revanşăm pe măsură ce suntem pregătiţi să avem de-a face cu ele. Aveţi încredere în sincronizare. Aveţi încredere în proces. Aveţi încredere în Paşi.

Aveţi încredere în ceea ce se va întâmpla dacă îi parcurgem.

Ascultaţi ce se spune în Manualul Alcoolicilor Anonimic (paginile 83 – 84):

„Trebuie să fim sensibili, plini de tact, să ne pese şi să fim umili fără a fi servili ori să trăim doar o parte din noi.

Creaţii ale lui Dumnezeu ne sprijinim pe picioare; nu ne târâm în faţa nimănui.

Dacă o fază a evoluţie noastre e dureroasă, vom fi uimiţi înainte să fi parcurs jumătate din drum. Vom cunoaşte o nouă libertate şi o nouă fericire. Nu vom regreta trecutul şi nici nu vom dori să-i închidem uşa în nas. Vom cuprinde sensul cuvântului serenitate şi vom cunoaşte pacea. Indiferent cât de jos vom fi coborât, vom vedeam cum alţii vor beneficia de pe urma experienţei noastre. Sentimentul de inutilitate şi autocompătimire va dispărea. Ne va pieri interesul faţă de lucruri egoiste şi îl vom câştiga pe cel faţă de semenii noştri. Căutarea de sine va dispărea. Toată atitudinea noastră şi modul de a privi viaţa se vor schimba. Frica de oameni şi de insecuritatea economică ne va părăsi. Vom şti intuitiv cum să ne descurcăm în situaţiile care obişnuiau să ne zăpăcească. Vom realiza brusc că Dumnezeu face pentru noi ceea ce noi nu am putut să facem.
Acestea sunt promisiuni extravagante? Noi credem că nu. Există persoane pentru noi care le-au îndeplinit – uneori rapid, alteori mai încet. Întotdeauna se vor materializa dacă lucrăm pentru ele.”

Alcoolicii aflaţi în programul de recuperare au fost primii care au primit aceste promisiuni în schimbul parcurgerii Paşilor. Unii cred că alcoolici sunt mai plecaţi decât alţii în parcurgerea acestor paşi, întrucât vieţile lor depind de asta. Şi noi putem să ne angajăm să parcurgem aceşti Paşi şi să primim beneficiile în vieţile noastre – căci vieţile noastre, calitatea lor, calitatea relaţiilor şi calitatea iubirii din vieţile noastre depind de asta.

ACTIVITĂŢI

1.Nu te-ai revanşat până acum faţă de nicio persoană? Cum te simţi?

2.Dacă eşti pregătit, stabileşteţi nişte obiective de revanşare. De exemplu, numeşte persoanele faţă de care ai vrea să te revanşezi. Stabileşte un termen limită rezonabil şi un scop pentru a-ţi cere scuze, ori de câte ori e cazul. Fii cât de specific sau generalist vrei. Poate vrei ca ţinta ta să fie „să devin conştient de persoanele cărora le datorez scuze, apoi să pun în aplicaţie acest lucru.” Sau poate întocmeşti o listă cu nume şi incidente şi vrei să stabileşti un termen limită pentru a vorbi cu aceste persoane.

3.Care e relaţia care te deranjează cel mai mult în prezent? Ce trebuie să faci ca să ai grijă de tine în această relaţie? Ce ai spune dacă ai fi liber să fii complet sincer cu acea persoană în ceea ce priveşte acţiunile tale, sentimentele şi ceea ce vrei şi îţi trebuie? Cum ţi-ai desconsiderat şi neglijat puterea ta în această relaţie? În ce fel ai desconsiderat şi devalorizat cealaltă persoană?

4.Care e cel mai intens sentiment de vinovăţie pe care-l ai acum? Folosind aceşti Paşi ca pe o formulă, cum te descurci cu acest sentiment, ca să scapi de el?

5.Pentru fiecare act revanşator întreprins, scrie o afirmaţie prin care te ierţi singur(ă) şi te ajută să scapi de sentimentul de vină. O afirmaţie simplă ar fi: „Mă iubesc şi mă accept. Mi-am asumat responsabilitatea comportamentului meu faţă de ….. şi acum sunt liber(ă) să nu mă mai agăţ de trecut.” Puteţi să scrieţi o afirmaţie similiară prin care îi iertaţi pe alţii: „Mi-am clarificat sentimentele faţă de …. şi l-am iertat/am iertat-o. Trebuie să nu mai am aceste sentimente faţă de el/ea şi dau voie liniştii şi iubirii să se aşeze în relaţia noastră.”

6.Exploraţi conceptul copilului şi vindecătorului din voi. Scrieţi scrisori pentru a intra în legătură cu amândoi.

Autoarea Lucia Capacchione a iniţiat o metodă simplă pentru acest lucru. Ea a sugerat să facem desene cu mâna nedominantă ca să-i dăm voie copilului din noi să se exprime. Puteţi să scrieţi şi o scrisoare cu această mână.  Întrebaţi-l pe copil ce simte cu adevărat, de ce se teme, ce vrea, de ce are nevoie, de ce e îngrijorat, apoi lăsaţi-l să vă deseneze sau să vă scrie o scrisoare.

Acum, răspundeţi cu mâna dominantă. Faceţi un desen prin care arătaţi cum aţi vrea să rezolvaţi problema sau cum aţi vrea să vă simţiţi. Scrieţi-i o scrisoare copilului, susţinându-l, liniştindu-l şi protejându-l. În desen şi scrisoare, asiguraţi-l pe copil că totul va fi bine.

Dacă auziţi lucruri de care copilul din voi are nevoie, acţionaţi. Răspundeţi. Dacă vrea să se plimbe, să danseze, să cânte, să fie ţinut de mână, strâns în braţe, să fie singur, să asculte muzică, ori să se odihnească, oferiţi-i ce are nevoie. Nu trebuie să depuneţi un efort complicat ori complex;  cu cât e mai simplu, cât atât e mai bine. (Cărţile lui Capacchione despre acest proces sunt incluse în bibliografia de la sfârşitul cărţii.)