Admiterea neputinţei în faţa alcoolului cu solicitarea ajutorului, paşi fundamentali în integrare a noilor veniţi în programul A.A.
O veche poveste ne vorbeşte despre un om cum că a alunecat de pe o stâncă în întuneric. În cădere a reuşit să se prindă de o creangă crescută pe marginea prăpastiei. A tot stat agăţat de ea până când, slăbit de putere, şi-a îndreptat privirea în sus şi a strigat: "Ajutor!". O voce i-a răspuns: "Eliberează-te!". "Dar dacă voi da drumul crengii voi cădea și voi muri!" a răspuns omul. "Eliberează-te!" a fost tot ce a auzit. Când ultimele puteri l-au doborât, omul s-a desprins de ramură gândindu-se că acela îi va fi sfârşitul groaznic. Spre marea lui surprindere pământul era la un picior distanţă de el.
Niciodată, în perioada consumului, nu am identificat vreo soluţie pentru problema mea. Asta din două motive: de cele mai multe ori nu m-am gândit la ea iar atunci când am făcut-o era prea departe pentru ca măcar să o conturez şi să-i dau un început. Am regăsit, în existenţa mea de până acum, acea prăpastie (singurătate, neînțelegere, depresie dusă până aproape de culmile nebuniei), acea creangă de care m-am agăţat (promisiuni şi termene neîndeplinite, iluzii, terapii, medicaţie) şi acel pas până la salvare (unul dintre ei tradus în termeni medicali: câteva procente şanse de supravieţuire). Cel despre care vă voi vorbi în cele ce urmează este acela pe care l-aţi făcut şi voi, cu toţii.
Nicio călătorie în lumea asta nu poate începe fără a face primul pas. Este cel care pune lucrurile în mişcare, cel care dă direcţie şi sens atitudinii mele. Bun, bun, însă pentru a face acest prim pas trebuia să am un punct de la care să pornesc. În A.A. am găsit că acela este eliberarea. Făcusem deja "pasul de dinaintea paşilor": conştientizasem într-un fel că am o problemă cu alcoolul. Aici am aflat că negarea era de fapt problema problemei mele. Aşadar, un mod nou de a vedea situaţia mi-a fost sugerat: acceptarea în întregime a ceea ce sunt mă va ajuta să îmi câştig libertatea de a alege ce voi face cu mine. Acceptarea ca etapă ulterioară a conştientizării şi înţelegerii şi necesară transformării. Atâta timp cât voi continua să mă ascund, să mă prefac şi să proiectez în afară ce este înăuntrul meu, nu voi avea nici libertatea de a fi şi nici libertatea de a alege. Cum aş fi putut să aleg eu să câştig jucând şah cu mine însumi? Cum să mă fi învins eu victorios pe mine, când tot ce albul plănuia, negrul dejuca? Cum altfel decât victoria să fi fost o mare păcăleală? Am reconsiderat, în cele din urmă, faptul că această comoditate numită acceptare este crucială şi mi-am numit-o "prima lege a maturizării mele personale".
Citim la fiecare întâlnire, în preambulul nostru, despre seninătatea de a accepta ceea ce nu putem schimba, despre a fi oneşti cu noi înşine; că facem tot ceea ce este nevoie ca să obţinem ceea ce A.A.-ul are, că nu ne vom teme şi vom fi dispuşi pentru ceva profund, că am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului; citim despre faptul că suntem dispuşi să progresăm pe baza principiilor programului, că nu mai putem răscumpăra ziua de ieri, că ne predăm ca să învingem. Ne propunem ca azi să ne străduim să nu adaptăm totul la propriile noastre dorinţe, că ne vom lua “norocul” aşa cum vine, că nu vom arăta nimănui că suferim, că nu vom critica şi nu vom încerca să îndreptăm pe nimeni. Nu vorbesc oare toate acestea despre acceptare?
A fost evident faptul că acceptarea emoțională (pe langă cea logică sau intelectuală) este imperativă pentru calea mea spre „alchimia spirituală”. Când recunoaşterea intelectuală şi acceptarea emoţională au fost prezente simultan, mi-am putut asuma condiţia de neputință şi astfel am putut integra această convingere (adică conştientiza şi întelege) armonizând astfel acţiunea cu contextul în vederea obţinerii beneficiilor, atât pentru mine cât şi pentru ceilaţi.
Am trecut astfel prin câmpul conştiinţei câteva aspecte retrospective ale mele de până în momentul încetării băutului şi am încercat să nu mai trăiesc problema, ci răspunsul. Câteva întrebări mi l-au dat: Am eu puterea de a rămâne abstinent de unul singur? Pot eu încă să-mi stăpânesc pofta de consum? Am folosit diferite trucuri şi am stabilit termene pe care le-am încălcat? Am dat eu dovadă de aceeaşi putere a voinţei în faţa alcoolului ca şi în alte aspecte ale vieţii mele? Am avut eu nenumărate încercări zadarnice de a-mi dovedi că pot bea controlat? Am epuizat eu toate resursele interioare sau nu? Ce nevoie încearcă să satisfacă pofta mea pentru alcool? Consider că am o boală? Am avut consecinţe negative din cauza alegerilor mele? Am fost în vreo situaţie în care viaţa a devenit imposibilă? Care sunt tiparele din viaţa mea care vor continua dacă nu le schimb în mod conştient? Prin ce modalităţi obiceiurile mele îmi sabotau eforturile de a-mi schimba direcţia? Ce îmi spunea corpul cu privire la consecinţele obiceiului meu nociv? Merit să mai sufăr sau să simt bucuria?
Am efectuat zilnic exerciţiul retrospectiv al acestor întrebări (printre multe altele), m-am angajat pe cât posibil în circumstanţele actuale ale situaţiilor în care mă aflam, m-am străduit să elimin negativitatea îndreptându-mă către o abordare pozitivă a lumii şi a sinelui; nu am mai folosit judecata, dominarea şi schimbarea ca forme ale egoului meu de a-şi promulga punctele de vedere alegând să nu mai fiu polarizat de conflicte sau opoziţii. Am privit alegerea mai degrabă ca pe o formă a libertăţii opţiunilor de corectare decât ca pe o posibilitate a categorisirilor, a raţionalizărilor sau a justificărilor. Prin renunţarea la atitudinea critică, prin nevoia de apartenenţă la ceea ce are A.A.-ul am început să-mi clădesc securitatea creşterii mele spirituale.
Am aflat aici că acceptarea este mai mult decât confort. Este curaj şi nu teamă, beneficiu, eliberare de vină și trecerea la fapte; este startul progresului şi smerenia reală. Am înțeles că nu este posibilă fără a nu mă întoarce, ori de câte ori este nevoie, la punctul din care am plecat. Acceptarea mi-a dat posibilitatea să fiu uman şi nu perfect explicându-mi că tot ce mi s-a întamplat aşa trebuia să mi se întâmple şi că nu pot confisca trecutul. Am folosit-o ca pe o “veritabilă plecăciune în faţa inevitabilului” şi m-a făcut să mă simt bine în pielea mea chiar dacă nu sunt puterea supremă a acestei lumi. Deasemenea, acceptarea a fost primul răspuns pentru întrebarea: „De ce unii dintre noi mor din cauza alcoolului mânați de „independenţa ego-ului”, în timp ce alţii devin atât de uşor abstinenţi în A.A.?”. Am învățat că a trece prin acceptare înseamnă să porţi o cicatrice, nu și o rană permanentă. A fost ușa deschisă către mine însumi, către capitulare. În fond, acceptarea este despre tot ce am fost, ce sunt și ce voi fi. Şi da, de când v-am cunoscut, nu m-am mai luptat cu alcoolul!
În cazul meu A.A. a început să funcţioneze în momentul în care mi-am admis pe deplin neputinţa în faţa alcoolului şi am cerut ajutor pentru aceată problemă. Am căutat ajutorul comunităţii când eram în abisul singurătăţii, depresiei şi disperării. Pe măsură ce procesul de recuperare lucra, am început să mă confrunt cu deşertăciunea şi ruinele vieţii mele, cu defectele şi neajunsurile mele, cu ce mi-am dorit să fiu sau să nu fiu, deschizându-mă astfel către posibilitatea de însănătoşire pe care mi-o oferea programul A.A..
Este acel ajutor pe care nu mi l-a putut oferi nimeni din afara comunităţii. Am înţeles că programul utilizează ajutorul fizic, mintal şi spiritual, ca instrumente spre o abstinenţă mulţumită. Fizic, la începutul însănătoşirii mele, prin medicaţie şi evoluţie atent monitorizată, mintal şi spiritual prin programul celor doisprezece paşi şi cu ajutorul puterii mele superioare.
O înțeleaptă învățătură în A.A. a fost aceea că ar fi un non-sens, o nebunie chiar, să încerc să rezolv eu totul de unul singur. Gândirea mea veche asocia neputinței mele termenul de neajutorare. Faptul că sunt neputincios în fața alcoolului îmi întărește și mai mult nevoia de a participa la întâlniri, de a găsi inspirație, exemplu, îndrumare și sprijin. Când eram fără echivoc și confuz, când mă simțeam slăbit și gândeam că nu mai există soluţie, A.A. mi-a fost întotdeauna alături, gata oricând să mă ajute să mă regăsesc și să-mi recâștig încrederea în mine și în viață. A trebuit doar să am curajul să întind mâna după ajutor. Da, de multe ori am avut nevoie de ajutor pentru a cere ajutor și de înțelepciunea să îl primesc în forma în care îmi este oferit (sfidând astfel egoismul, frica, autocompătimirea, autojustificarea, negativismul, raționalizarea, amânarea sau falsitatea).
Am primit ajutorul membrilor comunității în felurite moduri: prin faptul că mi-ați împărtășit experiențele voastre de viață, prin discuțiile purtate cu membrii mai vechi, prin faptul că m-ați responsabilizat, prin faptul că am putut telefona pe cineva atunci când am avut nevoie și că am găsit răspunsul, prin faptul că ați practicat toleranța și înțelegerea problemelor mele ajutându-mă să le depășesc prin cuvinte și acțiuni constructive, prin empatie deplină și printr-o profundă identificare cu mine – identificare ce a avut și are în continuare la bază scânteia înțelepciunii fiecăruia dintre voi, printr-o atitudine de îmbrăţişare nepremeditată, naturali şi fireşti în tot ceea ce faceți şi ce gândiți. Pot spune ca A.A m-a ajutat să ajung să cunosc un pic din fericire printr-un comportament sănătos și o existență folositoare.
Mergând, cum frumos spune şi tema acestei convenţii, pe ideea faptului că ce am primit gratis, gratis voi da mai departe, m-am alăturat grupului meu atunci când deschideam sala, preparam cafeaua şi făceam curat cel puţin o dată pe săptămână. Intrasem în program de câteva luni când auzisem de la un veteran că făceam lucrarea pasului doisprezece. Am avut cu adevărat senzaţia că realizasem ceva. Recuperarea mea începea să se concretizeze prin aderarea la, ceea ce noi numim, ”servicii dezinteresate”. Sunt încă un începător în servicii, dar am început să primesc mai mult decât dăruiesc. Nu pot să păstrez nimic, decât dacă dau mai departe. Şi voi face asta atât cât de mult pot. Am înţeles foarte bine că ajutorul meu nu constă în a face lucruri pentru persoanele pe care vreau să le ajut, ci să fiu acele lucruri şi asta cel mai bine prin puterea exemplului, prin participarea la întâlniri, prin mărturisiri.
Multiplic, acum la final, persoana mea şi exprim îndemnul colectiv – ca semn al unității noastre – cu privire la ajutor. Nu cred că NOI putem face ceva bine sau foarte bine dacă nu exersăm. La fel și cu programul A.A.. Trebuie să exersăm să obţinem spiritul întrajutorării: vom ajuta fără să fim ataşaţi de ceea ce oferim, vom scoate la raft trecutul - a noastră carte de referinţă - spre a fi de ajutor altora; vom fi fără frică, vom sluji prin a iubi nu pentru a da o definiţie slujbei, vom fi recunoscători, vom întinde mâna unui nou venit sau celui care a recăzut, vom fi o societate de alcoolici în acţiune, vom inspira, vom încuraja, vom da forţă, vom sponsoriza, vom continua ştiind că ajutorul nostru ajunge acolo unde e nevoie de el fără a cunoaşte însă destinaţia faptelor noatre pline de iubire.
NOI vom fi responsabili. Când cineva, undeva, întinde mâna pentru ajutor, vrem ca mâna A.A.-ului să fie întotdeauna acolo și pentru asta NOI suntem răspunzători.
