PRIMA DATA BEI UN PIC...
"Sunt Kati, ..." Cuvintul acela nu l-am putut rosti, cel pe
care aici in adunarea New-Yorkeza cei sositi dinaintea mea l-au
rostit deja cu totii: "sunt alcoolica". De undeva din profunzime,
creierul meu, atelier unic al cuvintelor si totusi inchisoarea, de
multi ani, a gandurilor profunde, acum trintea usa si punea afisul:
"Inchis pentru sarbatori". Trebuia sa dau o spargere in micul
atelier, sa fur cuvantul, dar nu puteam. Si asa e in zadar. Nu mai
aveam putere. Am hotarit totusi sa astept momentul. Stateam
acolo, neputincioasa, cu limba paralizata, singura, transpirata de
rusine, tremurand. "Oh, asta este O.K., Kati!", am auzit vocile din
jurul meu. "Noi suntem toti prietenii tai. Te intelegem, dar incearca
sa spui care este boala ta. Poti, nu trebuie decat sa incerci. "O
doamna in varsta s-a ridicat de pe scaunul pliant si s-a apropiat
de mine. Privirea ei patrunzatoare m-a umplut de temeri si totusi
mi-a dat siguranta si a deschis atelierul cuvintelor. "Numele meu
este Kati, eu sunt..." Na, nu pot sa rostesc, degeaba incerc si cu
lacrimi sarate am confirmat, ca nu! "Oh Kati, nu plange, acorda-ti
timp", m-au incurajat. "Aici, in camera aceasta toata lumea
intelege cat de greu iti este sa rostesti acele cuvinte, caci noi toti
am trecut prin asta. Trebuie sa intelegi ca acel cuvint este primul
pas spre "vindecare". "Stiu, stiu", am spus plina de vinovatie, in
timp ce mi-am cuprins obrajii in palme. Nu stiu cat timp vor fi atat
de intelegatori prietenii mei cei noi. Deja am fost de mai multe ori
printre ei si totusi nu pot sa spun numele bolii mele. Si totusi ii
stimez pe ei foarte mult; ei au devenit noii mei eroi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu