FREUD, ADLER, FRANKL

Logoterapia lui Viktor Frankl, psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler

Cele trei școli vieneze de psihoterapie – psihanaliza, psihologia individuală și logoterapia, pe lângă metodele psihoterapeutice specifice pe care le propun, au în comun faptul că oferă înțelegerii umane și ne propun un concept antrolopologic, un răspuns la întrebarea “ce este omul”?

După Freud, omul este o ființă mânată de principiul plăcerii: căutarea plăcerii și, respectiv, fuga de durere. Așadar Freud postulează că la temelia omului stă, ca forță motrice, voința de plăcere.

Adler afirmă că omul este dominat de principiul puterii, respectiv de dorința de a-și depăși complexele și de a deveni asemenea altor oameni care îi sunt superiori din vreun punct de vedere oarecare. Adler vede ca forță motrice în om voința de putere.

Spre deosebire de predecesorii săi, Frankl arată și susține cu dovezi empirice, faptul că forța motrice și motivația supremă în om este voința de sens, principiul logosului. Introducând în cercetarea psihicului uman metoda propusă de existențialism (să nu uităm că într-o vreme Frankl a folosit pentru logoterapie numele de “analiză existențială” – n.nst.), respectiv observarea fenomenologică a omului și abia apoi tragerea concluziilor și elaborarea teoriei, Frankl își întemeiază teoria logoterapeutică în primul rând pe observații clinice, pe studii și cercetări care dovedesc dincolo de orice tăgadă faptul că, deși posedă instincte situate în inconștientul său (așa cum afirmase deja Freud), omul este totuși condus, mai presus de orice, de voința de a căuta, de a găsi și de a da un sens vieții sale. Dacă omul ar fi mânat în primul și în ultimul rând de și numai de instinctele și pornirile sale (Freud) sau de complexele sale pe care vrea să le depășească (Adler), moralitatea, responsabilitatea, dragostea și sacrificiul nu pot fi explicate. Dar ele există! Și nu numai că există, dar omul este preocupat să dea un sens vieții sale, respectiv se simte responsabil pentru viața sa, și acțiunile sale se doresc a fi orientate spre scopuri care nu se pot reduce la simpla căutare a plăcerii sau la depășirea unor complexe.

“Omul este o ființă care decide permanent ce urmează să fie în următorul moment… Omul este o ființă decizională” (Frankl), iar aceasta dovedește că, în pofida moștenirii genetice sau a mediului în care trăiește, omul este dotat cu o libertate (chiar dacă finită, totuși este libertate!), o libertate de alegere. Iar aceasta demonstrează că el se poate ridica (cel puțin lăuntric!) deasupra instinctelor, deasupra influenței și opoziției mediului. Această capacitate de alegere și de decizie, alături de cea a transcenderii de sine, îl deosebesc pe om de toate celelalte făpturi de pe pământ și îl fac să se poată numi cu adevărat om. Fără realitatea capacității sale de a alege și de a decide, fără această libertate interioară, nici nu am putea vorbi despre om ca despre o ființă responsabilă. Iar omul este, chiar și în accepțiunea omului de pe stradă, o ființă responsabilă, deci și morală.

“Dacă, cumva, conceptul voinței de sens este unul idealist, eu aș numi un astfel de idealism, realism adevărat. Dacă e să valorificăm la maximum potențialul uman, trebuie ca mai întâi să credem în existența și în prezența acestui potențial. Altminteri, omul este “dus în derivă” (asemeni unui avion dus de vânt – cf. contextului în care Frankl face afirmația de față; n.trad.) și va decădea. Pentru că există și un potențial uman negativ! Și în pofida credinței noastre în omenia potențială a omului, nu trebuie să închidem ochii la faptul că oamenii ‘humane’ (umani, din latină, n. trad.) sunt, și probabil că vor rămâne, o minoritate. Dar tocmai din acest motiv, fiecare din noi este provocat să se alăture acestei minorități.” Man’s search for ultimate meaning (Omul în căutarea sensului ultim), p. 88-89.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Viktor_Frankl

Stefan

P.S.: NU UITA SA TE BUCURI DE VIATA!