Trezirea spirituală: conceptul

AA a fost întemeiată pe ideea jungiană că există un anumit tip de alcoolic care nu se poate recupera decât printr-o trezire spirituală. Acest lucru nu este supus dezbaterii. Este un fapt bine documentat al istoriei noastre. Majoritatea pionierilor noștri par să fi fost așa. Fără îndoială, există mulți în AA astăzi care nu sunt.

Fie că este sau nu este aşa, fiecare dintre noi decide. Cert este că, pentru mulți dintre noi, întrebarea nu este atât de importantă. Dacă suntem noi în program, a avea o trezire spirituală nu este cel mai important lucru în mintea noastră. Vrem doar să ne liniștim și să ieșim din necazuri: poate să obținem un loc de muncă sau un apartament sau să ne se întoacă partenerul înapoi sau să ne recuperăm copiii sau să ieșim din închisoare. Dacă vom reuși să rămânem sobri și să facem unele progrese în aceste domenii și în alte domenii, întrebarea va rămâne marginală.

Dacă ne aflăm în recuperare pe termen lung și ne îmbunătățim, iar viața este (luând în considerare toate domeniile) în general bună, probabil că nici nu ne vom deranja cu întrebarea. Probabil că facem unele progrese spirituale oricum, chiar dacă nu le descriem în acești termeni. O trezire spirituală poate fi treptată și poate avea loc la mai multe niveluri. Chiar și o cantitate minimă de lucru cu pașii va contribui la proces și va da rezultate pozitive.

Este posibil ca întrebarea să nu ne atragă atenția până nu avem o criză sau o recădere (cele două coincid de obicei). „Alunecarea” poate fi emoțională sau de băut. În ambele cazuri, am avut un apel de trezire. Este greu de continuat cu ce a fost înainte. Simțim că trebuie să facem ceva. Dar ce? Nu am fost la întâlniri? Nu am lucrat Pașii? Nu am avut sponsor și sponsorizaţi? De ce viața noastră se dezlănțuie din nou? Atunci unii dintre noi aruncă o altă privire asupra clauzei de deschidere a pasului 12.

„După ce am avut o trezire spirituală ca urmare a acestor pași. . . ” Datorită structurii sale gramaticale, este ușor să ratăm caracterul central al acestei clauze din Pas. La o lectură mai atentă, am putea observa că ne spune trei lucruri destul de semnificative. În primul rând, ne spune scopul celor 12 pași și, prin urmare, al programului AA care se bazează pe aceștia. Acest scop este de a avea o trezire spirituală. 

În al doilea rând, ne spune că lucrul cu Pașii va avea ca rezultat o astfel de trezire. Aceasta nu este atât o afirmație sau o promisiune, cât o concluzie: „După ce am avut”. Este ceea ce a arătat experiența. Rareori, notează Cartea Mare (p. 58), va eșua acest lucru. Dacă îi lucrăm, o vom avea. Dacă nu, nu o vom avea.

În al treilea rând, ne spune că ceea ce urmează în următoarele două propoziţii - și pentru restul vieții noastre în recuperare - este rezultatul acestei treziri: după ce am avut X, am făcut Y. Că am avut-o este atât mesajul pe care îl transmitem altor alcoolici, cât și ceea ce ne permite să continuăm să practicăm principiile în toate domeniile vieţii noastre, dincolo de problema noastră cu alcoolul.

Trezirea a rezolvat această problemă, iar o trezire continuă printr-o practică continuă asigură că problema nu apare din nou și că recuperarea nu degenerează într-o operațiune de stopare în care doar ne abținem și rămânem uscați. Practicarea principiilor ca mod de viață poate, nu numai „să elimine obsesia”, ci „permite suferindului să devină fericit și în întregime de folos” (12&12, p. 15). „Ca mod de viață” este cheia. Principiile trebuie trăite. Așa le experimentăm. Așa au ca efect trezirea. Cartea Mare spune acest lucru foarte clar: „Viața spirituală nu este o teorie. Trebuie să o trăim (p.83).

Evident, există multe - de fapt, totul - care se bazaeza pe ideea unei treziri spirituale. Cu toate acestea, AA nu este un program teologic, filozofic sau psihologic, chiar dacă împrumută de la toate cele trei discipline. Este în primul rând un program de acțiune. Prin urmare, cele două texte ale noastre nu varsă multă cerneală încercând să explice ce este o trezire spirituală. În schimb, se concentrează pe explicarea modului de funcționare și a rezultatelor. Lucrează pașii și practică principiile, spun ei, și vei avea o trezire spirituală. Folosiţi, nu analizați, cum spune sloganul.  

Dar dacă nu putem folosi și nu ajungem nicăieri, poate că trebuie să analizăm. Dacă nu ne lipsește dorința, disponibilitatea sau efortul, poate ne lipsește înțelegerea. Dacă da, este posibil să trebuiască să ne întoarcem și să vedem ce spun de fapt cele două texte ale noastre. Dacă o facem, vom descoperi că ne oferă suficient material pentru a înţelege conceptul și a-l pune în practică. Cea mai mare parte a acestui lucru, desigur, este descriptivă, dar putem deduce construcţia conceptuală dacă depunem munca.

Pasajele pe care trebuie să le luăm în considerare sunt în „Există o soluție” și „Anexa la o experiență spirituală” a cărții mari și în pasul 12 din 12&12.

În „Există o soluție”, o trezire spirituală este descrisă ca o experiență spirituală ce duce la o transformare radicală: „Marele fapt este că am avut experiențe spirituale* profunde și eficiente care au revoluționat întreaga noastră atitudine față de viață, față de semenii noștri și față de universul lui Dumnezeu. Faptul central al vieții noastre de astăzi este certitudinea absolută că Creatorul nostru a intrat în inimile noastre și trăiește într-un mod care este într-adevăr miraculos. El a început să realizeze acele lucruri pentru noi pe care nu le-am putut face niciodată singuri ”(p.25).

Rețineți că pasajul subliniază termenul „fapt”, un fapt curios în sine, dată fiind natura conținutului său. Totuși, o spune de două ori. Aceasta evidențiază o idee crucială: o trezire spirituală nu este despre credințe sau crezuri, ci despre evenimente reale trăite de alcoolic. Evenimentele sunt cele care determină transformarea.

Asteriscul după „experiențe spirituale” de mai sus face referire la Anexă (pp. 567-568), în care urmînd Varietățile de experiență religioasă ale lui William James, ni se spune că trezirea sau experiența „s-a manifestat în multe forme diferite” și că, contrar impresiei date în prima ediție a cărții, nu trebuie să fie „în natura bruscă și spectaculoasă răsturnări de situații ”(cum a trăit Bill însuși la Towns Hospital). Majoritatea sunt treptate, sau a ceea ce James a numit „varietatea educațională, deoarece se dezvoltă încet într-o perioadă de timp”. Totuși, acestea pot duce la o „modificare profundă” a „reacției la viață” a alcoolicului, o schimbare care „cu greu ar fi putut fi făcută” doar de alcoolic.

Bineînțeles, implicația este că unii o pot avea brusc, deși nu trebuie să fie de forma cu tunete și lumini, cum a avut Bill (Alcoholics Anonymous Comes of Age, p.63) sau Fitz M. (Big Book, p.56). Alcoolicul poate experimenta și ambele forme (așa cum a fost și cazul lui Bill). În ambele cazuri, esențialul trezirii este o „conștientizare a unei Puteri mai mare decât noi înșine”, o „conștiință a lui Dumnezeu”. Din nou, trezirea implică experiența.

12&12 (pp.106-107) face ecoul mesajului de bază din Anexa Cărții Mari, declarând că „Există atâtea definiții ale trezirii spirituale pe cât există oameni care le-au avut”, dar că ceea ce toți cei autentici au în comun, și ceea ce constituie cel mai important sens al său este că persoana „a devenit acum capabilă să facă, să simtă și să creadă ceea ce nu putea face înainte doar prin forța și resursele sale fără ajutor. I s-a acordat un dar care echivalează cu o nouă stare de conștiință și ființă ”.

12&12 merge mai departe, însă, legând direct conceptul de unele dintre principiile spirituale a căror sursă și a căror practică sunt esențiale în trezire. „Într-un sens foarte real, el a fost transformat, pentru că a pus mâna pe o sursă de putere pe care, într-un fel sau altul, și-o refuzase până acum. El se găsește în posesia unui anumit grad de onestitate, toleranță, altruism, pace sufletească și dragoste de care se credea destul de incapabil. Ceea ce a primit este un cadou gratuit și, totuși, de obicei, cel puțin într-o mică parte, s-a pregătit să-l primească ”.

„Modul în care AA se pregătește să primească acest dar”, concluzionează 12&12, „constă în practica celor Doisprezece Pași din programul nostru" (pp. 106-107). Suntem astfel readuși la clauza de deschidere a Pasului 12.

Înțelegerea celor două cărți despre o trezire spirituală este, în ceea ce privește rezultatele, aceeași cu cea a lui Jung și James. O astfel de trezire duce la o transformare radicală care ne permite, nu numai să depășim handicapurile care afectează probleme precum alcoolismul, ci să ne schimbăm în mod semnificativ viața în bine.

Cărțile noastre sunt specifice referitor la principiile spirituale și sursa supremă a transformării, puterea spirituală la lucru. Jung este specific despre ceea ce pare să se întâmple psihologic: experiența implică „deplasări emoționale și rearanjamente imense” care transformă ideile, emoțiile și atitudinile care ne-au guvernat viața, înlocuindu-le cu „un set complet nou de concepții și motive”  

Așa cum clarifică cele două cărți aceasta ne oferă o perspectivă complet diferită asupra vieții, una care este ancorată în motivația complet nouă sugerată de Pasul 11: dorința de a face voia lui Dumnezeu pentru noi . 

Spiritual Awakening:
The Concept

Mesajul: trezirea spirituala

Pasul 12 ne spune trei lucruri:

Primul lucru pe care ni-l spune este ce s-a întâmplat (chiar mesajul pe care îl transmitem altor alcoolici) şi anume

am avut o trezire spirituală

Al doilea lucru pe care ni-l spune este ce am făcut ca să ajungem la o trezire spirituală şi anume

am lucrat paşii

Al treilea lucru pe care ni-l spune este ce urmeaza să facem pentru tot restul vieţii noastre în recuperare, pentru că doar o trezire spirituală ne dă această abilitate, şi anume

am continuat sa practicăm principiile nu numai pentru alcool, ci în toate domeniile vieţii.

LACOMIA

  „Nu putem obține nici o eliberare de obsesia alcoolului până când nu vom fi dispuși să facem față acelor defecte de caracter care ne-au adus în acea stare nefericită”. - Bill W., În viziunea lui Bill

În procesul de creștere spirituală și construirea caracterului - reprezentat prin programul în 12 pași - prin care ne schimbăm, realizăm înlocuirea defectelor noastre cu virtuțile spirituale, reprezentate de principii.

LĂCOMIA

Într-o noapte din 1984, stăteam la o masă grecească, ascultând discuția sponsorului meu cu A., care se pare că recidivase din nou. Fiind sobru doar de câteva luni, nu am înțeles prea bine miezul conversației lor. Dar ceva ce a făcut A. mi-a rămas în minte. A scos un pachet de țigări și, cu un rânjet pe față, a arătat spre marca: MORE (mai mult). Ca şi cum acel cuvânt ar fi explicat cumva totul.

Mulți ani mai târziu mi-am dat seama ce voia să spună. Alcoolismul este o boală a lui mai mult: mai multă băutură, mai mult sex, mai mulți bani, mai multă aventură, mai mult totul. Este de nesatiat. De aceea nu s-a putut opri.

Citatele 12 și 12 de mai jos rezumă frumos sindromul. "Mănâncăm, bem și luăm mai mult din tot ceea ce ne trebuie, temându-ne că nu vom avea niciodată suficient" (Pasul 4, p. 49). Mulți dintre noi s-ar identifica probabil cu asta. Puțini ar putea să se raporteze cu ușurință la lăcomie, totuși Lăcomia este atât de endemică în cultură încât trece în mare parte neobservată. Cu siguranță în noi înșine. Într-adevăr, lăcomia produce mai multă neprihănire de sine și auto-înșelăciune decât majoritatea celorlalte defecte ale caracterului. Sunt întotdeauna „ei”, niciodată eu.

Un alcoolic care se inventariază el însuși poate recunoaște cu ușurință că a fost un hoț, dar nu își poate atribui furtul lăcomiei. O altă persoană poate admite că a lucrat în două locuri de muncă sau a lucrat săptămâni cu 60 sau 80 de ore de muncă, punînd asta în detrimentul familiei și a sănătății sale, dar neagă că asta ar fi avut de-a face cu a fi lacom. Un altul poate recunoaște că și-a depășit multiplele cărți de credit, acumulând tot felul de lucruri și a fost obligat să declare faliment, dar nu pentru că a fost lacom.

Incapacitatea noastră de a recunoaște lăcomia în noi înșine crește în loc să scadă după ce am fost în program o vreme. Asta se întâmplă cu majoritatea defectelor de caracter. Asta pentru că modurile în care se manifestă sunt mai puțin extreme și, prin urmare, mai puțin evidente. Nu mai furăm. Dar abia așteptăm să obținem cea mai recentă versiune a gadgetului X sau să trecem la Y sau Z. Rămânem la fel de dornici de a achiziţiona ca oricând.

Dacă ne este greu să detectăm lăcomia din noi, probabil că vom găsi mai greu să detectăm avaritatea. Termenul sună atât de demodat încât nu putem vedea cum s-ar putea aplica la noi. Cele două cuvinte au devenit în mare parte sinonime, dar în timp ce lăcomia se referă în primul rând la a avea „mai mult”, avaritatea se referă în primul rând la ceea ce este „al meu”. Cele două, desigur, sunt înrudite. Obțin mai multe, astfel încât să am mai mult despre care să spun că este al meu. Una adună, cealaltă păstrează.

„Un altul poate dezvolta o astfel de obsesie pentru securitatea financiară, încât nu vrea să facă altceva decât să acumuleze bani”, declară 12&12 (Pasul 4, p.43) în timp ce caută să explice modul în care dorințele noastre naturale pot deveni distorsionate. Nu este nimic în neregulă cu banii; nimic în neregulă cu dorința de a fi sigur din punct de vedere financiar sau de a deține bunurile materiale care fac o viață confortabilă. Toate acestea sunt lucruri bune.

Dar doar atât. La fel ca și alte defecte ale caracterului, lăcomia nu este doar un lucru rău, este un lucru bun care a devenit rău. Defectul constă în exces. Avaritatea sau lăcomia sunt un atașament imoderat sau disproporționat față de bani, bogăție și bunuri. Aceste lucruri au devenit prea importante pentru noi. Ne pasă prea mult de ei. (Putem vedea acest lucru în etimologia avarității (latină avere , poftă), a cărei rădăcină este prezentă în cuvântul nostru „avid”, adică dornic, arzător, fervent). Drept urmare, ele conduc acțiunile noastre și creează emoții defecte.

Prima dintre aceste emoții este frica. De aceea, numindu-l „activatorul șef al defectelor noastre”, 12&12 definesc frica egocentrică ca fiind în primul rând „că am pierde ceva ce deja aveam sau nu vom reuși să obținem ceva ce ne dorim” (Pasul 7, p.76) . Lăcomia, cu atașamentul ei excesiv la bunurile materiale și conexe, generează cerințe nerezonabil (de la noi înșine, de la alți oameni, din lume), creând condițiile care generează apoi teama că nu vom putea să le asigurăm. Ca avaritate, lăcomia favorizează, de asemenea, posesivitatea, teama că vom pierde bunurile în care am investit atât de mult.

Lăcomia poate, de asemenea, să încurajeze furia și resentimentele, atunci când solicitările noastre neîncetate pentru mai mult nu sunt îndeplinite și nu obținem ceea ce ne dorim. De asemenea, poate stimula depresia, atunci când pierdem ceea ce devenise atât de esențial pentru noi, și mila de sine, atunci când ne învinovățim pentru pierderea noastră. În toate aceste cazuri lăcomia ne distorsionează emoțiile.

Lăcomia este, de asemenea, legată de diferite defecte ale caracterului. În voracitatea sau incapacitatea de a exercita reținere sau moderare, este o expresie a nepăsării. Deoarece dorința distorsionată de mai mult dezvăluie incapacitatea de a vedea valoarea a ceea ce avem deja, este o manifestare a ingratitudinii. Deoarece este suntem atât de preocupaţi de obținere și păstrare, dobândire și acumulare, lăcomia și avaritatea pot lua, de asemenea, forma zgârceniei și avariţiei. Din același motiv, lăcomia ne poate face plini de nevoile altora și, făcând acest lucru, ne poate face insensibili la cerinţele dreptăţii.

Există, de asemenea, un aspect comparativ și competitiv al lăcomiei, care îl leagă de mândrie. Putem interpreta faptul că avem mai mult ca făcându-ne să arătăm mai bine, mărimea salariului nostru și cantitatea și calitatea bunurilor noastre, ca ne face să ieșim în evidență și să parem diferiți, importanți sau speciali. Întrucât ne afectează în special cariera, aici avem tendința de a „lăsa lăcomia să se mascheze ca ambiție”, așa cum sunt notele din 12&12 (Pasul 6, p.66). Uneori mândria care motivează lăcomia poate merge mai adânc. Poate semnala dorința de a crea un sentiment de securitate autosuficient. Dacă putem deveni total încrezători în sine, ce nevoie este să ne bazăm pe Dumnezeu, să ne predăm voința și viața în grija lui?  UIităm de smerenie.

Având în vedere asocierea sa cu aceste diferite defecte, principalele antidoturi împotriva lăcomiei și avarității sunt clare. Principala dintre acestea este principiul recunoștinței. În măsura în care suntem recunoscători pentru ceea ce avem, în această măsură suntem mulțumiți și mai puțin doritori de mai mult. Astfel recunoștința temperează lăcomia. A fi recunoscători pentru ceea ce avem ne ajută să-l vedem ca pe un dar și ne dispune să dăm înapoi în schimb, deschizându-ne către virtutea generozității, antiteza lăcomiei și avarității.

Există un alt remediu care este poate mai puțin clar. Aceasta este principiul simplității. Simplitatea înlocuiește plăcerea de a avea mai mult cu plăcerea de a avea mai puțin. Dacă cultivăm simplitatea în casă, de exemplu, vom deveni mai puțin confortabili cu dezordinea. Lucrurile vor începe să ne încarce. Vom începe să renunțăm la ceea ce este inutil și să evităm adăugăm altele la ceea ce deținem. Vom câștiga treptat plăcerea de a fi simplu și modest. O astfel de descărcare materială poate aduce o descărcare mentală, o ușurare a ființei, un sentiment de libertate chiar. Lucrurile nu ne mai posedă.

Practicarea acestor principii începe cu inventarierea modurilor în care lăcomia se poate exprima în noi. Dacă nu vedem problema, nu vom vedea soluția. Pentru a efectua inventarul nostru, putem examina lucruri precum obiceiurile noastre de cumpărare și de cheltuială, susceptibilitatea noastră la reclame, reclame și vânzări, cât de des răsfoim cataloage și echivalentele lor online, cât timp petrecem la cumpărături pentru alte lucruri decât necesități, cum ar fi alimentele , dimensiunea și calitatea garderobei noastre, nivelul datoriilor noastre și așa mai departe. Dacă deținem o afacere, nevoia de a obține profit ne prezintă tentații suplimentare la lăcomie și va trebui să examinăm unde putem tinde să cedăm.

Desigur, vom dori să privim lăcomia și avaritatea de la celălalt capăt: obiceiurile noastre de a oferi și disponibilitatea noastră de a ne despărți de lucruri, inclusiv bani și bunuri. Aici cantitatea nu va fi neapărat factorul determinant, deoarece de obicei nu avem de-a face cu mai mult, ci cu mai puțin.

 

Ca și în cazul oricărui inventar, va trebui vedem ce se ascunde în spatele cazurilor specifice ale defectului, lăcomia în acest caz. Acestea sunt la urma urmei externe, posibile simptome ale unei stări defecte. Ceea ce determină prezența lăcomiei și avarității în noi este orientarea inimii noastre. Ne întrebăm: De ce este important să avem mai mult din acest lucru sau altul? Ce ne motivează în a obține, a păstra sau a dărui? Ce ne conduce?  

Greed

LIPSA MINTII DESCHISE

„Nu putem obține nici o eliberare de obsesia alcoolului până când nu vom fi dispuși să facem față acelor defecte de caracter care ne-au adus în acea stare nefericită”. - Bill W., În viziunea lui Bill

În procesul de creștere spirituală și construirea caracterului - reprezentat prin programul în 12 pași - prin care ne schimbăm, realizăm înlocuirea defectelor noastre cu virtuțile spirituale, reprezentate de principii.

LIPSA MINTII DESCHISE

Dacă mintea deschisă este unul dintre elementele esențiale ale recuperării, așa cum am citit în Cartea Mare, atunci rezultă că mintea îngustă este unul dintre obstacolele sale principale. Cu toate acestea, puțini dintre noi ar privi lucrurile în felul acesta, aşa cum se aplică pentru noi. Suntem mai mult decât gata să identificăm defectul la alții - să le facem lor mai degrabă inventarul decât pe al nostru. Câți dintre noi ne-am gândit serios la posibilitatea de a fi afectați de lipsa minţii deschise? Câți dintre noi am inclus asta în lista defectelor de examinat în noi înșine?

La fel ca mândria, mintea îngustă pare a fi intrinsecă sinelui. Este, am putea spune, o formă încorporată de centrare pe sine. Mintea îngustă mă dispune să văd lumea în termeni de elemente care constituie sinele meu, conglomerarea factorilor care mă definesc și mă fac cine sunt: ​​sexul, rasa, naționalitatea, etnia, clasa, cultura, limba, religia și politica, ca să numim cele mai semnificative.

Acestea îmi colorează experiența și alcătuiesc modul prin care privesc lumea. Acestea devin filtre - filtrele neapărat înguste - prin care văd și evaluez lucrurile. Cu timpul, dezvolt o rezistență naturală, inconștientă, la idei, puncte de vedere, credințe sau moduri de viață care sunt noi, diferite sau necunoscute sau care provoacă sau intră în conflict cu cele cu care sunt deja obișnuit.

Acest lucru face din mintea îngustă un defect care limitează intelectual sau cognitiv: îmi restricționează capacitatea de a învăța, de a dobândi cunoștințe și de a câștiga înțelegere. Pe scurt, mă împiedică să cresc.

Din acest motiv, mintea îngustă este un obstacol în calea recuperării. AA este despre creștere și mai ales despre creștere spirituală. „Când depăşim boala spirituală”, spune Cartea Mare, „ne îndreptăm mental și fizic.” Totuși, tocmai faţă de acest „unghi” spiritual al programului, mintea îngustă ne face să opunem rezistență.

Acest lucru este valabil pentru noi toți. Credincios, fost credincios, necredincios, venim cu toții la AA cu ideile noastre stabilite despre Dumnezeu și religie, idei care nu de puține ori se ciocnesc cu spiritualitatea celor 12 pași. AA ne cere să lăsăm aceste idei deoparte și să ne deschidem către un mesaj pe care nu l-am mai auzit până acum, către o experiență pe care nu am avut-o niciodată. Scopul este o trezire spirituală care ne poate elibera de obsesia de a bea și de a aduce o transformare completă în noi. 

Mintea îngustă stă în calea acestui proces. Afectează modul în care lucrăm toți pașii, dar devine o problemă majoră la pașii mai evidenţi în care apare Dumnezeu: pașii 2, 3, 5, 6, 7 și 11. Cât de deschiși suntem cu adevărat la ideea că Dumnezeu poate restabili sănătatea noastră, că-i pasă cu adevărat de noi, că ne poate îndepărta defectele de caracter? Cât de receptivi suntem la propunerea că putem lua contact conștient cu el, că el are o voie pentru noi și că ne poate oferi cunoștințele și puterea de a o realiza?

Acestea sunt desigur întrebări de credință. Dar AA ne spune că credința este un dar și că treaba noastră este să ne deschidem și să ne pregătim să-l primim. Cu toate acestea, credința propusă de AA este o credință care funcționează. Implică efort, iar mintea îngustă este adversă la efort. Încurajează și este încurajată de defecte legate de aversiunea faţă de muncă, cum ar fi apatia, autosuficienţa, satisfacția de sine și lenea, toate acestea conspirând pentru a ne menține într-o stare de fericire ignorantă.

Fericire ignorantă pentru că, ca produs al minții înguste, ignoranța simplifică totul - fie despre Dumnezeu, despre lume sau despre alți oameni. Ne face mai ușor să ne ocupăm de stereotipuri și să ne bucurăm de prejudecăți. Putem fi neprihăniți, doctrinari, dogmatici, sectari, meschini, partizani sau unilaterali și să fim indiferenți la acest fapt.

Într-adevăr, mintea îngustă este unul dintre cele mai dificile defecte de detectat în noi înșine. Prin însăși natura sa, ne afectează capacitatea de a efectua o autoevaluare obiectivă. Gradul necesar de detașare, de autodistanțare, lipsește. Mai mult decât atât, cauzând prejudicii morale, mințile înguste funcționează în culise. Funcționează ca un factor care contribuie la situații care implică alte defecte mai specifice, cum ar fi resentimentul, nerăbdarea și intoleranța. Este posibil să putem vedea aceste defecte particulare și să nu vedem defectul mai mare care stă la baza lor - caz în care defectele vor continua să apară.
 
Mentalitatea îngustă este problema la care mintea deschisă este soluția. Ca principiu, mintea deschisă necesită practică. Sunt necesare o minte întrebătoare și o pasiune pentru adevăr, dar cu toții purtăm semințele unor astfel de calități în noi. Vor crește dacă le cultivăm. O recunoaștere onestă a ignoranței noastre fundamentale, o recunoaștere umilă a cât de puțin știm, a cât de puțin înțelegem cu adevărat despre lucruri, va ajuta, de asemenea. La fel va fi și bunăvoinţa de a asculta, de a asculta cu adevărat nu doar să auzim, să ne oprim din a judeca, să ajungem la concluzii încet și provizoriu, mintea noastră fiind întotdeauna deschisă posibilității ca, așa cum ni se spune în „O viziune pentru tine”, ni se vor dezvăli şi mai multe lucruri.

„Eram exact în genul de blocaj adânc pe care îl vedem atât de des astăzi la oameni noi care spun că sunt atei sau agnostici. Voința lor de a nu crede este atât de puternică încât se pare că preferă o întâlnire cu groparul decât o căutare deschisă și experimentală pentru Dumnezeu. ” - Bill W., În viziunea lui Bill

„Cel mai insistent vrem să spunem că orice alcoolic capabil să facă față sincer problemelor în lumina experienței noastre se poate recupera, cu condiția să nu-și închidă mintea la toate conceptele spirituale.” - Cartea Mare

„Apoi m-am trezit. A trebuit să recunosc că AA a dat rezultate, rezultate prodigioase. Am văzut că atitudinea mea față de acestea fusese orice altceva decât științifică. Nu AA a avut mintea închisă. A mea a fost." - 12&12

Narrow-
Mindednes

LIPSA DE ONESTITATE

 „Nu putem obține nici o eliberare de obsesia alcoolului până când nu vom fi dispuși să facem față acelor defecte de caracter care ne-au adus în acea stare nefericită”. - Bill W., În viziunea lui Bill

În procesul de creștere spirituală și construirea caracterului - reprezentat prin programul în 12 pași - prin care ne schimbăm, realizăm înlocuirea defectelor noastre cu virtuțile spirituale, reprezentate de principii, care ne permit să trăim așa cum este voia unui Dumnezeu iubitor ca noi să trăim, cel mai bine exemplificat poate de Rugăciunea Sf. Francisc din Pasul 11 ​​din 12&12.

LIPSA DE ONESTITATE

Lipsa de onestitate este probabil cel mai mare obstacol în calea recuperării. Cartea Mare sugerează la fel de mult când spune că „Cei care nu se recuperează sunt oameni care nu pot sau nu se vor oferi complet acestui program simplu, de obicei bărbați și femei care sunt incapabili prin natura lor să fie oneşti cu ei înșiși”. Astfel de oameni „sunt în mod natural incapabili să înțeleagă și să dezvolte un mod de viață cu o onestitate riguroasă (p. 58)” 

Înțeleasă ca un defect al caracterului, liosa de onestitate este o dispoziție obișnuită înrădăcinată de a denatura intenționat adevărul. Acest lucru afectează nu numai ceea ce spunem și facem, ci și ceea ce gândim și simțim și nu numai cu privire la ceilalți, ci și cu privire la noi înșine. Într-adevăr, așa cum ne spune Bill W., a fi necinstiți cu alții necesită aproape întotdeauna să fim necinstiți cu noi înșine. Vom încerca întotdeauna să ascundem un motiv rău sub unul bun (12&12, Pasul 10, p. 94), vom găsi un motiv bun pentru a explica greșeala pe care o facem, astfel încât să nu pară a fi greșit.

Sub forma auto-înșelăciunii, necinstea este probabil și cel mai mare obstacol în calea inventarierii noastre morale, amănunţit şi fără teamă. Ni se spune că inventarierea este „un proces de constatare a faptelor și de abordare a faptelor”, că „Este un efort de a descoperi adevărul” despre noi înșine (Big Book, p. 64). Dar, dacă suntem lipsiţi de onestitate faţă de noi înşine, nu vrem să aflăm sau să ne confruntăm cu faptele; nu vrem să descoperim adevărul. Vrem să mascăm, să ascundem, să denaturăm și să gestionăm și să manipulăm în alt mod realitatea. Vom vedea doar ceea ce vrem să vedem.

Desigur, nu vom admite că asta facem. De multe ori nici nu vom ști că asta facem. Aceasta este puterea auto-înșelăciunii de a ne face total opaci față de noi înșine. De aici și nevoia de a face inventarele noastre majore cu un sponsor care ne poate ajuta să identificăm cazurile de necinste în situațiile și relațiile pe care le examinăm. Sponsorul ne va ajuta să vedem prin trucurile înșelătoare pe care le folosim pentru a ascunde adevărul de noi înșine: negarea, raționalizarea, exagerarea, minimizarea, suprimarea, auto-justificarea și întoarcerea vinei către ceilalţi.

În procesul de a face acest lucru, vom deveni din ce în ce mai buni în recunoașterea multor manifestări de necinste din noi. Căci necinstea ia forme multiple, unele destul de flagrante, altele foarte subtile. Minciuna, înșelarea și furtul sunt cele mai evidente. Dar chiar și în cadrul acestor categorii există multe nuanțe de necinste, unele mai greu de detectat și de recunoscut decât altele. 

De exemplu, minciuna. Există minciuni de comitere, ca atunci când spunem de fapt un lucru fals, și minciuni de omisiune, ca atunci când pur și simplu nu reușim să spunem adevărul. Putem face o declarație evident falsă sau putem furniza în mod deliberat informații inexacte, parțiale sau înșelătoare; putem să păstrăm adevărul cu totul, să rămânem tăcuți, să fim ambigui, evaziți sau vagi, sau putem să  confundăm, să o învârtim sau să ocolim adevărul; s-ar putea să exagerăm, să exagerăm sau să minimalizăm faptele; am putea spune ceea ce o persoană dorește să audă, deși s-ar putea să nu credem noi înșine; s-ar putea să facem o promisiune pe care nu intenționăm să o respectăm sau, mai des, doar să nu ne ținem de cuvânt; s-ar putea să ne prefacem că suntem ceva ce nu suntem sau să știm ceva ce nu știm; putem pretinde ipocrit să credem un lucru în timp ce practicăm altul; s-ar putea să ne abținem să ne uităm mai adânc într-o problemă pentru că nu ne interesează cu adevărat să cunoaștem adevărul despre aceasta sau pentru că ceea ce găsim poate contrazice ceea ce credem sau ne poate obliga să facem alegeri pe care nu vrem să le facem; și așa mai departe la infinit. Posibilitățile sunt nelimitate. Ele sunt la fel de variate pentru înșelăciune și furt, precum și pentru multe alte forme pe care le ia necinstea, cum ar fi infidelitatea, neloialitatea și trădarea.

A deveni bun în inventarierea necinstei din noi necesită, prin urmare, să ne familiarizăm cu multiplele sale manifestări. Pentru unii dintre noi, acest lucru poate implica și extinderea vocabularului nostru un pic: nu putem identifica o formă de necinste pe care nu o putem numi. În schimb, numirea acesteia ne ajută să o identificăm și să o înțelegem.

De asemenea, necesită să ne familiarizăm cu diferiții factori ai necinstei din noi. Acestea sunt întotdeauna alte defecte ale caracterului sau emoției. Mândria, gelozia, invidia, lăcomia, lenea și pofta, de exemplu, ne pot determina să mințim, să trișăm și să furăm, sau să îi rănim pe alții în moduri pe care trebuie să încercăm apoi să le ascundem și să ne ascundem atât de noi, cât și de ceilalți. . La fel și cu furia, frica, vinovăția și rușinea, printre alte emoții.

Astfel, dacă facem un inventar al furiei, resentimentelor și fricii, ca în exemplul Cartii mari, trebuie să analizăm felul în care acele emoții și lipsa de onestitate interacționează între ele. În aceste exemple, este evident că problemele alcoolicului provin din două fapte flagrante de necinste: înșelarea soției sale și furtul de la angajatorul său. Mânia și resentimentele sale sunt un răspuns la expunerea sa la aceste fapte; teama sa este un răspuns la consecințele amenințărilor la adresa căsătoriei sale, a casei sale și a slujbei sale. În același timp, furia îi permite să-și întoarcă vina și să nege adevărata cauză a problemelor sale. E vina lor . Necinstea sa îl face să facă atât rău, cât și să ascundă răul de el însuși.

Indiferent de greșeala pe care am comis-o și oricare ar fi defectele de caracter sau emoție care duc la ea, lipsa de onestitate va fi aproape întotdeauna prezentă. Sarcina noastră pe măsură ce realizăm inventarul este să o detectăm și să înțelegem funcția sa. După cum vedem și recunoaștem, necinstea scade și onestitatea crește. Dar, din cauza rolului lor motivant, rezultă că necinstea se va diminua și în măsura în care aceste alte defecte o fac. Creștem în onestitate atunci, recunoscând nu numai manifestările specifice ale necinstei din noi, ci și manifestările specifice celorlalte defecte care tind să o genereze.

Dishonesty

MANDRIA

  „Nu putem obține nici o eliberare de obsesia alcoolului până când nu vom fi dispuși să facem față acelor defecte de caracter care ne-au adus în acea stare nefericită”. - Bill W., În viziunea lui Bill

În procesul de creștere spirituală și construirea caracterului - reprezentat prin programul în 12 pași - prin care ne schimbăm, realizăm înlocuirea defectelor noastre cu virtuțile spirituale, reprezentate de principii, care ne permit să trăim așa cum este voia unui Dumnezeu iubitor ca noi să trăim, cel mai bine exemplificat poate de Rugăciunea Sf. Francisc din Pasul 11 ​​din 12&12.

Defectele de caracter sunt descrise în Cartea Mare ca „defecte în make-up-ul nostru care ne-au cauzat eșecul” și ca manifestări ale „egoului”, expresii ale bolii noastre spirituale de egoism și egocentricitate. Reafirmând că acestea sunt „principala cauză a băuturii [noastre] și a eșecului [nostru] în viață”, 12&12 le descrie în continuare ca „reprezentând instinctele rătăcite” și ca fiind „bazate pe dorințe miope și nevrednice” legate de acele distorsionate elemente care ne-au condus.

MÂNDRIA

La Pasul 7 din 12&12, citim că „Umilința, ca cuvânt și ca ideal, se simte foarte rău în lumea noastră”. Bill W. a scris asta la începutul anilor 1950. Dacă ar scrie astăzi, aproape trei sferturi de secol mai târziu, ar adăuga probabil că mândria, prin contrast, în mod clar se simte foarte bine.  

Dacă introducem cuvântul pe Google vom vedea că, dacă pentru cea mai mare parte a istoriei mândria a fost considerată un viciu pe care puțini l-ar admite de bună voie, iar acum este sărbătorit ca echivalentul unei virtuti de către segmente în creștere ale societății - o dezvoltare care, nu întâmplător, Cartea Mare și 12&12 au anticipat-o. Mândria și smerenia au făcut în mod efectiv schimb de locuri, aceasta din urmă ajungând să fie văzută ca o slăbiciune, dacă nu chiar un defect direct.

Astfel, dacă a fost greu pentru primii AA să se lupte cu rolurile de smerenie și mândrie în recuperarea noastră, este și mai dificil pentru noi. Nu numai că trebuie să ne confruntăm cu propria noastră rezistență naturală față de unul și cu înclinația noastră la fel de naturală față de celălalt, dar trebuie să dărâmăm o mare parte din cultură.

Căci nu există nicio îndoială că, așa cum găsim în Cartea Mare și în 12&12, punctul de vedere al AA asupra mândriei este că este un lucru deosebit de rău. Există 31 de mențiuni despre mândrie, 3 despre a se mîndri și 1 despre mândru. Toate sunt negative. AA nu are nimic bun de spus despre mândrie. Este un defect de caracter, punct. Într-adevăr, este cel mai grav defect posibil.

Și totuși, lăsând deoparte excesele momentului nostru cultural, majoritatea dintre noi nu putem să nu simțim că nu toată mândria este cu adevărat rea. La un moment dat, cu toții am folosit sau am auzit pe cineva folosind mândria într-un sens pozitiv care nu pare să fie legat de nimic dăunător sau defect. Vorbim despre faptul că suntem mândri de copiii noștri pentru că se descurcă bine la școală sau de partener pentru că a obținut o promovare binemeritată la locul de muncă sau despre o prietenă pentru că și-a început propria afacere. Ce este în neregulă cu a fi mândru de ceilalți în aceste feluri?

Nimic, cele două cărți ale noastre ar spune dacă ar folosi mândria pentru a face referire la astfel de atitudini în astfel de situații. Dar ele nu spun. Folosesc mândria cu referire la trăsăturile de caracter defecte și la emoțiile lor distorsionate însoțitoare. În ele, mândria are un singur fel de semnificație, cea care este legată de rău și acțiune greșită și care, până de curând, a fost conotația principală a termenului.

O parte a problemei pentru mulți dintre noi este una lingvistică. Acesta este faptul că același termen este folosit pentru două lucruri complet diferite. Unul este considerat un defect, celălalt nu. Cele două texte ale noastre dezvăluie o conștientizare a acestui lucru atunci când califică termenul, ca în mândria „falsă” (12&12, Pasul 12, p. 123) și mândria „nejustificată” (12&12, Pasul 4, p. 47). Dacă există un tip de mândrie care este fals sau nejustificat, atunci probabil că există un alt tip care nu este. Cu toate acestea, textele noastre nu insistă asupra distincției, ci în dispoziția complet opuisă, care este semnificată de termenul de smerenie.

Totuși, dacă vrem să vedem unde se află defectul, trebuie să vedem unde nu. Mândria care nu poate fi neapărat falsă sau nejustificată se referă la plăcerea sau satisfacția pe care o luăm pentru un bun (de exemplu, o realizare, un atribut, o posesie, o asociere) care se reflectă bine asupra noastră sau a celor pe care îi iubim, ca în exemplele deja citate. Mândria falsă, nejustificată sau defectă se referă la plăcerea sau satisfacția pe care o avem într-un bun care reflectă, nu numai sau nu atât de bine, dar  mai bine asupra noastră, în comparație neapărat cu alții.

În limba engleză, tendința actuală este de a evita problema, abandonând utilizarea mândriei ca termen general cu conotații uniform negative și folosind în schimb alți termeni înrudiți care fac referire mai specifică la varietatea formelor sau manifestărilor sale defecte. Avem zeci de astfel de cuvinte și expresii. Cel mai frecvent poate este ego-ul (cu derivații precum egocentric, egoism, egomaniac, egoism), care este latină pentru „eu” și, astfel, surprinde frumos ceea ce se află în centrul mândriei defecte: o preocupare excesivă pentru sine. Altele ar fi aroganță, îngâmfare, narcisism sau trufie, snobism etc.

Cele mai frecvente și mai largi în AA sunt egoismul și egocentrismul, despre care Cartea Mare spune că sunt rădăcina problemelor noastre și care, chiar mai bine decât ego-ul, ajung la esența mândriei defecte ca o preocupare dezordonată cu sine. Alții sunt lăudăroși, lăudați, înfricoșători, grandioși, prezumție, fanfaronare, glorie deșartă și, bineînțeles, numeroasele corolații împărțite de egoism și egoism, cum ar fi importanța de sine, satisfacția de sine, autosuficiența și încrederea în sine de tipul neordonat.

Atunci când Cartea Mare și 12&12 vorbesc despre mândrie, despre aceste lucruri vorbesc. Când 12&12 spune că „Mândria, care duce la auto-justificare, și întotdeauna stimulată de frici conștiente sau inconștiente, este crescătorul de bază a majorității dificultăților umane, principalul blocaj al progresului adevărat” (Pasul 4, p. 48- 29), se vorbește despre aceste forme de mândrie defectă.

O înțelegere deplină a mândriei ca defect de caracter necesită, prin urmare, o înțelegere deplină a manifestărilor sale defecte multiple și specifice în noi, o sarcină pe care o asumăm cu seriozitate la Pasul 4, deoarece examinăm relații specifice în situații specifice. În caz contrar, termenul rămâne prea general și prea larg pentru a fi de mare ajutor practic - precum și prea vulnerabil la provocările culturale care pot semăna confuzie și ne pot conduce cu ușurință în raționalizare și auto-justificare.

Mândria ne face deosebit de sensibili la acest lucru. Motivul este că mândria este cel mai greu defect de recunoscut în noi înșine. Acest lucru este valabil din două motive. În primul rând, mândria ne face să ne gândim prea mult la noi înșine, ceea ce face mai dificil să ne vedem defectele. În al doilea rând, mândria se ascunde în spatele acelor defecte, făcând mai dificilă depistarea prezenței sale.  

Aceste motive ajută la explicarea motivului pentru care mândria, așa cum se explică în cele două texte ale noastre, a fost considerată istoric mai mult decât un alt defect de caracter. Este cea mai mortală dintre ele, sămânța din care răsare și rădăcina care le susține. Mândria „conduce procesiunea” celorlalte vicii capitale sau păcate de moarte: furie, invidie, lacomie, lăcomie, poftă și lene. „Ne atrage să facem cereri asupra noastră sau asupra celorlalți, care nu pot fi satisfăcute fără pervertirea sau utilizarea abuzivă a instinctelor noastre date de Dumnezeu”. Este principalul care creşte frica, „o boală sufletească în sine” (p. 48-49). Ne conduce la „a ne crede Dumnezeu” (Cartea Mare, p. 62).

Dar dacă mândria este terenul de reproducere al tuturor defectelor de caracter, smerenia este solul hrănitor al tuturor virtuților. Astfel văzută, recuperarea este un proces pe tot parcursul vieții de a renunța la unul și a crește în celălalt. Ni se spune că toți cei 12 pași ne dezumflă ego-urile (12&12, pasul 5, p. 5). Obținerea unei mai mari smerenii este principiul fundamental în fiecare dintre noi (12612, pasul 7, p. 70). Același lucru este valabil și pentru cele 12 tradiții. Toate își propun să mențină la distanță ego-ul care se afirmă pe sine și să încurajeze spiritul umilinței care sub forma anonimatului constituie fundamentul lor spiritual.

Mândria care ne afectează ca defect este identificată și o predăm pe măsură ce o identificăm și o predăm în orice alt defect. În mod similar, smerenia se practică și se dobândește în procesul de a practica și dobândi orice altă virtute, pentru că într-o anumită măsură fiecare necesită să ne smerim.

Ne putem îndrepta spre aceste obiective pe măsură ce lucrăm toți pașii, practicând zi de zi toate principiile lor în toate domeniile vieții noastre.

Pride

INVIDIA

  „Nu putem obține nici o eliberare de obsesia alcoolului până când nu vom fi dispuși să facem față acelor defecte de caracter care ne-au adus în acea stare nefericită”. - Bill W., În viziunea lui Bill

În procesul de creștere spirituală și construirea caracterului - reprezentat prin programul în 12 pași - prin care ne schimbăm, realizăm înlocuirea defectelor noastre cu virtuțile spirituale, reprezentate de principii.

INVIDIA

„Cei mai mari dușmani ai alcoolicilor sunt resentimentul, gelozia, invidia, frustrarea și frica”. - Cartea Mare, p. 145

„Furia, resentimentele, gelozia, invidia, mila de sine, mândria rănită - toate au dus la sticlă.” - 12 și 12, Pasul 10, p. 8

Câți dintre noi au făcut inventarul invidiei când am făcut pasul 4 pentru prima dată? Probabil nu mulți. Câți au făcut asta ]n următorii 4 pasi sau când ați lucrat la pasul 10? Din nou, după toate probabilitățile, foarte puțini. Și totuși, așa cum putem vedea în citatele de mai sus, Cartea Mare și 12&12 consideră invidia ca una dintre cele mai mari probleme ale noastre ca alcoolici, alaturi de furie, resentimente și frică.

De ce atunci invidia nu este în atenţia noastră? Pentru că, la fel ca lăcomia, invidia este greu de detectat în noi înșine. Ideea e că nu eu sunt invidios, celălalt este. Într-adevăr, invidia ascunde chiar mai mult decât lăcomia. Lăcomia poate poza în ceva pozitiv. Se poate ascunde în spatele ambiției sau în spatele unei cauze bune. Vrem mai mult pentru că vrem să facem mai mult, ne spunem; vrem să realizăm lucruri, să aducem o contribuție, să facem bine.  

Nu e la fel cu invidia. Ca defect al caracterului și al emoției, invidia este dincolo de răscumpărare. Este o interpretare depreciativă a celorlalți care provine dintr-o interpretare depreciativă a noastră înşine. Marca sa este rivalitatea. În invidie, vrem ceva pe care cineva îl are, dar ne lipsește. Poate fi orice bun: o calitate, talent, avantaj, posesie. Dar nu dorim acel ceva pentru ceea ce este în sine, cât pentru valoarea pe care o conferă persoanei care are acel ceva (de exemplu, aprobare, respect, admirație). Aceasta este preocuparea de bază, ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Rivalitatea este pentru semnificație sau merit personal.

Dacă dorim să avem și noi obiectul invidiei, dar nu ne deranjează că cealaltă persoană îl are, rivalitatea este amiabilă și îi spunem „invidie prietenoasă”. Dacă, pe de altă parte, ne supără posesia celeilalte persoane și am dori ca persoana respectivă să o piardă sau să fie diminuată în vreun mod, rivalitatea este ostilă și se spune că invidia noastră este (redundantă) de tipul „invidios”. Succesul celuilalt este eșecul nostru și eșecul lui succesul nostru.

Acesta este genul de invidie despre care se vorbește în Cartea Mare și 12&12. Asta se spune că a dus la sticlă și este unul dintre cei mai mari dușmani ai noștri. Nu este greu de văzut de ce. În invidie, valoarea noastră de sine este mereu pe linie. Ne comparăm mereu cu ceilalți și rămânem mereu în urmă. Întotdeauna concurăm și pierdem. Devenim supăraţi și resentimentari. Ne deprimăm și ne este milă de noi înșine.

Invidia este adesea combinată cu alte emoții, ceea ce agravează problema noastră atunci când facem inventar. Una dintre acestea este lăcomia. La fel ca invidia, lăcomia este o dorință necumpătată sau exagerată de posesie. Dar lăcomia vizează posesiunile în general. Invidia vizează în mod specific posesiunile care aparțin altei persoane. Mai mult, lăcomia se referă la bunurile propriu-zise, ​​adică la obiectele externe de proprietate (Porsche sau Mercedes Benz). Deși preocupată și de acestea, invidia se preocupă mai mult de calitățile interne care aparțin unei persoane (aspectul sau talentul ei muzical). Ceea ce își dorește cu adevărat este ceea ce spun posesiunile despre posesor. Își dorește pentru sine valoarea pe care o reflectă posesiunile.

Invidia este, de asemenea, confundată cu și folosită ca sinonim pentru a râvni. Ambele vizează ceea ce aparține altuia. Dar când râvnim, atenția noastră este pusă pe posesia în sine, nu pe valoarea pe care cealaltă persoană o derivă din ea. Mai mult, accentul se pune doar pe tipul exterior. Nu râvnim atributele personale sau interioare ale cuiva. 12&12 diferențiază cele două în următoarea propoziție: „Teama nerezonabilă că instinctele noastre nu vor fi satisfăcute ne determină să râvnim posesiunile altora, să poftim pentru sex și putere, să ne enervăm când sunt amenințate cererile noastre instinctive, să fim invidioși când ambițiile altora par a fi realizate în timp ce ale noastre nu sunt ”(Pasul patru, p.49).  

Cea mai mare confuzie, însă, este cu gelozia. De fapt, gelozia este folosită în mod obișnuit ca sinonim pentru invidie. La fel ca invidia, gelozia implică rivalitate. Dar, spre deosebire de invidie, rivalitatea depășește ceva ce subiectul emoției are deja și obiectul acesteia nu. Mai mult, gelozia implică paradigmatic o persoană, nu o anumită posesie externă sau o calitate internă. Astfel, gelozia are loc într-un context tripartit. Provocarea se referă la afecțiunea unei persoane (dragoste, admirație, loialitate). Persoana geloasă se interpretează ca fiind în pericol de a pierde acea afecțiune față de rivalul ei.

Gelozia este uneori un substitut convenabil pentru invidie. Este un eufemism. Invidia sugerează inferioritate. Cineva are ceva ce ne lipsește și ne dorim și este în acest sens mai bun decât noi. Dar nu vrem să oferim nimănui această idee. Deci spunem că suntem gelosi. Invidia sugerează și rea-voință. Astfel, oamenilor nu le place în mod deosebit să li se spună că suntem invidioși pe ei. Dar nimănui nu îi pasă să spunem că suntem gelosi. Pot chiar să-l ia ca pe un compliment.

Dar invidia nu este un compliment. Este, în cel mai bun caz, o admitere supărătoare a superiorității cuiva asupra noastră, într-o oarecare privință. Sentimentul de bază este că cealaltă persoană nu merită binele pe care îl are și ne lipsește. Au înșelat sau sunt favorizați pe nedrept. Acest lucru justifică reaua noastră voință și dorința noastră de cădere a lor.

Invidia se bazează pe preocuparea pentru valoarea personală. Dar preocuparea este comparativă. Valoarea noastră este legată de valoarea altcuiva. Ne simțim demni doar dacă ne putem vedea pe noi înșine că suntem la fel de buni sau mai buni decât oricine altcineva în ceea ce privește ceva ce are persoana respectivă, care este important pentru noi. Dar suntem invidioși tocmai pentru că nu ne vedem așa. Ne vedem ca fiind inferiori. Incapabili să ne aducem la nivelul celuilalt, nu putem decât să dorim să-l coborâm pe al lui la al nostru.

Pentru a face corect inventarul invidiei, trebuie să vedem modalitățile prin care se exprimă. Vom menționa câteva. Unul este prin resentimente. Ne supărăm pe cineva deși persoana respectivă nu a făcut nimic pentru a ne face rău nouă sau celor pe care îi iubim? Ne comparăm cu persoana în vreun fel? Dacă da, resentimentul nostru poate fi produsul invidiei. Poate că persoana respectivă a câștigat un premiu sau a primit o promovare la locul de muncă. Ori de câte ori suntem nemulțumiți de succesul sau norocul cuiva sau suntem nemulțumiți de calitățile lor, desigur, bune, invidia este la lucru. Același lucru se aplică dacă ne găsim plăceri în dificultățile sau neîmplinirile cuiva.

Alte semne posibile de invidie sunt în ostilitatea sau rea-voința față de cineva fără un motiv aparent; acuzarea sau discreditarea în mod fals a altora; angajarea în bârfă și calomnie; respingerea sau disprețul față de abilitățile, talentele sau realizările altor persoane; și tachinarea sau exprimarea sarcasmului.

Întrucât invidia este un defect și o emoție de comparaţie, este de la sine înțeles că, dacă dorim să încetăm invidia, trebuie să încetăm să ne comparăm cu ceilalți. Și asta este corect. Dar nu ne putem dori doar să ne oprim. Trebuie să practicăm principiile care ne vor ajuta să nu mai facem comparații invidioase.

Viziunea AA a defectelor noastre de caracter și emoție este că acestea sunt manifestări ale unei probleme spirituale. Ca atare, ele necesită o soluție spirituală. Pentru invidie, problema este că ne bazăm în mod fals valoarea de sine pe ceea ce au alții. Soluția este să găsim în schimb o bază spirituală. AA spune că numai Dumnezeu poate furniza acest fundament.

Putem realiza trezirea la o astfel de perspectivă spirituală a lucrurilor prin practica recunoștinței. Când suntem invidioși, suntem nemulțumiți atât de ceea ce avem, cât și de ceea ce au ceilalți. Suntem nefericiți pentru că suntem posesivi în legătură cu aceste lucruri. Ne considerăm neîndreptățiți că nu le avem și intrăm în competiție pentru ele cu ceilalți. Vedem situația noastră ca un joc cu sumă zero, în care victoria lor este pierderea noastră și invers.

Recunoștința încurajează o trezire spirituală care ne face să vedem orice bun avem noi sau alții ca dar de la un Dumnezeu plin de har și iubitor. Putem fi recunoscători atât pentru darurile lor, cât și pentru ale noastre. Nu suntem într-o relație competitivă, ci într-o relație de cooperare în care darurile altcuiva, mai degrabă decât să le diminueze pe ale noastre, se adaugă la ele și la tot binele care este în univers.

A vedea binele pe care alții îl au ca daruri de la Dumnezeu ne ajută, de asemenea, să practicăm un principiu care se opune direct și este un remediu al invidiei. Aceasta este principiul admirației. Când admirăm pe cineva, vedem persoana ca excelând în ceva pe care îl considerăm important sau valoros. Ne face plăcere. O validăm și o susținem, atât pentru binele ei, cât și pentru al nostru și pentru binele tuturor celor care pot beneficia de el. Putem chiar să fim inspirați să imităm excelența specială sau cel puțin să imităm unele dintre calitățile persoanei care i-au permis să se dezvolte și să o realizeze.

Cu timpul ajungem să fim recunoscători pentru astfel de oameni și pentru darurile pe care le-au cultivat atât de admirabil. Admirația devine astfel un alt mod de a practica recunoștința și de a fi fericiți cu noi înșine, cu oamenii și cu lumea. 

Envy

AA Grapevine - At Wit's End

 

Auzită la întâlniri: „Când beam am băut pentru a sărbători lucruri care nu se întâmplaseră încă”.

Auzită la întâlniri: „Până să ajung la AA, chiar și prietenii mei imaginari încetaseră să mai vorbească cu mine”.

Un membru AA care tocmai petrecuse un timp cu familia de sărbători s-a întors la grupul său de acasă. A împărtăşit că o rudă îi spusese că îl plăcea mai mult când bea şi el i-a răspuns: "Da? Şi tu îmi plăceai mai mult când beam!"

CREDINTA

„În cazul meu, piatra fundamentală a eliberării de frică este aceea a credinței: o credință care, în ciuda tuturor aparențelor lumii contrare, mă face să cred că trăiesc într-un univers care are sens.” - Bill W.

„Căci credința într-o Putere mai mare decât noi înșine și demonstrațiile miraculoase ale acestei puteri în viețile omenești sunt fapte la fel de vechi ca omul însuși”. - Cartea Mare 

Credința este un fapt al vieții, făcut necesar de condiția noastră umană ca ființă, nu Dumnezeu, ci creaturi limitate capabile doar de cunoaștere incompletă și nesigură. Ca principiu spiritual, credința este o dispoziție fermă, garantată de rațiune, autoritate și experiență, de a crede adevărul despre realitate, înțelegând cine este Dumnezeu și cine suntem noi în relație cu El.

Credința este munca de la Pasul 2, unde suntem motivați de speranța de a crede într-un Dumnezeu care ne poate vindeca; de la Pasul 3, unde luăm o decizie de a ne preda totul unui Dumnezeu pe care începem să îl înțelegem ca un Dumnezeu grijuliu și iubitor; din Pașii 5, 6 și 7, unde admitem și predăm defectele noastre de caracter Lui; și de la Pasul 11, unde prin rugăciune și meditație căutăm un contact conștient cu un Dumnezeu pe care îl înțelegem acum ca având o voie pentru noi și puterea de a ne ajuta să realizăm acest lucru.

„Credința fără fapte este moartă”.

Credinţă