„Acum putem înțelege pe deplin natura admiterii pe care o facem la Pasul 1: „Fiecărui nou-venit i se spune, și își dă seama curând pentru sine, că admiterea sa umilă a neputinței față de alcool este primul său pas spre eliberarea din strânsoarea sa paralizantă." Admiterea noastră poate fi forțată de circumstanțe și poate începe ca o concesie reticentă, dar mai devreme sau mai târziu procesul extern de a fi smeriţi sau umiliți trebuie să se transforme într-un proces intern de predare și smerenie a nouă înșine de bunăvoie și chiar cu bucurie, căci asta este calea noastră spre libertate ...
Pasul 1 este primul pas în predarea puterii. Într-adevăr, admiterea neputinței noastre constituie actul fundamental al predării. Această admitere este la început peste incapacitatea noastră de a opri consumul de alcool și de a restabili ordinea în viaţa noastră. Dar, pe măsură ce lucrăm Pașii și creștem spiritual, devine progresiv o recunoaștere a faptului că, în cele din urmă, suntem neputincioși asupra vieții însăși. Chiar și capacitatea de a ne preda, ajungem să recunoaștem, este un dar al harului. Dorința de predare nu este firească pentru noi și nici puterea de a face acest lucru nu este a noastră. Ce putere avem este derivată. Când acceptăm că toată puterea se află în Dumnezeu, predarea noastră devine totală: chiar dacă nu întotdeauna în practică, pentru că suntem încă această latură a cerului, cel puțin în spirit.
Aceasta este călătoria pe care o începem cu Pasul 1. Pe măsură ce încercăm să practicăm principiile acestui Pas în toate treburile noastre, vom deveni mai dispuși să recunoaștem că suntem neputincioși nu numai asupra alcoolului, ci asupra „oamenilor, locurilor și lucrurilor.” Vom accepta înfrângerea mai repede în încercarea noastră de a controla ceea ce este dincolo de puterea noastră de a controla. Vom fi mai pregătiți să recunoaștem nevoia noastră de ajutor și să fim mai puțin reticenți să căutăm și să acceptăm un astfel de ajutor, fie la întâlniri, de la sponsorul nostru, fie în situații dincolo de Comunitatea AA. Vom deveni mai deschisi la minte pe măsură ce alții ne împărtășesc experiența, mai dispuși să ascultăm și să învăţăm, mai ales în ceea ce privește chestiuni spirituale. Vom deveni participanți dornici în procesul de dezumflare a propriului ego și de a lua o măsură cinstită a ceea ce suntem cu adevărat.
Admiterea neputinței în recuperarea ulterioară poate să apară în continuare prin durere și suferință, dar nu trebuie. Dacă ne umilim de bunăvoie, este posibil să nu fim nevoiți să fim umiliți cu forța prin circumstanțe. Putem admite neputința fără a fi nevoie să trecem prin înfrângere, disperare și încă un alt fund. „Am văzut că nu trebuie să fim întotdeauna bătuți în umilință. Ar putea veni la fel de mult din acţiunea noastră voluntară de a ajunge la ea, cât ar putea proveni dintr-o suferință neîncetată ”.
La început, „ajungem la puțină smerenie, știind că vom pieri din cauza alcoolismului dacă nu o facem. După un timp, deși s-ar putea să ne răzvrătim oarecum, să opunem rezistenţă, începem să practicăm smerenia, pentru că acesta este lucrul corect de făcut. Apoi vine ziua în care, în cele din urmă eliberați în mare măsură de răzvrătire, practicăm smerenia pentru că o dorim profund ca un mod de viață.” Nemai fiind un răspuns la forța circumstanțelor sau doar la datorie și obligație, smerenia devine atunci o dispoziție stabilă, o trăsătură gravată în caracterul nostru. Ceea ce numim un principiu-virtute.
Astfel încât celelalte principii încorporate în Pasul 1 devin înglobate în caracterul nostru. Pe măsură ce prind rădăcini în inima noastră și începem să le dorim profund ca mod de viață spiritual, ele vor da și formă emoțiilor noastre. Vom fi invitați să le exersăm în moduri distincte din nou și din nou, în Pas după Pas, situație după situație, printr-o varietate de principii care le stimulează creșterea. Aşa cum s-a întâmplat cu noi, slăbiciunile, una după alta, se vor transforma în forță ".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu