PASUL 10 - Pasii transformarii

Capitolul 13
Păstrarea curăţeniei

Pasul 10: Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am
recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci Duhul este
osârduitor, dar trupul neputincios.” (Marcu 14, 38)
„Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor
celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăveşte de cel rău.” (Luca 11, 4)
„Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la
noi fărădelegile noastre.” (Psalm 102, 12)
Semnificaţia pentru o persoană dependentă.
Odată ce mare parte a Paşilor au fost făcuţi, efectul e cel de
ştergere a tablei. Alcoolicul a învăţat să dea ochii cu Dumnezeu, cu el
însuşi şi cu restul lumii. Nu mai are „schelete în dulapurile trecutului”
şi, deşi pot să existe unele ‚resturi’ de sentimente – de obicei, ruşine
sau regrete – el are, totuşi, o nouă viaţă. Trecutul s-a terminat şi, câtă
vreme nu bea, nu trebuie să se întoarcă la el.
După ce şi-a curăţit casa sufletului, el are nevoie să găsească o
modalitate de a o menţine curată. Pasul Zece e menit să facă exact
acest lucru. Inventarul personal, odată aplicat întregii sale vieţi (în
Pasul Patru) e aplicat acum cu aceeaşi rigurozitate, însă în fiecare zi.
Bineînţeles, unele dintre lucrurile care păreau să domine Pasul
Patru nu mai sunt o problemă în acest stadiu. Aproape cu siguranţă,
alcoolicul a încetat deja băutul, iar comportamentele evidente care
însoţesc băutul au dispărut. Amintiţi-vă, totuşi, că pentru alcoolic
băutul nu e decât vârful icebergului – un vârf extrem de evident, însă
numai un vârf. Tulburarea care îi hrăneşte alcoolismul activ este
sensibilă la modul în care alcoolicul în recuperare se priveşte şi se
simte faţă de propria persoană. Acum, el trebuie să recunoască ce
anume greşeşte şi să înveţe cum să facă faţă greşelilor, până când a
face acest lucru devine o reacţie instinctivă.
În formularea Pasului, persoanei în recuperare i se spune să-şi
identifice, apoi să-şi admită greşelile. Nu ar fi ieşit din comun ca el să
îşi dea seama şi de lucrurile pe care le face bine – un inventar moral
are o latură cu ‚plus’, aşa cum are şi una cu ‚minus’. Însă, greşelile şi
relele făcute de el sunt cele care îl vor bântui şi ele sunt cele care
trebuie incluse neapărat.
A-ţi face un inventar zilnic, preferabil spre sfârşitul zilei, e un mod
bun de a-ţi lua “temperatura spirituală”. Acest lucru îţi permite să
priveşte mai mulţi factori, inclusiv starea de dispoziţie, viaţa de
rugăciune şi relaţiile cu ceilalţi. E momentul în care să revizuieşti arii
în care ai depus eforturi deosebite: folosirea timpului sau a banilor,
folosirea limbajului, participarea la discuţii sau activităţi inutile. De
altfel, exerciţiul e bun pentru oricine. Pentru alcoolicul care vrea să
rămână abstinent e o necesitate.
Pentru un creştin ortodox
Uneori, avem nevoie ca lucrurile să ajungă într-un punct extrem
înainte de a le observa. Atunci când lucrurile sunt făcute cu
moderaţie, ele tind să ne scape.
Acesta e, poate, motivul din care Biserica a lăsat o duminică pe
an, în Postul Mare, pentru a privi exemplul dat nouă de Sf. Maria
Egipteanca. Dincolo de orice imaginaţie, Sf. Maria a dus un stil de
viaţă extrem, mai întâi în dezmăţ, iar mai apoi în pocăinţă.
În tinereţe, Sf. Maria a petrecut mulţi ani în destrăbălare.
Păcatele ei erau mai ales de natură sexuală; există la ea şi o anumită
naturaleţe cu care cei mai mulţi dintre oameni se identifică într-o
anumită măsură, chiar dacă şi numai în imaginaţie. Mergând la
Ierusalim, a trăit o experienţă spirituală profundă atunci când a
încercat să intre în Biserica Sfântului Mormânt şi, în consecinţă, şi-a
petrecut restul vieţii în deşertul iudaic în condiţii de ascetism extrem.
Motivaţia pentru noua ei viaţă era de a căuta iertare pentru
păcatele pe care le făcuse – şi a făcut asta cu o mare înflăcărare.
Totuşi, pe parcurs, munca ei dură şi devotamentul i-au adus o viaţă
supranaturală, plină de înţelepciune şi de conştientizarea prezenţei lui
Dumnezeu. Dorinţa ei fizică nestăvilită a fost transformată într-o sete
nepotolită pentru Dumnezeu. Apetitul ei pentru mâncare şi băutură a
fost transformat într-un dor pentru Sfânta Împărtăşanie. Atacată de
cel rău şi de tentaţii periculoase, ea s-a luptat şi s-a luptat până când
a triumfat, astfel că, la sfârşit, ea nu mai era deranjată nici de căldură,
nici de frig şi se hrănea direct cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Sf. Maria Egipteanca e o eroină pentru întreaga Biserică, însă mai
ales pentru monahii care încearcă să ajungă măcar în parte la eforturile
şi entuziasmul ei pentru Dumnezeu. Ea demonstrează un mod de viaţă
care e mai apropiat de cel al îngerilor decât de cel al fiinţelor umane, iar
aceasta e una dintre viziunile care dau viaţă idealurilor monahale.
Laicii nu sunt monahi, însă şi viaţa lor e la fel de rodnică şi de
binecuvântată ca şi a monahilor, deşi poate în moduri mai puţin
evidente. Dar şi laicii, bărbaţi şi femei, sunt încurajaţi să se
familiarizeze cu viaţa mănăstirilor, să le viziteze, să asculte, să
participe la viaţa monahală, cel puţin pentru perioade scurte de timp.
Ca şi Paşii, calea monahală implică o re-evaluare radicală a
valorilor societăţii umane. De la bun început, egoul e pus deoparte, iar
prin rugăciune şi post, prin disciplină şi efort, monahul îşi ‚croieşte’
drumul către Dumnezeu. Conştientizarea păcatului în viaţa de zi cu zi
e un element important al procesului de metanoia (de pocăire) şi, cu
fiecare păcat recunoscut, calea devine tot şi tot mai atrăgătoare. [...]
Pe de altă parte, oricine e capabil din punct de vedere teoretic să
intre în viaţa monahală şi chiar poate să facă asta, exceptând
situaţiile în care acest lucru ar cauza dificultăţi oricui se află în grija
respectivei persoane. În monahism, se petrece oferirea propriei
persoane – a libertăţii, a vieţii şi a voinţei – lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi membri ai Bisericii nu vor deveni călugări şi maici,
cel puţin nu în viitorul apropiat, iar ofranda propriei persoane făcută
vieţii monastice va fi mereu ceva neobişnuit, ceva ieşit din comun.
Totuşi, fiecare poate participa, cel puţin în parte, la viaţa monastică
prin lucrarea Pasului Zece. Comparativ cu viaţa monastică, poate
părea un lucru mărunt. Însă, făcând asta ne legăm pe noi de
imensitatea înţelepciunii monahale şi de puterea spirituală pe care
mănăstirile o aduc în viaţa Bisericii.
În slujba de trecere la monahism, persoana ce urmează să fie
călugărită stă în faţa superiorului monastic. I se cere de trei ori să
ridice foarfecele cu care superiorul îl va tunde, tăierea părului fiind un
semn al terminării vieţii seculare şi începerii vieţii monahale. Uneori,
cu entuziasm, superiorul va arunca efectiv foarfecele la pământ – un
gest neprietenos, desigur, dar care arată cu claritate că persoana
care urmează să intre în familia monahală face acest lucru conform
propriei voinţe, căci e alegerea lui/ei dacă să ridice sau nu foarfecele
şi să îl înapoieze în mâinile superiorului.
Permiţând să îi fie tăiat părul, monahul începător simbolizează
faptul că renunţă la libertatea sa – în favoarea monahului superior,
desigur, dar într-un sens mai profund şi mai important, în favoarea lui
Dumnezeu Însuşi. Într-un mod asemănător, la botez, individul îşi
acceptă noul titlu de „rob al lui Dumnezeu”, permiţând să îi fie tăiat
părul.
În slujba ortodoxă de oficiere a Cununiei există o ceremonie
similară acestei acţiuni. Însă, în loc de foarfece, soţul şi soţia se iau
de mână şi păşesc conduşi de preot de trei ori în jurul măsuţei de
cununie pe care se află Sfânta Evanghelie. Aici, cuplul îşi dă
ascultare unul altuia în primul rând, iar apoi plasează întreaga lor
relaţie în mâinile lui Dumnezeu.
Ortodoxia nu are prea multe de spus despre oamenii singuri. O
persoană singură nu are pe nimeni în viaţa sa care să îi primească
ascultarea. În aşezămintele monahale, călugării sau maicile aparţin
familiei monahale şi aceea e familia care are grijă de respectivele
persoane, chiar dacă pregătirea şi experienţa pot fi dificile. În
căsnicie, cuplul îşi dă ascultare unul altuia şi, în schimb, au grijă unul
de celălalt şi promit să stea împreună şi atunci când lucrurile vor fi
dificile.
În general, nu e bine pentru noi să fim singuri, dar, în anumite
situaţii, Paşii pot să-i ofere unei persoane singure ceva asemănător
structurii şi responsabilităţii pe care o primesc, prin familiile lor,
călugării, maicile şi oamenii căsătoriţi. Aparţinând unui grup de 12
Paşi, apar multe ocazii de intimitate spirituală care ne ajută să ne
menţinem pe drumul bun şi ne dă îndrumarea pe care alţii o primesc
prin apartenenţa la familiile lor.
Pasul Zece este, oarecum, esenţa vieţii creştine, iar persoana
care face Pasul Zece în mod regulat, chiar dacă nu zilnic, pune în
practică pocăinţa şi păşeşte pe calea îngerilor.